CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Sacrificarea elitei istorice româneşti – una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu instaurarea comunismului de tip sovietic (2)

comunism

O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti 

O altă variantă a fost oferită de marele istoric Constantin C. Giurescu, aflat şi el în detenţie la Sighetul Marmaţiei  la aceea dată:

„În după-amiza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare” şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop”.

„Ce cauţi acolo?”, răsună vocea acestuia din urmă, „Unde ţi-am spus eu să te duci?”. „Aici mi-aţi spus”, răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai.

„Aici, hai?” replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie!”, „Mişcă sus”, spune tot „Pithecantropul”, după câteva secunde.

Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi califiactive triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române, Bucureșt, 1994).

Silviu Dragomir (1888-1962), istoric, specialist în istoria medievală şi modernă.  Monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, editate pentru prima dată în anul 1924 şi respectiv 1928 rămân până azi repere obligatorii pentru personalitatea eroilor noştri naţionali.

Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu. Aportul său a fost deosbit  de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea.

„Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, au rămas până în zilele noastre lucrări fundamentale fără de care scrierea istoriei ar fi incompletă.

Profesor universitar la Universitatea din Cluj, ales membru titular al Academiei Române în anul 1928. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, în calitate de secretar al adunării şi membru în Marele Sfat al Ţării.

Arestat în luna iulie 1949, întemniţat în închisorile de la Sighet şi Caransebeş până în anul 1955, moare  în anul 1962 la Cluj, unde a locuit după eliberarea din detenţie. Timp de doi ani, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă. Aşa a înţeles regimul comunist stalinist din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român.

Trebuie reţinut că numai susţinerea  tenace, curajoasă şi insistentă din partea unor mari personalităţi istorice româneşti ale vremii (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător ştiinţific  la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj.

 Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi:

„ Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”.

Ioan Lupaş(1880-1967) istoric, preot şi protopop, om politic, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, membru în Marele Sfat al Ţării şi demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române în anul 1914 şi membru titular în 1916.

A fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române între anii 1932-1935 şi fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920).  Este autorul a numeroase lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei. Întrucât a fost susţinător al intrării României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, în scopul unirii Transilvaniei cu România, a fost arestat de autorităţile austro-ungare în anul 1916 şi întemniţat la Sopron (Ungaria) unde a fost deţinut timp de un an şi şapte luni.

A avut domiciliu forţat până în anul 1917, la Sopron şi la Budapesta.

A activat ca profesor universitar, între anii 1919-1946,  la Universitatea din Cluj. A fost arestat  în luna mai 1950, iar detenţia a executat-o la penitenciarul din  Sighet.  A fost eliberat la 5 mai 1955.  Ca un amănunt,  a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj.  A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Pe piatra sa de mormânt se află înscris crezul său: „Istoria ne ajută sa cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

Aceşti corifei ai istoriei naţionale au fost întemniţaţi pentru că au slujit cauza românească. Întreaga lor activitate de cercetare ştiinţifică, didactică universitară şi politică a fost subordonată intereselor fundamentale ale naţiunii române. Parte dintre ei au fost participanţi activi la Marea Unire de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, ceea ce a reprezentat şi o încununare a activităţii lor, de până la acel mare moment,  depusă în slujba desăvârşirii statului naţional român.

Ulterior, ei au militat pentru apărarea acestui act fundamental al Istoriei Românilor.  Pentru toate acestea, marii noştri istoricii patrioţi, întemeietori de şcoală istorică românească, au fost supuşi din partea regimului comunist stalinist  unei politici de exterminare fizică.

Urmarea trebuia să fie, în concepţia ocupantului stalinist, înlocuirea istoriei naţionale a românilor, cu accent pe continuitatea românilor în spaţiul său de formare şi pe caracterul naţional şi unitar al statului român cu o nouă istorie măsluită, sovietizată, prin care erau atacate în primul rând aceste două coordonate majore ale istoriei românilor.

O întrebare firească se impune: dacă marele nostru istoric Nicolae Iorga ar fi fost în viaţă la vremea respectivă ar fi avut şi el aceaşi soartă dramatică, ar fi fost întemniţat şi supus torturilor demenţiale din timpul detenţiei şi expus exterminării fizice?! 

 

SFÂRȘIT

Publicitate

24/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Sacrificarea elitei istorice româneşti – una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu instaurarea comunismului de tip sovietic (1)

lagarul sovietic | CER SI PAMANT ROMANESC

 

O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti  

Una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost includerea ţării noastre în sfera de influenţă şi ocupaţie stalinistă.

Pentru ceea ce s-a petrecut în această perioadă,  responsabilitatea o poartă regimul comunist instaurat în România, cu liderii de la vremea respectivă Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu , Alexandru Moghioroşi, Iosif Chişinevchi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Botnăraş ş.a., controlat, din toate punctele de vedere,  de regimul de ocupaţie stalinist sovietic, până la retragerea din România în anul 1958.  Acest regim a avut o influenţă decisivă până la sfârşitul anului 1964, scrie Claudiu Aiudeanu în https://ziarulnatiunea.ro.

Odată ce sovieticii începeau să piardă din controlul asupra României, în anul 1964 s-a dat amnistia generală prin care toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori.

Pentru foarte mulţi dintre aceştia a fost, însă,  prea târziu întrucât au decedat în timpul detenţiei.Vârfurile de lance ale comunizării în partea Europei aflată sub ocupaţia sovietică, inclusiv în România, au fost armata de ocupaţie sovietică, serviciile secrete staliniste (în principal NKVD) şi comuniştii locali conduşi de cei care fuseseră înstruiţi la Moscova.

De altfel, în faimoasa Directivă a NKVD-ului din 2 iunie 1947 (valabilă pentru toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică), se menţiona, între altele, că  toate rolurile cheie trebuie  să revină  oamenilor care aparţin serviciilor secrete sovietice! 

Prin urmare, este limpede că instituţiile de forţă create de noul regim şi care vor avea un rol bine definit în arestările, anchetele, torturile inimaginabile, condamnările politice viitoare şi regimul de detenţie monstruos, au fost  dirijate şi controlate de ocupantul stalinist.  

Faptul că aşa s-au întâmplat lucrurile în ţara noastră  este demonstrat şi prin aceea că Gheorghe Pintilie (Pantelimon Botnarenko), prin funcţia pe care o avea  „în  C.C. al P.C.R., a orientat Direcţia Poliţiei de Siguranţă exclusiv spre combaterea adversarilor politici ai comuniştilor.

Totodată, a înţesat instituţia cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România – Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mihailo Nedelciu, Serghei Nicolau şi alţii -, prin care Siguranţa a fost transformată treptat în Securitate.

La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a devenit primul ei şef, sub gradul de general locotenent, şi, în colaborare cu consilierii sovietici, a structurat-o după modelul N.K.V.D.  Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică petrecute vreodată în România (s.n.).

În calitate de prim locţiitor al ministrului de Interne, s-a ocupat direct de ancheta în cazul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu  (care, aflat la Cluj, în 1946, a făcut  celebra  afirmaţie: „înainte de a fi comunist sunt român” şi tot atunci a luat atitudine faţă de neorevizionismul maghiar, declarând că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”- n.n.). 

Ca personaj, Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, era un tip grobian şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte…”(după Gheorghe Buzatu şi Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, vol III. România şi proba labirintului (1939-1989), Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2010, p. 266). 

A condus Securitatea în perioada 1948-1962, în anii marii terori staliniste din România.De altfel, Liviu Pleşa publica un studiu detaliat în Caietele CNSAS, nr. 1-2 din 2011, în care este semnalată realitatea că „la 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş a primit sarcina de a coordona toate serviciile de informaţii din ţară. În subsidiar, Bodnăraş s-a ocupat şi cu numirea în funcţiile cheie din aceste structuri a agenţilor sovietici şi a ofiţerilor acoperiţi ai N.K.V.D. sau I.N.U.

În subordinea lui Bodnăraş se aflau Lucian Stupineanu, apoi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), dar şi Alexandru Nicolschi, numiţi în perioada următoare în fruntea S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii-n.n.), respectiv a Corpului Detectivilor.

Lucian Stupineanu a avut legături cu mişcarea comunistă în perioada interbelică, iar după revenirea în ţară s-a apropiat de Emil Bodnăraş, ajutându-l la organizarea Formaţiunilor de Luptă Patriotice. În baza acestor servicii, ca şi a legăturilor sale cu N.K.V.D., la 12 iulie 1945 Bodnăraş l-a numit director general al S.S.I., funcţie pe care a deţinut-o până la 9 ianuarie 1947…

Atât Bodnăraş, cât şi Nikonov, Nicolschi sau Pintilie fuseseră anterior condamnaţi şi deţinuţi în România pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, iar Stupineanu a dezertat la sovietici pe frontul de răsărit şi a fost folosit ca translator de către N.K.V.D., cu care a şi venit în Bucureşti.

La rândul său, Emil Bodnăraş primea directive de la şeful delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control ce se afla în România, Dmitri Fedîcikin (1944-1947).În afara celor menţionaţi anterior, au fost încadraţi şi alţi agenţi sovietici trimişi în România în perioada interbelică.

Fiind descoperiţi de Siguranţă şi arestaţi, aceştia au fost colegi de detenţie cu liderii comunişti din închisori, inclusiv cu Gheorghiu-Dej. Pentru a oferi câteva nume, îi amintim aici pe Piotr Goncearuc şi Vania Didenko, care au fost implicaţi chiar şi în lupta pentru putere din P.C.R., având, printre altele, sarcina de a-i supraveghea pe Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

Lui Goncearuc i s-a încredinţat apoi conducerea structurii de Contraspionaj din S.S.I. şi apoi M.A.I., pe care a deţinut-o până în 1953. Un alt agent sovietic, Valeriu Bucicov, a fost numit în 1948 în fruntea Direcţiei a VI-a din D.G.S.P., care răspundea de paza demnitarilor, fiind plasat aşadar în imediata apropiere a lui Gheorghiu-Dej şi a liderilor comunişti români.

Din 1950, la conducerea Direcţiei Securităţii Capitalei s-a aflat col. Stancu Aurel, care urmase un curs de spionaj în U.R.S.S. şi fusese încadrat în N.K.V.D. în perioada 1942-1946. Înlocuitorul lui Nikonov în fruntea D.I.E. a fost gen.mr. Vâlcu Vasile, care era şi ofiţer acoperit al I.N.U.

Col. Iszak Adalbert, locţiitor al şefului D.I.E. din 1951, era şi el fost spion sovietic, se pare chiar ofiţer I.N.U. De asemenea, tot spion sovietic era şi gen.mr. Mazuru Vladimir, cel care a coordonat politica de cadre a Siguranţei şi Securităţii în perioada 1947-1952.”(Cătălin Pena în evenimentulzilei.ro/25 iulie 2020).

În această perioadă, s-a desfăşurat şi acţiunea de decapitare a intelectualităţii româneşti. Prioritar, au fost vizaţi din rândul acesteia şi marii istorici români patrioţi, susţinători şi apărători ai statului naţional român.

Dar şi în cazul acestora selecţia a fost diabolică urmărindu-se de la început lichitarea fizică a celor care contribuiseră prin activitatea lor şi participaseră la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi care ulterior au dezvoltat în activitatea lor didactică şi de cercetare istorică ştiinţifică problematica fundamentală a continuităţii şi unităţii naţiunii române în teritoriul său străvechi de formare!

Este necesar să se reţină, între altele, şi o realitate care exemplifică motivaţia acestei selecţii:  Între cei care s-au opus cu înverşunare Marii Unirii au fost  şi bolşevicii  din Comintern  (Internaţionala a III-a) care urmăreau desfiinţarea  statelor naţionale formate  după prima conflagraţie mondială. În viziunea oficială a  Cominternului, România era un stat imperialist multinaţional  în interiorul căruia drepturilor minorităţilor ar fi fost eliminate.

De altfel, din aceste considerente aberante, PCR, membru al Comintern, nu a recunoscut la vremea respectivă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.  Acesta a fost unul dintre motivele pentru care PCR a fost scos în afara legii, în anul 1922! 

Prin urmare, ajunşi la putere după anul 1944,  comuniştii stalinişti, prin capii lor, în principal: Ana Pauker (Hana Rabinsohn),  fostă instructoare a Cominternului,  Alexandru Moghioros  (Mogyorós Sándor), fost agent al Comintern-ului. Pe site-ul http://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/apostolii-lui-stalin-alexandru-moghioros-cainele-de-vanatoare-din-tarcul-puterii,  Alexandru Moghioroş este descris ca „unul dintre cele mai devotate animale politice ale stalinismului românesc.

A fost domesticit la curtea lui Gheorghiu-Dej şi a executat, supus şi energic, fiecare comandă a stăpânului politic.”  Iosif Chișinevschi sau Kișinevski (Jakob Roitman) agent al Cominternului ,  Vasile Luca  (Laszlo Luka) a făcut parte ca şi combatant din Divizia Secuiască, condusă de Károly Kratochvil, care a luptat împotriva armatei române angajate în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii sale statale şi Teohari Georgescu, şi el fost activist al Internaționalei Comuniste, au trecut la distrugerea  partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. 

Au fost arestaţi şi condamnaţi, în primul rând,  marii lideri politici reprezentativi ai acestei sfinte Zile din istoria românilor. Au fost masacraţi ţărănişti, liberali, social-democraţi, preoţi şi ierarhi ortodocşi şi greco-catolici, militari, ţărani şi elita intelectuală.

Amintim în continuare o mică parte dintre marii istorici ai României, de la întemniţarea cărora se împlinesc în acest an 70 de ani:Gheorghe I. Brătianu (1898 – 1953), istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi om politic. La 18 ani, se înrolează voluntar, iar în  1917 ia parte  la lupta de la Cireşoaia, unde a fost rănit. Ulterior, revine ca şi combatant pe frontul din  Bucovina.  

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, fost mobilizat  iar în anul 1942 participă la luptele de pe frontul din Crimeea.

 Activitatea sa didactică universitară a gravitat în jurul celor două mari centre universitare româneşti, Iaşi şi Bucureşti. Între anii 1924 – 1940, a fost profesor la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1940, la pensionarea lui Nicolae Iorg,a a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. Gheorghe I. Brătianu a fost un specialist în istorie medievală de talie internaţională.

În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1942 este ales în calitate de membru titular.Timp de trei ani a avut domiciliu forţat, între 1947 – 1950,  iar în mai 1950 este arestat şi încarcerat la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953.

Nu a fost niciodată judecat şi condamnat! Soarta lui Gheorghe I. Brătianu a fost tragică, iar în jurul cauzelor morţii sale au fost vehiculate mai multe variante.

Una dintre acestea este aceea că refuzul său categoric de a retracta, la solicitarea ocupantului sovietic, în scris, teoriile sale anterioare referitoare la drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei şi de a susţine că acestea ar aparţine de drept URSS i-a adus moartea. 

Ca urmare, i s-a refuzat tratamentul medical,  el fiind grav bolnav şi suferind şi în urma torturilor şi bătăilor cumplite la care a fost supus. 

SURSAhttps://ziarulnatiunea.ro/2020/08/07/o-mare-drama-nationala-sacrificarea-elitei-istorice-romanesti-1/

Partea a doua a articolului:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/24/sacrificarea-elitei-istorice-romanesti-una-dintre-consecintele-dramatice-abatute-asupra-romaniei-odata-cu-instaurarea-comunismului-de-tip-sovietic-2/

24/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

S-au împlinit 60 de ani de la adoptarea hotărârii privind retragerea trupelor sovietice staţionate în România.VIDEO

Se împlinesc 60 de ani de când, la Consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre Tratatului de la Varşovia din 20 -24 mai 1958, s-a adoptat hotărârea privind retragerea trupelor sovietice staţionate în România, justificându-se această măsură prin faptul că ţara noastră nu avea graniţă comună cu nici o ţară nesocialistă şi nu era, deci, ameninţată direct de forţele militare ale NATO.

Trupele sovietice staţionate din 1944 fără întrerupere pe teritoriul României, au fost retrase în lunile iunie şi iulie ale aceluiaşi an, în urma tratativelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Nikita Hruşciov.

 

 

Foto: Nikita Sergheevici Hruşciov şi Gheorghe Gheorghiu Dej

 

Plecarea Armatei Roşii din România – Opţiune a conducerii regimului de la Bucureşti sau un rezultat al negocierilor dintre blocurile militare ale Războiului Rece?

Răspunsul comportă mai multe componente, însă cuprinde  câte ceva din fiecare variantă. România dorea plecarea Armatei Roşii de pe teritoriul său, URSS se gândea la o refacere a imaginii sale grav afectată de intervenţia militară contra Ungariei, din octombrie 1956.

Analizarea pertinentă a contextului şi motivelor care l-au determinat pe liderul sovietic N.S. Hruşciov să ordone în anul 1958 unităţilor Armatei Roşii care staţionau pe teritoriul românesc să se mute înapoi pe
teritoriul sovietic poate arăta, la rândul său, cât de pervers a fost sistemul de propagandă promovat de conducătorii de atunci ai României.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Uniunii Sovietice i s-a recunoscut pe plan internaţional dreptul de a-şi menţine trupele în România şi Ungaria.
Scopul declarat al acelei ocupaţii militare era de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei.

În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova (26 decembrie 1948),
prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul ocupaţiei.

Acel status-quo a fost menţinut până la 14 mai 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).
În baza „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” încheiat în capitala Poloniei, unităţile sovietice din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană au rămas pe loc în statele respective, însă, de acea dată, în calitate de „armată prietenă”.
Recunoaşterea la Varşovia a noului statut al forţelor militare sovietice de ocupaţie de către conducătorii ţărilor de „democraţie populară” a permis diplomaţiei sovietice să facă următorul său pas.

Prin semnarea la Viena, la 15 mai 1955, a Tratatului de Stat dintre cele patru Mari Puteri şi Austria a fost reglementată una dintre problemele
importante care existau de la finele celui de-al doilea război mondial. Era evident faptul că diplomaţii sovietici au acţionat în aşa fel încât actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să fie semnat înainte de Tratatul cu Austria pentru a nu se oferi prilejul unei contestări a legalităţii regimului prelungit de ocupaţie din România şi Ungaria.

Trebuie avut în vedere tabloul relaţiilor dintre Est şi Vest. Ambele tabere ajunseseră la concluzia că un război  va globaliza mapamondul într-un conflict devastator.

Spiritul Genevei – 1955 sau acordul pentru co-existenţă paşnică a celor două sisteme a făcut posibilă şi retragerea trupelor sovietice din Austria în sectorul controlat de Moscova, cât şi condiţiile de abdicare de la politica lui Stalin, prin iniţierea unor măsuri de relaxare ale regimului comunist în Europa de Est.

Jucând pe această carte, este posibil ca Nikita Hruşciov să fi prevăzut încă dinainte de momentul Varşovia – 1955 o reducere a efectivelor sale militare staţionate în R.D.G., Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria.

Pe de altă parte, Gheorghe Gheorghiu Dej a intuit, se pare, încercarea liderului de la Kremlin de a-şi crea o imagine de apostol
al „popoarelor iubitoare de pace” şi a acţionat în consecinţă: a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” de la Varşovia şi, după doar trei luni, l-a desemnat pe generalul Emil Bodnăraş să discute cu liderul de la Kremlin despre o posibilă încetare a regimului de staţionare/ocupaţie a trupelor sovietice în România.
România a acţionat prima, în 1955, dar a lăsat iniţiativa la îndemâna sovieticilor. Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin Emil Bodnăraş – ministru al apărării – a fost inţial primită cu irascibilitate, isterie chiar de Nichita Sergheevici Hruşciov, liderul de atunci al URSS.

A fost luat prin surprindere N.S. Hruşciov de iniţiativa comuniştilor români ? Se pare că da, dar liderul de la Kremlin nu a spus motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul când ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema ocupaţiei militare sovietice, iar explicaţia pe care a oferit-o Hruşciov în
legătură cu evenimentele militare care au urmat pare desprinsă din arsenalul aparatului său propagandistic:

„În următorul an şi jumătate m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej (…) Am pus la inimă cuvintele sale”.

Este interesant cum „sentimentele părinteşti” ale liderului sovietic „se revarsau” în relaţiile politico-militare dintre URSS şi România.
Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată.

Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală.

Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.

Cât priveşte reacţia violentă pe care a avut-o Hruşciov pe moment, se poate presupune faptul că existaseră discuţii secrete la Kremlin privind paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acest context, este posibil să se fi abordat, printre altele, şi situaţia militarilor sovietici care staţionau în România.
Oare a crezut liderul sovietic, pe moment, că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei şi încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional ? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele URSS.

 

Tatonările, apoi discuţiile şi negocierile au durat trei ani încheiaţi. Succesul liderilor români a fost posibil în cea mai mare măsură – cred invitaţii ediţiei – de întorsătura produsă de revoltele din Polonia şi Ungaria din 1956. Nici meritul negociatorilor români nu trebuie minimalizat, aceştia „jucându-se efectiv cu focul”.

Prezenţa militară în România era constituită din componenţa a trei divizii – 35 mii de militari – suficientă pentru a controla o ţară ca România. Mai mult, consilierii sovietici conduceau în bună parte ţara, deciziile lor fiind prioritare.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că Nikita Hruşciov a urmărit din anul 1955 reducerea efectivelor militare sovietice în contextul apariţiei şi dezvoltării rapide a unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară.
Pentru a realiza o schimbare majoră, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K.Jukov şi R.I. Malinovski, iar planul pe care l-au pus la punct a prevăzut, printre altele, şi mutarea în URSS a mai multor unităţi militare sovietice care staţionau în R.D.G., Ungaria şi România.

Astfel, în anul 1958 a existat nu numai „cazul românesc”, ci şi cel german şi cel  ungar (o divizie sovietică a plecat la rândul său din Ungaria la ordinul Moscovei în 1958).

La 24 mai 1958 se semna de către România şi URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staţionaţi pe teritoriul naţional. Acordul prevedea un calendar al eşalonării efectivelor în perioada iunie – august 1958, cât şi aşa-zise manifestări ale solidarităţii şi prieteniei româno-sovietice. (În realitate, la mijloc a fost vorba şi de o reducere anumărului militarilor sovietici din afara graniţelor lor din raţiuni financiare şi de imagine.

Pe de altă parte, euforia a fost estompată şi de reducerile efectivelor militare româneşti. În anii 1958 şi 1960, dacă ne raportăm strict la condiţiile funcţionării Armatei Române).

Puternica mediatizare în epocă a „cazului românesc” a reuşit să ascundă câteva lucruri importante pentru oamenii obişnuiţi . De exemplu, nu au fost oferite detalii privind articolele 2 şi 3 din „Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.Române şi Ministerul Apărării al URSS privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică”.
Prevederea referitoare la păstrarea pe teritoriul României a unei „cantităţi corespunzătoare de muniţiuni în două depozite şi 9800 de tone de carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând Ministerului Apărării al URSS”este lapidară, dar situaţia se clarifică dacă, la articolul 2 al Acordului din mai 1958, se adaugă
„Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”, semnată la Bucureşti la 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae şi amiralul V.A.
Fokin.

Trupele sovietice au plecat în vara anului 1958, dar, conform prevederilor actului din octombrie 1957, au avut în continuare la dispoziţie, în Dobrogea, „depozite şi spaţii pentru depozitarea şi păstrarea muniţiei, combustibilului şi lubrifianţilor, materialelor de punte şi a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părţi a forţelor Flotei din Marea Neagră a URSS”.
Dacă era vorba despre o retragere din România, Nikita Hruşciov şi mareşalii săi ar fi luat măsuri pentru evacuarea materialelor respective la fel cum au procedat în Austria cu trei ani în urmă. Dar nu au făcut aşa ceva !

Scopul declarat al Convenţiei maritime era de a se organiza apărarea comună a părţii de vest şi de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varşovia, iar partea sovietică s-a angajat să asigure, în anii 1958-1959, 54 de torpile cu conuri de război şi 2000 de tone de motorină (la Mangalia), 25 de vagoane cu mine marine (la Codru),
de vagoane cu mine marine (la Basarabi), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină (la Palas), pentru a fi păstrate sub pază în România.

 Forţele Maritime ale R.P. Române s-au văzut obligate să accepte şi punerea la
dispoziţia URSS, pentru folosire temporară, în cazul declanşării unui război, fără plata vreunei chirii, a unor cheiuri la Mangalia, Constanţa şi Sulina (cu o lungime totală de 1220 metri), a punctelor de bazare ale navelor româneşti la Dunăre, cazărmile, clădirile de serviciu şi uz comun, depozitele şi instalaţiile existente la Sulina şi Mihail Kogălniceanu, precum şi pista aerodromului din ultima localitate menţionată.

Zece ani mai târziu, ministrul român al Forţelor Armate i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu un raport în care expunea obiecţiile pe care le avea partea română înainte de prelungirea în mod automat a Convenţiei din 1957.

Ca urmare a obiecţiilor semnalate de ministrul român al Forţelor Armate şi a hotărârii luate de N. Ceauşescu, reprezentanţii URSS au acceptat să se încheie la 28 septembrie 1967 o nouă convenţie între guvernele celor două state, care prevedea de această dată „dislocarea permanentă şi reciprocă a unei părţi din forţele maritime
militare ale URSS şi R.S. România din Marea Neagră şi pe Dunăre pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante”30, în cazul declanşării unui război.

În baza articolelor 2 şi 4 din Convenţie, cele două părţi urmau să stabilească ulterior, printr-un acord încheiat la nivel de minister al Forţelor Armate, locurile de staţionare la ancoră, porturile, bazele maritime, cheiurile, aerodromurile, pistele de decolare-aterizare, locurile de staţionare a avioanelor, precum şi locurile de păstrare a rezervelor celor două state.

Acordul respectiv nu a mai fost însă încheiat.Mai mult decât atât, după aproape 13 ani de la încheierea „Acordului de la Moscova privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România”, mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov a trimis la 7 aprilie 1971 o telegramă generalului colonel Ion Ioniţă, prin care făcea cunoscut faptul că ”întrucât, în prezent, nu mai este necesară păstrarea rezervelor Flotei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din Marea Neagră pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-a luat hotărârea ca în anii 1971-1972 aceste rezerve să fie înapoiate în URSS. Transportul rezervelor se va face cu navele sovietice”

Un lucru este însă cert: trupele Armatei Roşii au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale de punte şi alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forţele Armate Unite ale OTV, cât şi pentru Flota URSS din Marea Neagră.

Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialişti militari.

Adunări populare în mediul civil şi militar, spectacole, decoraţii şi recompense financiare, ovaţii şi adeziuni completau tabloul despărţirii de „Marele Frate de la Răsărit”.

Populaţia civilă a primit cu satisfacţie această decizie, cei prigoniţi sau prin închisori au considerat că sfârşitul regimului era pe-aproape.

Oamenii reveneau sau aveau posibilitatea să revină la viaţă după statutul de ţară ocupată de o armată străină, timp de 14 ani.

Sub raport politic, regimul Dej a „strâns” şurubul, un nou val de represiune a urmat plecării militarilor sovietici pentru a întreţine la Moscova un climat de încredere. Graţie unor „confidenţe” din România, occidentalii au aflat de iminenta retragere sovietică, prin aceasta, odată pasul făcut , să nu se mai dea înapoi.

Parte din instalaţiile militare, armament şi muniţii au rămas pe teritoriul României până la un acord final de retragere al acestora, survenit între cele două părţi, în 1971.

Fără sovietici, România a iniţiat mai târziu, după anul 1968 constituirea unei industrii naţionale de apărare. În plan social, au fost eliminate cartelarea alimentelor, a cotelor agricole obligatorii. În relaţia bilaterală, conducerea de la Bucureşti a dat semnalul de-sovietizării, apoi de-rusificării societăţii româneşti.

De la anularea prevederii învăţării limbii ruse în ciclurile gimnazial şi liceeal şi până la cererea de innapoiere în URSS a consilierilor săi. Unii ofiţeri români au fost obligaţi să aleagă: ori serviciul în Armată, ori divorţul de soţi sovietici.

Această tentativă de revenire la valorile naţionale a cuprins şi spectrul relaţiilor cu Occidentul. Către tradiţia legăturii cu Vestul pentru o nouă construcţie bazată dacă nu pe independenţă, cel puţin pe un grad de autonomie lărgită.

Aşa a fost posibilă mai târziu recunoaşterea RFG, a Israelului, a negocierilor comerciale ale României cu parteneri privaţi din Europa de Vest – o adevărată blasfemie faţă de Moscova – crearea de societăţi economice mixte între România şi Occident.

A fost vorba de o retragere totală a Armatei Roşii din România în anul 1958 ?

Răspunsul este negativ. Demiurgii de imagini comunişti şi-au făcut datoria faţă de regimurile politice pe care le-au slujit până la dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, perpetuând deformarea realităţii cu ajutorul utilizării repetate şi în mod greşit a unor cuvinte şi noţiuni.

Nerespectarea sensului cuvântului retragere, fie din necunoaştere, fie în mod intenţionat, a condus la crearea unor clişee false în legătură cu plecarea unităţilor militare sovietice din România în anul 1958.

Realitatea faptelor descrise în documentele din arhive este cu totul alta, faţă de imaginile create de un cei care au lucrat într-un aparat de propagandă al PCR extrem de bine pus la punct.
Plecarea sovieticilor din România a polarizat totuşi pozitiv naţiunea, oferind o alternativă faţă de ceea ce fusese până atunci, pentru emancipare şi dezvoltare.

Lipsa prezenţei militare sovietice în România nu a împiedicat Moscova să încerce să-şi impună în continuare controlul în deciziile majore.

Definitiv consilierii au plecat în anul 1963, însă a rămas agentura constituită în cei 20 de ani de comunism , de până atunci, ce penetrase atât conducerea la nivel înalt, cât şi serviciile secrete şi Armata.
Eforturile autorităţilor române de a o neutraliza au fost mari, însă n-au fost duse până la capăt.

 

Surse:

https://stindard.ro/historicum/2002-soviet.pdf

http://www.romania-actualitati.ro/plecarea_armatei_rosii_din_romania_1958-50624

col (r) Gheorghe Cristache, martor la retragerii armatei sovietice din România – 1958. Un interviu de Mirela Băzăvan.

http://www.rador.ro/2018/05/20/calendarul-evenimentelor-20-mai-selectiuni-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citiţi şi:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/20/ziua-de-20-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/20/o-istorie-a-zilei-de-20-mai-video-4/

 

 

 

 

20/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: