ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU

Foto: Regele Ferdinand I și regina Maria, făuritori ai României intregite

Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma Primului Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști, tovarășii naziștilor .

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. (În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate.)

Astfel, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea și românii înșiși despre 1 Decembrie 1918.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte.

Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Lucian Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire.

Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singura lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor.

Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici nu merităm să existăm sau să contăm.

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

Vom trece aici în revistă pe scurt

Cinci adevăruri:

1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. În cancelariile străine se ştia cât era de anacronic şi imposibil de justifcat numărul imens de români aflaţi sub stăpânire străină. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia, adepţii săi şi alţi duşmani ai ţării.

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire.

Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

2. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.
Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.
Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1945.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stăpani gurile Dunării și a ajunge la strâmtori.

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.
1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.
1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.
1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.
1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.
13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.
1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.
1739 Rusia ocupă Moldova.
1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.
1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.
1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.
1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.
1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).
1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.
1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.
28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.
1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.
1853 Rusia ocupă Principatele.
1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.
1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.
1859 Unirea Principatelor.
1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.
8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.
16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.
17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.
Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.
Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia
2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti
5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.
24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei
5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.
27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România
10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.
1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.
3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.
Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS
28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.
27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS
9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.
1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.
3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.
9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.
1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.
23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.
30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.
26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.
August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.
Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.
22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte mare, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel, s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie cu ea afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

3. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor.

Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate funcționa fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

4. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

Ostași români la Mărășești, august 1917

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

5. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarniști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

Bela Kun, 1919

Regimul sovietic din Ungaria a fost unul de teroare și a constituit o amenințare pentru Europa. Intre 19 martie și 1 august 1919, țara s-a numit Republica Socialistă Federativă a Sovietelor din Ungaria (Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaságe). Steagul național era roșu uni și imnul a fost înlocuit cu Internaționala.

In martie 1919, contele Mihaly Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia pentru că a refuzat cererile Aliaților de concesii teritoriale. S-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire.  Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

Afiș propagandistic din 1919 pentru înrolare în Aramata Roșie maghiară

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care, Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919. Acest act, care nu era prima violență, a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei. 

Trupele române ocupând Budapesta, în luna august 1919

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie. 

… și patru minciuni răsuflate

I. “Românii nu sunt aliați de încredere.”
Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor.

Aderarea România la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) a avut loc în 1883. Alegerea nu era ideală, însă a întărit întrucâtva noul Regat. Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut de acest act. Aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că el nu este germanofil, ci rusofob. 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze militar (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. România, ca și Italia, a luptat numai alături de Antanta (Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Nici România, nici Italia, nu erau obligate moral sau politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav aparărea, transporturile şi comerțul).

II. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”
Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate. 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”
“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este doar o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

A fost benefic faptul că renumitul geograf Emmanuel de Martonne, care făcuse cercetări la noi înainte de război, a fost inclus în echipa de specialişti ai Comitetului de Studii care a oferit expertiză autorităţilor franceze la discuţiile pentru stabilirea graniţelor. Aportul său nu este însă „norocul” nostru, ci dovada eforturilor, inteligenţei şi încrederii sale în adevăr, a nivelului foarte bun al şcolilor franceze şi a înţelepciunii celor care i-au cerut părerea. Lui Emmanuel de Martonne nu i se poate reproşa că era unul din cei mai buni geografi din vremea lui, că vorbea limba română şi cunoştea bine locurile noastre şi că în Comitetul de Studii a avut o contribuţie foarte bine documentată cu privire la România şi Blacani. Nu e singurul străin care a înţeles cât de nefireşti erau graniţele dinainte de 1918. Dacă a ne amintim că a) cercetările sale au fost foarte variate şi că au rezistat probei timpului, b) că pe timpul stalinismului a împărtăşit puţin din soarta realizatorilor Unirii, fiind interzis pentru ce a scris despre Transilvania şi Basarabia, şi c) că numai în legătură cu constatările sale privind graniţele României se sugerează că ar fi încurcat simpatiile personale cu profesia, avem motive să credem că cei care îl relativizează azi sunt animaţi de teze de politică istorică antiromânească, nu de interesul pentru excelenţă în geografie.

IV. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei
Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau și sunt în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Acțiunea francmasonilor nu era și nu poate fi perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. De asemenea, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta vorbă tocmai din Primul Razboi Mondial.

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial“ spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important. Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, precum C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie 1914, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

În 1924, este inaugurat monumetul promis de Mons. Marbeau care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Isus în braţe, aşezată pe un soclu pe care scrie “Tu n’iras pas plus loin”.

Bazilicile Preasfintei Inimi (Sacré Coeur) de la Paris şi Paray-le-Monyal sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Arhanghelul Mihail, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

În sept. 1914, la batalia de pe Marna, artileristul Paul Dugast scapă nevătămat deși trec peste el roțile unei baterii de artilerie. Purta la el imaginea călugariței carmelitane Tereza, pe care o rugase să îl ocrotească. Camarazii lui se hotărăsc să-i dea bateriei numele de Soeur Therese. detalii

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare iniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Preasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi.

Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

Paray-le-Monial 26 martie 1917 – Prinţul Vladimir Ghika, Card. Francis Bourne de la Westminster şi Mons. Pini, capelanul studenţilor catolici italieni.

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participa la slujbă (iii).

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacră Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeaşi zi în calendarul bizantin.

Generalul român Iacob Zadic discută cu Mareșalul Ferdinand Foch, la București, în 1922

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserică, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au săvârșit acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat în jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijinit foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a început cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poată înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918. Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul român.

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a făcut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

MAE reacționează doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Ce „schimb de teritorii”? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de “schimb de teritorii” e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat? De ce aceste exprimări nefericite sunt doar în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției.

Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional. Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocrației care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptați de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat în seamă. 

Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și că lucrările sunt evaluate inter pares, cu participare internațională.

Chiar nu se înțelege că proiectele de cercetare individuală sunt una și faptul că istoria României trebuie să fie scrisă de români e cu totul altceva. Majoritatea semnatarilor străini ai scrisorii sunt germani.

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Este limpede că semnatarii nu realizează că războiul informațional e real si că istoria e o armă în acest razboi. 

Ei cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii.

Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor este ce reiese din consensul de moment al istoricilor care accesează granturi.

Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia, pe care l-a şi decorat cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler.

Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

Specialitatea lui Boia nu e chiar munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”

Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a mai întâmplat, de pildă în 1939.)

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă.

Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

Un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș – https://inliniedreapta.net/cum-s-a-facut-romania-mare-adevaruri-escamotate-minciuni-promovate/

Note

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, un “miting de protest”, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani http://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .
O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun că au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Ruşii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia până aproape de Varsovia.

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Era catolic practicant. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A criticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simţ. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii umanşti aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că, în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta.

Publicitate

MAREA UNIRE- ROMÂNIA LA 100 DE ANI. VIDEO

 

 

 

“Marea Unire – România, la 100 de ani” nu este o lecţie seacă de istorie, ci un documentar bazat pe oameni şi mărturiile acestora. Temerile, bucuriile şi speranţele lor însoţesc spectatorul pe parcursul celor 80 de minute, transformate într-o călătorie provocatoare pentru cei care vor să simtă emoţia.

Acest documentar prezintă atât momentul Marii Uniri, pus în contextul internaţional, dar evaluat şi de fiecare individ care are legătură cu ce s-a întâmplat în 1918.

România, la 100 de ani, înseamnă şi suferinţa celor care au fost despărţiţi de familiilor lor şi deportaţi.

Finalul deschis, invită la meditaţie, prin dorinţele exprimate de românii din Basarabia şi Bucovina de Nord despre ce mai pot aştepta din partea României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/01/unirea-de-la-1-decembrie-1918-un-eveniment-astral-al-istoriei-poporului-nostru/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/05/ziua-de-5-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/05/o-istorie-a-zilei-de-5-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – Un eveniment astral al istoriei poporului nostru

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului nostru, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice româneşti într-un singur stat naţional – România.

Primul pas a fost făcut atunci când la 2 decembrie 1917 gubernia rusească Basarabia, parte a principatului Moldova anexată de Imperiul Rus, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, după care la 24 ianuarie 1918  a fost adoptată la Chişinău, Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială, iar la 27 martie/9 aprilie 1918,  Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. 

La rândul sau, în data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei a hotărât în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În data de 1 decembrie 1918  în sala Casinei din Alba Iulia,  a avut loc Adunarea Națională, convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei, pentru a vota Rezoluția prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Atunci, Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”, iar militantul unionist Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție în care se spunea :

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție a fost  adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională a procedat  la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri; acesta la rândul său va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

Ziua de 1 decembrie, devenită din 1990 sărbătoare națională a României, este un eveniment nespus de însemnat al istoriei noastre, o dată cu o însemnătate aparte şi anume aceea a realizării scopului suprem al întregii națiuni române – MAREAUNIRE.

Istoria este un proces vital şi o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, un popor, o țară, astfel că semnificația zilei naționale reprezintă unul dintre pilonii pe care se reazămă şi  identitatea națiunii române.

Perfect integrat  valului revoluţionar  de renaştere naţională a popoarelor asuprite din Europa din statele Europei centrale şi răsăritene inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute  pe plan internaţional.

Guvernul Ungariei, crezând că va putea salva, în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, a lansat ideea unei federalizări.

Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Ungariei urma tradiţia sa binecunoscută, aceea de a căuta prin formule seducătoare să evite destrămarea statului artificial multinaţional, pe care nu-l mai puteau guverna şi în care ungurii erau net minoritari.

Ei credeau că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a  continua sistemul lor  anacronic de guvernare. 

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate, iar popoarele au decis cu rapiditate:

Adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

• La 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;

• la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

• la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie) Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

• la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne;

• la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context,uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Respingând propunerile ungare, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite din fostul Imperiu Austro-Ungar, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.

Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina, care fusese anexată de Austria în 1774, a fost ales Consiliul Naţional Român care la 14- 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale constituite pentru apărărarea localităţilor româneşti de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de l decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”.

În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:

„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium – n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”

 

Adunarea Naţională, a avut caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., astfel că hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost un act legiferat, legalizat cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar.

A fost aşadar un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, iar saşii, şvabii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, fiind consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit, întru-cât acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române.

Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte, şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor care a stat atunci la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor.

Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,… ca făcând parte din România”.

Iredentiştii unguri au făcut să curgă  valuri de cerneală după extirparea  cangrenei dualiste de pe trupul Europei central-răsăritene din 1918, sperând ca prin repetatele acţiuni  de măsluire neruşinate a trecutului vor putea să fundamenteze refacerea imperiului lor „milenar”.

După un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III .

Au fost prezentate potrivit  dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, încercându-se să se şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere.

Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Aşa a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii  – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali.

Astfel au fost posibile şi destrămarea în secolul  XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” – „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand:

„Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi sud.

Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. 

Dacă Europa de azi pare să fi uitat ce primejdii pasc continentul nostru, este cazul ca măcar noi, în numele drepturilor noastre imprescriptibile, să-i mai aducem din când în când aminte!

România nu poate fi apărată decât de unirea în cuget şi simţire a tuturor românilor !

 

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83_de_la_Alba_Iulia

http://www.dacoromania-alba.ro/

https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/