CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un instrument al expansiunii imperiului Rus şi Uniunii Sovietice – Serviciile speciale

 

 

 

Imagini pentru spionajul sovietic photos

 

Imperiile în toate timpurile au dus o politică expansionistă, îndreptată spre alte teritorii şi state limitrofe.

Aşa cum preciza Nicolae Iorga, Imperiul Ţarist (format după Petru cel Mare în sec. XVII-XVIII), a fost un imperiu de imitaţie a prototipului european reprezentat de Imperiul Roman şi cel Bizantin.

Numai că acesta, având experienţa lui Ginghis Han, a acaparat şi subjugat zeci de popoare.

Multe din ele aveau statalitatea pe un teritoriu în care dăinuiau de secole, precum tătarii Crimeei, uzbecii, cazahii şi popoarele altaice.

De fapt, a fost un imperiu colonial cu cea mai numeroasă colecţie de naţiuni subjugate cuprinzând spre sfârşitul secolului XIX continentul euro-asiatic (aproape 20 mln km2).

Neoimperiul sovietic bazat pe ideologia lui Marx, Lenin, Stalin, Troţki, a devenit cel mai agresiv şi sângeros.

În numele comunismului au fost săvârşite crime apocaliptice.

După datele istoricilor ruşi şi alr cercetătorilor apuseni, Stalin şi acoliţii lui au omorât zeci de milioane (unii estimează la 100 de milioane) de „duşmani” ai U.R.S.S. Au fost suprimate Biserica Ortodoxă şi cea musulmană.

A apărut o nouă pseudo-religie, ideologia marxist-leninistă.

Toate acestea confirmă esenjţa antiumană a ideologiei comuniste.

În politica externă a Rusiei au fost antrenate două instituţii ale Statului : serviciul diplomatic şi poliţia politică.

Pe timpul lui Petru I şi urmaşilor lui, Biroul secret  (Preobrajenski Prikaz), a avut la conducere personalităţi ptrcum  Goliţân, Matveev, Tolstoi, Hilcov.

La doar câteva luni de la întronare, ţarul Nicolai I a creat serviciul său secret, aşa-numita Secţie a Treia a cancelariei imperiale, în frunte cu contele A. Benkendorf.

După pierderea războiului din Crimeea, ţarismul (Alexandru II) şi-a constituit Departamentul Poliţiei de Stat şi general Kvartirmeistvo (Serviciul militar de informaţie) care trimitea în ţările Europei agenţii militari (de regulă, aceştia erau ofiţeri ai Statului Major instruiţi pentru spionare şi în acest sens obligaţi să-şi constituie filiere de informatori).

Pe timpul împăratului Alexandru III poliţia politică se numea Ohranka care era „legea legilor”.

Până la urmă, nici poliţia secretă, nici serviciul de informare a Statului Major n-a apărat ţarismul. Nicolae II a fost detronat de cadeţii lui Kerenskii, iar mai târziu puterea, cu ajutorul serviciilor secrete germane, au preluat-o bolşevicii lui Lenin, Troţki. Aceştia au păstrat cu sfinţenie tradiţia rusească seculară.

Fiecare conducător a U.R.S.S. şi-a creat propriul serviciu special, poliţia politică.

Lenin şi Dzerjinskii au numit noua organizaţie C.E.K.A. (Всероссийская Чрезвычайная Комиссия – Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei, sabotajului şi a speculaţiei).

Prin decretul semnat de Lenin acest monstru a primit puteri nelimitate (arestări, omucideri fără judecată etc.). De la început CEKA avea câteva zeci de angajaţi, spre 1940 erau peste 250 de mii.

De remarcat că Cominternul format de sovietici era o filială docilă a C.E.K.A., mai apoi a. (Государственное политическое управление Н.К.В.Д. Р.С.Ф.С.Р. sau Direcţia politică de Stat). Stalin, în 1934, a arestat întreaga conducere a GPU pentru a şterge urmele crimelor comise de bolşevici din ordinele lui Lenin şi ale lui.

Apoi a format un nou serviciu – N.K.V.D. (Народный комиссариат внутренних дел – Comisariatul poporului pentru afacerile interne).

De remarcat că a lansat această structură într-o iepurare, genocid sângeros, în urma căreia au pierit după diferite date (Hruşciov, Volkogonov) de la 7 până la 9 milioane de oameni. N. Hruşciov a rebotizat poliţia politică a U.R.S.S. în K.G.B. (Комите́т госуда́рственной безопа́сности (КГБ), – Comitetul securităţii de Stat) şi a declarat că „noua” instituţie nu are nimic comun cu crimele lui Stalin.

În anul 1642 ţarul Mihail Romanov l-a trimis în cercetare la Iaşi pe Afanasii Ordân Naşciochin, unde cu daruri şi pocloane şi-a câştigat încrederea domnitorului N. Lupu şi a boierilor moldoveni.

Timp mai mult de un an în suita voievodului a cules informaţii despre situaţia militară şi planurile Porţii Otomane, a Poloniei. Şi-a constituit o vastă filieră de informatori (agenţi) din Moldova, Valahia, Stambul, Podolia ş.a.

Acest Ordân Naşcichin cunoştea limbile turcă, polonă, slavona veche. El a stabilit contacte cu episcopii români, greci, monahii pelerini şi cu mulţi boieri negustori care plecau în Stambul, Varşovia, Valahia, Serbia.

Aceştia îi furnizau informaţii despre planurile militare ce vizau Rusia ţaristă, care a suferit un atac devastator al polonezilor nu demult (1606-1612). Ei ocupaseră şi Moscova.

Mai târziu acest iscusit spion a fost trimis şi în Ţările Baltice pentru a estima forţa militară a Suediei ce domina Baltica.

În anii ’60 Afanasii Nasetocin a devenit sfetnicul ţarului şi primul conducător a Posolskii prikaz (Departamentul ce se ocupa cu politica externă a Rusiei).

Cu venirea ţarului Petru la cârma Rusiei lucrurile s-au schimbat radical. Ţara a devenit un actor de vază în câmpul de luptă al Europei.

Duşmanii ei erau la nordul Suediei şi la sudul Imperiului Otoman. Ţarul care abia îşi înfiripa armata regulată şi o flotă avea nevoie de un răgaz şi, desigur, de informaţie despre pregătirile militare a Suediei şi Turciei.

În 1702 ambasador al Rusiei la Poarta Otomană a fost numit Petru Tolstoi. El a primit de la ţar instrucţiuni de a afla starea politică şi militară a turcilor, posibila pregătire pentru un război cu Rusia.

Ce armată şi flotă în Marea Neagră are otomanii, care este armamentul lor, artileria, cavaleria, cam câte forţe pasibile pentru un război pot mobiliza paşalele sultanului.

Un rol deosebit în misiunea de spionaj politic în Balcani şi în Imperiul otoman l-a jucat ambasadorul Rusiei la Stambul Petru Tolstoi (1700-1712). Petru I l-a instruit personal şi i-a cerut să-şi facă o filieră de informaţie din cercul sultanului, domnitorii principatelor şi popoarele vasale ale turcilor.

Numitul Tolstoi, având sume considerabile, blănuri de samur, nevestuică, pietre scumpe a mituit paşale, dregători de la curte şi, de asemenea, pe beizadelele din teritoriile vasale printre care fiii domnitorilor ţărilor romane Brâncoveanu şi Cantemir, prin care a făcut cunoştinţă cu demnitarii Valahiei şi Moldovei.
De remarcat că în misiunea lui un ajutor consistent (considerabil) l-au avut ierarhii şi enoriaşii bisericilor ortodoxe a Greciei, Ierusalimului, Bulgariei, Serbiei, Ţărilor Româneşti, dat fiind că situaţia geopolitică impunea unirea eforturilor popoarelor ortodoxe împotriva ofensivei turceşti musulmane.

Un pilon important în misiunea lui Tolstoi a fost patriarhul Ierusalimului, Dosoftei. El a mobilizat mulţi monahi şi preoţi din Turcia, Grecia pentru a culege informaţie militară pentru ruşi.

După misiunile de succes ale lui Ordân-Nasciochin, ţarul Alexei Romanov, în 1654, a instituit aşa-numitul „Pricaz tainâh del” – un departament de cercetare în care erau antrenaţi diplomaţi, militari, negustori, monahi-pelerini.

Dar numai în timpul lui Petru cel Mare spionajul devine un instrument al politicii expansive. În statutul militar cercetarea şi culegerea informaţiei capătă legalitate. S-a format un aşa-numit „General – kvartimeiskaia slujba”, ce se supune ţarului. În corespondenţa sa a introdus cifrarea.

În acest organ al ţarului lucrau maeştrii spionajului ca A. Matveev, P. Tolstoi, A. Hîlcov şi străinii care jurau credinţă Patriei. Ca exemplu pot servi grecii D, Castrioti, Panait, românii fraţii David şi Tudor Corbea, Danilă Apostol, Bour, D. Cantemir (pe când era la Stambul, marele cărturar şi diplomat Nicolae Milescu-Spătaru).

Oamenii aceştia de o inteligenţă deosebită, cunoscători a câtorva limbi (greaca, turca, slava, sârba şi, desigur, româna) aveau posibilitatea de a călători şi a cerceta tot arealul Europei de Răsărit, Balcanii, Polonia ş.a. David Corbea, după cum afirma istoricul A. Moraru (Labirintul Documentelor Secrete, pag. 162-165), boier de la curtea lui Constantin Brâncoveanu a îndeplinit misiuni importante pentru Ţara Românească şi pentru Rusia fiind oficial angajat de Petru I.

A avut misiuni diplomatice informative în Polonia, Transilvania de unde a adus ţarului date despre intenţiile voievodului Transilvaniei, Racoţi al II-lea de a se alia cu Rusia împotriva Turciei. Scopul misiunii a fost realizat.

La Varşovia Racoti şi D. Corbea, ca reprezentant plenipotenţiar al lui Petru I au semnat un tratat de alianţă militară şi prietenie.

Un agent de forţă al serviciului secret rus (General – Kvartirmeistvo) a fost comerciantul Manuc Bei (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Mârzaian) (1769-1817).

Negustor de succes în Stambul, avea trecere la curtea vizirului şi a sultanului ca furnizor de nestemate pe care le primea („cumpăra”) de la ruşi.

În schimb culegea informaţie despre politica turcilor, forţele militare care i-au servit lui Kutuzov în războiul de la începutul sex. XIX (1806-1812).

Ca agent al politicii imperiului Rus, împreună cu D. Moruzi, a participat la negocierile din 1812 pentru încheierea Tratatului de la Bucureşti dintre imperiul Rus şi cel Otoman, desfăşurat în hanul lui din capitala României. El a fost intermediarul mituirii oficialilor turci pentru cedarea Basarabiei către ruşi.

După această „reuşită” a plecat în Sibiu şi Viena unde, în 1815, a fost primit de împăratul Alexandru I. Pentru servicii aduse Rusiei a fost răsplătit cu dărnicie, a primit de la ruşi câteva sute de mii de ruble-aur, moşii întinse în Basarabia (Hânceşti, unde şi astăzi stau edificiile palatului lui), a defrişat de stejari seculari codrii Tigheciului pe care i-a vândut cu bani grei în Austria.

A avut un sfârşit tragic. În 1817, după o cafea preparată de un bucătar turc, a murit.

La începutul secolului XX contradicţiile imperiilor au căpătat agresivitate sporită. Imperiul Rus ce avea influenţă asupra slavilor balcanici – Serbia, Bulgaria, Muntenegru avea nevoie de informaţii despre planurile Imperiului Austro-Maghiar (Ungar).

Un succes în această perioadă a fost racolarea ofiţerului cartierului-general din Viena Alfred Riedl, cunoscător al limbii ruse (în 1900 a urmat stagierea în şcoala militară din Kazani).

După cum afirma ediţia „Очерки истории Российской внешней разведки” („Eseuri despre istoria serviciului de informaţie militară a Rusiei”) – (Moscova, 1996, v. 2, p. 215-218) peste câtva timp a fost contactat de colonelul I. Batiuşin, care i-a propus contra unei sume ce era de zece ori mai mare decât salariul anual al proaspătului căpitan… să colaboreze cu serviciul secret militar al ruşilor. Riedl a fost de acord.

A urmat zece ani de colaborare în care colonelul a furnizat ruşilor planurile secrete de mobilizare a armatei, numărul efectiv al ostaşilor, armamentul şi echipamentul lor, planurile de atacare a Rusiei, Serbiei, Muntenegrului ş.a.

Dar neglijenţa sa şi a ruşilor l-a adus la sinucidere. Pe numele

unui oarecare Nicetas au fost trimise 7 mii de coroane. Cei care lustrau corespondenţa au deschis-o. Finalul este melodramatic. A. Riedl a fost prins când a ridicat banii şi, probabil, fiind constrâns, s-a sinucis în cabinetul lui. Cartierul general vienez a muşamalizat cazul, rufele se spălau în familie.

Odată cu venirea la putere absolută a lui Stalin s-a procedat la formarea unui nou instrument de spionaj şi influenţă externă (I.N.O. al G.P.U.) controlat personal de el.

Conducătorii acestui departament Mihail Abramovici Trilisser (născut în Elveţia), Artur Artuzov, Abrani Sluţki, prin Comintern controlat de I.N.O. aveau sarcina să creeze „armate subterane” în fiecare ţară capitalistă.

De obicei, acestea erau comunişti-revoluţionari locali sau cei trimişi de I.N.O. în misiune de spionaj. După eşecul „revoluţiei” şi războiului civil din Spania, ofiţerii sovietici au racolat sute de agenţi din rândurile „Brigăzilor Roşii Internaţionale” care, mai târziu, au fost plasaţi în fruntea partidelor comuniste din Europa.

După biruinţa U.R.S.S. asupra lui Hitler toate serviciile de spionaj a Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei, Poloniei, României, Ungariei erau formate din foşti ofiţeri şi agenţi ai I.N.O.

Aşa s-a derulat expansiunea imperiului sovietic cu suportul serviciilor secrete, diplomaţilor acoperiţi şi a Cominternului format expres pentru revoluţie.

Ilegali în perioade interbelice în România după Mitrohin au fost peste 200 de persoane printre care Pantiuşa Bondarenko, Todres Cruteanschii (alias Carin Tudor), Pavel Tcacenco ş.a.

Un spion sovietic, ilegal trimis de I.N.O. (Иностранный Отдел) al temutului serviciu secret C.E.K.A., condus de Dzerjinskii. În 1922-1924, ca rezident a lucrat în România, Austria, Bulgaria cu nume de cod Alexandru Koritnîi.

A îndeplinit cu succes misiunea de a forma filiere de agentură în România şi instalarea conducerii partidului comunist din România.
Mai târziu a plecat rezident în China. După câteva operaţiuni în SUA şi în Franţa, unde a structurat rezidentura O.G.P.U. (fosta C.E.K.A.) a fost numit şeful Departamentului 1 al Serviciului de Informaţii Externe O.G.P.U., care opera în SUA şi Europa. După 1935 a lucrat în grupul de spionaj şi agent sovietic din China şi Japonia.

Conducătorul filierei de spionaj „Ramsau” din Japonia a fost vestitul spion sovietic, Rihard Sorge. Cel care l-a informat pe Stalin că Germania va ataca U.R.S.S. la 22 iunie 1941 (planul „Barabrosa”).

Imperiul Rus şi succesoarea sa U.R.S.S. prin forţa lor politico-militară şi cu potenţia de penetrare a serviciilor de acapararea a ţărilor limitrofe (Polonia, România, Finlanda, Ţările Baltice, a Europei de Est ş.a.).

Dacă ţarismul culegea informaţia cu „mănuşi” albe, apoi sovieticii au impus noi reguli, ca de exemplu exportul revoluţiilor (China, Ungaria, Germania ş.a.)teroarea roşie, îndreptată împotriva oponenţilor politici (L. Troţki, Raik) agenţi sovietici detectori.
Istoria civilizaţiei demonstrează că bătălia surdă a serviciilor secrete, dusă pentru asigurarea politicilor imperiilor a adus schimbări spectaculoase în Europa şi în lumea întreagă.

 

Col. (r) Alexandru Ganenco

 

Notă: Acest text  a fost publicat în https://www.art-emis.ro/istorie/5089-serviciile-speciale-instrument-al-expansiunii-imperiului-rus-si-urss.html şi face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

 

Bibliografie selectivă:

1. Boldur, Alexandru: Basarabia şi relaţiunile româno-ruse. Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional. Bucureşti, 1927.
2. Buzatu, George, Istorie interzisă. Editura Curierul doljean, Craiova, 1990.
3. Cojocaru, George, Cominternul şi originile moldovenismului. Studii şi documente. Editura Civitas. Chişinău, 2000.
4. Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută. Editura Universitas, vol. 17, editura Leuseum (vol. 2-7) 1993-2010.
5. Очерки истории Российской внешней разведки. Е.М. Примаков. «Международные отношения», Москва, 1996, том I-II. (Eseuri din Istoria Serviciului de informaţie externă a Rusiei).

12/10/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Razboi informativ intre serviciile de spionaj romanesti si cele sovietice imediat dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre URSS.

 

 

Acţiunile contrainformative româneşti în primele luni de la anexarea sovietica a Basarabiei si nordului Bucovinei.

 

Deşi, aşa cum cerea ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost predate U.R.S.S. cu toată infrastructura intactă, bandele de minoritari, precum şi unităţile speciale din trupele regulate sovietice, au zădărnicit evacuarea autorităţilor române, a bunurilor şi a populaţiei.

Multe din unităţile Armatei române în retragere, au fost răzleţite, soldaţii, în foarte multe cazuri – reţinuţi de ostaşii sovietici şi împiedicaţi să-şi continue evacuarea.

Unii din soldaţii români reţinuţi de bolşevici, au reuşit să treacă legal în România şi după fixarea hotarului pe Prut, prin Comisia de repatriere, alţii ilegal, prin penetrarea noului hotar, cu toate riscurile asumate, revenind la unităţile lor. Însă, odată ajunşi, şi unii şi alţii, erau puşi sub supraveghere, fiind consideraţi potenţiali spioni sovietici.

Suspectarea acestora în mare măsură era întemeiată, deoarece unii dintre ei au revenit la unităţile lor tocmai la sfârşitul anului 1940-începutul anului 1941, timp în care ar fi putut fi recrutaţi de organele spionajului sovietic şi trimişi peste Prut în misiune.

Pentru identificarea acestora, în unităţile româneşti au fost întocmite liste cu ostaşii reveniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi care urmau să fie supravegheaţi îndeaproape. În categoria celor suspecţi au fost trecuţi în primul rând ostaşii originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, care, după cum se considera, erau printre primii luaţi în vizorul recrutorilor sovietici.

 

La 3 august 1940, Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major al Armatei române relata că, în urma cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei, Serviciul de spionaj sovietic s-a folosit la culegerea informaţiilor militare în mare măsură chiar de unii ofiţeri şi soldaţi români rămaşi temporar în teritoriile ocupate. Aceştia au fost recrutaţi prin diferite metode (promisiuni, remunerare bănească, constrângere sau ameninţare) şi după o scurtă pregătire, au fost trecuţi clandestin în România, cu instrucţiuni de a se prezenta la unităţile lor şi să declare că au fugit din teritoriile ocupate, unde au rămas forţaţi de împrejurări.

 

Sovieticii nu puteau rata o astfel de ocazie, de a avea rezidenţi chiar în sânul unităţilor române, care să le furnizeze informaţii extrem de importante. Pentru a nu fi descoperiţi, Serviciul sovietic de spionaj i-a sfătuit să treacă la executarea misiunilor doar după 2-3 luni de zile, căci după sosirea lor la unităţi vor fi puşi sub supraveghere.

În vederea prevenirii şi combaterii activităţii acestor agenţi sovietici, Secţia a II-a a dispus ca toţi militarii care se încadrau în această categorie de suspecţi, să fie puşi sub supraveghere discretă. Cei ce vor fi prinşi în zona de frontieră, în încercarea de a trece clandestin frontiera, să fie daţi pentru cercetări celui mai apropiat organ informativ al Marelui Stat Major. De asemenea, trebuia amplificată „educaţia naţională în unităţi”.

 

La 8 august 1940, unităţilor Armatei române de pe Prut li s-a dat ordin ca toţi ostaşii reîntorşi la unităţi după 4 iulie, să fie supravegheaţi „îndeaproape şi în modul cel mai discret, asupra întregii lor activităţi”. Acei bănuiţi, nu trebuiau utilizaţi în serviciile importante ale Armatei, „unde ar putea uşor culege informaţiuni”. În continuarea ordinului, erau prezentate unele metode utilizate de sovietici în culegerea şi transmiterea informaţiilor, pentru ca agenţii sovietici din cadrul Armatei române să fie mai uşor identificaţi şi anihilaţi.

 

De asemenea, în categoria potenţialilor spioni sovietici erau incluşi şi refugiaţii (civili) basarabeni şi bucovineni, în rândul cărora se puteau infiltra agenţii bolşevici. Din spusele refugiatului avocat Gheorghe Mândrescu din Bălţi, sovieticii „trimit mereu spioni în România, iar în prezent mai mult spioane”. Avocatul a vorbit despre un oarecare Voinea, fost poliţist român, care s-a pus în serviciul spionajului sovietic.

Cu concursul acestuia se aranja trimiterea spionilor în România, prin metoda infiltrării lor în listele de refugiaţi. Se căutau nume asemănătoare a repatriaţilor cu cele ale agenţilor (spre exemplu, Pavlof – Pavlov, Mândrescu – Mandescu, etc.) şi la Ungheni, la trecerea Prutului, persoana în drept de a trece în România era respinsă, în locul ei trecând spionul. Victimei i se spunea că autorităţile de la Chişinău au comis o eroare. Un asemenea caz a avut loc şi atunci când a trecut Prutul Gh. Mândrescu – „Spioana a fost trecută pe la Ungheni, iar femeia a fost întoarsă plângând la Chişinău”.

 

La 2 august 1940, Armata a III-a română a emis ordinul nr. 25.327, potrivit căruia, comandamentul era informat că, unii dintre refugiaţi (în special femei) veniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi stabiliţi în diferite zone de refugiu, se deplasau dintr-o localitate în alta „sub formă de plimbări, fără ca organele de poliţie să le impună anumite restricţiuni”.

Reieşind din considerentul că, printre refugiaţi, fie chiar şi de origine etnică română, puteau fi agenţi de propagandă comunistă şi spionaj, s-a dat ordin să se supună aprobării prealabile şi controlului, toate deplasările refugiaţilor, „care nu se vor face decât pentru motive reale şi bine întemeiate”.

 

Însă, pericolul din partea spionajului sovietic venea în cea mai parte din exterior, din teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei, unde organele speciale sovietice activau din plin. Imediat după instalarea în noile teritorii cucerite, organele sovietice de spionaj au trimis în România mai mulţi agenţi-informatori. Unul dintre aceştia, Ion Istrate, funcţionar la Primăria oraşului Ismail, a trecut clandestin hotarul de pe Dunăre cu o barcă la 12 iulie 1940.

Însă, pe teritoriul românesc a fost reţinut de Poliţia oraşului Tulcea, Istrate declarând că, s-a refugiat de sub regimul de ocupaţie în Vechiul Regat. Fiind suspect (căci s-a refugiat tocmai peste două săptămâni de la ocupaţie), a fost cercetat minuţios şi ca rezultat Istrate a declarat că, a fost chemat la sediul miliţiei din Ismail, unde un oarecare locotenent Petrov i-a dat suma de 7.000 de lei şi în câteva şedinţe l-a instruit pentru a fi trimis în misiuni de spionaj în regiunea Buzău.

 

Pentru reuşita misiunii, i s-a recomandat să-şi găsească un serviciu în Buzău, de preferinţă chelner, şi să culeagă informaţii despre trupele române, armamentul şi fortificaţiile din zonă.

Către data de 20 august 1940, trebuia să aibă culese toate datele necesare, pe care să le transmită unui curier, ce urma să vină la Buzău. La interogatoriu spionul Istrate, a mai declarat că, în afara lui „s-au trimis mulţi agenţi sovietici la noi în ţară”.

 

La 12 septembrie 1940, Biroul 2 Informaţii al Diviziei 21 Infanterie română informa că, la 1 septembrie, de către organele informative ale diviziei a fost reţinută la Tecuci, pentru posibile activităţi de spionaj, femeia Ilona Naghi, de origine maghiară, fostă lucrătoare la fabrica de tricotaje din Chişinău.

În urma declaraţiilor acesteia, care erau „cu multe contraziceri şi fapte neadevărate”, s-a constat că, a fost trecută în România de Serviciul sovietic de spionaj împreună cu alte 44 de femei, având misiuni de spionaj în diverse localităţi ale României.

 

Trecerea acestor femei s-a făcut prin Delta Dunării, lângă Ismail, cu bărci cu motor, conduse de ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile. Iar „într-un păpuriş din Deltă, aparţinând nouă (României de după 28 iunie 1940 – n.a.), s-ar fi aflat circa 200 de soldaţi ruşi, care le aşteaptă şi care le făceau paza în timpul trecerii”.

Ajunse în teritoriul românesc, femeile au fost conduse până la Galaţi de către un ofiţer sovietic, îmbrăcat în civil, după care femeile au luat-o în direcţii diferite. Ilona Naghi a fost trimisă la Tecuci, cu misiunea de a lua contact cu ofiţerii, subofiţerii şi efectivul de trupă al acestei garnizoane, în special, cu militarii de origine rusă sau basarabeană, în vederea obţinerii diverselor informaţii militare.

 

După aproximativ 20 de zile de la stabilirea ei în Tecuci, a fost vizitată de acel ofiţer sovietic care a adus-o anterior la Galaţi, cerându-i informaţiile culese, ofiţerul fiind probabil, coordonatorul acestei vaste acţiuni de spionaj.

Pentru prevenirea penetrării acestor spioane în mediul militar, Comandamentele tuturor unităţilor armate au primit ordine stricte să facă „toate diligenţele pentru a nu intra printre soldaţi astfel de spioane”.

 

În faţa acestui val de spioni sovietici, care necontenit veneau din Basarabia şi Bucovina ocupată, s-au luat un şir de măsuri de ordin contrainformativ, printre care una se referea la prevenirea transmiterii de informaţii pe cale telefonică. La 31 august 1940, M.St.Major a emis ordinul nr. 211.649, prin care a interzis convorbirile telefonice din zona armatelor în limbile ebraică, rusă şi maghiară.

Deci, toţi minoritarii din zona armatelor, vorbitori ai acestor limbi, trebuiau să vorbească la telefon numai în limba română, pentru a se putea supraveghea cu uşurinţă toate convorbirile telefonice din zonele de importanţă strategică pentru România şi a-i demasca pe potenţialii spioni care transmiteau informaţiile în aceste limbi.

 

Despre această măsură a fost anunţată şi Societatea Anonimă Română de Telefoane, care trebuia să-şi dea concursul la supravegherea convorbirilor telefonice. De asemenea, la 1 septembrie 1940, s-a ordonat patrularea şi supravegherea zonelor telegrafo-telefonice, cu o atenţie sporită „în regiunile cu număr mare de minoritari”.

de Pavel MORARU-http://www.ax.md/index.php?option=com_content&view=article&id=195:aciunile-contrainformative-romaneti-in-primele-luni-de-la-anexarea-sovietica-a-basarabiei-si-nordului-bucovinei&catid=91:istorie&Itemid=272

17/03/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

SERIAL VIDEO:AGENTII SOVIETICI DIN ROMANIA.

Pe cine serveau acesti spioni,diversionisti,revolutionari de profesieȚ?

Iata cateva citate care pot sa -i lamureaca pe cei care nu stiu…

Jewish Chronicle, Londra, 4 aprilie 1919:

   „Conceptiile bolsevice sunt in majoritatea punctelor in armonie cu ideea de iudaism„

   La acea data 477 din ceie 545 de oficialitati bolsevice erau evrei.

   Winston Churchill, Illustrated Sunday Herald, 8 februarie 1920:

   “Din zilele lui Weishaupt , Karl Marx, Trotki, Bela Kuhn, Rosa Luxemburg si Ema Goldman, conspiratia acestei lumi a luat amploare. Aceasta conspiratie a jucat un rol recunoscut în Revolutia Franceza. A fost izvorul fiecarei miscari subversive în secolul 19. Si acum, în sfârsit, aceasta banda de personalitati extraordinare din lumea interlopa a marilor orase din Europa si America i-a tras de par pe rusi si au devenit conducatorii acelui enorm imperiu.“

 

Walther Rathenau, 24 decembrie 1921, in Wiener Freie Presse:

   „Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii„

   Personajul, (1867–1922) a fost un , politician, scriitor, evreu,ministru de externe in timpul Weimar Republic. Fiul lui Emil Rathenau, a avut legaturi stranse cu masoneria. Lider industrias in vechiul imperiu german si noua republica. Unul din fondatorii German Democratic Party. In 1921 devine ministru al reconstructiei si in 1922 ministru de externe. Insistenta sa ca Germania sa accepte integral obligatiile Treaty of Versailles precum si Treaty of Rapallo cu Uniunea Sovietica i-au infuriat pe nationalisti.

   Vladimir Lenin, in culmea gloriei sale fiind, spunea totusi:

   “Statul nu functioneaza asa cum ne-am dorit. Masinaria nu se supune. Se vede un om la volan si pare ca o conduce, dar masina nu merge in directia voita de el. Se misca insa dupa dorinta altor forte.”

 

25/05/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: