CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce au făcut soldații ruși ”eliberatori” pe unde au trecut?

 

 

 

Imagini pentru jafurile armatei sovietice photos

 

 

 

Istoria vecinilor de la răsărit ne spune până în ziua de azi că rușii au fost salvatorii noștri, cu toate că barbaria de care au dat dovadă atunci când au trecut prin România, este greu de descris în cuvinte.

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” creștini ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul României n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

 

 

 

 

 

armata rosie

Oile la ceaun

 

Pe lângă faptul că au confiscat toți caii țăranilor  români, rușii aveau o pasiune nebună pentru rachiu și oaie la cazan. Problema nu  era doar aceea că  mănâncau, ci faptul că aceștia nu tăiau oile niciodată.

Puneau cazanele pe foc și în clipa în care începea apa să clocotească, aruncau oaia de vie în cazan.

În clipa în care părea că este fiartă, abia atunci îi dădeau pielea jos și îi scoteau mațele.

Această practică i-a șocat pe țăranii români, însă aceste lucruri nu au fost niciodată consemnate în filele de istorie, ci au fost transmise prin viul grai.

 

Rușii se comportau ca niște cotropitori barbari în România. Mai multe rapoarte ale vremii consemnează că aceștia scoateau cetățenii români din trenuri și îi obligau să călătorească sus, pe vagoane, chiar dacă în tren erau suficiente locuri.

Ultima soluție luată de autoritățile române a fost aceea a închiderii crâşmelor din fața Armatei Roșii.

În acest sens a fost emis un ordin prin care se cerea luarea de măsuri urgente ”ca toate cârciumile aflate pe itinerariile de trecere a trupelor rusești, să fie închise atunci când pe aceste drumuri sunt trupe în trecere”.

Despre  comportamentul ”civilizat”de care a dat dovadă armata sovietică imediat după cotropir ea României ne putem edifica citind mărturiile unor  contemporani de marcă.

Astfel, potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor evreu care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalulsău:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, generalul Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc.  

  Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

„Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația.

Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți.

Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste.

Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apărare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Pînă și un fost lider al PCR, Dumitru Popescu, e nevoit să-și amintească primitivismul rușilor. În „Am fost și cioplitor de himere”, el descrie astfel atmosfera din orașul copilăriei sale:

„Apoi rușii învingători! Furgoane, rubașcă de doc, căruțe scîlciate, cisme moi de iuft, automate pîrîind… Spirt alb, grămezi de ceasuri, violuri… După ei, divizia Tudor Vladimirescu pune stăpînire pe oraș, ocupă instituțiile publice…”.

Premierul Constantin Sănătescu: Mare bătaie de cap cu rușii !

Premierul Constantin Sănătescu în Jurnal purcede la o comparație între ocupația rusească și cea nemțească:

„Luna octombrie 1944. Mare bătaie de cap cu rușii, care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continuă, și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei.

Au mare înclinare spre a dezorganiza totul – spre deosebire de germani, care stăruiau să se organizeze totul.

Nu se pot face semănăturile de toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe cîmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei”.

 

 

 

 

 

Foto: Afiș de propagandă

Să presupunem că respectivele personalități sunt subiective. Barbariile rusești sînt însă sesizate și de instituțiile oficiale ale statului. Rapoartele SSI sunt elocvente. O Notă din octombrie 1945 a Direcției Poliției de Siguranță creionează un tablou edificator.

Cităm pasaje din  „Incidentele provocate de ostașii sovietici:

Buzău. La 13 septembrie, trei ostași ruși au lovit patru funcționari polițienești chiar în localul Poliției; au fost arestați de Comandamentul Sovietic; în noaptea de 5/6 septembrie, doi ostași sovietici au împușcat pe locuitorul Mihail Crețu; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit casa lui Zaharia Sali; în noaptea de 11/12 septembrie, locuitorul Iosif Frudel a fost jefuit și bătut de patru necunoscuți în uniforme sovietice; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit magazinul comerciantului Oprescu; la 13 septembrie, noaptea, locuitorul Santocomo Rugero și soția sa au fost maltratați și jefuiți, în locuința lor; la 18 septembrie, ofițeri de poliție au fost loviți de ostași sovietici în localul poliției; la 12 octombrie, locuitorul Nicolae Stelian a fost împușcat de un ostaș sovietic; în noaptea de 15/16 octombrie, 6 ostași sovietici au jefuit casa locuitorului Alexandru Ionescu. (…)

Caransebeș. La 26 septembrie, ostași sovietici au luat toate obiectele și lenjeria de la ferma penitenciarului Caransebeș. Un ostaș sovietic a intrat în restaurantul Stănescu, furînd haina patronului, cu 120.000 lei și un ceas de aur. Ostași sovietici au ridicat paiele, proprietatea Comisariatului Caransebeș, depozitate în curtea fabricii Talpeș. În noaptea de 26/27 septembrie, ostași sovietici cazați în hotelul și restaurantul Pomul Verde au ridicat mobilierul hotelului, iar de la școala normală 174 paturi, plecînd cu ele.

Slatina. La 12 august, un gardian public a fost dezarmat de ostași sovietici; de asemenea, 2 ostași sovietici au ridicat un porc de 170 kg, de la locuitorul Ion Poboran; în noaptea de 26/27 august, trei ostași sovietici au jefuit pe trecători lîngă pădurea de la școala de agricultură; în noaptea de 12/13 septembrie un ofițer sovietic a împușcat mortal pe locuitorul Mitică Cotoilă; în noaptea de 14/15 septembrie, un gardian public a fost luat de 4 ostași sovietici și dus cu forța în comuna Slătioara, pentru a face o percheziție; la 3 octombrie, șeful de birou Iov Mihail, de la primăria Slatina, a fost ridicat de trei ofițeri sovietici și dus în loc necunoscut, în noaptea de 8/9 octombrie, 6 ostași sovietici au atacat un autocamion, un autobuz și o mașină mică, la ieșirea din Slatina.”

Rușii atacă pînă și oficialitățile. O Notă a SSI din 12 februarie 1945 semnalează:

 

„În ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcați în uniforme sovietice au oprit mașina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculturii, Zăroni, între Sibiu și Săliște. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forța bagajele și mașina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoțit de un nepot al domnului vicepreședinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă la Sibiu. S-a găsit mașina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată.”

Oficialitățile autohtone sunt neputincioase. Incapabile să-i influențeze pe ruși, ele trec la pedepsirea românilor. Astfel Ministerul Justiției emite, în 9 ianuarie 1945, Decretul-Lege pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (ruși, evident). Decretul prevede sancțiuni extrem de grave. Cîteva dintre ele sînt reproduse și comentate în volumul Guvernarea Nicolae Rădescu  de Dinu C. Giurescu:

„– lovirea (art. 470 C.P.), de la 6 luni la 2 ani;

– vătămarea integrității corporale (art. 471 C.P.) de la 1 an la 3 ani;

– vătămarea gravă a integrității corporale (art. 472 C.P.), de la 2 la 5 ani;

– vătămarea foarte gravă a integrității corporale (art. 432 C.P.), de la 3 la 10 ani plus amendă;

– idem (art. 474 C.P.), de la 5 la 15 ani, plus amendă;

– lovituri cauzatoare de moarte (art. 475 C.P.), de la 7 la 20 ani.

Și «injuria» (art. 512 și 513 C.P.) era sancționată de la 6 luni la 2 ani!

«Complicii, tăinuitorii și favorizanții la infracțiunile de mai sus se vor pedepsi ca și autorii principali».

Infracțiunile se urmăreau «din oficiu, nefiind necesară plîngerea prealabilă»”.

În același volum, Dinu C. Giurescu ne arată cum se transpunea în viață Decretul-Lege:

„O știre a răzbătut în presă, probabil cu voia cenzurii, pentru a sluji de avertisment tuturora, Muncitorul Alexandru Pană Mircea din Constanța, str. Aviator Romeo Popescu nr. 21 a înjunghiat la 8 ianuarie 1945 pe locotenenții sovietici Pavlovici Constantin Micrakov și Mihail Iosifovici Dogaciuk.

«În stare gravă – notează ziarul – victimele au fost transportatee la spital unde se găsesc și azi internate».

Nu se arată de fel în ce împrejurări a avut loc rănirea.

Urmarea?

Curtea Marțială din Constanța a condamnat la moarte prin împușcare pe muncitorul Alexandru Pană Mircea. Recursul a fost respins iar condamnantul își așteaptă execuția, scrie ziarul «Ardealul», la 21 ianuarie 1945. Pedeapsa nu intra în nici una din prevederile noului decret-lege «pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (sovietice)»”.

Lucrețiu Pătrășcanu îi acuză pe liderii partidelor istorice că întrețin o panică artificială față de Armata Roșie

Semnificativă rămîne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața armată eliberatoare. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins pînă dincolo de limitele bunului simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rîndurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie:

„Am sosit în România la 15 zile după ocuparea Bucureștilor, într-un moment cînd fuseseră semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Roșie, incidente de care am luat cunoștință din telegrama d-lui ministru Niculescu-Buzești. Iarăși voi fi foarte sincer și voi spune: Nu cred că Guvernul și mai ales partidele politice, recte Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal, au procedat just în această chestiune pînă acum. Vă spun foarte cinstit: greșelile recente sînt mai grave decît cele trecute.

Ce s-a întîmplat în România? De pe o zi pe alta, o armată care se pregătea să intre victorioasă în România, o armată ucraineană, care trecuse prin satele devastate din Ucraina, trupe care fuseseră întîmpinate de populația ucraineană cu strigăte: Să ne răzbunați, trupe care aveau în ochi imaginea vie a ruinelor, pe care le-a lăsat armata română a sosit în țară. Ce sentimente doriți dvs. să aibă această armată? Nu putea să aibă alte sentimente și alte porniri, decît acelea pe care le-a avut – și cred, în limitată măsură, – pentru că s-a văzut bine din tot ceea ce am putut avea ca material diplomatic – că detașamente izolate, grupuri răzlețe au prădat și au făcut anumite excese, dar sub nici un motiv unități compacte n-au făcut asemenea lucruri (…).

Am impresia – și aș dori foarte mult să fiu dezmințit – că și după prezența armatei roșii, această panică a fost cultivată. Aici mă adresez în special domnului Maniu și domnului Dinu Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Liberal, pentru că cuvîntul d-lui Maniu și a d-lui Dinu Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvînt nu s-a spus.

Nu fac proces de intenții nimănui, dar nu trebuie să se lase impresia că se cultivă panică, după intrarea armatei roșii în România. Sunt regretabile incidentele: fiecare viață care se pierde, fiecare cinste care se ofensează este un bun pierdut, nu există discuție, dar pentru atitudinea României și a partidelor politice, cred că în momentele acelea de panică, cuvîntul d-lui Maniu și al d-lui Brătianu ar fi trebuit să se audă. Domniile lor ar fi trebuit să ia atitudine, pentru că aceasta ar fi fost spre binele României.”

Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație:

„Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație.

Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul și umilitorul fapt că ministrul nostru de război și un al domn ministru au trebuit – întîi – să ceară audiență și n-au fost primiți și pe urmă să aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militari, fiindcă sunt într-o țară străină, care este ocupată militaricește.

Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarei lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință.

Nu puteam noi, un Guvern al României pînă astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă.

În fața acestei atitudini a lor, care era cunoscută nouă, nu puteam face noi manifestări de dragoste și manifestări de amiciție cînd ei fac manifestări evidente nu numai de dușmănie, dar chiar de ofensă.

Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar vă rog să credeți că noi, Guvernul român, putem fi învinuiți într-o mare măsură de opinia publică românească și făcuți răspunzători de respectul și prestigiul pe care îl putem cîștiga și de influența morală, pe care o putem produce în această opinie publică românească.

De aceea, nu putem face acte de dragoste cînd față de noi ei fac acte de ofensă.

De aceea, vă rog să examinați și din acest punct de vedere atitudinea noastră, căci nu puteam face altfel.

A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.

În afară de acestea, dacă ar fi fost așa cum spunea domnul Pătrășcanu – că au fost excese din partea anumitor soldați ruși, fiindcă în orice armată din lume se găsesc și elemente fără conștiință – n-aș fi spus nimic. 

Dar cînd însăși conducerea supremă și Comandamentul Suprem Militar și cînd unitățile organizate rusești fac acte inadmisibile, atunci ce putem noi face? Las că la toate protestele, pe care le puteam prezenta pînă în ultimul moment, răspunsul era că sunt în țară ocupată, suntem țar fără armistițiu și că, prin urmare, ei, punct cu punct, respectă legile militare.

Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, cînd s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mîna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte pînă acolo, încît un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează.

Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie?

Am fost fericit că m-am putut stăpîni pe mine și că dl Brătianu s-a putut stăpîni și că lumea românească și ceilalți domni miniștri s-au putut stăpîni ca să nu facem nici un accent de revoltă și nemulțumire.

De aceea, imputarea pe care ne-o faceți pentru trecut este complectamente neavenită și nedreaptă. N-ați fost aici, căci eu cred că, dacă dvs. ați fi fost aici și ați fi văzut ce se întîmpla, apoi dvs. de bună seamă ați fi trebuit să folosiți o mare forță morală ca să vă rețineți de a dezaproba lucrurile petrecute.

Cînd sate de-ale noastre sunt aprinse, cînd se părăsesc averi de miliarde, cînd Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire?

Dar dvs. vă dați seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea Ministerului de Interne: ca să meargă Comandamentul Militar rus sau unitățile militare – nu particulare și soldații ruși, ci Comandamentul sau trupele organizate – să meargă prin sate și să scoată pe oameni afară din casele lor, și îi aruncă afară în timp de noapte!

Apoi, bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de calmă, sunt anumite sentimente, care nu pot fi predominante fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire și la o rupere de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie s-o ordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se poate.

Am și făcut-o.

Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori?

Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întîmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”

 

Surse:

https://evz.ro/iuliu-maniu-despre-rusi-in-sedinta-consiliului-de-ministri.html

https://www.efemeride.ro

16/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cum am ajuns să îi urâm pe ruşi si care sunt originile rusofobiei românilor

 

 

Rusofobia românilor

 

Rusofobia-romanilor

De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi[1]

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”[2].

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, Carol I şi Ţarul Alexandru al II-leaacest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.[4]

Napoleon Bonaparte i-a salvat pe români

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.

Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812.

Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii.

După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv. Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Ruşii, mai corupţi decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Cităm din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.[5]

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos.

Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini”.

„Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”. [6] Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Ţarul Alexandru al II-lea la Ploieşti„Războiul” aliaţilor ruso-români de la 1877-1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878.

Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.

După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace.

Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Românii, buni în faţa Plevnei, „uitaţi” la tratative

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgari”.[7]

Ruşii asediază Bucureştii

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (cancelarul rus – n.r.) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti.

Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”.[8]

România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care 1977 - Intrarea ruşilor în Bucureşticoncluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus. „[…] trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”[9].

„Prietenia pentru Rusia era sfârşită”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie.

Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti.

Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”. Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate astfel: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. […]

Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”[10].

Atentate, trădare, tezaur, Basarabia, Bucovina

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.[11]

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în N.A.T.O. şi U.E., iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate”.

 

Revista art-emis.ro

Matei Udrea

Grafica – Ion Măldărescu
–––––––––––––––––––––

Surse:
[1] Adevarul.ro, 4 noiembrie 2012 http://www.adevarul.ro/actualitate/istorie-rusia-romania-rusofobi-conflict-razboi-Carol-Bratianu-adevarul_0_803319812.html#
[2] Neagu Djuvara
[3] Ibidem, „Între Orient şi Occident”
[4] Prinţul francez Joseph de Ligne
[5] Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă
[6] Ibidem
[7] Dimitrie Onciu, „Din istoria României”
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Alex Mihai Stoenescu, „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II”
[11] Ibidem, „Istoria loviturilor de stat”

25/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Plan rusesc de ocupare militară a Republicii Moldova si Planul de anexare a Europei prin metode soft power de către Rusia. VIDEO

În mass media din Republica Moldova a apărut, cu nelipsitele epitete “Scandalos” și “Știre bombă”, schița unui plan rusesc de ocupare militară a Republicii Moldova.

Se pretinde că acest plan de acțiuni militare de neutralizare a Republicii Moldova (pentru recunoașterea ulterioară a Republicii Moldovenești Transnistrene) de către armata transnistreană în colaborare cu forțele armatei ruse a fost expediat prin intermediul poștei electronice unor foști combatanți moldoveni și ex-angajați ai structurilor de forță și că mesajul a ajuns la aceștia de la colegi cu care au făcut armata împreună în timpul Uniunii Sovietice.

 

 

Planul ar fi următorul:

Crearea pe linia de demarcare a părţilor , a următoarelor direcţii: „Nord”, „Centru”, „SUD” şi a direcţiei speciale „Bender”.

Se vor stabili sarcini pentru fiecare direcţie reieşind din planul de apărare al RMN. Se va hotărî întrebarea colaborării dintre forţele militare antrenate în proces ale Federaţiei Ruse şi cele ale RMN, miliţia, garda, KGB, garda populară, căzăcime, voluntari din Federaţia Rusă şi Ucraina.

Direcţia NORD, de la localitatea Hruşca până la Lalova va cuprinde raioanele Soroca, Floreşti, Şoldăneşti, Rezina şi Orhei.

Pe această direcţie există două poduri auto şi unul feroviar. După semnalul de începere al operaţiunii, împotriva regimului agresiv, anti-rusesc, proeuropean al Republicii Moldova, grănicerii şi miliţia vor lua sub control toate podurile şi vor crea platouri pentru concentrarea şi desfăşurarea forţelor de bază.

Sarcinile principale sunt stabilirea controlului asupra aeroportului Mărculeşti şi stabilirea controlului asupra liniei Slobozia – Vărăncău, Slobozia-Cremene, Cunicea, Şoldăneşti, Otac şi Chiperceni.

Plutonul întărit cu artilerie și geniști va stabili controlul asupra aerodromul Mărculești. În caz de atac al forţelor naționaliste plutonul nu va intra în lupta, ci prin minare va distruge toate aeronavele, inclusiv aeronave civile.

În timpul acțiunilor de curăţare a localităților de naționaliști și fasciști, trebuie luat în considerare că o bună parte a populației este loială Transnistriaei și Rusiei, de exemplu, sătenii din Vertujeni şi-au exprimat în mod repetat dorința de a adera la RMN, dar nu au fost lăsaţi de administrația antiumană locală.

O atenție specială este acordată localităţilor în care cea mai mare parte a populaţiei sunt ruşi şi ucraineni, este recomandabil să nu existe epurări în aceste localităţi.

Populația locală va fi informată cu privire la prețul facturilor de gaz, electricitate, apă și utilitate, care va coborî până la nivelul intern al Federaţiei Ruse sau al Transnistriei.

Subdiviziunile apărute trebuie să intre în stare de asediu până la soluţionarea politică a conflictului și anume stabilirea unei zone neutre între Republica Moldova și Transnistria, în calitate de garant al asigurării independenței RMN.

Forţele armate prezente în teritoriu se supun Președintelui Transnistriei și Rusiei. Persoanele reţinute cu arme sunt arestate de comenduirile militare de pe malul stâng al Nistrului.

După operațiunile de epurare, persoanele reținute cu arme deținute sunt transmise comenduirilor militare care le plasează în lagăre de concentrare a persoanelor strămutate create pe malul stâng.

Obligatoriu în aceste lagăre vor fi plasați colaboratorii de politie, armată, servicii de securitate chiar și în cazul în care aceștia nu dețin arm de foc, precum și angajați ai administrației locale de toate nivelurile.

Împreună cu experții ruși se va efectua o campanie de informare a populației cu privire la avantajele cetățeniei ruse și la deschiderea secțiilor de dobândire a cetățeniei ruse prin procedura rapidă.

Forțele armate moldovenești din acest sector sunt concentrate în orașul Bălți – brigada de infanterie, și Florești, aviația. Implicând grupe de diversioniști, vor fi minate ieșirile din unitățile militare și se vor răspândi zvonuri despre căderea Chișinăului.

Având în vedere că în Bălți majoritatea populației este formată din vorbitori de limbă rusă, se vor organiza pichete pentru blocarea comisariatelor de poliție și a unităților militare. Trebuie activați agenții din Comisariatele militare, pentru a preveni mobilizarea rezerviștilor.

Trebuie prevenită recrutarea rezerviștilor din Marină, Trupe Aeropurtate, veterani ai războaielor din Afganistan și Karabah.

În timpul stabilirii controlului asupra podurilor, concomitent va fi a dezarmat Comisariatul de poliție din Senatovka. Sarcina va fi pusă agenților KGB-ului, care dețin adresele de domiciliu a polițiștilor așa-numitului Comisariat.

În timpul operațiunii, în Rezina vor fi eliberați deținuții din închisoare cu regim special, iar gardienii vor fi concentrați în lagărele din stânga Nistrului. Ieșirea la libertate a aproximativ 100 de infractori deosebit de periculoși, care execută pedepse cu privațiune de libertate pe viață, va crea dificultăți suplimentare pentru regimul de la Chișinău.

După atingerea acestor obiective, vor fi înlocuite unitățile militare ale RMN cu unități ruse, pentru că unitățile din Republica Moldova nu vor îndrăznit să se implice într-o luptă cu armata Federației Ruse.

Pe direcția “Nord” există, de asemenea, o posibilitate excelentă de asigurare a trupelor cu arme, parțial pe calea ferată și parțial prin intermediul drumurilor naționale. La fel poate fi utilizată calea ferată pentru deplasarea unității care va controla aerodromul din Mărculești.

În cazul unor circumstanțe favorabile de ordin politic și militar s-ar putea ca unitatea să se deplaseze până la orașul Soroca, pe lina Bălți, Lazovsc, Sărăteni. În acest caz unitatea din Mărculești se va muta pe aerodromul din Bălți.

Direcția “Centru” este una dintre cele mai dificile zone, datorită faptului că naționaliștii din Moldova au platouri pe malul stâng al Nistrului. Sarcina principală a unităților este ieșire la linia Chiperceni, Orhei, Peresecina, Hîrtopul Mare, Hrușova, Cruzești, Budești pe șoseaua E58 și E581 la podul peste Nistru, în apropierea de satul Bîc.

De asemenea, în zonă există mișcări puternice naționaliste în rândul populației, precum și o mare concentrare a forțelor de poliție și armată.

În această zonă există trei poduri rutiere și o Hidrocentrală. Toate podurile sunt parțial sau complet sub controlul RMN și partea rusă, podul de la Vadul lui Vodă și Dubăsari complet sub controlul RMN.

După ce vor fi dezarmați, polițiștii moldoveni vor fi transmiși imediat pe malul stâng pentru internare în lagăre.

În această zonă se va anunța o dublare a pensiilor, care vor fi plătite imediat. În cuplu cu o o scădere considerabilă a prețului la gaze, electricitate și servicii, acest lucru va face un aliat fidel din populația adultă și vârstnică.

Batalionul cu Destinație Specială va evita decolarea sau evacuarea aeronavelor de la aeroportul din Vadul lui Vodă. Dacă această sarcină va deveni imposibilă, se vor distrugere aeronavele prin toate mijloacele posibile.

Dezarmare forțelor de menținere a păcii se va efectua cu ajutorul forțele armatei ruse și transnistrene.

În cazul unor circumstanțe favorabile se va proceda la ocuparea liniei Cricova, blocarea nodului auto, a suburbiilor Chișinăului, fără a intra în oraș, precum și preluarea controlului asupra Aeroportului Internațional Chișinău, împreună cu unități ale Direcție Speciale “Bender”, fără reținerea polițiștilor, a colaboratorilor SIS, vameși etc. Odată ocupate aceste poziții, rezistența unităților militare ale Republicii Moldova nu va avea nici un sens pe platourile de la Cocieri și Coșnița.

Direcția Specială “BENDER”, este cea mai complicată pentru armata transnistreană. Principala sarcină este ocuparea liniei Cobușca Nouă, Anenii Noi, Larga, Plop, loc în care se preconizează unirea forțelor cu Direcția “Sud”.

În această zonă este concentrată partea cea mai eficientă a armatei naționaliste din Republica Moldova, inclusiv există posibilitatea de dislocare și desfășurare a unei unități pe poligonul din Bulboaca.

În suburbia Benderului, Varnița, de asemenea există mișcări naționaliste puternice și asta deși 80% din persoane primesc pensia de la bugetul transnistrean și cel rus.

În timp util este posibilă deplasare spre acest platou a Brigăzii cu Destinație Specială Fulger, care este la moment cea mai eficientă diviziune de apărare a Ministerul de Interne a Republicii Moldova.

Având experiența anului 1992, cu forțele a două companii, formate din 132 de persoane care aveau la dispoziție 8 BTR-80 de fabricație Cehă și mașini blindate pe bază de ZU-23, au reușit practic să ocupe orașul Bender, cu excepția a trei puncte de rezistență.

Atunci doar lașitatea generalilor Republicii Moldova nu le-au permis să rămână pe poziții.

Unul dintre punctele slabe ale unităților din Republica Moldova, este lipsa de comunicare dintre unități. Odată cu instalarea sistemelor de bruiaj radio, comunicarea va deveni și mai dificilă, lucru care va duce la demoralizare totală a subdiviziunilor.

De asemenea, experiența din 1992 arată că în Republica Moldova se atestă o absență completă a posturilor de radio patriotice, voluntarii fiind nevoiți să asculte la radio, Transnistria, lucru care de asemenea a condus la demoralizare.

Unitățile Republicii Moldova sunt dotate cu BMD-1 de fabricație sovietică și nu pot juca nici un rol pe teatrul de război.

În cazul condițiilor favorabile se va opera la instalarea punctelor de control între aeroportul din Chișinău și oraș.

Direcția “Sud”, este una dintre zonele de succes. În 1992 aceasta a fost plasată în custodia Ministerul Securității Naționale al Republicii Moldova, cea mai slabă și nepregătiți structura în Forțele Armate ale Republicii Moldova.

Atunci Transnistria a reușit să efectueze mai multe operațiuni de eliminare a naționaliștilor din această zonă, astfel reușind să stabilească granițele RMN pe malul drept al Nistrului.

Se preconizează dislocarea forțelor pe linia Plop, Zaim, Săiți, frontiera cu Ucraina. Unitatea militară care ar putea fi utilizată de Republica Moldova sunt Brigada Motorizată din Cahul.

Împreună cu naționaliștii găgăuzi se va proceda la blocarea acestei unități sau pe calea ferată sau pe drumul național și la deteriorarea tehnicii militare.

În orașul Căușeni nu se va intra. Se va permite doar ieșirea din oraș a populației civile, se va închide drumul spre Odesa și se va instala o unitate militară care va proteja gazoductul care transportă gaze spre Turcia, Grecia și Bulgaria.

Text original:

Предлагаются следующие мероприятия: – создание на линии разделения сторон направлений, “Север”, “Центр”, “Юг” и особое направление “Бендеры”. Каждому из направлений поставить задачи для исполнения в своем секторе, исходя из плана действий по защите Приднестровской Молдавской Республики. Так-же решить вопросы взаимодействия задействованных сил Российской Федерации с вооруженными силами ПМР, милицией, гвардией, КГБ, народного ополчения, казаков, добровольцев из РФ, Украины.

Направление “Север”, от населенного пункта Хрушка до населенного пункта Лалова. Включает Сорокский, Флорештский, Шолданестский, Резинский, и Оргеевский районы. На направлении имеются два автомобильных моста и железнодорожный.

После получения сигнала о начале действий против агресивного, прозападного, антироссийского режима в Молдавии, сотрудники погранвойск совместно милицией устанавливают контроль над всеми мостами и создают плацдармы для сосредоточения и развертывания основных сил. Основными целями являются военный аэродром в Маркулештах, именно с него в 1992 взлетали боевые самолеты для бомбежки мирного населения Приднестровья, и установлении контроля по линии Слобозия-Варанкэу, Слобозия-Кремене, Кунича, Шолданешть,Отак и Киперчень. Усиленному взводу, с приданной артилерией и саперами установить контроль над аэродромом Мэркулешть.

В случае нападения националистов, в бой не вступать, но уничтожать методом подрыва все летательные аппараты , включая и гражданские воздушные судна. При зачистках населенных пунктов от националистов и фашистов, учитывать что население многих из них, относится лояльно к Приднестровью и России, например жители села Вертюжень неоднократно выражали желание присоединится к ПМР, но им препятствовала местная антинародная администрация. Особое внимание уделять населенным пунктам в которых большинство населения русские, украинцы, желательно в них не проводить зачисток.

Местное население информировать о том что цены на газ, электроэнергию, воду, комунальные услуги снжаются до уровня внутрироссийских или приднестровских. Подразделения вышедшие на указанную линию должны занять оборону до политического решения конфликта, а именно создание нейтральной зоны между Молдавией и Приднестровьем, как гарант обеспечения независимости ПМР.

Находящиеся в данной зоне военные силы подчиняются Президенту Приднестровья и России. После проведения зачисток, лица задержанные с оружием задерживаются военными коммендатурами в созданных на левом берегу лагерях для перемещенных лиц. Обязательно интернируются сотрудники полиции, военные, сотрудники спецслужб, тоже при отсутсвии оружия при них, а также сотрудники местных администраций всех уровней. Совместно с российскими специалистами проводить кампанию по информированию населения о приемуществах российского гражданства и открытие участков для получения гражданства по быстрой процедуре.

Силы молдавской армии на данном участке сосредоточенны в городе Бельцы, мотострелковая бригада, и Флорештах, бригада ВВС. При использовании разведспецгруп, заминировать выходы из частей, распускать слухи о падении Кишинева, не допустить выхода бригады из места расположения. Учитывая что в Бельцах большинство населения русскоязычно, организовать из сочувствующих пикеты для блокировки коммисариатов полиции и воинских частей. Активизировать агентуру в военных коммисариатах, не допустить мобилизации резервистов, а при мобилизации использовывать военно-учетные столы (ВУС) тыловых, строительных , кадрированыхчастей. Не допустить призыва резервистов служивших в боевых частях, ВДВ, морская пехота, Афганистан, Карабах. В 1992 году эти действия привели к разгрому батальонов состоявших из резервистов данных ВУС.

При установлении контроля над мостами, одновременно разоружить коммисариат полиции в Сенатовке. Задачу поставить сотрудникам КГБ, имеющие домашние адреса полицейских так-называемого коммисариата. При действиях в городе Резина не препятствовать выходу из колонии особого режима находящихся там заключенных, сотрудников колонии интернировать в лагере. Выход на свободу окола 100 особо опасных преступников отбывающих пожизненный срок создаст дополнительные трудности для кишиневского режима.

После достижения поставленных задач, производится замена подразделений ВС ПМР на российские части, ввиду того что молдавские подразделения не посмеют ввязаться в бой с регулярной армией Российской Федерации. На направлении “Север” также имеются отличные возмозности для снабжения войск вооружением, частично железнодорожным транспортом, частично автотранспортом, возможно так-же выдвижение поездом для подразделения имеющего задачу контролирования Мэркулешского аэродрома.

При благоприятной военно-политической обстановке возможно дальнейшее продвижение частей и подразделений до города Сороки, по линии Бельцы ,Лазовск, Сэрэтень ,в данном случае, произвести дислокацию подразделения с Мэркулешского аэродрома на Бельцкий.

Направление “Центр”, одно из самых тяжелых направлений, ввиду того что у националистов Молдовы имеются плацдармы на левом берегу Днестра. Главная задача подразделений выход на рубеж Киперчень, Оргеев, Пересечина, Хыртопул-Маре, Хрусова, Крузешть, Будешть далее по дороге Е58 и Е581 до моста через реку Днестр у села Бычок. Также в данном районе сильны националистические взгляды у населения, а также большая концентрация сил полиции и армии. На данном участке имеются три автомобильных моста и гидроэлектростанция.

Все мосты частично или полностью находятся под контролем приднестровкой и российской стороны, мост у Вадул-луй-Воды и Дубоссары полностью под нашим контролем. Разоруженных сотрудников полиции переправлять немедленно на левый берег для интернирования. В данной зоне обьявить о двухкратном повышении пенсий с немедленной выплатой. Данный момент сделает из взрослого и пожилого населения верного союзника, вкупе с понижением цен на газ, электричество и услуги.

Группам спецназа не допустить вылета и эвакуации воздушных судов с аэродрома в Вадул-луй-Водэ. При невозможности выполнения данного задания прозводить уничтожение воздушных судов всеми возможными средствами. Разоружение миротворческих постов произвести силами российской и приднестровской армии.

При благоприятной обстановке выход на линию Крикова, с блокировкой автоузла, пригороды Кишинева, без входа в город, а также установление контроля над Кишиневским международным аэропортом совместно с подразделениями особого направления “Бендеры”, без задержания сотрудников полиции, спецслужб, таможни итд. После выхода на данные рубежи сопротивление молдавских подразделений на плацдармах Кочиеры и Кошница потеряет смысл.

Особое направление “Бендеры”, самое тяжёлое направление для приднестровской армии. Основная задача, выход на линию Новая Кобуска, Новые-Аннены, Ларга, Плоп, где предусматривается обьеденение с направлением “Юг”. На данном участке находятся самые боеспособные части армии националистической Молдавии, в том числе возможны развернутые подразделения на полигоне “Бульбоки”. В пригороде Бендер, Варница также сильны националистические настроения, хотя 80% населения получают пенсию из приднестровского и российского бюджета.

Возможна переброска в сжатые сроки бригады полиции особого назначения, ОПОН, представляющей на данный момент самое боеспособное подразделение МО и МВД. По опыту 1992 года, силами двух рот в составе 132 человек на 8 БТР-80 чешского производства и самодельных броневиков с ЗУ-23, им удалось практически захватить город Бендеры, за исключением трех очагов сопротивления и только трусость молдавских генералов не позволила им закрепить успех. Одна из слабостей молдавских подразделений, это отсутствие взаимодействия между подразделениями различных ведомств.

При постановке радиопомех возможно полное отсутствие связи между подразделениями и частями что приведет к тотальной деморализации частей. Также по опыту 1992 было выявленно полное отсутствие молдавских патриотических радиоканалов, волонтеры бынужденны были слушать только радио Приднестровья, что также приводило к деморализации. Части МО Молдавии имеют на вооружении БМД-1 советского производства и не могут играть какую либо роль на ТВД. При благоприятной обстановке выход на Кишинев с установкой контрольно-пропускных пунктов между Кишинёвом и городком аэропорта.

Направление “Юг”, одно из самы успешных направлений, в 1992 оно было в подчинении Министерства национальной безопасности Молдавии, самой слабой и неподготовленной структурой в системе ВС Молдавии, и силам Приднестровья удалось провести несколько операций по вытеснению националистов, таким образом удалось осуществить установление границ ПМР на правом берегу Днестра.

На данный момент предусматривается выход на линию Плоп, Заим, Сэиць , украинская граница. Основные молдавские части, возможно задействованные, мотострелковая бригада в Кагуле, совместно с патриотами и сочувствующими из Гагаузии, произвести ее блокировку, либо на железной дороге, либо на автодороге, с выводом из строя военной техники.

В город Каушаны не входить, разрешать выход только гражданского населения, закрыть автодорогу на Одессу. Ввод российских войск для защиты магистрального газопровода идущего на Турцию, Грецию и Болгарию.

*****

Atât conținutul planului propriu-zis (am râs mai ales la partea cu “lagăre de concentrare”), cât și explicația “scurgerii”, dar, mai ales, stilul de exprimare mă face să cred că ce avem mai sus e doar o încercare neinspirată de a plusa la nivel de click-uri pentru mass media care difuzează planul respectiv.

Cu siguranță, există suficiente date care să de ordin militaro-logistic pentru a face “planul” de mai sus verosimil, mai ales că până și Generalul de Poliție Anton Gămurari, unul dintre cei mai experimentați combatanți ai Republicii Moldova în conflictul moldo-rus de pe Nistru a declarat că:

Planul este realizabil. Există țicniți care s-ar putea să-l aplice. Ca timp le-ar lua aproximativ o oră ca să-l ducă la bun sfârșit. Moldova nu este în stare nici din punct de vedere militar și nici din punct de vedere psihologic să opună rezistență în cazul aplicării acestui plan.

Totuși cred că e vorba doar despre o provocare orchestrată de serviciile secrete. Menirea ar fi să vadă reacția Chișinăului și a forțelor naționaliste de aici, pentru identificarea capacității acestora.

Această “scurgere” nu este întâmplătoare. Este o provocare foarte mare, iar Republica Moldova a început deja să piardă războiul informațional cu Rusia.

Ciudat e însă că atât în text, cât și în declarația domnului General apare sintagma “forțe naționaliste”.

Dincolo de speculații privind planul de mai sus, avem o miniexpunere de argumente privind un alt plan – anexarea Europei de către Rusia – prezentat de nimeni altul decât Alexandr Dughin, cel care a fost săptămâna trecută la Chișinău la invitația prietenului Iurie Roșca, pentru a vorbi inclusiv despre soluționarea conflictului transnistrean prin integrarea Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatice.

Și ca să ne convingem că cel pe care mulți îl prezintă ca una din eminențele cenușii ale lui Vladimir Putin nu bate câmpii, astăzi am aflat că “Reprezentanții Comisiei Economice Eurasiatice vor organiza – la Chișinău- pe 28 iunie (exact în aceeași zi când va avea loc Marșul de doliu organizat de unioniști) – o prezentare internațională, de mare amploare, „Proiecte eurasiatice: experiență și perspective”. Evenimentul este sprijinit de Ambasadele Rusiei, Belarusiei și Kazahstanului în Republica Moldova.

Așadar…

Emisiunea DISCURS

Să anexăm Europa – asta e rusește!

Opinia lui Alexandr Dughin

Astăzi în Rusia se resimte foarte acut lipsa ideii naționale. Pe de o parte, toată lumea înțelege necesitatea acestei idei, pe de altă parte, nu este chiar atât de simplu să propui ceva bine gândit, ceva nou, dacă doriți, sau ceva convingător.

Și timp de mulți ani am cugetat asupra acestei probleme și asupra problemei ideii inaționale și mi-a venit recent în cap, analizând evenimentele din lume, vizitând diverse țări europene, gândul privind modul de soluționae a chestiunii ideii naționale.

Voi expune acest gând cu titlu de propunere, în calitate de ipoteză, ei dar mai departe probabil că socieatea sau mai întâi de toate statul va decide dacă îl acceptă sau nu. Ideea este următoarea: noi trebuie să cotropim Europa. Să o cucerim. Și să o anexăm.

Iată, mai întâi, mulți vor spune: ei, ce mai e și cu asta, ce ideea e aceasta: să cotropim, să anexăm, să includem în granițele noastre, să cucerim? Dar, pe de altă parte, după ce prima aversiune va trece, sau prima revoltă, sau senzația că s-a spus ceea ce nu trebuia, ceva negândit sau poate ceva propriu altor timpuri, altei epoci, și că, în general, ce mai înseamnă să cotropim Europa, ei bine, atunci când toate astea vor trece, ei dar mai întâi trebuie să oferim această posibilitate ca oamenii să cârâie cumva, să țipe acolo.

Liberalii vor spune: ei, la noi toate se întâmplă astfel întotdeauna și de aceea vă comportați voi așa… Iată, atunci când acest val se va stinge, valul agenților țipălăi ai Occidentului, a coloanei a cincea și a tot felul de forțe cobitoare și atunci când chiar nedumerirea patrioților care, mai pe scurt, reduc agenda zilei doar pentru a se salva, doar pentru a supraviețui, doar pentru a se menține, iată când această revoltă, acest val se va stinge, ne vom putea gândi: da de ce oare nu?

Și atunci să ne amintim bunăoară de proiectele marelui nostru poet Fiodor Tiutcev care a avansat o asemenea concepție în secolul XIX. El considera că Imperiul rus trebuie să cotropească Europa, că țarul Rusiei trebuie să fie țarul întregii Europe și, astfel, să refacă Imperiul bizantin.

Le putem acorda lor o largă autonomie în cadrul acestui Imperiu roman global sau al celui de al treilea Imperiu roman. Ortodoxia se poate înțelege de minune cu cercurile conservatoare catoloce.

Catolocolor nu le vom interzice  să-și mărturisească credința pe teritoriul nostru imperial, cum a fost în perioadele timpurii ale unității imperiale din, să zice, din epoca lui Constantin cel Mare până la Carol cel Mare și, în condițiile unei anumite autonomii, Europa occidentală oricum recunoștea unitatea împăratului bizantin.

Pe de altă parte, anume această idee imperală poate fi întâlnită la Nietzsche.  Nietzsche spunea:  Europa să fie cum era Grecia sub protecția Romei, fie ca rușii să cucerească Europa.

Iar Nietzsche deja vorbea deja de pe pozițiile nemților. Va fi cu mult mai bine, căci atunci ne vom putea concenra pe dezvoltarea culturilor noastre, a identității noastre naționale și nu ne vom preocupa de chesiunile strategice.

Rușii își vor instala detașamentele lor de gardă, santinelele lor pe teritoriul nostru și pur și simplu ne vor păzi, ne vor apăra, iar noi vom crește ca un soi de strat cultural unic. Adică, esistă reprezentanți ai acestei idei și în Europa.

La fel gândea și Oswald Spengler. La fel gândea și prietenul lui Merejkovski, Arthur Moeller van den Bruck, care era încântat de Dostoevski. În genere, în realitate, elitele europene se gândeau într-o considerabilă măsură la perspectivă ca Europa să se predea Rusiei.

 Unei Rusii puternice, unei Rusii conservatoare, unei Rusii încrezite în sine, unei Rusii în ascensiune. Adică, îndeobște vorbind, o anumită coloană a cincea prorusă ne este asigurată în Europa. Aceștia sunt intelectualii europeni care doresc să-și consolideze propria identitate.

Putem vedea și de ce forțe militare dispune Europea. Iar acestea sunt aproape nule. Desigur că există blocul NATO, însă blocul NATO în operațiuni dure nu se implică, după cum vedem pe exemplul Oseției de sud și al Abhaziei. 

Noi ne-am confruntat cu prietenul lor Saakașvili, am ieșit învingători și a fost mai mul zgomot și un soi de balet acvatic în Marea Neagră al cuirasatelor americane, natoiste, ei și ce? Pe când Oseția de sud și Abhazia ne aparțin! Sau își aparțin.

Ei bine, Europei îi vom propune să fie ea însăși. Pur și simplu vom institui un protectorat asupra lor și gata!

Înseamnă că există o asemenea chestiune, cea a faptului că Europa este slabă sub aspect militar. Bineînțeles că noi nu va trebui să luptăm. Și încă, de ce să luptăm cu armamentul? Haideți să luptăm soft power. Haideți să propunem să apărăm Europa de căsătoriile gay, de femen, de Pussy Riot  și să salvăm Europa de ea însăși.

Căci Europa, conștiința europeană sunt în descompunere și toți europenii întregi la minte înțeleg  că mai este puțin și Europa se va transforma într-o beznă. Acolo vor fi pur și simplu enclave ale progeniturilor unor emigranți arhaici care pur și simplu vor distruge identitatea europeană. Ei trebuie să facă ceva și, vedeți dumneavoastră, aceștia, asemenea lui Brievik, îi împușcă deja pe ai lor.

 Păi haideți să le spunem:  iată sub protectorarul nostru vă vom asigura protecția! Vedeți, la noi Pussy Riot au fost închise! Le vom închide și pe ale voastre!

La voi reprezentantele femen își fac de cap în bisericile catolice, iar la noi  acestea o iau repede cu bâta peste mutră și sunt trimise cu autobasculantele la gunoi, adică în țara lor de origine! Atunci Ucraina și Georgia nu vor mai avea unde se grăbi și pornindu-se în Europa, ele vor anunge la noi. 

Europa va câștiga astfel de pe urma acestui protectora al Rusiei. ȘI, în al doilea rând, Europa de fapt într-atât de mult se urăște pe sine, într-atâta se văicărește în fața tuturor, că de fapt ea a obosit deja să meargă pe această cale a nihilismului. Iar noi vom spune: noi în genere nu avem față de voi niciun fel de pretenții. Încetați să vă mai văicăriți! Lăsați că vă facem noi ordine!

Voi înșivă sunteți incapabili să faceți față emigrației, iar noi vom face față. Ei, imigranților: îți iei catrafusele, mergi la gară și valea! La noi, bineînțeles, vom fi nevoiți și noi înșine să înăsprim puțin legislația privind migrația, dar, oricum, ceea ce se întâmplă la noi nu poate fi comparat nici pe departe cu ceea ce se întâmplă în Europa.

  Europa pur și simplu dispare văzând cu ochii. De aceea, noi suntem un popor indoeuropean.  Poate să amintim că, dincolo de asta, avem o mare diversitate de alte etnii, că la noi există un multiculturalism adevărat și funcțional, de aceea cei care se em că îi vom deporta imediat, noi nu îi vom deporta imediat.

Noi le vom propune un sistem de măsuri de adaptare astfel încât să poată rămâne în imperiul nostru euroasiatic global care a cuprinde și Europa.

De asemenea îi vom demonstra acestei divesități culturale euroasiatice a noastre ce înseamnă o minunată aplicare a ceea ce este adevărata toleranță. Nu în raport cu, nu ca indiferență față de imigranți, dar ca integrare a unor societăți și culturi dintre cele mai diferite într-o singură civilizație. Apoi, vor fi satisfăcuți cetățenii noștri, întrucât chestiunea vizelor se va rezolva automat.

Chestiunea controlului vizelor nu va exista, căci nu vor fi granițe. Uniunea Europeană pur și simplu va intra în Uniunea Euroasiatică ca parte a acesteia. Și atunci și proocidentalii noștri, de fapt, se vor simți satisfăcuți, întrucât că noi ne vom pomeni în Europa.

Rusia va deveni Europa într-un anume sens, pentru că nu vor exista granițe, iar valorile europene se vor putea mișca liber către noi, dacă înșiși europenii le vor păstra, pentru că anume aceste valori europene în expresia lor postmodernistă actuală sunt tocmai ceea ce ucide Europa.

De aceea, de fapt, noi vom instaura în mass-media europene o anumită cenzură patriotică.   Nu una liberală ca acum, când se fac verificări de zece mii de ori la diverse niveluri ale ziarelor liberale ca nu cumva să fie acolo vreun element neliberal.

Adică, acolo există cea mai adevărată cenzură totalitară, rasistă, occidentală, eurocentristă, liberală. Noi vom aboli această  cenzură, le vom permite oamenilor să-și exprime liber părerile, dar vom institui cenzura, bunăoară, împotriva unora, o cenzură cu mult mai antinihilistă, o cenzură care va înfrâna sau pur și simplu va tempera sau pur și simplu va localiza anumite manifestări nihiliste ale spiritului omenesc.

 În plus, noi doar avem experiența unei astfel de expansiuni în Europa în timpul sovietic, când partidele noastre comuniste (Internaționala a III-a, Kominternul, Kominformul)  au obținut rezultate foarte puternice privind penetrarea parlamentelor statelor europene. Da, acesta a fost un instrument al politicii noastre externe.

Astăzi situația s-a schimbat, noi nu mai suntem țări comuniste, dar noi ne putem găsi alți aprteneri. Și atunci, dacă vom trasa acum ideile naționale – anexarea Uniunii Europene de către Uniunea Euroasiatică, expansiunea în Europa – ne vom putea aduna, de fapt,  în linii mari, în jurul unui scop măreț.

Vă imaginați, iată, să anexăm Europa! Asta, anume asta, e ceva în firea rușilor!

Dacă  nouă ni se spune să creștem colea cu 0,1-3 procene Produsul Inern Brut, să-i ridicăm sau să-i cazăm pe migranți, colea cu niște câini oarecare, să vaccinăm câiinii, asta, desigur, e tare de tot, dar asta nu e în firea rușilor.

De aceea noi nici nu facem nimic din toate acestea.

Noi nu avem de gând să creștem niciun fel de PIB-uri, pentru că ne doare în cot de asta. Rușii se mobilizează de dragul unui scop măreț. Iată, anexarea Europei acesta este un scop măreț.

Apropo, prooccidentalii ruși din secolul XIX, cei care erau încântați de Occident, păi ei cum se încântau?

  Ei vroiau să preluăm tehnologiile occidentale pentru ca Rusia să devină puternică și măreață, pentru ca ea să poată învinge Occidentul.

Haideți să revenim la anume la acest tip de occidentalism.  Poftim, vă plac tehnologiile europene, păi haideți, haideți să le luăm.

Cum să le luăm? Ei ni le vor da acum cu țârâita, ne vor transmite câte un tranzistor colea în schimbul petrolului, gazului.

Nu, dați-ne totul dintr-o dată. Noi vom lua toate tehnilogiile europene dintr-o mișcare, simplu: noi vom cotropi Europa și toate tehnologiile înale vor fi ale noastre!

Asta de dezvoltare, asta da modernizare, dacă asta am vrut! Asta da, apropo, europenizare a societății noastre!

 Petru I a deschis, de asemenea, o fereastră în Europa și ce ne-a arătat el de acolo?

El ne-a arătat… pur și simplu a deschis-o cu tunul și a început să participe la politica europeană: le-a dat drumul soldaților și cazacilor în centrul Europei.

Bistrourile sunt o urmă lăsată de noi. De aceea, am impresia că acum o asemenea incursiune în Occident este peste măsură de importantă. Aceasta este și ideea europeană și, dacă îngăduiți, și europenizare, și modernizare, și autoafirmarea națională, și un proiect național de proporții.

Ei bine, ce e Ciubais cu nanotehnologiile? Mai întâi, pe el îl urăște toată țara. Lui i-au dat nanotehnologiile ca să nu mai vadă nimic altceva, el s-a scufundat în această microlume și nu a mai ieșit de acolo.

Acum căută să vadă unde s-au dus banii. Păi, tot acolo, în nanomicrocosmos. Firește că acesta este microomul, acestea sunt microideile, nanoideile, nanoiamenii, ei dar așa ceva nu poate deveni idee națională.

Aceasta este un soi de idee nanonațională. Adică, vom dispărea cu toții în spațiul microscopic, și tot acolo vor dispărea și bugetul, și banii, căci la noi la așa ceva se pricep lesne.

Ei dar, dați-ne un macroproiect, un macroproiect global, unul fundamental cu adevărat: cotropirea Europei! Da, va trebui să-i facem pe unii să-și schimbe părere.

Ei și ce? Căci eu consider că trebuie folosim în acest scop nu metode hard power, ci soft power, un soft power euroasiatic, să găsim coloana a cincea, să-i formăm și să-i promovăm pe oamneii noștri și să-i aducem la putere în Europa și, de exemplu, să cumpărăm pe banii Gazpromului birourile cele mai importante ale agențiilor de publicitate din presa europeană, căci anume acestea au influență asupra presei, și să acționăm la fel de activ ca și Occidentul în raport cu noi. De fapt, să contraatacăm.

Ei ne atacă cu ONG-urile lor, cu Medicii lor fără frontiere colea,  cu bicicliști care îi ajută pe rebeli și wahhabiți. Ei bine, vom juca cu ei după regulile lor. Și aici nu există, cum s-ar spune, nimic personal și nimic ieșit din comun.

După paradigma din politica internațională așa ceva este absolut firesc. Adică, iată, noi am pornit de la faptul că această teză este imposibilă, absudă, paranoică, că ne lipsesc resursele, dorința, voința. Acestea sunt argumente, cum ar veni, firești, de suprafață.

 Însă dacă este să privim lucrurile altfel, dacă este să ne configurăm discursul altfel, atunci vedem că aceasta este o idee națională minunată! Anume asta presupunea Soloviov, Vladimir Soloviov, întemeietorul filosofiei religioase ruse, că Rusia trebuie să se unească cu Europa, dar sub egida țarului rus!  Nu știu de ce se dă uitării asta.

Eu, iată, recent am ținut la Paris o prelegere într-un centru catolic conservator foarte mare, a fost multă lume, pur și simplu aproape cât un stadion, și eu le-am povestit despre ceea ce avem în comun.

Ei, zice, vrem să ne unim cu voi! Voi aveți, zice, o Biserică așa de conservatoare, voi aveți așa o societate, care într-atât de mult păstează încă buna cuviință spre deosebire de societatea noastră că noi suntem pur și simplu încântați de voi!  Haideți să ne unim! Eu zic: haudeți!

Este o idee bună. Dar haideți să ne amintim de perioadele care ne-au permis cu adevărat să fim împreună.

Asta era înainte de Carol cel Mare. Aceasta a fost perioada imperială, din secolul IV până în secolul IX, când trăiam în cadrul imperiu unitar, a unei lumi creștine unitare, iar separarea a venit deja mai târziu și s-a ajuns la marea schismă.

Ei bine, haideți să ne unim nu pe principiul catolic, pe principiul papal al uniației, că voi trebuie să recunoașteți măreția Papei, iar mai departe fie cum doriți, să ne unim nu pe acest principiu modernist, ci pe principiul imperial: un țar sau un președinte rus unic pentru toată Europa și diversitatea Bisericii Apusului și Bisericii Răsăritului.

 Noi ne putem uni, bine, nu uni, dar putem colabora unii cu alții, căci noi avem un dușman comun, pe noi ne atacă necurăția, atacă și catedrale lor și catedralele noastre, și cultura lor și cultura noastră, și protestanții, în special cei care sunt credincioși, nu pur și simplu credincioși, dar cu adevărat credincioși în Hristos, creștinii, ei doar nu vor fi împotriva unei asemenea uniri.

Firește că nu vor fi, pentru că Rusia le aduce protecție anume împotriva împărăției Antihristului. Anume asta și este misiunea – catahonul și misiunea celui care rezistă, misiunea limitării lumii Antihristului și a apostaziei care nu trebuie să nimerească loc în societate.

 Acesta este sensul imperiului. Noi pur și simplu vor readuce Imperiul european, Imperiul Roman, Imperiul bizantino-elen la locul său. Noi construim un imperiu. Ei construiesc Uniunea Europeană, tot un soi de imperiu, dar iată că principiile lor sunt foarte jalnice.

Ei, iată, dacă economia nu funcționează se și destramă imediat!  Noi însă vom spune: funcționează economia sau nu funcționează, dar ce spune țarul nostru roman rus – bine, bine, euroasiatic – , european, imperial, roman, anume aia și va fi. Și ce, parcă ați avea încotro?

 Ecomomia e un lucru bun, dar neimportant!  Căci nu doar cu pâine se va sătura…., le va aminti țarul!

Important este să se respecte demnitatea umană. Iată o asemenea nouă idee romană umană îmi pare a fi un bun proiect pentru Rusia.

Căci aceasta este forma optimă de expunere a ideii naționale.

 inconstantin.ro

23/07/2013 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: