VIDEO:Sunt antrenati şoareci pentru a detecta bombe şi droguri în aeroporturi.

Foto: AFP / Getty Images

Oamenii de ştiinţă israelieni au creat un detector de bombe si droguri care foloseşte şoareci special antrenati.

Detectorul seamănă cu un scanner corporal, însă are 3 zone ascunse, în care se află 8 şoareci special antrenaţi.

Şoarecii sunt antrenaţi ca atunci când detectează mirosul specific eliberat de droguri sau de explozibili să fugă într-o încăpere alăturată, declanşând astfel o alarmă.

Inventatorul sistemului, Eran Lumbroso, de la compania BioExplorers, a explicat cum funcţionează acest sistem: „Pentru şoareci, este ca şi cum ar simţi prezenţa unei pisici şi ar fugi pentru a o evita. Sistemul nostru detectează «evadarea» şoarecelui”.

Potrivit  revistei New Scientist, soarecii lucrează în schimburi de patru ore şi sunt mai precisi decât câinii sau aparatele cu raze X.La fiecare patru ore li se pompeaza aer,astfel ca şoarecii pot respira.

Dispozitivul a fost testat anul trecut cu succes, pe 1,000 cumpărători într-un mall din Tel Aviv iar soarecii au detectat 22 de persoane care transportau pentru a-i testa,explozivi.Şoarecii au reuşit să-i identifice pe toţi.

Ideea poate fi atrăgătoare pentru a autorităţilor aeroportuare, care au reclamatii că scanerele corporale atenteaza la intimitatea clientilor.

Sursa: The Telegraph

3 februarie 2011

Publicitate

Spionul din cer.

 

  

A fost unul dintre cele mai impresionante avioane construite vreodata. Era atât de avansat încât au existat voci ce spuneau ca nu ar fi putut fi realizat de om decât cu ajutorul extraterestrilor. Iar acest zvon dainuie pâna în ziua de astazi

Povestea avionului nostru începe pe la jumatatea anilor 1950, în vremea în care razboiul rece parea a se transforma foarte repede într-unul cât se poate de fierbinte. Crize peste crize amenintau lumea, cele doua blocuri înarmându-se într-o viteza ametitoare cu arme nucleare, capabile sa distruga întreaga planeta. În asemenea situatii, mai mult decât oricând, factorii de decizie politico-militara au nevoie de informatii, de cât mai multe informatii. Sa nu uitam ca în acele vremuri era spatiala se afla abia la începuturi si abia catre deceniul sase al secolului trecut au aparut primii sateliti-spion cu adevarat eficienti.

 Americanii dispuneau de mijloace redutabile pentru a supraveghea teritoriul adversarului. Initial s-a apelat la baloane stratosferice, dar acestea erau nesigure, fiind la cheremul deplasarilor maselor de aer de la mare altitudine. S-a apelat si la avioane. Dar avioanele vremii erau extrem de vulnerabile atât în fata avioanelor adversarului, cât si în fata sistemelor de rachete antiaeriene, desi acestea abia aparusera în dotarea fortelor militare. De aceea CIA a dorit sa intre în posesia unor avioane nemaivazute, avioane capabile sa strapunga orice aparare inamica, pentru a culege informatiile vitale, necesare deciziilor politico-militare. Este o poveste fascinanta, pe care o vom spune cândva.

 Americanii dispuneau deja de un avion impresionant: avionul U-2. Dar acesta era unul subsonic si, în ciuda altitudinii uriase la care zbura (21.000 m), era vulnerabil în fata sistemelor antiaeriene sovietice. Acest avion si-a facut totusi datoria, zburând deasupra URSS, începând cu anul 1956, aducând de fiecare data informatii pretioase despre sistemele sovietice de rachete intercontinentale. Dar, în 1960, unul dintre zborurile de recunoastere s-a terminat cu o criza internationala majora. Avionul U-2, pilotat de Gary Power, a fost doborât de catre o racheta SA-2… Era nevoie de un nou avion, unul nemaivazut, unul invulnerabil.

Acesta avea sa fie SR-71. Sarcina proiectarii acestui avion a fost asumata de catre unul dintre geniile aeronauticii: Clarence „Kelly” Johnson, în acea vreme vicepresedinte al companiei Advanced Developement Projects, cunoscuta sub numele de „Skunk Works”, filiala a gigantului aerospatial Lockheed Martin. Caietul de sarcini pentru acest avion ar putea fi redus la câteva cuvinte: trebuia sa fie realizat avionul care sa zboare cel mai repede si cel mai sus. Obstacolele care trebuiau depasite erau numeroase. Iata unul dintre ele. Spuneam ca avionul trebuia sa zboare cât mai repede. Gândind rapid, solutia ne vine imediat în minte. Ne trebuie cele mai puternice motoare din lume. Sa presupunem ca le avem si ca vom realiza cel mai rapid avion, dar asta nu ne va ajuta la nimic, pentru ca apare o problema grava. O data cu cresterea vitezei, datorita frecarii cu aerului, învelisul avionului nostru se încalzeste puternic. La o viteza de 3,2 M (adica de 3,2 ori mai mare decât cea a sunetului) temperatura învelisului depaseste 300 grade Celsius. Iar la aceasta temperatura duraluminiul (aliajul folosit la scara larga pentru constructia avioanelor) îsi pierde calitatile mecanice, precum o ciocolata pusa iarna pe calorifer. Era nevoie de materiale noi. Tehnologia vremii avea un raspuns partial la problema barierei termice. Era cunoscut titanul, un metal usor, capabil sa reziste la temperaturi ridicate. Numai ca, pâna la vremea realizarii lui SR-71, acest metal nu fusese folosit decât în cantitati mici, pentru necesitatile oamenilor de stiinta. Asa ca a trebuit creata o tehnologie de uzinare complet noua, partial secreta pâna în zilele noastre. Avionul SR-71 avea sa fie primul care sa includa în proportii foarte mari aliaje pe baza de titan. Va puteti imagina asa ceva? Trebuia construit un avion revolutionar, iar tehnologiile necesare, la rândul lor revolutionare, se dezvoltau o data cu avionul însusi. Si toate acestea într-un timp extrem de scurt.

 V-am dezvaluit numai o parte a problemei. Mai este una, legata strict de proiectare. Este clar, banuim noi, pentru toata lumea: proiectarea unui avion implica un volum imens de calcule. Înainte de primul zbor inginerul proiectant trebuie sa stie cu precizie cum se va comporta avionul la orice viteza, la orice altitudini posibile a fi atinse. Mai trebuie sa stie cum va raspunde avionul la comenzile date de pilot. Si mai trebuie dimensionata fiecare piesa a avionului, pentru a nu se va rupe în zbor în urma solicitarilor impuse de caietul de sarcini. Daca luati în considerare tot ce v-am spus, veti ajunge la aceeasi concluzie ca si noi: sunt necesare calcule precise si laborioase. Acum avem calculatoare, care au devenit o unealta esentiala în proiectarea aerospatiala. Numai ca în vremea realizarii lui SR-71 acestea se gaseau, înca, în faza copilariei. Calcularea lui SR-71 s-a facut exclusiv cu ajutorul riglelor si a masinilor mecanice de calcul! Aceasta în conditiile celui mai desavârsit secret, care limita numarul persoanelor implicate în proiect!

 Iata de unde vine zvonul legat de implicarea extraterestrilor… si credem ca este frumos atunci când un avion naste asemenea legende.

 Revenind la istorie, la cea dincolo de zvonuri si povesti, în aprilie 1962 (la foarte scurta vreme dupa lansarea proiectului) zboara prima versiune a avionului din povestirea noastra, botezata A-11. Apoi de la pamânt se ridica varianta A-12, un avion monoloc, cu o semnatura radar scazuta (este de remarcat faptul ca SR-71 a fost precursorul avioanelor invizibile pentru radar). În 1963 zboara varianta de interceptare, botezata initial YF-12A, iar în februarie 1964 este demarata realizarea versiunii de avion de recunoastere strategica a USAF, un avion biloc, botezata, în sfârsit, SR-71. Un interval de timp foarte scurt pentru evolutia unui prototip atât de revolutionar! Primul anunt public al progresului tehnologic realizat de americani este facut la 29 februarie 1964, de catre presedintele Lyndon Johnson, care anunta ca un prototip A-11 a depasit 2.000 mile/h (circa 3.600 km/h) pe parcursul unor teste desfasurate la baza Edwards.

 Primul zbor al lui SR-71 a avut loc pe 22 decembrie 1964. SR-71 este un avion cu aripa delta, propulsat de doua motoare Pratt and Whitney de tip J-58, cu postcombustie, fiecare dintre ele producând o tractiune de aproximativ 12.000 kgf. Problema motoarelor a fost una complicata. Trebuia gasita o cale pentru a reduce viteza curentului de aer ce patrundea în motor, altfel acesta nu ar fi putut functiona. Totul tinea de felul în care erau proiectate nacelele motoarelor. A fost aleasa solutia plasarii în partea de admisie a aerului a unui con mobil (similar cu cel folosit la avionul sovietic MIG-21), prin care se putea controla viteza curentului de aer ce patrunde în etajul compresor al motorului turboreactor J-58 (un motor turboreactor are trei etaje: etajul compresor – în care aerul este comprimat -, camera de ardere si turbina – care, la rândul ei, antreneaza compresorul). Nacelele au fost realizate atât de bine încât studiile au aratat ca la viteza de 3 M numai 20% din forta de tractiune disponibila era realizata de catre motorul turboreactor.

 SR-71 cântareste gol 34 t, la care se adauga 20 t de combustibil special, de tip JP-7 (aceasta cantitate de combustibil este suficienta pentru doua ore de zbor). Pe timpul zborului combustibilul se redistribuie în rezervoare, pentru a pastra pozitia centrului de greutate. Deoarece se avea în vedere ca SR-71 sa efectueze zboruri de foarte lunga durata, de-a lungul globului au fost desfasurate avioane cisterna, pentru realimentarea în zbor. O misiune tipica a lui SR-71 impunea mai multe realimentari în zbor, pe perioada carora avionul era obligat sa coboare la altitudinea avionului cisterna (6.000-9.000 m) si sa treaca în regim de zbor subsonic.

 Asa cum am mai spus, încalzirea aerodinamica pe timpul zborurilor de mare viteza a obligat proiectantii sa foloseasca pe scara larga aliajele de titan. Fiind un avion spion se impunea ca acesta sa fie greu de observat. De aceea a fost creata o vopsea speciala, capabila sa absoarba undele radar. Aceeasi vopsea mai are si calitatea de a disipa cât mai mult din caldura generata de încalzirea aerodinamica. De la culoarea neagra a vopselei vine si porecla avionului: Blackbird.

 Pentru operarea lui SR-71 este necesar un echipaj format din doua persoane. În postul din fata al carlingii sta pilotul, iar în cel din spate sta ofiterul însarcinat cu sistemele de recunoastere (Reconaissance System Officier). Datorita altitudinii mari de zbor, ambii membri ai echipajului sunt echipati cu costume de zbor presurizate, foarte asemanatoare cu cele purtate de astronauti.

 Primul zbor operational al unui avion din gama SR-71 s-a desfasurat în 31 mai 1967, deasupra Vietnamului (de fapt era versiunea A-12 a avionului, operata de catre CIA, care avea sa fie retrasa în 1968). Avioanele SR-71 au fost operate initial de la baza aeriana Kadena din Japonia. O a doua locatie a fost baza Beale din California si, abia din 1974, au fost deschise mai multe baze în Europa, pentru misiuni de recunoastere asupra tarilor din Tratatul de la Varsovia. Desigur, aceste informatii sunt partiale, deoarece activitatea lui SR-71 ramâne înca învaluita de secret. Cunoastem numai câteva dintre succesele spionului din cer. El a adus în SUA informatii vitale pe timpul razboiului de Yom Kippur, din 1973, dintre tarile arabe si Israel. Aceste informatii au permis americanilor sa poata lua deciziile politico-diplomatice care sa îi avantajeze pe parcursul medierii conflictului. Ca o paranteza, vom spune ca razboiul din 1973 a reprezentat si o criza mondiala, omenirea trecând foarte aproape de cel de al treilea razboi mondial. În 1986 avioanele SR-71 au adus informatiile necesare pentru pregatirea atacului aerian american împotriva Libiei. În 1987, avionele SR-71, decolate de la baza Kadena, au zburat deasupra Golfului Persic si au descoperit baterii de rachete iraniene care amenintau navele americane din zona. Cam atât stim despre misiunile de recunoastere strategica efectuate cu avioane SR-71. Este evident ca ele au fost cu mult mai multe si va trebui sa asteptam multe decenii pentru a afla detalii suplimentare.

Avionul SR-71 a fost retras din serviciu în 1990, iar în 1995 s-a încercat reactivarea lor, dar dupa scurta vreme retragerea a devenit definitiva. Se pare ca americanii dispun de sisteme de recunoastere prin satelit foarte eficiente, care sunt operate cu costuri mult mai mici decât cele implicate de catre SR-71. Dar si aici îsi fac loc zvonurile. Totul pleaca de la faptul ca avioanele de recunoastere strategica sunt greu de înlocuit. Ori de câte ori apare o criza ele pot transmite informatii dupa numai câteva ore de la declansarea ei. Satelitii spion zboara pe orbite prestabilite si exista posibilitatea ca nici unul dintre ei sa nu se afle deasupra zonei de interes. Ar fi lipsit de întelepciune ca americanii sa renunte la o sursa de informatii atât de eficienta. Cu ce au înlocuit-o? Este foarte posibil ca avioanele de recunoastere fara pilot (despre care am vorbit pe larg în numarul 4 – 2003) sa fi putut prelua aceasta sarcina. Dar mai exista o posibilitate. În lumea atât de secreta a spionajului aerian este posibil ca americanii sa fi creat avionul spion suprem, care sa utilizeze tehnologii pe care noi abia daca ni le imaginam. Se vorbeste foarte mult despre un proiect numit Aurora, un avion capabil sa zboare la altitudini semicosmice cu viteze uriase. Din pacate informatiile reale sunt atât de sarace, încât noi nu putem spune decât ca avem, deocamdata, doar zvonuri.

 Ultimul zbor cunoscut al lui SR-71 s-a desfasurat pe 6 martie 1990 între Los Angeles si Washington. Zborul a durat o ora, 4 minute si 20 de secunde, cu o viteza medie de 3.418 km/h, ceea ce reprezinta un record mondial de viteza pentru avioane…

Revista STIINTA SI TEHNOLOGIE