Un raport OFICIAL al serviciilor secrete din Estonia dezvăluie operațiunile FSB și infiltrările agenturii ruse la nivel înalt în R.Moldova

 

Foto: Fostul prim-ministru Maia Sandu și președintele slugă rusească al R.Moldova, Igor Dodon

EXCLUSIV:

Raport OFICIAL al serviciilor secrete din Estonia: Guvernarea Maia Sandu și prăbușirea lui Plahotniuc, operațiuni ale FSB! Rusia și agentura de dincolo de Prut

 

 

 

Potrivit raportului oficial al serviciilor secrete din Estonia – International Security and Estonia. 2020, pe care-l puteți consulta și descărca AICI, și pe care Podul.ro vi-l prezintă în exclusivitate –, atât guvernarea Maia Sandu (care a presupus o alianță forțată a prorușilor, conduși de pionul moscovit Igor Dodon, cu pro-europenii Blocului ACUM), cât și discreditarea programatică și înlăturarea lui Vladimir Plahotniuc nu au reprezentat altceva decât etape ale aceleași ample operațiuni a FSB, care a reușit astfel să sporească semnificativ influența Federației Ruse în R. Moldova, de-a lungul anului 2019, deturnând-o de la orice apropiere de Occident.

Și de România, completăm noi. 

”În realitate, scopul socialiștilor și al Rusiei nu a fost de a eradica corupția și de a dezrădăcina sistemul de putere oligarhică din R. Moldova, ci de a pregăti pozițiile pentru subordonarea țării și preluarea pârghiilor executive, sporirea influenței”, se arată în raportul citat, care tratează etapic controversata guvernare a Maiei Sandu, perioadă în care Rusia a acaparat, la pas, aproape toate pârghiile de forță și informative de dincolo de Prut, compromițând forțele pro-europene și beneficiind acum de un nou cabinet în care rușii și socialiștii (adică uneltele rușilor) sunt covârșitor majoritari.

Impunerea unui scenariu asemănător se ia în calcul și în Ucraina – mai multe detalii AICI. 

Așa cum veți remarca, același raport prezintă punctual una dintre numeroasele operațiuni desfășurate de FSB pe internet – un fake news internațional menit să-l discrediteze pe Plahotniuc, întreaga manipulare fiind diseminată ca și cum ar fi fost un interviu realizat de… Spiegel Online.

 

Podul.ro (https://www.Podul.ro) vă prezintă cele două capitole ale raportului referitoare la operațiunile FSB din Basarabia, întregul document tratând pe larg amenințările Rusiei, atât pe cele militare cât și pe cele cibernetice:

 ”Cel mai important instrument al Kremlinului din R. Moldova este Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), care are strânse legături cu Rusia. Deși liderul oficial al socialiștilor din Moldova este președintele Parlamentului, Zinaida Greceanîi, liderul actual al partidului este președintele Igor Dodon.

În timp ce PSRM a obținut ceva mai mult de o treime din cele 101 mandate ale Parlamentului, ca urmare a alegerilor parlamentare din februarie 2019, formarea unei coaliții funcționale a fost amânată pentru câteva luni și țara s-a aflat în criză politică.

Blocul ACUM, o alianță electorală pro-europeană și anticorupție care reprezenta în Parlament o nouă forță, a exclus cooperarea cu fostul partid de guvernământ, Partidul Democrat din Moldova (PDM), condus de Vladimir Plahotniuc.

În urma alegerilor parlamentare din 24 februarie 2019, oficiali ruși au semnalat public și în mod repetat că Moscova nu va accepta un guvern de coaliție al socialiștilor și democraților. Rusia a recomandat destul de deschis ca socialiștii (PSRM) să formeze o coaliție cu ACUM sau să organizeze alegeri anticipate.

Vladimir Plahotniuc a avut o influență extinsă în instituțiile legislative, executive și judiciare din Moldova. Mecanismele de exercitare a acestei puteri nu au fost întotdeauna conforme cu principiile democrației și ale statului de drept. Însă Kremlinul era preocupat de influența lui Plahotniuc ca atare, nu de mecanismele și modalitățile prin care acționa el.

Influența lui Plahotniuc a împiedicat Rusia să își atingă obiectivele în R. Moldova și în consecință, ca o condiție prealabilă pentru extinderea influenței rusești, sistemul de putere controlat de Plahotniuc a trebuit să fie demontat.

Ceea ce a început în iunie 2019, când socialiștii și ACUM au anunțat formarea unui guvern de coaliție.

Liderii PDM și Vlad Plahotniuc au refuzat să demisioneze, totuși s-au retras sub presiunea diplomatică coordonată de Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia. Plahotniuc și câțiva dintre apropiații săi au fugit din țară în ziua în care guvernul socialist și ACUM a preluat funcția.

Negocierile de soluționare a crizei politice moldovenești au oferit o ocazie bună Rusiei de a arăta UE și SUA că e un actor politic solid în politica externă, actor cu care s-ar putea colabora în mod rațional și binevoitor.

În realitate, scopul socialiștilor și al Rusiei nu a fost acela de a eradica corupția și de a dezrădăcina sistemul de putere oligarhică din R. Moldova, ci de a pregăti pozițiile pentru subordonarea țării și preluarea pârghiilor executive, sporirea influenței.

La prima vedere, cabinetul condus de premierul Maia Sandu, care a preluat funcția în iunie, era pro-european – aproape toate funcțiile ministeriale erau ocupate de ACUM, în timp ce socialiștii aveau doar portofoliul ministrului Apărării și vicepremierul pentru Integrare. 

Dar, în același timp, Serviciul de Securitate și Informații (SIS) și Serviciul de Protecție și Pază de Stat al Moldovei (SPPS), responsabile pentru securitatea președintelui și a altor funcționari la nivel înalt, au fost subordonate președintelui Igor Dodon.

În lunile care au urmat, poziții importante au fost, de asemenea, ocupate de oameni loiali socialiștilor, de exemplu în instituțiile anticorupție și judiciare. Ministrul socialist al Apărării, Pavel Voicu, și președintele Dodon au început, de asemenea, să continue propria politică externă paralelă.

La doar o lună și jumătate după ce noul guvern a preluat funcția, pe 26 iulie 2019, ministrul Apărării Voicu s-a întâlnit cu ministrul apărării rus Serghei Shoygu, la Moscova. Shoygu, la rândul său, i-a întors vizita în august, pentru a marca 75 de ani  de la momentul „eliberarii de fascism” a Moldovei.

Noua schimbare de putere a avut loc în noiembrie 2019, când socialiștii, împreună cu deputați ai PDM, au reușit să demită Guvernul Maia Sandu. Noul Cabinet este dominat acum de ruși și socialiști. Formal, este un „guvern de experți” – cu toate acestea, toți miniștrii cheie ai acestui guvern au fost anterior consilieri și colaboratori ai președintelui Dodon și al altor socialiști influenți.

La mai puțin de o săptămână de la numirea sa, noul premier socialist, Ion Chicu, a făcut prima sa vizită în străinătate – la Moscova, pentru a se întâlni cu premierul rus Dmitri Medvedev.

La rândul ei, Rusia a anunțat imediat că va oferi Moldovei până la 500 de milioane de dolari în împrumuturi, că va scădea prețurile gazelor naturale, că va ridica restricțiile la export, care se aplicaseră multora dintre producătorii moldoveni până atunci, și așa mai departe.

Influența Rusiei în Moldova va fi astfel consolidată semnificativ înaintea alegerilor prezidențiale din 2020, când Igor Dodon speră să fie reales pentru un al doilea mandat.

Un exemplu de operațiune a FSB: ținta Plahotniuc

Conform terminologiei sovietice, activitățile serviciilor de informații constau din două componente principale: ‹Colectarea informațiilor secrete despre un adversar› și ‹Influențarea operațiunile cu scopul de a slăbi poziția politică, economică, militară și ideologică a adversarului› (așa-numitele măsuri active).

Aceste concepte au rămas neschimbate după prăbușirea regimului comunist, deoarece Rusia a preluat agențiile de informații sovietice împreună cu structura, personalul și principiile de lucru ale acestora.

Pe lângă colectarea informațiilor din străinătate, operațiunile de influență au rămas o sarcină importantă pentru toate cele trei agenții de informații ruse (FSB, SVR și GRU).

În prezent, activitățile de influență ale serviciilor de informații rusești se încadrează în mod general în două categorii.

Unul presupune recrutarea așa-numiților agenți de influență care, prin autoritatea sau poziția lor (inclusiv prin intermediul mass-media) pot influența opinia publică sau politică, economică și procesele sociale din țara-țintă.

Al doilea a apărut în era digitală și se referă la influențarea opiniei publice prin răspândirea unor comentarii provocatoare sau știri false pe portaluri de internet și în social media, în mod anonim (de exemplu, folosirea identității false și ascunderea adevăratului autor), cunoscută și sub denumirea de ‹trolling internet›.

Un departament al sediului FSB de la Moscova este Direcția pentru programe de sprijin (Upravleniye program sodeistviya), al cărui organism oficial este Centrul de relații publice (Tsentr obshchestvennyh svyazei).

Pe lângă comunicarea cu presa, Direcția pentru Programe de Sprijin desfășoară operațiuni subterane de sporire a influenței Rusiei, inclusiv de peste mări, iar operatorii săi recrutează și își coordonează trolii de internet care efectuează operațiuni în domeniul cyber.

La sfârșitul anului 2017, Direcția FSB pentru programe de sprijin a decis să desfășoare o ‹operațiune de influență› împotriva lui Vlad Plahotniuc, cunoscut politician moldovean care susținea integrarea europeană, pentru a-l discredita și pentru a-i consolida imaginea negativă în Occident.

Operațiunea s-a desfășurat în ianuarie 2018, în principal în mass-media și social media de limbă engleză, germană, franceză și spaniolă, fiind evitată orice conectare a materialului publicat cu Rusia.  

FSB a formulat temele de discuție care au fost distribuite de troli:  ‹Vlad Plahotniuc a deturnat puterea în Moldova›, ‹A creat acolo un sistem oligarh›, ‹Reprimă opoziția cu ajutorul structurilor de putere aflate sub controlul său›, ‹Nu este, de fapt, în favoarea integrării europene, deoarece asta ar cauza reducerea puterii sale›.

Scopul operațiunii FSB a fost promovarea unei ‹imagini criminale› a lui Plahotniuc și discreditarea pozițiilor sale privind integrarea europeană, pentru a descuraja Occidentul să colaboreze cu Plahotniuc.

În cadrul operațiunii, la jumătatea lunii ianuarie 2018, trolii coordonați de Direcția FSB pentru programele de sprijin au publicat o serie de articole și postări cu mesaje pregătite și critice despre Plahotniuc în social media și pe portaluri de internet din diferite țări.

În centrul textelor publicate de unul dintre troli s-a aflat un interviu cu un alt proaspăt politician moldovean, Andrei Năstase, publicat aparent de influentul site german Spiegel Online, la 28 decembrie 2017 – „Vladimir Plahotniuc este principalul inamic al Moldovei”.

În interviu, Andrei Năstase a criticat corupția din Moldova, l-a identificat pe Plahotniuc drept principalul inamic al Moldovei, care subminează aspirațiile europene ale țării și a solicitat autorităților europene și americane să impună sancțiuni împotriva lui Plahotniuc și a bunurilor sale.

Acest interviu este un fals complet – nu a fost niciodată publicat în Spiegel Online. Totuși, falsul este de înaltă calitate, imitând designul Spiegel Online și numind jurnaliști Spiegel în calitate de autori.

Ulterior, trolul a început să distribuie acest așa-zis interviu în mai multe limbi și sub diverse nick-uri pe diferite forumuri online, folosind Nelson Bain pe site-urile de limbă engleză, Jorge Martin în spaniolă, Andrei Demidenko, Roman Rodionov și Igor Miasnikov în limba rusă pentru portaluri din Ucraina, Kazahstan și R. Moldova.

În toate aceste cazuri a fost creat un cont fals în aceeași zi în care a fost publicat singurul post, critic la adresa lui Plahotniuc.Toate forumurile au fost vizitate de trol doar pentru câteva minute – timpul necesar pentru a crea un cont și a publica materialul.

Trolul s-a schimbat zilnic în funcție de diferite țări și limbi – postarea în engleză într-o zi, în spaniolă în următoarea zi, și apoi pe forumurile rusești. Toate postările făcute sub diferite nick-uri au fost identice. Postările au început cu un scurt text introductiv (același text tradus cuvânt cu cuvânt), urmat de o fotografie cu falsul articol Spiegel Online. Postările s-au încheiat întotdeauna cu același rezumat – Moldova nu este pregătită pentru integrarea europeană și ar dăuna economiei europene.

Link-urile către postările publicate pe forumurile de internet au fost apoi distribuite pe alte forumuri și pe platformele de socializare din Rusia și din Occident, cum ar fi Odnoklassniki, MirTesen și Twitter.

Publicarea unui articol sub forma unei fotografii ca parte a unei postări ar fi trebuit să provoace suspiciuni în rândul cititorilor. De regulă, s-ar fi postat un link-web către materialul publicat la care se făcea referire, dar, din moment ce nu exista un articol efectiv la care să se facă trimitere pe Spiegel Online, acesta trebuia publicat sub forma unei fotografii.

Pe cel puțin un forum, postarea trolului a fost urmată de o discuție între cititori privind standardele jurnalistice scăzute ale Spiegel, dar autenticitatea ‹interviului› nu a fost pusă la îndoială.

Episodul descris este doar un singur exemplu dintr-o operațiune majoră pe internet întreprinsă de FSB, în ianuarie 2018, pentru a-l discredita pe Vlad Plahotniuc.

O serie de alte surse online au folosit mai puține resurse și de o calitate mai mică, ceea ce sugerează că acestea au fost operate doar pentru a raporta la sediul FSB cu privire la sarcina pe care o desfășurau.

Succesul întregii operațiuni este îndoielnic, deoarece a fost desfășurat cu precădere prin intermediul unor conturi false create recent pe forumurile online și în social media, care nu aveau o mare credibilitate. Cu această ocazie, publicațiile mediatice mainstream distribuite pe larg, sau conturile utilizatorilor de social media, în postură de lideri de opinie, nu au reușit”.

Publicitate

Înființarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (Securitatea)

 

 

 

Foto: Primul din stânga-Gheorghiu-Dej. A patra din stnga- „tovarăşa”Ana Pauker.

 

 

 

Înființarea DGSP

    În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”[1], după expresia lui Stalin, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”[2].

În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: „a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură.

Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc – ţările de democraţie populară”[3].
   Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru „naşterea” poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal[4].
  

Mai întâi a avut loc, la 10 iunie 1948, o şedinţă de analiză în cadrul Secretariatului CC. al PMR la care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georghescu au căzut de acord asupra structurii noii Direcţii Generale a Securităţii Poporului (DGSP), subliniind că aceasta va fi o „instituţie militarizată, la care schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul nu se vor da publicităţii”. Secretariatul C.C. al PMR urma să trimită, pentru completarea personalului necesar, numai cadre verificate şi l-a însărcinat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne, „ca în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”[5].
  

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP)[6].

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare[7].

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale: Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).

Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. În structura unităţilor teritoriale se regăsesc corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Prin DGSP a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.
   Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului.

Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.

Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949[8], de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”[9].

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.
   Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii[10].
   Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.

De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”[11].

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

 

 

 

 

Harta: Centre de detenţie, puşcării politice şi lagăre de muncă în timpul dictaturii comuniste

 

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.
  

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski[12]. Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”[13].
   Episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic.

În ceea ce priveşte spionajul „imperialist”, acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor şi apoi, reactivaţi ca agenţi de influenţă, bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat”.

Pentru depistarea şi neutralizarea lor, s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită. În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal.

Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special”, iar principalul obiectiv al „muncii de securitate”: „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”[14].
 

  În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale.

După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate.

Această organigramă a cunoscut în anii următori o serie de modificări.

Importante schimbări s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informa ţiilor şi securităţii din statele NATO.

Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de acelaşi Tjeerd Sleeswijk Wisser:

„Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor NATO le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile KGB-ului.

Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor ’60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist.

In contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la «revoluţiile de catifea»”[15].

Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă ‘USLA).

Practic marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a IlI-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate.

USLA, al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii”, organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul GSG-9″ (Granzchutzgruppe organizat la 26 septembrie 1972)[16].
  

Încă din primii ani după înfiinţare, USLA a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre USLA au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut.

Grupul de luptători USLA s-a deplasat în exterior pentru instruire, in perioada 1979-1980. sub conducerea şefului de stat major al unităţii.
   În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului (DSS) a fost desfiinţat.

Prin Decretul Consiliului de Stat, nr.121, din 3 aprilie 1978, DSS devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului”[17].

Prin această prevedere, DSS devine o instituţie subordonată direct Preşedintelui României şi secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu.

Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene.

Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (ISMB).

Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale.

Prăpastia între Securitate şi partid s-a adâncit treptat, o dată cu pretenţiile primilor secretari de a aproba folosirea ca informatori a membrilor de partid, ca să nu mai vorbim de teza iritantă care-i considera pe ofiţeri „revoluţionari de profesie într-un domeniu special”.

Enervarea era îndreptăţită. întrucât, ofiţerii de elită ai Securităţii au refuzat să fie părtaşi cu elemetele corupte şi protejate, pe care le întâlneau mai la tot pasul.

Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne.

Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid”. Prin urmare, nerapotarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal.

Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii ’50, conform căruia „orice străin e un posibil spion”, prevederile Decretului 408 a modificat substanţial „baza de lucru”, sporind cantitatea în detrimentul calităţii[18].
  

Societatea comunista, mai mult decât celelalte și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate[19].
   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției.

Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.

Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure. Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.
   În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

  Costia Bogdan Andrei

https://stiai-despre-istorie.blogspot.com/

Bibliografie (surse):

 

[1]I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952, pp. 4-5.
[2] Ibidem.
[3] Vladimir Tismăneanu, Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 169.
[4] Paula Mihailov Chiciuc, Începuturile temutei instituții a Securității, în “Jurnalul Național”, 23 mai 2007, An 15, nr. 4307-4336+supl.
[5] Cristian Troncotă, Istoria securitatii regimului comunist din România : 1948-1964, vol. I, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003, p. 47.
[6] Dennis, Deletant, Teroarea comunista in România : Gheorghiu-Dej si statul politienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 34.
[7] Ibidem, pp. 40-43.
[8] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp. 79-86.
[9] Ibidem, p. 93.
[10] Marius Oprea, Bastionul cruzimii : o istorie a Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008, p. 45.
[11] Marius Oprea, Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, București, 2002, p. 78.
[12] Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 98.
[13] Ibidem, p. 102.
[14] Denis Deletant, Securitatea si statul politienesc în România (1948-1964), în “Dosarele istoriei” ,an I, nr. 5/1996, p. 28.
[15] Gheorghe Onisoru, O clasificare a represiunii în S. Curtois et al, “Cartea neagra a comunismului”, Editura Humanitas, Fund. Ac. Civica, Buc., 1997, p. 738.
[16] Ibidem, p. 745.
[17] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne 1965-1989, Editura Dominor, Iași, 2001, p. 190.
[18] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Editura Globus, București, 1994, p. 220.
[19] Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediția a treia, Editura Humanitas, București, 1992, p. 287.

O selecție de citate cu o valoare extraordinară pentru istoria și identitatea noastră

 

 

 

Tot mai multe dovezi scot în evidență adevăruri pe care anti-românii nu au cum să le mai ascundă şi cu toate acestea, laboratoarele de propagandă antiromânească încă mai aruncă cu noroi, încercând cu încăpăţânare să ne măsluiască trecutul.

Promovarea în rândurile publicului larg a adevăratei noastre istorii, este o datorie sfântă pentru toţi intelectualii români.

În cele ce urmează, să luăm aminte la următoarea selecție de citate cu o valoare extraordinară pentru istoria și identitatea noastră, adunate de pasionatul cercetător Marius Fincă:

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”

2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.

3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.

Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului.

Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”. Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!

5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.-Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numitVechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”

11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”

14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.

15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.

16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.

17. Universitatea din Cambridge: – În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG VEDA) cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.

18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.

21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.

22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.

25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.

26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.

29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.

39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.

40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.

43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”

 

 

http://www.worldwideromania.com/2016/01/31/istoria_oficiala_a_romaniei_demolata_de_cercetatorii_si_ganditorii_din_afara_tarii/