CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

R.MOLDOVA SI PROIECTELE DE CONSTRUCTIE NATIONAL-STATALA DUPA OBTINEREA INDEPENDENTEI IN 1991

 

Proiecte de construcţie naţional-statală în R. Moldova după 1991

Parcursul celor douăzeci de ani de independenţă, o sută de ani de ţarism, două războaie mondiale, 25 de ani de administrare românească şi peste cincizeci de ani de comunism au făcut ca, după 1991, în Republica Moldova să concureze trei forme majore de memorie colectivă, care au modelat trei proiecte statale şi identitare şi care au fost puternic influenţate de discursul istoric existent la momentul independenţei.

Aceste proiecte au fost direct stimulate de factorii externi, în mod special de Federaţia Rusă şi România, iar pe parcursul evoluţiei R. Moldova ca stat independent, ele au căpătat suport în rândul diferitelor segmente ale populaţiei.

Primul proiect este de orientare românească, care priveşte R. Moldova ca un al doilea stat românesc, populaţia majoritară a ţării ca români, iar istoria ţării ca parte integrantă a istoriei românilor.

Susţinătorii acestui proiect, care există deopotrivă în R. Moldova şi România, dar şi printre reprezentanţii diasporei româneşti în Occident, privesc modelarea geografică şi politică a R. Moldova în contextul politicilor sovietice, care împreună cu antiromânismul, deportările şi rusificarea, au făcut parte din arsenalul Moscovei de deznaţionalizare a românilor din RSSM.

Drept rezultat, independenţa R. Moldova era văzută ca un pas spre re-unificarea cu România, urmând calea similară a celor două Germanii.

Extrem de influent la sfârşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, argumentele liderilor politici şi intelectuali proromâni din R. Moldova şi-au regăsit reflectarea în Declaraţia de Independenţă a R. Moldova adoptată la 27 august 1991, care proclama independenţa R. Moldova faţă de URSS, condamna anexarea Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rus şi cea din 1940 de către Uniunea Sovietică şi afirma caracterul românesc al noului stat.

Această apropiere de România s-a reflectat în adoptarea tricolorului românesc ca drapel de stat, a stemei, a valutei naţionale (leul) şi a Imnului „Deşteaptă-te române!” ca Imn naţional al Republicii Moldova.

Acest proiect a pierdut din vigoare în contextul războiului din Transnistria din 1992 şi a începutului articulării „moldovenismului” la mijlocul anilor 1990, dar a rămas destul de influent printre intelectualitate şi segmente largi ale populaţiei, care se identifică drept români.

Această influenţă s-a etalat prin menţinerea cursului de „Istoria Românilor” şi a „Limbii române” ca obiecte de studiu în instituţiile preuniversitare şi universitare, în ciuda încercărilor politicienilor „moldovenişti” de a inocula „Istoria Moldovei” şi a înserării în articolul 13 al Constituţiei R. Moldova din 1994 a „Limbii moldoveneşti” ca limbă de stat în R. Moldova.

Adepţii acestei orientări percep Rusia (în diferitele ei forme statale) din perspectiva unui negativism istoric şi o consideră principala ameninţare la adresa independenţei şi integrităţii teritoriale a R. Moldova.
Persecutat în perioada guvernării PCRM (2001-2009), curentul a căpătat consistenţă politică şi intelectuală din nou în contextul schimbării conjuncturii politice după alegerile parlamentare din 2009, care au condus la răsturnarea Partidului Comuniştilor de la conducere şi la instalarea Alianţei pentru Integrare Europeană. Deşi persistentă ca idee, perspectiva unirii cu România este văzută deja în contextul integrării R. Moldova în Uniunea Europeană şi realizării unirii cu ceilalţi români într-o dimensiune unică europeană.

Al doilea proiect privind construcţia statală-naţională din R. Moldova este unul de sorginte „moldovenist”, care a fost format în contextul perioadei interbelice de către ideologia şi propaganda sovietică, iar ulterior a fost linie oficială de partid şi de stat în URSS şi RSSM.

Potrivit acestui curent, moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, deşi se intersectează în timp, au trasee diferite, pornind uneori chiar de la etnogeneză.

Considerat „mort” în contextul destrămării URSS, acest curent şi-a găsit utilitate curând în perioada postindependenţă, dar mai ales în perioada guvernării PCRM (2001-2009), de data asta mulându-se pe reperele statalităţii moldoveneşti postsovietice.

Proiectul „moldovenist” capătă importanţă şi vigoare în contextul alegerilor parlamentare din 1994, iar ca punct de reper al inoculării sale poate fi considerată organizarea la 5 februarie 1994 a Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova”.

La congres, preşedintele în exerciţiu Mircea Snegur a denunţat orientarea românească şi a acuzat intelectualitatea de faptul că se îndoieşte de „…legitimitatea şi fundamentele istorice ale dreptului de a fi un stat, de a ne numi poporul moldovenesc”.

În acelaşi context, a fost reiterată şi teza sovietică a „limbii moldoveneşti” distincte de cea română, iar congresul a constituit începutul unei ideologii oficiale a statului moldovenesc, reprodus ulterior de guvernările agrariene şi comuniste. Promovată de ideologia şi propaganda sovietică, teoria „moldovenismului” şi a „statalităţii moldoveneşti seculare” a fost preluată şi adaptată noilor circumstanţe politice de agrarieni şi comunişti, în perioadele lor de guvernare în mod special, ca elemente centrale ale construcţiei statului şi identităţii naţionale.

Printre măsurile care confirmă revenirea „moldovenismului” în politică putem enumera renunţarea la Imnul „Deşteaptă-te române!” şi introducerea sintagmei „limba moldovenească” ca limbă de stat în noua Constituţie adoptată la 29 iulie 1994. Politica „moldovenizării” se regăseşte şi la preşedintele Petru Lucinschi, care afirma ideea continuităţii milenare a poporului moldovenesc şi seculare a statalităţii, fapt în mare parte explicat de lipsa de legitimitate istorică a noului stat moldovenesc.

Asta a implicat o linie de continuitate dintre „moldovenismul statalist” şi argumentaţia istorică de tip sovietic, iar acest fapt în mod expres capătă consistenţă în perioada guvernării PCRM (2001-2009), când s-au întreprins măsuri energice în vederea oficializării unei „ideologii moldoveniste”, care au culminat la 19 decembrie 2003 prin adoptarea „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”, prin care statul a încercat să-și impună autoritatea asupra „discursului identitar”, proclamând „…continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc”.

Octavian Țâcu
Timpul md.

29/08/2013 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ULTIMUL PRIM-MINISTRU AL RSS.MOLDOVENESTI, MIRCEA DRUC : ” CU FILAT LUCREAZĂ ACELEAŞI FORŢE CARE AU LUCRAT SI CU IURIE ROŞCA…

 

Foto: Mircea Druc si Vlad Filat

Mircea Druc, ultimul premier al Moldovei sovietice şi ultimul lider al Frontului Popular de până la Iurie Roşca, relatează într-un interviu exclusiv cum a fost demis după ce a refuzat să vândă hotelul CC, cum agrarienii au modificat Constituţia ca să scape de el, cum se falsificau alegerile în România în 1992, cum a încercat să intre în KGB, de ce a scris în cererea de reabilitare la PCUS că a fost şi va rămâne comunist.

Deşi nu-l condamnă pe Roşca, Druc recunoaşte că îi poartă pică pentru eliminarea din Front a lui Mihai Taşcă şi pentru înlăturarea din viaţa politică a lui Valeriu Matei. El crede că astăzi Vlad Filat este dirijat de aceleaşi forţe care au lucrat anterior cu Roşca şi că revenirea comuniştilor la putere e mai întâi de toate interesul capitalului care a controlat afacerile în RM în anii 2001-2009.
– Dle Druc, sunteţi singurul demnitar de la noi care crede că unirea RM cu România era posibilă după căderea URSS. Cum se putea produce ea?

– Eu mi-am dorit Unirea toată viaţa, nu doar în 1990. Dar, atâta timp cât exista „sfânta” graniţă sovietică pe Prut, nu puteai să te gândeşti nici la democratizare, nici la Unire. Cum puteai să alipeşti marea URSS a lui Brejnev la mica Românie socialistă? Era tentant, dar riscant. Eu însă eram convins că, după destrămarea imperiului, vom reveni la normal, reparând marea tragedie a Basarabiei din 1940.

Chiar şi Snegur zicea uneori: „Eu am să vă spun când trebuie să ne unim!”. La care Iurie Roşca intra în panică: „Dacă face babacul Unirea?”. S-o facă, ziceam, aş fi fericit. Continui să fiu unionist. Unirea este inevitabilă. Astăzi, ea nu mai e chestie de ideal, ci de confort. Ne putem vedea visul realizat, conlucrând în procesul de integrare europeană. Să nu uităm că astăzi şi ruşii, şi ucrainenii au mari probleme. S-ar putea întâmpla orice, căci nimic nu este stabil în lume astăzi.

„Independenţa nu e meritul celor de la Chişinău”

– În 1991, după semnarea tratatului sovieto-român, România ar fi acceptat Unirea? Şi cât de corect ar fi fost acest act, dacă populaţia RM nu şi-l prea doreşte?

– România avea o mie şi una de probleme. Dar, în momentul în care ar fi aflat că Moldova a reconfirmat actul unirii din 1918, ce avea să facă? Şi în 1918, conducerea României era fugită la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane şi bulgare, când Sfatul Ţării a votat Unirea.

Şi evenimentul s-a produs. Nu cred că, în 1991, Iliescu sau Coposu nu s-ar fi conformat votului de la Chişinău. Prin tratatul cu URSS, România s-a gândit să pregătească terenul pentru a ieşi frumos din pactul de la Varşovia şi din CAER. Gafa a fost alta. I-am spus şi lui Adrian Năstase – nimeni nu-i acuză că au semnat, dar, dacă se văd lideri politici, trebuie să anticipeze evenimentele. Când România semna actul, ai noştri convingeau oamenii să renunţe la referendumul de restabilire a URSS. A fost o nesincronizare, percepută de noi ca un cuţit în spate. Însă, dacă oamenii nu doresc Unirea, n-avem ce discuta.

 Şi de asta nu sunt de vină ruşii. Ei s-au grăbit să ia Transnistria, căci nu şi-au putut imagina că nu ne vom uni. Şi în România, poate, 15% din populaţie arde de nerăbdare să ne unim, dar nimeni nu se gândeşte zi şi noapte cum ar „acapara” republicuţa Moldova. Totuşi, opţiunea mea de unionist trebuie respectată, la fel cum eu înţeleg suferinţa celui care se tot vrea moldovean… Iar cei care refuză să înveţe rusa îmi par nişte infantili, căci limba duşmanului trebuie s-o ştii mai bine decât el.

– Faptul că, în 1990, aţi trimis echipe de voluntari în autonomia găgăuză este perceput ca o provocare pentru ruşi de a porni conflictul transnistrean. Dacă decizia într-adevăr vă aparţine, de ce aţi luat-o?

– Rugaţi cercetătorii să ridice arhivele guvernului. Eu nu am trimis pe nimeni, ci, dimpotrivă, i-am adus înapoi. Nu ştiu cine i-a organizat, dar eu pentru nimic în lume n-aş fi trimis la moarte nişte copii. Atunci era declarată stare de urgenţă şi vicepremierul Sangheli a fost numit responsabil de evenimentele din raioanele de sud ale republicii. Dar el a plecat, cu foaie de odihnă, în Egipt. Când mi s-a raportat că cineva îndeamnă copiii să intre în Comrat, unde fuseseră trase două cisterne cu amoniac, substanţe explozibile şi două cuiburi de mitralieră, mi-a albit părul… Ofiţerii diviziei aeropurtate din Bolgrad îi înarmaseră până în dinţi pe găgăuzi.

Am dat ordin să fie evacuaţi de la faţa locului toţi, în afară de militari. CNN transmitea zi şi noapte ştiri din presa moscovită, care se începeau cu „кровавый премьр Друк”. Ai noştri au interceptat o telegramă secretă de la Tiraspol, în care comandourile lui Smirnov spuneau că îl vor pe Druc viu, iar pe Costaş – viu sau mort. Cum poate să spună cineva că i-am provocat pe ruşi? Dacă nu-mi păsa, acum aţi fi avut şi republică găgăuză.

– Ne-am proclamat independenţa în momentul oportun sau trebuia să ţinem pasul cu Ţările Baltice?

– Noi am întârziat la toate capitolele. Şi limbă de stat am decretat-o mult mai târziu decât alte republici. Până şi Rusia şi-a declarat suveranitatea înaintea noastră! De aceea, aşa-zisa independenţă a RM nu este meritul celor de la Chişinău. Dar asta s-a întâmplat şi pentru că RSSM şi Belarus erau cele mai rusificate republici sovietice, fiind date ca exemplu la Şcoala superioară de partid de la Moscova. Toţi militarii sovietici în rezervă se aflau pe malurile Nistrului.

Alături de aceştia, puneţi un foarte puternic complex militar-industrial, care a şi fost punctul de pornire al conflictului transnistrean. Lukianov, Smirnov şi Bergman nu au fost eroii, ci executanţii unei comenzi. Şi ei trebuiau să decidă destinul acestui complex şi al armamentului de acolo. Apoi muniţiile au fost vândute, împărţite, iar sciziunea a rămas din inerţie. Să vedem ce-o fi mai departe. Noi n-am avut ce să facem atunci, deoarece în parlamentul din 1990, despre care facem atâta vâlvă, eram o minoritate dezbinată. Şi eu, venit din Cernăuţi, nu prea ştiam cine şi cum răsuflă aici. Doar îi suspectam de unionism pe Ion Ungureanu, Nicolae Matcaş şi pe viceministrul Sănătăţii, Loghin Alexeev.

„Eu din asta şi am?”

– Aţi declarat anterior că aţi fost demis la indicaţia şefului KGB-ului sovietic, Kriucikov. Prin ce concret aţi deranjat Moscova?

– Mai întâi de toate, eram obstacolul-cheie contra semnării tratatului unional, de care era interesată Moscova. Condiţia de a mă demite a fost pusă în noiembrie 1990, la Kremlin, de către Kriucikov şi Gorbaciov, care i-a spus lui Sgenur: „Или снимете этого сумобродного Друка, или у нас с вами нечего говорить”.

Anterior, Moscova îl avertizase pe Snegur că am putea avea trei republici şi el… a cedat. Într-o noapte, m-am trezit cu un telefon de la ministrul moldovean al Securităţii, Tudor Botnaru. M-a informat că Kriucikov îmi cere demisia şi că a primit indicaţii să lucreze în această privinţă. A urmat iniţiativa lui Nicolae Andronic, prin care Constituţia a fost modificată în sensul demiterii premierului cu votul majorităţii simple.

Cei care mi-au iniţiat demiterea au pregătit apoi congresul „Casa noastră – RM” şi aducerea agrarienilor la putere. Atunci s-a terminat totul. Unii îmi spun că, de-aş fi fost mai deştept, aş fi rămas la putere. Pentru aceasta trebuia să fiu Sangheli sau Ciubuc, ceea ce eu nu puteam fi niciodată! Fiind în funcţie, eu eram cronometrat, limitat în timp şi spaţiu şi trebuia urgent să dezamorsez bomba. Nu aveam când să menajez ifosele lui Snegur.

– Aţi vrut să candidaţi şi la funcţia de preşedinte al RM…

– La prezidenţialele din decembrie 1991, urma să candideze Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi eu. Dar s-a considerat că Snegur nu trebuie să aibă concurenţi şi atunci „fraţii” noştri de la Chişinău au făcut a doua diversiune. Au pregătit un proiect de lege care stipula că cei care n-au trăit în RM în ultimii zece ani nu pot candida la preşedinţie. Aşa s-a terminat cu Druc în politica de la Chişinău.

– Reformele efectuate de succesorii dvs. – privatizarea şi reforma agrară – au adus RM într-un colaps economic fără precedent. La mijloc a stat lipsa de experienţă sau interesul unui cerc de demnitari de a-şi acumula averi?

– Şi atunci, şi acum, toată competenţa politicienilor de la Chişinău se reduce la egocentrism şi interese. Ei au fost competenţi în măsura în care, adoptând reforme, se întrebau: „Eu din asta şi am?”. Nimeni n-a venit la putere cu un ideal, cu un vis nebun, ci au luat puterea conjunctural. Ideea era să se ducă cei vechi şi să intrăm noi în posesia la toate bunurile. Şi pe mine mă ruga un deputat să interzic orice export din RM – ca să exporte numai el…

„Birştein m-a avertizat cu demisia”

– După ce-aţi fost demis, a fost înstrăinat din posesia statului fostul hotel al CC, „Seabeco”. Cine de la noi era interesat de această tranzacţie?

– Când mi se pregătea demisia, un consilier m-a înştiinţat că omul de afaceri Boris Birştein se arăta interesat să cumpere hotelul. Consilierul i-a spus că premierul abia l-a scos, prin judecată, de la partid şi că nu-l va vinde. „Тогда мы купим премьер-министра”, i-ar fi spus Birştein. Consilierul i-a explicat că aşa ceva e imposibil, la care acela i-a replicat: „Тогда мы снимем его с должности”. Apoi am aflat că dl Birştein organizează la hotel saune cu femei şi călătorii în Canada pentru un grup de deputaţi. Aceştia au şi cerut, în mai 1990, demisia lui Druc. Iar în octombrie, Birştein a revenit la hotel. După ce am trăit 50 de ani într-o societate în care decidea forţa politica, ne-am trezit în alta, unde decide capitalul. Când nu-i placi capitalului naţional, transnaţional sau cel mafiot, eşti înlăturat. Dacă nu i-am plăcut lui Birştein, cine mai putea să-i mobilizeze atât de frumos pe deputaţi contra mea?

– Aţi fost ultimul preşedinte al Frontului Popular înainte de Iurie Roşca, fiind ales în 1992, când liderii marcanţi ai mişcării erau înlăturaţi din formaţiune. Ce rol avea atunci Roşca în Front?

– Roşca şi alţii m-au convins să candidez, deşi nu aveam nici cea mai mică intenţie. Am acceptat cu singura condiţie ca rezoluţia şi programul economic al formaţiunii să fie propuse de mine şi să schimbăm denumirea Frontului. Ulterior, am botezat frontul „creştin-democrat”.

Înainte să fiu ales preşedinte vine, Dumnezeu s-o ierte, venerabila Lidia Istrati şi zice: „Druc, uite în ochii mei!”. Mă uit. „Vicepreşedinte trebuie să fie Matei! M-ai înţeles? Altminteri nu te vom susţine!”. I-am explicat că, în 1990, deputaţii noştri au ajuns în Parlament, au maşină la scară, o duc bine şi au abandonat Frontul… Au rămas un Roşca, un Sergiu Burcă şi alţii, cărora le trimiteam bani pentru doktorskaia şi batoane. Şi am convins-o pe dna Istrati ca Roşca să fie vicepreşedinte.

„Eu am rămas credincios, Roşca a devenit ateu”

– Dar Vieru, Lari, Gheorghe Ghimpu, toţi înlăturaţi de Roşca, nu aveau funcţii şi maşini la scară…

– Ei nu aveau nicio atribuţie şi nu se ocupau de Front. Lari era deputată a URSS. Dar mai era un om pe care foarte mult îl respect şi care a făcut foarte mult pentru pregătirea congresului, dl Mihai Taşcă. A muncit ca un rob, a umblat prin sate, a adunat oameni, a pregătit programul. Peste câteva luni, Roşca l-a dat afară. Nu ştiu nici astăzi de ce. Asta n-am să i-o iert lui Roşca.

– Ajungem la aceeaşi idee – Roşca mătura din formaţiune membrii activi. O făcea pentru a apăra idealurile naţionale sau pentru a prelua controlul total asupra Frontului?

– Asta-i povestea pe care am înţeles-o pe urmă. Sigur, Roşca urmărea să devină vioara întâia, că fiecare lider începător. Dar noi am avut şi rezoluţia că vom participa la viaţa politică a României, în care se spunea că trebuie să coordonăm cu partidele din România includerea lor în listele electorale. În ultimă instanţă, însă, n-a participat nimeni.

Numai creştin-democraţii români au luat-o pe Lari. Adică, după ce, la congres, toţi s-au aprins şi au votat, acum s-au răzgândit… Nu se face aşa! Dragostea şi susţinerea mea faţă de Roşca s-au manifestat pentru că eram sincer convins că este unionist…

– Care ulterior l-a adus la putere pe Voronin…

– Cred că tot ce a făcut în aceşti ani a făcut din egocentrism, rivalitate, rânză moldovenească ş.a.m.d. În momentul când el a crezut în proiectul de succes al statalităţii RM, ne-am despărţit. Nu mă mai interesează! Eu am rămas credincios, el a devenit ateu. Sau viceversa… Înseamnă că eu n-am studiat mecanismele şi motivaţia intrinsecă şi cea de profunzime a dlui Roşca.

V-aş ruga să ţinem cont şi de structura biopsihică a lui Mircea Druc. Eu niciodată nu condamn pe nimeni. Însă, sunt supărat un pic pe Roşca că a participat la modificarea Constituţiei, în 2000. Ştiind că, prin vot universal, nu fiecare are şanse să fie ales la cârma ţării, Roşca, meşter la combinaţii fiind, s-ar fi gândit că poate va ajunge el împărat. Sunt sigur că Voronin n-ar fi ajuns preşedinte, dacă ar fi fost ales de tăt nărodu. Asta este diversiunea lui Roşca pe care eu o regret foarte mult…

„În 1992 se falsificau alegerile în România”

– Existau persoane infiltrate de serviciile secrete în Frontul Popular?

– Ştiam cu precizie că structurile secrete şi-au infiltrat oameni în Front. L-am întrebat şi pe Tudor Botnaru despre aceasta, dar el a refuzat să-mi spună. Dar astea sunt chestii romantice – eu am să mor şi am să regret că noi, în 20 de ani, n-am fost în stare să facem o cale ferată europeană între Iaşi şi Chişinău. Sau, am intrat în CSI gândindu-ne că nu vom avea benzină şi motorină. Şi acum cărăm şi benzina, şi motorina din România.

– Cum aţi decis să candidaţi, în 1992, la preşedinţia României şi de ce credeţi că va-ţi situat pe ultimul loc în această cursă?

– Mai întâi „Vatra Românească” de la Cluj mi-a propus să candidez din partea Partidului Unităţii Naţionale Române din Transilvania. Pe urmă a venit Nicolae Lupan de la Paris, cu „Pro Basarabia şi Bucovina” şi zeci de organizaţii s-au alăturat în susţinerea mea. Am ajuns la creştin-democraţii lui Corneliu Coposu, care însă l-au desemnat candidat pe Emil Constantinescu, după ce am fost vizitat de Ana Blandiana. Ea i-a raportat lui Coposu că aş vrea să păstrez colhozurile.

Deşi i-am explicat că trebuie să retrocedăm proprietatea ţăranilor, dar să nu distrugem infrastructura sistemului de producere… Într-o zi, fiind în drum spre Bucureşti, am auzit la radio că Partidul Ecologist Român mă propune la preşedinţie. M-am trezit şi cu o delegaţie de combatanţi, care mă rugau să candidez, să le apăr interesele şi am fost de acord. Din păcate, la numărătoare, s-a furat foarte mult. Atunci, în 1992, vai de capul meu cum se falsificau alegerile! Se ştia că Mircea Druc totuna nu câştigă, iar cei din circumscripţii, dacă erau cu Ion Iliescu, îmi treceau voturile la el, iar dacă îl susţineau pe dl Constantinescu, i le dădeau lui. Aşa se explică scorul.

„Lucinschi a fost ideologul brejnevismului şi a bodiulismului”

– Într-un interviu spuneaţi că, fiind la Moscova, Bucureştiul era pentru dvs. o citadelă a întunericului, iar Chişinăul – o citadelă a dezastrului. De ce aţi mai venit încoace?

– În anii 1970-1980, fiind printre disidenţii din Moscova, participam la primul congres al subconştientului, organizat în URSS. Dar, la Bucureşti, cei preocupaţi de problema subconştientului erau băgaţi în închisori. Moscova era un megalopolis, unde aveai marele avantaj al anonimatului, pe când Chişinăul era una dintre cele mai retrograde capitale în problema naţională din URSS. În 1980, după ce m-am mutat la Cernăuţi, veneam la cenaclul „Mateevici” din Chişinău.

 Am aflat că cineva din conducerea Frontului Popular a decis să-l roage pe Gorbaciov ca să ni-l trimită pe Lucinschi din Asia Centrală, ca prim-secretar. I-am rugat să se abţină, dar nu m-au ascultat. Şi a venit Lucinschi, care, susţinut de Eremei, ne-a adus în o majoritate comunistă în parlamentul din 90. Dar într-o zi, trecând pe la Uniunea Scriitorilor, l-am găsit agitat pe Gheorghe Ghimpu.

Era responsabil pe campania electorală a Frontului şi mi-a spus necăjit că, în seara aceea, urmează să aibă loc prezentarea candidaţilor la Străşeni, dar Ion Vatamanu are zi de naştere şi nu este în formă. L-am sunat pe Vatamanu, însă el mă invita ca să-mi arate o damigeană… Atunci, la rugămintea lui Ghimpu, am mers ca persoană de încredere a poetului. După întâlnire, nişte oameni m-au întrebat dacă n-aş vrea să candidez la Vorniceni şi Lozova, unde Frontul nu avea candidaţi. Am câştigat din primul tur şi am ajuns deputat. Până a începe lucrările parlamentului, era o luptă crâncenă între Snegur şi Lucinschi pentru funcţia de spicher. Eu am optat pentru Snegur, care nu avea păcatele lui Lucinschi – ideologul brejnevismului şi a bodiulismului.

 În anii 70, anume Lucinschi a fost responsabil de epurările celor 140 de persoane de la Politehnică, printre care am fost şi eu, când tot corpul didactic a fost măcelărit, au fost închise librăriile, a început o cruciadă nemaipomenită contra naţionalismului. Şi atunci am avut o întâlnire conspirativă cu Snegur. I-am, lămurit că Frontul îl susţine, dacă ne fă funcţia de premier. Eu credeam că această funcţie ar trebui să revină comuniştilor, pentru ca ei să răspundă de toată debandada. Frontul, însă, şi-o dorea insistent, pentru ca la urmă să mi-o propună mie… Am început să scriu legea guvernului şi programul de guvernare.

Clipoceam muncind, la un hotel, când mi-au apărut la uşă Anatol Ţăranu şi Nedelciuc. „Domnul Druc, se zvoneşte că mata o să fii candidat la funcţia de prim-ministru. Renunţă, dle, nu-i de nasul matale”. „Ştiu, le-am spus, dar nu te-ai mai duce matale într-un loc, ca să mă laşi să lucrez?”. Ei îl vroiau pe Lucinschi, pe oricine, dar numai nu pe un oarecare Druc. După ce premierul Pascari şi-a dat demisia, am prezentat programul de guvernare în parlament şi m-au ales prim-ministru. Snegur iarăşi a jucat frumos – ne-a pus contra-condiţia ca să-l acceptăm ca prim-vicepremier pe Sangheli. Şi astfel şi-a infiltrat oamenii săi în executiv.

– După ce aţi fost persecutat de KGB şi alungat din partid, cum v-a acceptat Kremlinul ca premier? Nu ştia Gorbaciov că sunteţi unionist?

– Pentru că Parlamentul de la Chişinău m-a votat cu 99,9%. Numai generalul Iakovlev, comandantul districtului militar Odesa, s-a abţinut. A fost un caz fără precedent în URSS. Nu ştiu ce gândea Gorbaciov despre mine. Dar atunci când găgăuzii şi-au decretat republica, Snegur a rugat Moscova să le anuleze decizia şi Gorbaciov ne-a chemat la el.

Acolo, Aleksandr Iakovlev mi-a spus şăgalnic: „А ты, милый, с русскими дружи!”. „Я дружу, i-am răspuns, но не знаю почему они ко мне пристают”. Încă nu ştiam bine cum stau lucrurile. Pe urmă am aflat de organizaţia „Soiuz”, de complexul militar-industrial, de legătura dintre deputatul nostru Blohin şi Lukianov. Ei pregăteau informaţia către Gorbaciov. Noi le spuneam una, iar ei turnau alta.

„Trebuia să intru în KGB”

– Explicaţi-ne clar de ce aţi fost persecutat de KGB şi cum aţi fost exclus din partid?

– Eu am lucrat şi cu organizaţia clandestină anti-sovietică a lui Alexandru Usatiuc, şi cu cea a lui Alexandru Şoltoianu. Întotdeauna le-am băgat în cap fraţilor mei de luptă să nu vorbească cu alţii ceea ce discută cu mine.

Din păcate, unii au păstrat lucruri scrise, n-au putut să tacă şi au fost arestaţi. Eu însă am respectat regulile de conspiraţie cu stricteţe. Usatiuc nu ştia că lucrez cu Şoltoianu şi invers. Mişcarea condusă de Şoltoianu a fost creată în anii studenţiei noastre, la Leningrad. Pe urmă, venind la Politehnica din Chişinău, am făcut cunoştinţă cu Usatiuc. După epurările de aici, toţi cei care n-au fost băgaţi la închisoare au fost daţi afară din serviciu şi din partid. Ulterior, pe când activam la facultatea de economie a Universităţii „Lomonosov”, şeful catedrei, viitorul primar al Moscovei, Gavriil Popov, a primit o scrisoare de la partkom, prin care mi se cerea demisia, pentru că aş fi disident. Bietul Popov a fost nevoit să mă dea afară. M-am dus să lucrez la o uzină.

 M-au scos din partid în 1971, după ce am fost martor în procesul Şoltoianu-Usatiuc, unde am optat pentru nevinovăţia lor. „Ну что, попался, голубчик? Обосрали тебя твои румыны? Твой Шолтояну нам все изложил” – aşa am fost întâmpinat la KGB, unde m-au anchetat o lună de zile. Nu m-au băgat la răcoare, căci nu aveau probe, dar pe bietul Şoltoianu şi pe ceilalţi i-au închis. Au ridicat de la ei 200 kg de materiale – documente, caiete, cărţi…

– Cum putea un anti-comunist exclus din partid să scrie cerere de reabilitare, în care să menţioneze că a fost, este şi va rămâne comunist?

– Dacă eşti dat afară din partid pe motive ideologice, nu mai ai şanse la carieră. De aceea, unii dintre noi s-au dus să muncească în construcţii, alţii s-au alcoolizat. Dar dacă făceam cereri de reabilitare, trebuia să le scriem toţi cei 140 excluşi. Dacă nu scriai, însemna că-ţi recunoşti vina… Şi toate cererile se terminau cu fraza: „Я был, есть и останусь коммунистом”.

Aveam un foarte bun prieten, Serghei Krasavcenko, care fusese mai târziu consilierul lui Boris Elţin, iar astăzi e rectorul Universităţii internaţionale din Moscova. Împreună cu el, am fost fugăriţi de la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS, unde făceam studii de doctorat. Şi el mă ruga să scriu cererea de reabilitare, deoarece pe urmă eram invitaţi la convorbire la CC. Acolo era un bufet în care se vindeau ţigări „Marlboro”, somon, peşte roşu şi Krasavcenko îmi făcea lista cu ce să-i cumpăr…

– Cu ce se ocupa în realitate organizaţia lui Şoltoianu?

– Ne propuneam să intrăm în sistem şi să-l moldovenizăm. Cineva urma să ajungă rector la universitate, Şoltoianu – lider în partid, eu trebuia să intru în KGB. Măi oameni buni, eu nu ştiu ce gândiţi voi, tânăra generaţie, dar trebuie să ne înţelegeţi. Teza noastră era: „возглавить, чтобы обезглавить”. Încercam să preluăm exemplu Armeniei, unde până şi secretarul doi era de naţionalitate armean.

Dar n-am mai reuşit… În 1965, după ce am absolvit Filologia la Leningrad, trebuia să fiu trimis ca reprezentant al „Aeroflotului” în Japonia. Atunci KGB-ul de la Chişinău a atenţionat Moscova că stau la evidenţă la ei. Mă trădase o colegă, care le-a prezentat scrisorile mele, pe care i le adresasem şi în care scriam că „staliniştii ne vor mânca câte pe unul”. Când l-am întrebat pe Tudor Botnaru de ce mi-a fost deschis dosarul, mi-a explicat că fata a fost trimisă de KGB ca să mă urmărească – se gândeau să mă recruteze… Când colo, au descoperit că sunt din tabăra adversă.

„Nu există profesie de spion…”

– Bine, dar cum s-a produs legătura propriu-zisă a dvs. cu KGB?

– Când se trimit oamenii, nu se face ca în filme. Nu există profesie de spion – astea sunt naivităţi. Ca să ajungi în KGB, trebuie să fii specialist într-un anumit domeniu. Şi nu era nevoie să te bagi tu în KGB, ci să aştepţi să fii recrutat. Pentru aceasta trebuia să fii net superior, competitiv, ca să fii observat… După universitatea din Leningrad, ca să primesc diploma, trebuia să lucrez undeva timp de un an. Aveam de ales între o catedră de limbi străine la Piatigorsk şi Şcoala de aviaţie de pe Volga.

Am ales a doua variantă. Urma să lucrez cu un grup de tineri aviatori, revoluţionari din Algeria. Peste o lună liderul revoluţiei algeriene, Ahmed Ben Bella, a fost arestat şi algerienii n-au mai venit. Atunci mi s-a propus să fiu dispecer la Aeroportul „Sheremetevo” şi, în scurt timp, am fost avansat ca specialist. Când „Aeroflotul” îşi recruta reprezentanţi în marile capitale, tocmai se pregătea să deschidă rute spre America Latină Sud, peste Pacific, cu escala la Tokio.

 Au hotărât să mă trimită reprezentant în Japonia, pentru că ştiam la perfecţie spaniola şi portugheza. Dar, dacă ca să pleci în calitate de reprezentant oficial, trebuia să devii şi ofiţer sub acoperire. Asta e altă mâncare de peşte, oricum… Am trecut instructajul, învăţam japoneza de-mi crăpau ochii, am susţinut examenele, ancheta socială şi cea biologică. Dar când s-au interesat de mine la Chişinău, au aflat că am dosar acolo…

„Sangheli era premierul dorit de Moscova”

– În ce relaţii eraţi cu generalul Tudor Botnaru şi de ce l-aţi propus pe el ca ministru al Securităţii?

– În anii de studenţie, ca să mai fac un ban, lucram ghid la Moscova, Leningrad şi Kiev. Aşa l-am cunoscut pe Fiodor Leontievici Botnaru de la hotelul „Inturist” din Chişinău şi am rămas prieteni. Când am devenit premier, şef la securitate era Gheorghe Lavranciuc.

Deşi în anii studenţiei, locuisem cu el într-o odaie de cămin, l-am convins pe Gheorghe să renunţe, căci avea păcatele sale. L-am propus Moscovei pe Botnaru, care nu lucrase la Chişinău. Şi aşa a ajuns şef cel care nu mi-a dat dosarul, care, în timpul cruciadei din Găgăuzia, nu se ştie de ce era lipsă, care a mi-a pregătit demisia la indicaţia lui Kriucikov. Nu e clar ceva? Asta este.

– E adevărat că Andrei Sangheli a fost premierul cerut de Moscova în cadrul guvernului de conciliere, aprobat de Convenţia Elţin-Snegur?

– E categoric adevărat. Pe lângă faptul că au încetat ostilităţile, rezultatul cel mare al armistiţiului era schimbarea guvernului. După care agrarienii au preluat puterea totală şi în parlament. Da, Sangheli era premierul dorit de Moscova, care cerea şi demisia miniştrilor Costaş şi Plugaru. A fost marea victorie a ruşilor.

– Cum se explică, după dvs., sprijinul acordat lui Voronin de către Băsescu în 2005, când liderul comunist a fost ales preşedinte al RM pentru a doua oară?

– Urmărind rezultatul alegerilor din 2005, am observat că cea mai reacţionară formaţiune, „Patria-Rodina” acumulase circa 5%, şi era aproape de a atinge pragul electoral. Dacă nu era ales Voronin, se punea problema alegerilor anticipate, care puteau să aducă respectiva formaţiune în parlament.

 Fără ca să cunosc dedesubturile, am zis că din toate relele asta e singura soluţie. Pentru că atunci Voronin îşi schimbase atitudinea faţă de Bucureşti, renunţase la planul „Kozak” şi făcuse alte lucruri importante pe care nu le-a făcut niciun guvern. Fiind şantajat, el, numai el a avut curajul să schimbe traficul feroviar prin nord. Şi, în câteva luni, a făcut ca să nu mai depindem de Smirnov.

„Cu Filat lucrează aceleaşi forţe care au lucrat cu Roşca”

– Dle Druc, cum apreciaţi situaţia politică actuală din RM? AIE poate repeta soarta Alianţei pentru Democraţie şi Reforme, unde un partid, PPCD, s-a retras din Alianţă şi a distrus-o…

– Domnilor, de ce Roşca trebuia să facă tot posibilul, până în pânzele albe, ca să scape de bietul Valeriu Matei, pe care l-a terminat? Sau de ce îi trebuia lui Snegur să scape cu orice preţ de Druc atunci când toată lumea striga: „Mircea Snegur, Mircea Druc, spre victorie ne duc!”?

Pe urmă, s-a gândit să scape de Moşanu, ca să-şi pună omul său, pe Victor Puşcaş, în fruntea Parlamentului de la Chişinău. Iar când a vrut să facă mişcarea, pe locul lui Puşcaş s-a aşezat Lucinschi… Dacă nu se înţeleg, ce să le faci?

– De ce apar aceste neînţelegeri?

– E-go-is-mul! Şi dependenţa. Într-o societate consumistă, dictează capitalul. Cel care te face şef îţi spune cum să acţionezi. Ты мне, я тебе – asta e. Cele câteva grupări, care promovează scenariul coaliţiei Filat-Voronin, apără capitalul care i-a adus pe comunişti la guvernare.

 Lăsaţi-l pe Voronin în pace şi developaţi mecanismul care i-a dat puterea! Aşa veţi găsi capitalul interesat de răsturnarea AIE. Judecata lor este simplă – le convine să aibă doar două partide în RM. În acest scop, Filat îl anihilează pe Ghimpu şi îi ia electoratul, iar comuniştii îl anihilează pe Lupu. Lucruri foarte interesante se întâmplă la Chişinău!.. După ce s-a renunţat la „Istoria Românilor”, înţeleg că Filat e pus exact în situaţia în care s-a aflat Roşca. Cred că aceleaşi forţe din exterior, care l-au influenţat pe Roşca, azi lucrează cu Filat.

Nu exclud că Moscova s-ar fi angajat să reîntregească RM cu primordiala condiţie ca să nu ne unim cu România. Şi astfel se exclud orice legături cu românismul. Eu nu mai ştiu ce a rămas de furat în RM. Nu mă informează nimeni, sunt un biet pensionar. Dar voi coborâţi la realitate şi căutaţi interesul strategic. Vorbiţi nu ceea ce se vede, dar ce este în spate. Nu uitaţi: capitalul decide!

– La Chişinău a fost fondat Grupul de iniţiativă „Anul 1812”. Cât de necesară este astăzi o asemenea mişcare?

– E foarte bună. Сам Бог велел, doar se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Eu, de-aş fi la putere, aş da bani pentru publicarea operelor lui Marx şi Engels despre români. Ca să vadă ruşii nostalgici ce scriau despre expansiunea rusească clasicii marxism-leninismului.

Eu sper şi fac o analogie. Se împlinesc 200 de ani de dominaţie rusească în Basarabia, iar dominaţia turcească a fost de peste 300 de ani. Sunt fericit, ştiind că vom ajunge acele zile când urmele imperiului rusesc şi ale rusificării vor fi tot atât de insignifiante ca şi ceea ce a rămas ocupaţia osmanică. Trebuie să tindem cu toţii spre asta.

Întrebarea lui Mircea Druc pentru succesorul său, Valeriu Muravschi: Aţi mers la Alma-Ata, împreună cu Mircea Snegur, doar ca să asistaţi, dar nu să semnaţi acordul de aderare a RM la CSI.

A cui a fost decizia de a vă depăşi prerogativele? Matale l-ai convins pe Snegur sau el pe matale?

 

Pavel Paduraru

Basarabia literara md.

17/08/2011 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | 2 comentarii

DEZVALUIRILE ISTORICULUI MILITAR AMERICAN LARRY L.WATTS: IZOLAREA ROMANIEI E CATRE RUSIA, PRIN INTERMEDIUL AGENTILOR SAI DIN GERMANIA SI FRANTA

Larry Watts: Izolarea Romaniei de catre Rusia prin Germania si Franta

Ziaristi Online continua sa publice extrase din exceptionala lucrare a istoricului american Larry L Watts (foto) „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” – „Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”, aflata in curs de aparitie la Editura Rao. Astazi, o tema la zi, care ne da de gandit: Izolarea Romaniei de catre Rusia sovietica prin intermediul agentilor sai din Franta si Germania.


Izolarea României: Germania şi NATO

În mod paradoxal, în timp ce politica României o făcea mai dependentă de susţinerea economică şi politică a SUA, Marii Britanii, Germaniei de Vest şi Franţei decât oricare dintre aliaţii cu care exista o „cooperare strânsă”, întotdeauna cel puţin un alt stat membru al Pactului deţinea un avantaj copleşitor în ceea ce privea accesul la forurile de decizie din statele respective.
Chiar şi relaţiile tradiţionale ale Bucureştiului cu Franţa păleau în faţa celor ale Varşoviei cu marea comunitate de 400.000 de emigranţi polonezi din Paris, ca să nu mai vorbim de gradul înalt de penetrare obţinut de KGB şi GRU în rândul cercurilor politice, militare şi de informaţii franceze; într-atât încât serviciile franceze au devenit bătaia de joc a specialiştilor serviciilor de informaţii sovietice.
În Germania de Vest, GDR a beneficiat de un avantaj cultural şi etnic firesc, astfel încât guvernul, cercurile militare şi cele de informaţii (inclusiv NATO) au putut fi puternic penetrate de STASI.

Scandalul provocat de Gunther Guillaume, care a dus la demisia cancelarului Willy Brandt, este una dintre cele mai puternice dovezi în acest sens, în special datorită preocupării lui Guillaume faţă de strategia Ostpolitick a lui Brandt, iar relaţia dintre România şi Germania de Vest se afla în prim plan.

Cazurile în care au fost implicaţi ofiţerul de informaţii Gabrielle Gast de la Serviciul de informaţii federal al Germaniei de Vest (Bundesnachrichtendienst: BND) şi angajatul diviziei de planificare din cadrul NATO Ranier Rupp (şi soţia acestuia) au fost chiar mai elocvente având în vedere că ambilor li s-a cerut să ofere informaţii privind ţinta română.
Recrutată în 1968, Gast a devenit analistul principal al BND pe relaţia cu Uniunea Sovietică şi Europa de Est şi director adjunct al departamentului politic privind blocul sovietic.

În virtutea acestei funcţii, nu numai că a furnizat Centrului KGB „o imagine clară a cunoştinţelor şi convingerilor vestului privind întregul bloc estic”, ceea ce a permis Moscovei să controleze nemulţumirile ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia şi planurile vestului cu privire la acesta, ci a oferit şi „perspectiva” Direcţiei A asupra analizelor sale pentru BND.

Una dintre cele mai prolifice surse din Germania de Vest ale STASI privind România, cele 147 de informări ale sale au fost surclasate doar de cele 150 de informări ale colegului său de la BND, Ludwig Spuhler, iar informaţiile sale privind situaţia internă şi politica externă ale României au fost considerate „extrem de importante”.
În calitate de expert privind informaţiile despre Blocul sovietic, analizele lui Gast „au aterizat şi pe masa cancelarului Kohl” şi au influenţat factorii de decizie din Bonn, Bruxelles şi Washington. Rapoartele sale au reprezentat, astfel, o confirmare „sigură” a dezinformărilor răspândite de sursele controlate de sovietici din Europa de Est.

Rainer Rupp, cunoscut mai ales datorită faptului că a furnizat STASI Manualul NATO pentru situaţii de criză, Planul Forţelor Armate şi Documentul final privind măsurile de prevenire, a mai furnizat şi detalii privind relaţiile şi intenţiile NATO cu România, inclusiv informaţii privind relaţiile militare dintre SUA şi România, ceea ce a permis Moscovei să întreprindă măsurile distructive corespunzătoare.

Izolarea României: Franţa şi NATO

Măsurile KGB de izolare a României prin sabotarea relaţiilor cu partenerii nu au cunoscut nicăieri mai mult succes ca în Franţa. Relaţiile franco-române au fost atât de apropiate în 1964, încât De Gaulle a oferit asistenţă militară în cazul în care România „urma să fie invadată de trupele Pactului de la Varşovia”.

Prin 1968, acestea au cunoscut un declin, ca urmare a faptului că Bucureştiul căuta legături mai strânse cu Washington şi Bonn, iar Parisul a cultivat relaţiile cu Moscova, ajungând până la punctul în care a acceptat incursiunile în Europa de Est ca fiind justificate.

La întâlnirea cu cancelarul Kissinger din octombrie 1968, De Gaulle „a susţinut punctul de vedere oferit de sovietici, conform căruia administraţia de la Bonn purta vina pentru invazie, având în vedere că „Germania de Vest era pe punctul de a atrage Cehoslovacia în sfera sa de influenţă”.

În acelaşi timp, diplomaţii francezi spuneau „aproape oricui era dispus să-i asculte, că intervenţia sovietică în Cehoslovacia era de înţeles” ca urmare a „ofensivei comerciale a Germaniei de Vest în Europa de Est”.

De Gaulle chiar a insistat asupra faptului că „nu exista niciun motiv să se suspecteze că sovieticii ar avea vreo intenţie de a comite vreo agresiune, iar cererea Germaniei de Vest privind întărirea NATO era exagerată”, provocându-l pe exasperatul cancelar să declare că, dacă sovieticii vor alege invazia, „atunci veţi avea Europa la care aţi visat, o Europă de la Atlantic la Munţii Urali, dar aceasta se va afla sub influenţă sovietică”.
Deux ex machina, prin care Moscova a distrus relaţiile franco-române, a fost ofiţerul DIE Mihai Caraman, aflat la post în Paris sub acoperire diplomatică din 1959 până în 1969.

Chiar dacă nu a fost o cârtiţă sovietică inca de la început, sovieticii l-au transformat pe Caraman în agent dublu în timpul recrutării şi instruirii sale în perioada 1950-1951.

Împreună cu serviciile de informaţii franceze penetrate la un nivel din ce în ce mai ridicat, KGB l-a folosit pe acesta drept un paravan prin care informaţiile NATO ajungeau la Moscova în perioada 1962-1969.
Odată cu retragerea FRanţei din structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice şi mutarea sediului NATO de la Paris la Bruxelles, Caraman şi-a pierdut calitatea iniţială de acoperire pentru operaţiunile sovietice anti-NATO. Cu toate acestea, prin trimiterea sa nu ca agent dublu sovietic, ci ca un excelent agent român care îşi serveşte ţara cu loialitate, acesta avea o importanţă deosebită pentru compromiterea atât a relaţiilor franco-române, cât şi a demersurilor Bucureştiului, de consolidare a cooperării pe probleme de securitate cu statele membre NATO.

Ca dovadă a nivelului de penetrare sovietică, francezii au lansat o campanie media, susţinută prin citate ale ofiţerilor de informaţii francezi, care „dezvăluia” prejudiciile aduse de ofiţerul de informaţii român Alianţei Nord-Atlantice.

Scandalul, care a izbucnit într-o perioadă în care relaţiile SUA-România erau foarte strânse, iar cele cu Uniunea Sovietică erau potrivnice, a servit atât ca acoperire pentru colaborarea serviciilor de informaţii franco-sovietice, cât şi ca mijloc de discreditare a României ca partener în faţa statelor membre NATO.
De fapt, NATO a încetat să mai fie considerată o ţintă a ostilităţii serviciilor de informaţii române în toamna anului 1963, când Gheorghiu-Dej a declarat că România nu are nicio legătură cu intervenţia agresivă a Moscovei în Cuba şi a adoptat poziţia Alianţei vestice.

La acea dată, conducerea României a dat ordine clare ca Securitatea să nu furnizeze informaţii primare. ci doar sinteze generale „experţilor” sovietici invitaţi de curând să plece. Ofiţerii români de informaţii nu trebuiau să primească sub nicio formă sarcini de la Moscova.

Va urma

Vezi si: Larry Watts: „With Friends Like These…” Cum a fost furata revolutia romanilor si Romania de catre agentii NKVD/KGB si urmasii lor

Preluat de pe blogul Roncea.ro


07/01/2011 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: