RȘZBOIUL CIVIL SPANIOL- ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Războiul Civil Spaniol, o sângeroasă tentativă de bolșevizare. Pe culmile cruzimii: cum a fost jupuit de viu Andreu Nin, fostul secretar al lui Troțki. Frontul NKVD: preoți spânzurați, călugărițe violate, tortură și execuții înfiorătoare

Războiul Civil Spaniol (17 iulie 1936-1 aprilie 1939) a reprezentat ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

În acest conflict au curs râuri de sânge, excesele fiind cutremurătoare de ambele părți. 

Dincolo de războiul propriu-zis se întindea un front secret și sângeros prin excelență, front dechis de poliția politică a Kremlinului care își vâna fără milă ”dușmanii interni”, în principal pe troțkiști.

O culme a cruzimii o reprezintă asasinarea lui Andreu Nin, fost secretar al lui Troțki – răpit, acesta va fi torturat cu bestialitate și, finalmente, va fi jupuit de viu și aruncat într-un șanț. 

Scriitor și fost deținut politic, domnul Alexandru Mihalcea (foto sus) a analizat, într-un interviu oferit în exclusivitate pentru Podul.ro, excesele săvârșite de NKVD în Spania: 

”În Spania s-a petrecut ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial și de Pactul Ribbentrop-Molotov. 

Stalin a pus mâna pe 510 tone de aur, Tezaurul Spaniol (adăugat Tezaurului Român), gaj pentru achitarea armamentului declarat public ”dar” pentru poporul revoluționar spaniol și a transformat statul iberic într-o colonie sovietică.

Pentru mai multe amănunte, CITIȚI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tezaurul-spaniol-furat-de-comunisti-si-dus-pe-drum-fara-intoarcere-la-moscova-in-timpul-razboiului-civil.

Lumea de astăzi știe că Franco a fost dictator, însă ar fi ridicol să-l compari cu dictatori sângeroși de tipul Stalin, Mao, Pol Pot, Hitler. În realitate, Franco a salvat Spania de o dictatură comunistă distrugătoare, contagioasă pentru vecini. 

Iată un episod care merită relatat deoarece e ilustrativ pentru ferocitatea unor adepți ai bolșevismului, pentru viclenia, capacitatea de mistificare și sadismul lor.

Foto: Afiş de propagandă comunist spaniol

Pe fundalul guvernării controlate de sovietici și al războiului civil, de-a lungul căruia comuniștii dinamitau biserici, torturau și spânzurau preoți, violau călugărițe, în timp ce execuțiile sumare deveniseră banale, trebuie spus că în paralel mai exista o lume secretă a crimei, la care însă nu participau combatanții de pe front, ci chiar cei mai sadici asasini ai NKVD.

Mai exact, agenții lui Stalin i-au ucis cu bestialitate pe mai mulți social-democrați spanioli, vizându-i și pe anarhiști, dar de fapt ei îi vânau în special pe troțkiști, și au făcut-o cu o ură de-a dreptul patologică la fel ca reacțiile lui Stalin la tot ce avea atingere cu Troțki, dușmanul său de moarte. I-au vânat metodic până au ajuns la Andreu Nin, fost secretar personal la Moscova al lui Troțki și ajuns secretar general al POUM, Partido obrero de unificacion marxista, grupare vizată în vederea nimicirii atât de NKVD-iști cât și de agenții spanioli ai sovieticilor. 

Criminalii lui Stalin îl vor ucide, însă nu oricum, nu expeditiv, cu un glonț în ceafă, ca în hrubele Lubiankăi, ci în chinuri de o cruzime aparte, amintind de practici ale unor călăi asiatici: răpit în iunie 1937, Andreu Nin avea să fie îndelung torturat, sfârșind jupuit de viu și aruncat într-un șanț (operă a bandei controlate de Ernő Gerő, viitorul dictator comunist maghiar). 

Însă eliminarea fizică nu a fost de ajuns, trebuia să i se batjocorească memoria și să i se aplice și lui Troțki o lovitură. Unul dintre asasinii care au supervizat operațiunea – tenebrosul agent ”Orlov” – avea să scrie un așa-zis pamflet anti-troțkist pe care l-a publicat sub semnătura lui Nin, ca să se creadă că acesta își va fi schimbat tabăra.

Interesant e că și Bella Kun, perdant în tentativa inspirată de Lenin de a bolșeviza Ungaria de unde a fost alungat cu șuturi în fund de Armata Română, a fost trimis să activeze în Spania republicană.

De reținut, așadar, că NKVD și Cominternul transformaseră Spania într-un soi de colonie supusă celei mai nerușinate subversiuni sovietice, teritoriu care colcăia la propriu de specialiști ai luptei în clandestinitate cum erau Orlov (Feldbin), Eitingon sau Sudoplatov.

Asta a generat o explozie de asasinate politice și de răfuieli sângeroase cu adversarii. De altfel, în Spania au luat Eitingon și Sudoplatov, oamenii lui Beria, legătura cu Ramon Mercader, tânărul comunist care peste doar patru ani avea să-i crape cu un piolet țeasta lui Troțki. 

Emisarii NKVD au racolat și o serie de lumpeni asasini plătiți, cum aveau să facă peste nouă ani în România. Excesele au fost terifiante în Spania. Delațiunile atinseseră paroxismul, fiindcă în tabăra adepților bolșevicilor fiecare spiona și turna pe fiecare, lucru care se întâmpla și în brigăzile internaționale. 

Când niște antifasciști au fost prinși că-l numeau pe Stalin ”dictator”, scandalizați, comisarii i-au pedepsit cu strășnicie pentru a-i da drept exemplu: le-au poruncit unor șuți și cuțitari să-i înghesuie pe ”trădători”, legați fedeleș în pielea goală, în gropi pline cu cadavre în putrefacție. Această scenă s-a consumat în lagărul de la Santa Ursula, pe care nu degeaba cunoscătorii l-au supranumit ”Micul Dachau”. 

O acțiune specială inclusă prioritar într-un plan larg, urmărit consecvent, de luptă împotriva bisericii, îi are ca protagoniști tot pe călăii din poliția secretă.

Iată un episod asemeni multor altora: ”revoluționarii” au năvălit într-o mănăstire și i-au supus pe unii călugări unui chin special: le-au băgat în ureche niște tuburi de exploziv cu fitil, victimele fiind imobilizate în prealabil”.

Foto: Un exemplu de barbarie comunistă -“Execuția” lui Isus. În data de 7 aug. 1936, un grup de 6+2 milițieni republicani, aliniați în chip de pluton de execuție, au deschis focul asupra statuiei lui Isus de pe turla monumentului de pe Dealul Îngerilor (Monumento al Sa-grado Corazón, Cerro de los Angeles) de lângă Madrid.

Să vedem însa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov, unul dintre personajele de frunte aflate la conducerea NKVD-ului sovietic (poliția politică):

“Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comuniștii spanioli.”

Știrea fusese raportata lui Stalin și lui Viaceslav Molotov (președintele Consiliului Comisarilor Poporului) care l-a presat pe Beria sa deschida o ancheta)… declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73);

Sudoplatov continua relatând cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor &ETH) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniolă, și descărcat la Odessa…

Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revoluția din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi țării lor și cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. În acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revoluția (considerati de stalinistii imbatraniți in crima si minciuna drept “idioți utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta un act de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Publicitate

Si Tezaurul spaniol a fost furat de rusi si dus pe drum fara intoarcere la MOSCOVA

Foto: Generalul Franco,omul care a salvat Spania de comunism

Preliminariile razboiului civil din Spania.

1.Avem o Spanie in care monarhia este abolita, republicana, o dictatura militara, Primo de Rivera, destul de corecta si neabuziva. O clasa politica impartita intre Partidul Socialist al lui Caballero (PSOE) si un partid de centru dreapta, republican, condus de Gil Robles, CEDA. Evident, existau sumedenie de partidulete si curente politice, majoritatea extremiste, acestea doua fiind cele mai importante.

2.Alegerile din 1936 sunt castigate de Frontul Popular, coalitia de stanga, dar fara obtinerea majoritatii, ei formeaza imediat, a doua zi, un nou guvern fara sa astepte cel de-al doilea tur de scrutin. Chiar in seara aia se incendiaza primele biserici si manastiri, se ataca si se deschide o puscarie. In interiorul coalitiei erau divergente ireconciliabile, moderatii, Prieto, fiind singurii care-si puteau controla oamenii si singurii care nu au adoptat o cale revolutionara. Comunistii, condusi de Dolores Ibarruri, care au parazitat Partidul Socialist al lui Cabarello prin agentii Cominternisti, cei mai cunoscuti fiind Codovilla si Santiago Carillo.

3.In Spania era anarhie. Strazile erau controlate de bande marxiste, incep sa se formeze, in replica, bande fasciste, au loc, zi de zi, batai, omoruri, incendieri. Partidul Marxist Revolutionar, SYndicos Libres, Garzile de Asalt, se dedau la atrocitati din ce in ce mai mari, sute de biserici arse, circa 300 de asasinate politice din randurile dreptei, toate astea il fac pe Gil Robles sa spuna in Parlament:
“O tara poate trai sub monarhie sau republica, cu un sistem parlamentar sau prezidential, sub comunism sau fascism. Dar nu poate trai in anarhie!”

Ultima picatura: pe 11 iunie 1936 este asasinat parlamentarul de dreapta Calvo Sotelo. Robles demonstreaza amestecul Guvernului in crima si-l acuza public. Paraseste Spania refugiindu-se in Franta.
4.Razboiul civil incepe pe 17 iulie 1936.

Aurul spaniol – pe drum fara intoarcere

Insusirea de catre bolsevici a Tezaurului Romaniei este o sfidare de neiertat nu doar a dreptului international, ci si a regulilor firesti, unanim admise de morala curenta a societatilor civilizate. Raptul criminal comis de regimul lui Lenin constituie o pierdere grea, una dintre multele pierderi suferite de tara noastra in secolul trecut, cu doar trei decenii inainte de gigantica spoliere a bogatiilor nationale organizata sub masca “sovromurilor”.

 La ce sa te astepti, totusi, cand “teoreticianul revolutiei”, Vladimir Ilici, este inspiratorul, iar mana lui dreapta, Iosif Visarionovici zis Koba, viitorul dictator – executantul unor atacuri impotriva bancilor – “in interesul cauzei”?

 Avem de-a face cu o banda de gangsteri motivati “ideologic”. Trista istorie a tezaurului nostru national este indeobste cunoscuta, desi nu in masura in care ar trebui s-o stie oricare cetatean roman. Ramane insa aproape ignorata, chiar pe plan european, insusirea unui alt tezaur – al Spaniei, tot de catre bolsevici, la comanda lui Stalin.

 Raptul a avut loc in valtoarea evenimentelor Razboiului Civil de la declansarea caruia s-au implinit in 2006, sapte decenii.Pancarte cu chipul lui Stalin la Madrid
Scurgerea aurului spaniol catre Moscova a fost posibila in urma transformarii Spaniei intr-o arie de incercare a bolsevizarii statului iberic.

 Nu a lipsit mult ca Republica Spaniola (regele Alfons al XIII-lea parasise tara, fara a abdica oficial, act politic avand drept consecinta proclamarea republicii la 14 aprilie 1931) sa devina o colonie a URSS. O excelenta sinteza a imprejurarilor in care s-a declansat razboiul civil spaniol o gasim in lucrarea lui Stephen Koch, “Sfarsitul inocentei” (ed. Albatros – UNIVERSAL DALSI, Buc. 1997): “…

La inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului (subl. ns.), a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga, condusa de un radical marxist non-stalinist, pe nume Largo Caballero, un politician destoinic care se bucura de un mare sprijin popular, in special in randurile muncitorilor atrasi de anarhism si al taranilor din nord-estul Spaniei, din Catalunia si din capitala acesteia, Barcelona.

 Largo Caballero era un om de onoare, care isi intelesese destinul in lumina visurilor destul de vagi ale stangii revolutionare. Parea insa sa fi alunecat spre stalinism, caci, miscat de vanitatea visului sau, a vazut in Frontul Popular ultima sa sansa de a deveni acel Lenin mediteranean la care visa.

 Desigur, nu era stalinist, nici macar comunist, in sensul strict al cuvantului. (…) In pofida numarului lor redus, agentii stalinisti impanzisera guvernul lui Largo Caballero de sus si pana jos. (…) Tara ajunsese tot mai divizata, divizare care a atins curand pragul isteriei. Demonstratii de anvergura umpleau pietele Madridului, pancartele cu chipul lui Stalin devenisera omniprezente” (op. cit. pg. 380-381).

 Unii istorici considera ca data de 16 februarie 1936 – instalarea Frontului Popular la putere – marcheaza inceputul revolutiei marxiste. La 17 iulie 1936, intra in scena Francisco Franco Bahamonde, un militar de cariera in varsta de 44 de ani, cu zece ani deja de vechime in gradul de general. Va fi conducatorul fortelor care vor salva Spania de ciuma rosie.

Pana atunci si, inca un timp dupa, tara cunoaste o epoca neagra, de lacrimi si sange. Greve, asasinate, incendii, jafuri se succed intr-un ritm inimaginabil. Calvo Sotelo, deputat, seful grupului monarhist “Renovacion espanola”, arata ca, la strigatele de “Traiasca Spania!” se raspunde cu “Traiasca Rusia!”, ca zeci de institutii au fost distruse, ca 106 biserici au fost profanate, 56 fiind complet daramate, ca 345 de cetateni au fost raniti, iar 74 – ucisi (numai la Madrid) in mai putin de doua luni.

 Reactia faimoasei deputate comuniste Dolores Ibarruri – La Pasionaria – este prompta: “Omul acesta a vorbit pentru ultima data” (cf. Robert Brasillach si Maurice Bordeche – Histoire de la Guerre d’Espagne, ed. Godefroy de Bouillon, Paris, 1996, p. 19).

 Interventia Pasionariei a avut loc la 11 iulie 1936. La 13 iulie, la morga unui cimitir madrilen este depus cadavrul unui barbat, ucis cu un glont in ceafa. Era Calvo Sotelo. “Intrarea la morga este blocata, sunt interogati functionarii si se afla ca in zori, niste oameni au adus un cadavru pe care, au declarat ei, il gasisera in imprejurimi.

Fusesera intr-un camion al Sigurantei destinat sa transporte garzile de asalt, foarte favorabile, atunci, in general, ideilor marxiste. (…) La putin timp, este descoperit camionul, proaspat spalat, dar inca cu pete de sange” (idem, p. 19). In cursul acelui an 1936, anarhia si actele de cruzime ravasesc tara.

 La Malaga, generalul Paxtot lasa puterea marxistilor, nealaturandu-i-se lui Franco. Urmarea: “Imediat, bande inarmate se precipita prin Malaga, incendiaza, jefuiesc, asasineaza fara scrupule si fara retinere. Generalul Paxtot, care crezuse ca-si salveaza viata lasand marxistilor puterea, este facut prizonier si ranit. Repeta intr-una: “Biata Spanie!” E lasat cateva zile la spital in timp ce dictatura marxista devasteaza orasul.

Apoi, intr-o dimineata, la 12 august, e dus la cimitirul Rafael, i se taie urechile, e impuscat si, asa mort, este castrat. In acest timp, in oras, sunt masacrati tinerii Falangisti care rezista eroic, cadavrele le sunt mutilate, sunt asasinati “fascistii”, iar hoardele parcurg strazile strigand: “Am triumfat! Traiasca revolutia populara!”” (op. cit. p. 101).

La 26 august, la Madrid a fost creat un tribunal revolutionar printre actiunile caruia se numara judecarea si condamnarea la moarte a doua personalitati bine cunoscute: “Cele doua asasinate care au avut cel mai mare rasunet sunt cele ale lui Cristobal Colon, duce de Veragua, si al fratelui sau, ducele de la Vega, descendenti ai lui Cristofor Columb. Corpul diplomatic hispano-american a reactionat si a cerut sa fie eliberati.

Se spune ca guvernul a fost de acord – dar prea tarziu: cei doi gentilomi fusesera deja impuscati de catre militieni, cu sau fara ordinul fantomaticului tribunal revolutionar” (id. p. 170). De altfel, militienii rosii nu se incurca in considerente de ordin procedural: “…”Poporul” gasi ca justitia tribunalului revolutionar era prea formala si prea lenta.

In septembrie 1936, tribunalul revolutionar a ordonat sa fie adusi la Madrid, ca sa fie judecati, 200 de ostatici detinuti la Alcala de Henares si la Guadalajara.

Militienii gasira ca e mai expeditiv sa-i astepte pe drum si sa impuste pe toata lumea in mica gara Vallecas”. (id. p. 170). Un episod cu totul straniu, singular prin grotescul lui chiar in acea ofensiva atroce impotriva Bisericii Catolice, impotriva preotilor, asasinati cu miile, a avut loc la Madrid:

“Cand nationalistii au intrat in Madrid, in 1939, au descoperit 80.000 de fotografii de oameni ucisi si transportati la morga, catalogati cu grija: erau cei a caror identitate nu era sigura.

 Printre ei erau copii de cateva luni. In ansamblul razboiului, nu pare deci exagerat sa se vorbeasca de mai mult de 100.000 de victime la Madrid. Au fost mai intai ucisi preoti, apoi calugarite sau, pur si simplu, oameni banuiti ca ascund preoti sau calugarite. Si nu s-au multumit doar cu atat. Ci pregateau la Carmel (manastire a Ordinului Carmelitelor – n.n.) expozitii antireligioase.

Puneau schelete de copii alaturi de schelete ale calugaritelor si organizau vizite: “Veniti sa vedeti carmelita cu copilul ei”” (op. cit. pag. 173). Aceasta este doar o palida imagine a atrocitatilor comise de naimitii Moscovei si de oamenii care au reusit sa-i insele.

NKVD – ca la el acasa !

Pana la victoria trupelor franchiste, guvernul marxist de la Madrid a avut timp sa implementeze anumite “reforme” inspirate de experienta sovietelor: lagare de munca pentru cei invinuiti de “actiune ostila regimului” pe care militiile rosii nu apucasera sa-i impuste (cu sau, mai ales, fara un simulacru de proces), eliminarea trotkistilor – Trotki era considerat de Stalin un dusman mult mai periculos decat fascismul -, socializarea statului, instituirea sovietelor de catre soldati, inclusiv pe front, reorganizarea vietii dupa modelul bolsevic.

 La Madrid, ca sa fie mai putine guri de hranit, autoritatile iau hotararea de a trimite numerosi copii catre organizatiile marxiste din Mexic, Franta, Anglia si in Rusia. “Autoritatile franceze au refuzat de altfel sa trimita in Rusia copiii care le fusesera incredintati si au adapostit indeosebi un numar considerabil de copii basci” (id. p. 181).

 Stalin trimite o serie de ofiteri ai NKVD – specializati in operatiuni ilegale in strainatate -, printre acestia Leonid Eitigon, un spion cu o cariera fascinanta, insarcinat de Beria, prin intermediul lui Pavel Sudoplatov, seful sectiei “Misiuni speciale”, cu organizarea asasinarii lui Trotki, aflat in Mexic, dupa ce esuase comandoul de ucigasi condus de pictorul comunist Alfredo Siqueiros. De altfel, si ucigasul fostului rival al lui Stalin, Ramon Mercader, fusese antrenat tot in Spania, in luptele de gherila din 1936 (cf. Pavel Sudoplatov, “Mission speciales”, Edition du Seuil, Paris, 1994, p. 110).

Oamenii-forte trimisi de Stalin in ceea ce incepuse sa semene cu o feuda sovietica au fost, insa, Jan Berzin, cekist inca de pe timpul lui Dzerjinsky, si Alexandr Orlov, spion si diversionist, ucigas cu sange rece.

Berzin era ofiterul superior din cadrul serviciilor secrete care se afla langa Radek (figura de prim-plan a Cominternului si a activitatilor clandestine sovietice, trimis ulterior de Stalin intr-un lagar siberian unde a fost linsat de banditi de drept comun – n. Al. M.) la Kremlin (…) atunci cand Stalin ii convocase pe membrii biroului pentru a le destainui care urma sa fie noua politica secreta fata de Hitler. (Cei doi supercriminali ai secolului aveau sa-si dea mana la 23 august 1939 – n. Al.M) (…)

Oslov era un protejat al lui Iagoda (…), un nou stil de bruta a NKVD, instruit, inainte de a se ridica pe treptele ierarhice, in camerele de tortura din subsolurile de la Lubianka (cf. Stephen Koch – Sfarsitul inocentei, Ed. Albatros, p. 390). Si Berzin, pe care Stalin avea sa-l lichideze peste un an fiindca ii sustinuse candva pe Trotki si Orlov (nume conspirativ) beneficia de puteri considerabile, practic nelimitate.

 ”Orlov era comandantul clandestin al politiei secrete din Spania. Stalin il insarcinase sa conduca teroarea spaniola (…). Amandoi intelesesera foarte bine politica lui Stalin. Amandoi stiau ca datoria lor era sa puna stapanire absoluta pe guvernul spaniol, in asa fel incat dictatorul sa poata utiliza Spania drept moneda de schimb in relatiile cu guvernele europene, relatii avand drept obiectiv politica stalinista referitoare la Germania” (id. p. 391). Orlov a introdus in Spania republicana, controlata de sovietici, “metodele” NKVD – teroarea si tortura.

Poliglot (Orlov, pe numele real Alexandr Feldbin, vorbea curent franceza, engleza si germana; in anii ’20 fusese seful Departamentului economic al GPU; cultura si pregatirea sa economica nu-l impiedicau sa fie o bruta care ucidea fara sa clipeasca), agentul lui Stalin fusese insarcinat sa-l reduca la tacere pe Andrew Nira, secretarul general al POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), vinovat, in ochii diactatorului, de a-l concura pe redusul numeric Partid Comunist Spaniol.

Nira fusese pe vremuri secretarul particular al lui Trotki la Moscova, crima capitala in ochii lui Stalin. In iunie 1937, Andrev Nira “a fost rapit, torturat si jupuit de viu de catre agentii lui Stalin care s-au straduit apoi sa faca sa se creada ca ar fi fost rapit de fascisti” (cf. Vitali Sentalinski – “La Parole resuscitee.

Dans les archives litteraires du KGB”, Ed. Robert Laffont, Paris, 1993, p. 223). Sa ne reamintim ca aceeasi tactica au adoptat Stalin si guvernul sovietic in macabra chestiune a crimelor de la Katin, cand raspunderea pentru asasinarea a circa 11.000 de militari polonezi de catre NKVD a fost pusa pe seama armatei germane; polonezii au fost ucisi dupa ce Beria i-a propus acest lucru in scris lui Stalin, iar acesta a aprobat, semnand pe nota lui Beria, cf. P.S. Sudoplatov, op. cit., p. 580-581). Dupa cum afirma Stephen Koch in “Sfarsitul inocentei” (p. 394), dupa ce Nira a fost chinuit ingrozitor de catre NKVD-isti, Orlov i-a dat lovitura de gratie in Parcul Prado, cu propriile maini.

Aur, tablouri, diamante

Dar ce rol joaca afacerea tezaurului Spaniei in sumbrele evenimente din 1936-1939, care au fost cat pe-aici sa transforme statul iberic intr-o gubernie a Kremlinului? O scurta recapitulare a evenimentelor premergatoare razboiului civil din Spania: in vara lui 1935, la Moscova avusese loc cel de-al VII-lea (si ultimul) Congres Mondial al Cominternului, cu care prilej a fost creat Frontul Popular (denumirea de “front” va aparea pana la sfarsitul secolului XX in titulatura a diverse organizatii de inspiratie sau obedienta bolsevica!).

“Pe la inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului, a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga”, scria Stephen Koch in deja citata lucrare “Sfarsitul inocentei”.

 Paradoxal, “primul reprezentant al statului sovietic care a ajuns sa ia legatura cu guvernul republican spaniol a fost Andre Malraux (…) care s-a oferit sa joace rolul de intermediar confidential pentru cumpararea de avioane frantuzesti.” Malraux, dupa cum mai afirma S. Koch, citandu-l pe Roberty Thornberry, “Malraux et l’Espagne”, se ocupa, simultan, de vanzarile clandestine de arme si de propaganda. Stalin ordonase ca NKVD sa evite implicarea fatisa a guvernului sovietic, ca si livrarile de material de razboi pe credit.

Totodata aparatul clandestin sovietic, dirijat de doi agenti aproape necunoscuti pana astazi marelui public, Willy Munzenberg si Otto Katz (primul va fi spanzurat de NKVD in timpul invaziei germane in Franta, al doilea va fi spanzurat in 1952, condamnat in procesul Slansky; amandoi stiau prea multe despre subversiunea sovietica pe glob – n. Al. M.), l-a inlocuit, la ordinul lui Stalin, pe Largo Caballero cu Juan Negrin, omul de paie al Moscovei care devine, de altfel, factotum, desi, nominal, fusese ministru de finante.

 ”Nu era insa suficient ca Spania sa fie tinuta din scurt sub aspect financiar. (…) Stalin a trecut la controlarea tezaurului lor national. Nu degeaba si-a inceput el cariera ajutandu-i pe bolsevici sa jefuiasca banci. Principalul aliat al lui Stalin nu era altul decat ministrul de finante al lui Caballero, Negrin.” Intr-adevar, asistand apparat-ul in delapidarea tezaurului spaniol, Negrin si-a cumparat un loc sub soare: scaunul de premier spaniol.

Furtul aurului din tezaurul spaniol a fost descris in detaliu de Walter Krivitsky (spion sovietic de rang inalt, defector in 1937, autorul cartii “J’etais un agent de Staline” – 1939, gasit mort intr-un hotel din Washington in 1941 – n. Al. M), el insusi unul dintre principalii participanti. Ideea era de a prada tara, lipsind-o de lingourile de aur – avutia ei nationala – pe care le-ar fi transportat in Uniunea Sovietica, stiindu-se perfect de bine ca nu vor mai fi inapoiate niciodata. Modul in care a fost realizat acest lucru este incredibil.

Inca din vremea lui Filip al II-lea, o mare parte a patrimoniului spaniol s-a concretizat in acumularea de aur, fiind una dintre cele mai mari rezerve de aur din lume.

Folosindu-se la Negrin si de apparat (agentura sovietica, n. Al.M.), sovieticii l-au convins pe Caballero sa transfere la Moscova cantitati imense de aur, in parte pentru “a-l pune la adapost” in cazul unei eventuale victorii a lui Franco, in parte drept “gaj” pentru “creditul” acordat in vederea cumpararii de armament.

Desigur, Stalin nu avea intentia de a mai restitui ceva. Niciodata. Iar prabusirea Republicii Spaniole nu ar fi facut decat sa usureze motivarea refuzului. Furtul aurului a fost dublat de multe alte forme de deturnare a efortului republican, venit in numele “ajutorului pentru Spania”.

Unul dintre multele servicii prestate in aceasta perioada de Anthony Blunt a fost acela de a sfatui apparat-ul in privinta punerii “la loc sigur” a multelor opere spaniole de arta, sumele rezultate fiind folosite exact in aceleasi scopuri ticaloase ca lingourile furate.”

 (Reamintim ca profesorul Anthony Blunt, specialist in istoria artei, a facut parte din grupul “Apostolilor de la Cambridge”, alaturi de Kim Philby, Donald MacLean, Guy Burgess si John Cairncross, banda de spioni in slujba NKVD, deosebit de periculosi Ð n. Al.M.) Aceasta este ordinea lui Stephen Koch, bazata pe o serie de documente de necontrazis.

Iata ce spune un alt autor de reputatie europeana: “…Spaniolii rosii achitasera ajutorul sovietic pana la ultima centima cu rezervele de aur ale bancii de stat.” (cf. Ernst Nolte, “Razboiul civil european, 1917-1945, National-socialism si bolsevism”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005, p. 208).

Sa vedem insa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov: “Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur, adica o jumatate de miliard de dolari. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comunistii spanioli.”

Stirea fusese raportata lui Stalin si lui Viaceslav Molotov (presedintele Consiliului Comisarilor Poporului) care il preseaza pe Beria sa deschida o ancheta… (Eitingon) declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73); Sudoplatov continua relatand cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð pe unde trebuie sa se mai fi aflat macar resturi din Tezaurul Romaniei, n. Al. M.) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniola, si descarcat la Odessa…

La acel moment, valoarea sa era estimata la 518 milioane de dolari. Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revolutia din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi tarii lor si cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. In acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revolutia (considerati de stalinistii imbatraniti in crima si minciuna drept “idioti utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta actul de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Sursa: romanialibera.ro/spania.

DEZVALUIRILE ISTORICULUI MILITAR AMERICAN LARRY L.WATTS: IZOLAREA ROMANIEI E CATRE RUSIA, PRIN INTERMEDIUL AGENTILOR SAI DIN GERMANIA SI FRANTA

Larry Watts: Izolarea Romaniei de catre Rusia prin Germania si Franta

Ziaristi Online continua sa publice extrase din exceptionala lucrare a istoricului american Larry L Watts (foto) „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” – „Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”, aflata in curs de aparitie la Editura Rao. Astazi, o tema la zi, care ne da de gandit: Izolarea Romaniei de catre Rusia sovietica prin intermediul agentilor sai din Franta si Germania.

Izolarea României: Germania şi NATO

În mod paradoxal, în timp ce politica României o făcea mai dependentă de susţinerea economică şi politică a SUA, Marii Britanii, Germaniei de Vest şi Franţei decât oricare dintre aliaţii cu care exista o „cooperare strânsă”, întotdeauna cel puţin un alt stat membru al Pactului deţinea un avantaj copleşitor în ceea ce privea accesul la forurile de decizie din statele respective.
Chiar şi relaţiile tradiţionale ale Bucureştiului cu Franţa păleau în faţa celor ale Varşoviei cu marea comunitate de 400.000 de emigranţi polonezi din Paris, ca să nu mai vorbim de gradul înalt de penetrare obţinut de KGB şi GRU în rândul cercurilor politice, militare şi de informaţii franceze; într-atât încât serviciile franceze au devenit bătaia de joc a specialiştilor serviciilor de informaţii sovietice.
În Germania de Vest, GDR a beneficiat de un avantaj cultural şi etnic firesc, astfel încât guvernul, cercurile militare şi cele de informaţii (inclusiv NATO) au putut fi puternic penetrate de STASI.

Scandalul provocat de Gunther Guillaume, care a dus la demisia cancelarului Willy Brandt, este una dintre cele mai puternice dovezi în acest sens, în special datorită preocupării lui Guillaume faţă de strategia Ostpolitick a lui Brandt, iar relaţia dintre România şi Germania de Vest se afla în prim plan.

Cazurile în care au fost implicaţi ofiţerul de informaţii Gabrielle Gast de la Serviciul de informaţii federal al Germaniei de Vest (Bundesnachrichtendienst: BND) şi angajatul diviziei de planificare din cadrul NATO Ranier Rupp (şi soţia acestuia) au fost chiar mai elocvente având în vedere că ambilor li s-a cerut să ofere informaţii privind ţinta română.
Recrutată în 1968, Gast a devenit analistul principal al BND pe relaţia cu Uniunea Sovietică şi Europa de Est şi director adjunct al departamentului politic privind blocul sovietic.

În virtutea acestei funcţii, nu numai că a furnizat Centrului KGB „o imagine clară a cunoştinţelor şi convingerilor vestului privind întregul bloc estic”, ceea ce a permis Moscovei să controleze nemulţumirile ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia şi planurile vestului cu privire la acesta, ci a oferit şi „perspectiva” Direcţiei A asupra analizelor sale pentru BND.

Una dintre cele mai prolifice surse din Germania de Vest ale STASI privind România, cele 147 de informări ale sale au fost surclasate doar de cele 150 de informări ale colegului său de la BND, Ludwig Spuhler, iar informaţiile sale privind situaţia internă şi politica externă ale României au fost considerate „extrem de importante”.
În calitate de expert privind informaţiile despre Blocul sovietic, analizele lui Gast „au aterizat şi pe masa cancelarului Kohl” şi au influenţat factorii de decizie din Bonn, Bruxelles şi Washington. Rapoartele sale au reprezentat, astfel, o confirmare „sigură” a dezinformărilor răspândite de sursele controlate de sovietici din Europa de Est.

Rainer Rupp, cunoscut mai ales datorită faptului că a furnizat STASI Manualul NATO pentru situaţii de criză, Planul Forţelor Armate şi Documentul final privind măsurile de prevenire, a mai furnizat şi detalii privind relaţiile şi intenţiile NATO cu România, inclusiv informaţii privind relaţiile militare dintre SUA şi România, ceea ce a permis Moscovei să întreprindă măsurile distructive corespunzătoare.

Izolarea României: Franţa şi NATO

Măsurile KGB de izolare a României prin sabotarea relaţiilor cu partenerii nu au cunoscut nicăieri mai mult succes ca în Franţa. Relaţiile franco-române au fost atât de apropiate în 1964, încât De Gaulle a oferit asistenţă militară în cazul în care România „urma să fie invadată de trupele Pactului de la Varşovia”.

Prin 1968, acestea au cunoscut un declin, ca urmare a faptului că Bucureştiul căuta legături mai strânse cu Washington şi Bonn, iar Parisul a cultivat relaţiile cu Moscova, ajungând până la punctul în care a acceptat incursiunile în Europa de Est ca fiind justificate.

La întâlnirea cu cancelarul Kissinger din octombrie 1968, De Gaulle „a susţinut punctul de vedere oferit de sovietici, conform căruia administraţia de la Bonn purta vina pentru invazie, având în vedere că „Germania de Vest era pe punctul de a atrage Cehoslovacia în sfera sa de influenţă”.

În acelaşi timp, diplomaţii francezi spuneau „aproape oricui era dispus să-i asculte, că intervenţia sovietică în Cehoslovacia era de înţeles” ca urmare a „ofensivei comerciale a Germaniei de Vest în Europa de Est”.

De Gaulle chiar a insistat asupra faptului că „nu exista niciun motiv să se suspecteze că sovieticii ar avea vreo intenţie de a comite vreo agresiune, iar cererea Germaniei de Vest privind întărirea NATO era exagerată”, provocându-l pe exasperatul cancelar să declare că, dacă sovieticii vor alege invazia, „atunci veţi avea Europa la care aţi visat, o Europă de la Atlantic la Munţii Urali, dar aceasta se va afla sub influenţă sovietică”.
Deux ex machina, prin care Moscova a distrus relaţiile franco-române, a fost ofiţerul DIE Mihai Caraman, aflat la post în Paris sub acoperire diplomatică din 1959 până în 1969.

Chiar dacă nu a fost o cârtiţă sovietică inca de la început, sovieticii l-au transformat pe Caraman în agent dublu în timpul recrutării şi instruirii sale în perioada 1950-1951.

Împreună cu serviciile de informaţii franceze penetrate la un nivel din ce în ce mai ridicat, KGB l-a folosit pe acesta drept un paravan prin care informaţiile NATO ajungeau la Moscova în perioada 1962-1969.
Odată cu retragerea FRanţei din structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice şi mutarea sediului NATO de la Paris la Bruxelles, Caraman şi-a pierdut calitatea iniţială de acoperire pentru operaţiunile sovietice anti-NATO. Cu toate acestea, prin trimiterea sa nu ca agent dublu sovietic, ci ca un excelent agent român care îşi serveşte ţara cu loialitate, acesta avea o importanţă deosebită pentru compromiterea atât a relaţiilor franco-române, cât şi a demersurilor Bucureştiului, de consolidare a cooperării pe probleme de securitate cu statele membre NATO.

Ca dovadă a nivelului de penetrare sovietică, francezii au lansat o campanie media, susţinută prin citate ale ofiţerilor de informaţii francezi, care „dezvăluia” prejudiciile aduse de ofiţerul de informaţii român Alianţei Nord-Atlantice.

Scandalul, care a izbucnit într-o perioadă în care relaţiile SUA-România erau foarte strânse, iar cele cu Uniunea Sovietică erau potrivnice, a servit atât ca acoperire pentru colaborarea serviciilor de informaţii franco-sovietice, cât şi ca mijloc de discreditare a României ca partener în faţa statelor membre NATO.
De fapt, NATO a încetat să mai fie considerată o ţintă a ostilităţii serviciilor de informaţii române în toamna anului 1963, când Gheorghiu-Dej a declarat că România nu are nicio legătură cu intervenţia agresivă a Moscovei în Cuba şi a adoptat poziţia Alianţei vestice.

La acea dată, conducerea României a dat ordine clare ca Securitatea să nu furnizeze informaţii primare. ci doar sinteze generale „experţilor” sovietici invitaţi de curând să plece. Ofiţerii români de informaţii nu trebuiau să primească sub nicio formă sarcini de la Moscova.

Va urma

Vezi si: Larry Watts: „With Friends Like These…” Cum a fost furata revolutia romanilor si Romania de catre agentii NKVD/KGB si urmasii lor

Preluat de pe blogul Roncea.ro