Premoniția poetului Adrian Păunescu

 

 

 

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, azi în R.Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România), poet, publicist, scriitor și om politic român.

 

  

 

 

„Bolnavi unanimi”

 

,,.SI ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi cu toții
Deodată?
Si medici,și pacienți,
Si părinți,și copii?

Ce-ar fi,ce-ar fi
Dacă,brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Dacă n-ar avea
Cine pe cine sa mai trateze,
Bandaje și paranteze?

Ce-ar fi dacă,
In urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi
Ca ne-am îmbolnăvit
Si n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema?

Ce-ar fi dacă,
Într-o zi blestemata,
Ne-am îmbolnăvi
Cu toții
Deodată?”

Miroase-a carantină peste veac,
Bolnavii sunt chemați sa se supună,
la încercarea ultima,comun ăluilalt ,
sa li se spună: nu mai aveți leac”.

A . Păunescu, 2002

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (II)

 

 

 

 

 

Foto: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

 

 

 

CONTINUAREA ARTICOLULUI :

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (I)

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/14/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova/

 

Decizia nr. 5: Cetăţenia Republicii Moldova: „varianta zero”

În U.R.S.S., persoanele ajunse la vârsta de 16 ani, deveneau cetăţeni ai marii Uniuni. Conform articolului 33 al Constituţiei din 1977, în U.R.S.S. exista o cetăţenie unică unională: cetăţenii republicilor unionale erau cetăţeni ai U.R.S.S.. A existat şi o Lege despre cetăţenia U.R.S.S., aprobată la 19 august 1938, modificată în 1990. Cetăţenilor U.R.S.S. li se elibera un paşaport, care era de fapt un buletin de identitate, având înscrise în el datele principale ale persoanei.

Cea mai importantă înscriere din paşaportul sovietic era viza de reşedinţă. Fără viză de reşedinţă sau cu o viză de reşedinţă „compromiţătoare” (paşaport eliberat de una din secţiile de paşapoarte din cetăţeanul nu se putea angaja legal în câmpul muncii. Vorkuta, de exemplu[1]). Kremlinul era întotdeauna interesat să extindă cetăţenia sovietică; locuitorii teritoriilor anexate, fără a li se cere consimţământul şi împotriva voinţei lor, deveneau „cetăţeni ai U.R.S.S.”.

Asta pentru a beneficia de drepturile, oferite de Constituţia U.R.S.S., a presta obligaţiunile, prevăzute de Legea fundamentală a U.R.S.S., dar şi pentru a intra în jurisdicţia Statului „muncitorilor şi ţăranilor”. Aşa s-a întâmplat cu locuitorii Statelor Baltice, cu polonezii, basarabenii, bucovinenii, românii din Ţinutul Herţa, care, odată cu anexarea teritoriilor respective de către U.R.S.S., fără voia lor, au devenit „cetăţeni ai U.R.S.S.”. În 1991 U.R.S.S. s-a destrămat. Fostele republici unionale au devenit state independente, inclusiv – R.M. Statul are nevoie de cetăţeni. Noile state au pus problema cetăţeniei. Cum au rezolvat-o? Să analizăm rezolvarea acestei chestiuni de Statele Baltice.

Înainte de a examina legislaţia Statelor Baltice referitoare la cetăţenie, voi atrage atenţia asupra unei remarci, făcute la sfârşitul anilor 90 (secolul XX) de Vytautas Landsbergis, în acel timp preşedinte al Seimului (Parlamentului) Lituaniei: „De fiecare dată, când un oarecare om politic sau ziarist scrie despre Ţările Baltice ca „foste republici ale Uniunii Sovietice”, el îşi pune semnătura sub [textul] Pactului Ribbentrop-Molotov”[2]. Spus puternic! Cu două precizări: S.U.A., Occidentul în ansamblu (cu excepţia Suediei şi Finlandei, care era parţial dependentă de U.R.S.S.) nu au recunoscut anexarea Statelor Baltice de către U.R.S.S. în vara anului 1940. Nu acelaşi lucru cu România! Şi doi: pe teritoriul Statelor Baltice republici unionale sovietice, totuşi, au existat; republici în înţelesul stalinist al cuvântului, conduce de etnici „republicilor” respective, comunişti, profitori, trădători etc.; acestea au fost „republicile” lor. Dar, am putem discuta.

Cetăţenia Estoniei

În rezultatul destrămării Imperiului Rus, la 24 februarie 1918, a fost proclamată Republica Estonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 6 august 1940, Estonia a fost anexată de U.R.S.S.. La 8 mai 1990 Sovietul Suprem al R.S.S. Estoniene a pus în vigoare Constituţia Republicii Estonia din anul 1938. La 20 august 1991 Estonia şi-a proclamat Independenţa de Stat şi s-a declarat succesoarea de drept a Republicii Estone (celei din 1918). Respectiv, în 1992 conducerea Estoniei a pus în vigoare Legea despre cetăţenie, aprobată în anul 1938. Conform acestei Legi, deveneau cetăţeni ai Estoniei persoanele care aveau cetăţenie Republicii Estonia la data de 16 iunie 1940 (ziua înaintării ultimatumului U.R.S.S. conducerii Republicii Estonia) şi descendenţii acestora. Ceilalţi locuitori ai Estoniei, care nu au fost cetăţeni ai Republicii Estonia până la data de 16 iunie 1940, puteau primi cetăţenia Estoniei doar în rezultatul naturalizării, adică în rezultatul acceptării anumitor condiţii, impuse de legiuitorul estonian. În 1995 Estonia a adoptat o nouă Lege a cetăţeniei care înaintează noi cerinţe faţă de cunoaşterea limbii estoniene şi a adăugat obligativitatea susţinerii examenului la Constituţia Estoniei şi la Legea privind cetăţenia. De remarcat că, în conformitate cu legislaţia Estoniei, foştii ofiţeri ai armatelor străine sunt lipsiţi de dreptul naturalizării, cu excepţia celor ce sunt căsătoriţi cu estoniene[3].

Cetăţenia Letoniei

În urma destrămării Imperiului Rus, la 18 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Letonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 17 iunie 1940, Letonia a fost anexată de U.R.S.S.. La 4 mai 1991 Sovietul Suprem al RSS Letone a pus în vigoare Constituţia Republicii Letone din anul 1922. La 21 august 1991 Letonia şi-a proclamat Independenţa de Stat. Respectiv, în octombrie 1991, conducerea Letoniei a aprobat Decretul privind restabilirea drepturilor cetăţenilor Republicii Letone şi condiţiile naturalizării. Conform Decretului, decizia Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 7 septembrie 1940 (de acordare a cetăţeniei sovietice locuitorilor Letoniei) a fost abrogată, iar cetăţenia Republicii Letone a fost recunoscută persoanelor care o aveau până la data de 17 iunie 1940 şi descendenţilor acestora (circa 2/3 din populaţia ţării). Cetăţenia dublă a fost interzisă. În Letonia, pe parcursul timpului, în dependenţă de situaţia concretă, Legea despre cetăţenie a suferit anumite modificări privind condiţiile naturalizării (înăspririi sau, dimpotrivă, – liberalizării lor). Condiţiile naturalizării în Letonia: persoanele de la vârsta de 15 ani sunt obligate prin lege să cunoască limba letonă, principalele articole ale Constituţiei Republicii Letone, cuvintele Imnului de Stat al Letoniei, bazele istoriei şi culturii letone.

Cetăţenia Lituaniei

În august 1940 Lituania a fost încorporată în U.R.S.S.. Poporul lituanian a trecut prin acelaşi calvar ca şi estonienii, letonii, basarabenii, aflaţi sub regim sovietic. La 18 mai 1989 Sovietul Suprem al R.S.S. Lituaniene a declarat suveranitatea Republicii, iar la 11 martie 1990, fiind în componenţa U.R.S.S., conducerea Lituaniei a proclamat restabilirea Independenţei Lituaniei, recunoscută de Islanda (în februarie 1991, deci până la destrămarea U.R.S.S.!), independenţă confirmată prin dizolvarea Uniunii R.S.S. În comparaţie cu celelalte două State Baltice, prezentate mai sus, în perioada interbelică Lituania a avut o istorie mai complicată, datorită războiului civil, ce cuprinsese ţara după desprinderea de Imperiul Rus, şi cauzată de împărţirile teritoriale. Respectiv, legislaţia Lituaniei a evoluat de la 1990 până în prezent. Spiritul legii privind dobândirea cetăţeniei lituaniene este acelaşi cu al Letoniei şi Estoniei. Cetăţeni ai Lituaniei sunt persoanele care până la 15 iunie 1940 au avut cetăţenia Republicii Lituania (deci, până la anexarea Lituaniei de către U.R.S.S.), copiii, nepoţii şi strănepoţii lor (dacă copiii, nepoţii şi strănepoţii nu s-au repatriat). Cetăţeni ai Lituaniei sunt, de asemenea, persoanele care în perioada dintre 9 ianuarie 1919 şi 15 iunie 1940 au locuit pe teritoriul actual al Lituaniei, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor dacă la momentul adoptării legii locuiau permanent pe teritoriul Republicii Lituaniene şi nu sunt cetăţeni ai altor state[4]. Observăm că primele două articole ale Legii despre cetăţenie nu se referă la etnicii lituanieni. Urmează: cetăţeni lituanieni sunt persoanele de origine lituaniană, dacă nu posedă cetăţenia altui stat. Persoanele de origine lituaniană sunt considerate persoanele părinţii sau buneii cărora (sau unul din bunei) a fost lituanian şi care recunosc că sunt lituanieni. Celelalte persoane obţineau (obţin) cetăţenia Lituaniei în conformitate cu Legea despre cetăţenie, care prevede expres naturalizarea (cunoaşterea limbii lituaniene, istoriei, culturii acestei ţări, Constituţiei etc.).

Cetăţenia Republicii Moldova

În urma destrămării Imperiului Rus, la 27 martie 1918, cu majoritatea voturilor membrilor Sfatului Ţării (Parlamentul de atunci al Basarabiei) Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) s-a unit pe veci cu Patria-mamă România. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), în bună înţelegere cu Germania hitleristă, U.R.S.S. a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa. Conform prevederilor Constituţiei din 1938, valabilă la acel moment, locuitorii acestor teritorii româneşti erau cetăţeni ai României. Între altele, articolul acelei Constituţii prevedea: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de seminție străină” (art. 3). Dar asta este altceva. După lovitura de stat din 23 august 1944, regele Mihai I al României a reintrodus Constituţia din 1923, considerată de specialişti una din cele mai democratice din lume. La 23 iunie 1990 Republica Moldova îşi proclamă Suveranitatea de stat în cadrul U.R.S.S. La 5 iunie 1991 Parlamentul R.M. a aprobat Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova. Iată ce prevede articolul 2. „Apartenenţa la cetăţenia Republicii Moldova”:

„Cetăţeni ai Republicii Moldova sunt:

1. Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutul Herţa şi R.A.S.S.M. şi urmaşii lor, dacă la data adoptării prezentei Legi domiciliau pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Persoanele care s-au născut pe teritoriul republicii sau măcar unul din părinţi, bunei s-a născut pe teritoriul sus-numit şi dacă nu sunt cetăţeni ai altui stat.
3. Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 cu cetăţeni ai Republicii Moldova sau cu urmaşi ai acestora şi persoanele care s-au reîntors în ţară la apelul Preşedintelui Republicii Moldova sau a Guvernului republicii”[5]. Urmează „Cireaşa de pe tort”:
„4. Alte persoane care, până la adoptarea Declaraţiei Suveranităţii Republicii Moldova inclusiv data adoptării ei, 23 iunie 1990, au avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi loc permanent de muncă sau o altă sursă legală de existenţă. Aceste persoane se vor decide singure referitor la cetăţenie în timp de un an de zile”[6].
Co-autorul acestui proiect de lege, profesorul universitar Ion Buga, scrie că proiectul iniţial prevedea un cens de timp de 18 ani pentru persoanele domiciliate pe teritoriul actual al Republicii Moldova după 28 iunie 1940. Dar oponenţii politici interesaţi şi unii autohtoni rătăciţi s-au opus vehement acestei practici internaţionale şi, în consecinţă, Parlamentul a adoptat varianta „zero”[7]. Asta dl. prof. univ., dr. hab. Ion Buga scrie în 2011. Atunci, însă, din mărturisirile deputaţilor din primul parlament, cel mai aprig promotor al „variante zero” (ceea ce însemna oferirea cetăţeniei Republicii Moldova tuturor locuitorilor ei, ajunşi la majorat, indiferent de modul şi felul aflării lor pe teritoriul R.M.) a fost chiar celălalt co-autor, patriotul român Gheorghe Ghimpu.

Iată aşa, având în faţă experienţa Statelor Baltice privind cetăţenia republicilor respective, ascultând argumentele unor parlamentari patrioţi ai R.M., totuşi a fost votată o lege care i-a pus în drepturi egale pe băştinaşii acestui teritorii românesc cu veniţii de pe aiurea, mari „specialişti” în rusificare şi îndoctrinare comunistă. Nici pomină de anexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, nici pomină de cuvintele „ocupaţie sovietică”, nici pomină de cetăţenia română! Nici o aluzie, cât de vagă! – pe ce teritorii s-a creat R.S.S.M., nimic, Domnule! Urmările acestei decizii (legi) deosebit de nefaste le resimţim din plin şi astăzi: de la Interfront şi Partidul Comunist al lui Voronin până la Partidul Socialiştilor, condus de Dodon – baza electorală o constituie (majoritar) alolingvii, care refuză categoric să vorbească limba română şi mereu ne trag spre Est. Legea a fost promulgată de preşedintele R.S.S. Moldova Mircea Snegur.
18 august 2016.

[1] Am publicat ceva mai devreme istoria lui Vasile Celpan, căruia, după ce făcuse 10 ani de muncă silnică la Vorkuta, i se eliberase paşaportul cu inscripţia respectivă. „După ce am fost eliberat din lagăr, nu mă puteam angaja nicăieri la lucru, deoarece în documente (paşaport – n.n.) era scris „Vorkuta”. Vezi: „Din lagărul de exterminare nazist în lagărul de exterminare comunist: cazul Vasile Celpan, Chişinău”. În: Anatol Petrencu. Teroarea stalinistă în Basarabia. Studii, documente, memorii, Chişinău, Tipografia Balacron, 2013, p. 152.
[2] Rokas Tracevskis. Istinnaia istoria Litvî XX veka bez politiceskoi predvzeatosti, fanatizma i hanleskoi samoţenzurî [Istoria veridică a Lituaniei din secolul al XX-lea fără idei politice preconcepute, fanatism şi autocenzură făţarnică], Vilnius, 2014, p. 46.
[3] https://ru.wikipedia.org/wiki/гражданство эстонии
[4] http://lib.rada.gov.ua/static/LIBRARY/catalog/law/lit_gromadjan.html
[5] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311903&lang=1
[6] Ibidem. Vezi şi: Ion Buga. Basarabia română la cumpănă de milenii (Antologia, 1988-2010), Chişinău, 2011, p. 86-88.
[7] Ion Buga. Op. cit., p. 88.

 

Decizia nr. 6 – Capturarea şi eliberarea lui Igor Smirnov

Constituţia R.S.S. Moldoveneşti, adoptată la 15 aprilie 1978, declara că R.S.S.M. este stat suveran, sovietic, socialist, care şi-a pus în faţă sarcina construirii societăţii comuniste, întăririi unităţii economice şi politice, asigurării securităţii şi apărării ţării; iar pentru a realiza cu succes sarcina formulată, împreună cu alte 14 republici, a constituit URSS. Articolul 69 al acelei Constituţii prevedea dreptul R.S.S.M. de a ieşi liber din componenţa Uniunii R.S.S.[1]. Următorul articol al Legii fundamentale a R.S.S.M. stipula că teritoriul R.S.S. Moldoveneşti nu poate fi modificat fără acordul republicii, iar frontiera R.S.S.M. poate fi modificată doar în acord reciproc cu altă republică unională şi cu aprobarea U.R.S.S.. Această Constituţie era în vigoarea la momentul adoptării Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie 1990 şi în perioada imediat următoare (până la proclamarea Intendenței de Stat a Republicii Moldova (27 august 1991).

În Declaraţia cu privire la Suveranitatea R.S.S. Moldova s-a fundamentat următorul principiu: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierele R.S.S. Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între R.S.S. Moldova şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[2]. Deci, atât Constituţia în vigoare atunci, cât şi Declaraţia de Suveranitate a R.S.S. Moldova, fundamentau R.S.S. Moldova ca un stat integru şi indivizibil, iar posibilele modificări teritoriale urmau a fi realizate în conformitate cu voinţa poporului R.S.S. Moldova (a întregului popor!) şi în conformitate cu legislaţia internaţională. Perspectiva unor schimbări teritoriale ale R.S.S.M. i-a îngrijorat pe nomenclaturiştii sovietici, în special – pe cei de la Tighina şi Tiraspol. Deja pe data de 2 septembrie 1990, pe teritoriul R.S.S.M. se proclamă aşa-numita „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (R.S.S.M.N.)” cu un soviet suprem provizoriu în frunte cu Igor Smirnov.

Născut la 23 octombrie 1941, în oraşul Petropavlovsk-Kamciadskii din Extremul Orient, Igor Smirnov a trecut etapele fireşti ale unui tânăr din U.R.S.S: a fost sudor, muncitor la uzină, a făcut serviciul militar, a absolvit Universitatea Tehnică din Zaporojie, devenind inginer-mecanic, avansând la postul de vice-director al Uzinei de motoare electrice din oraşul Novaia Kahovka. Din 1987 locuieşte în Tiraspol, fiind director al Uzinei „Electromaş”. A fost ales deputat în Sovietul Suprem al R.S.S.M. I. Smirnov s-a implicat în politică, devenind liderul separatiştilor, ideologul de bază al autoproclamatei RSSMN, totodată – persoana care a comis infracţiunea anticonstituţională de nerespectare a integrităţii teritoriale a R.S.S.M., infracţiune ce se pedepsea prin prevederile art. 67 al Codului Penal al R.S.S.M. Aşa dar, Igor Smirnov a comis o crimă gravă de ciopârţire a teritoriului republicii, o crimă împotriva poporului R.S.S. Moldova, şi urma să fie tras la răspundere conform legii. La 19 august 1991, la Moscova, adversarii politicii lui Mihail Gorbaciov a încercat să preia putere în U.R.S.S., însă puciul a eşuat, deja la 22 august au fost arestaţi principalii organizatori ai loviturii de stat şi adepţii lor din teritorii. Conducerea autoproclamatei republici nistrene, inclusiv şi în primul rând – Igor Smirnov, a susţinut lovitura de stat de la Moscova. După eşecul puciului, situaţia liderilor separatişti de la Tiraspol devenise critică: în acele nopţi îşi găsiseră culcuş în cazărmile Armatei a 14-a, staţionate în Tiraspol. Aşa era mai sigur pentru ei. Aşa cum menţionează în excelenta sa carte generalul Ion Costaş, „duminică, 25 august, în secret, la subsolul uzinei « Kirov », a avut loc sesiunea Sovietului Suprem al aşa-numitei R.S.S.M. Nistrene, care a adoptat „Declaraţia de independenţă a R.S.S.M.N.” şi a adresat un apel către Sovietul Suprem al Ucrainei”[3].

Amintim că la 24 august 1991 Ucraina şi-a proclamat Independenţa de Stat. După ce separatiştii tiraspoleni şi-a proclamat şi ei „independenţa”, alături de Grigori Maracuţa, Vasilii Iakovlev şi Veaceslav Zagreadski, Igor Smirnov plecase de la Odessa spre Kiev cu avionul pentru a înmâna preşedintelui Ucrainei Leonid Cucima o copie a „Declaraţiei de independenţă a R.S.S.M.N.” şi a negocia perspectivele noii entităţi statale, realizate prin fraudă, prin crimă de stat. Toate aceste mişcări ale liderilor separatişti erau cunoscute de conducerea Republicii Moldova. La cererea autorităţilor de la Chişinău faţă de generalul I. Morozov, comandantul Districtului Militar Odessa de a-l extrăda pe criminalul de stat Igor Smirnov, răspunsul a fost negativ. Domnul General Ion Costaş a insistat mereu în faţa lui Snegur cu propunerea de a-i aresta pe capii separatiştilor din Transnistria şi Găgăuzia după eşuarea puciului de la Moscova. Pentru a-l aresta legal pe Smirnov, care se afla fugar la Kiev, era necesar ca ministrul afacerilor Interne să primească urgent mandat de arestare a liderului separatist din Transnistria. Procurorul general se opunea arestării lui Smirnov sub pretextul că Smirnov era deputat şi avea imunitate parlamentară. Snegur l-a convocat pe Dumitru Postovan, procuror general al Republicii Moldova şi cu mare greu l-a convins să emită mandat de reţinere şi arestare a lui Smirnov, decizie în baza căreia domnul General Ion Costas a trimis grupa de ofiţeri ai M.A.I. în Kiev pentru realizarea reţinerii criminalului Igor Smirnov. În situaţia descrisă, conducerea Republicii Moldova a luat decizia de a-l captura pe liderul separatiştilor de la Tiraspol care se afla în Kiev şi de a-l aduce în faţa instanţei de judecată la Chişinău.

Generalul Ion Costaş, responsabil de operaţiunea de capturare şi aducere a lui I. Smirnov la Chişinău, descrie amănunţit, cu publicarea documentelor de epocă, operaţiunea de prindere a lui I. Smirnov în Kiev şi aducerea lui la Chişinău[4]. Operaţiunea „Smirnov”, una plină de riscuri serioase (ofiţerii moldoveni şi-au pus viaţa în primejdie), a fost realizată cu succes datorită inteligenţei, curajului, devotamentului echipei realizatoare. Îi vom menţiona pe aceşti bravi eroi: Chiril Panteleev, Radu Stratan, Victor Breahnă, Gheorghe Ciobanu, Tudor Odobescu, Valeriu Apostol, Alexandru Zelinschii. Pe 30 august 1991 liderul separatist Igor Smirnov era la Chişinău, în subsolul clădirii M.A.I. al Republicii Moldova. El a fost învinuit de lovitură de stat şi urma a fi tras la răspundere conform prevederii art. 203, p. 1 al noului Cod Penal al Republicii Moldova, aprobat în iunie 1990. Igor Smirnov a fost anchetat de procurori, a fost vizitat de deputaţi ai Republicii Moldova, dar şi ai Dumei de Stat a Rusiei. Toate sursele media din Moscova, ziarele, TV centrale şi locale ale Rusiei au difuzat două zile la rând ca una de „urgenţă” ştirea arestării liderului separatiştilor de la Tiraspol. În apărarea lui I. Smirnov au sărit femeile din Tiraspol, conduse de Galina Andreeva: ele au blocat calea ferată, oprind circulaţia trenurilor. În aşa condiţii, neputând rezista presiunilor Moscovei, Tiraspolui şi nu fără acordul lui Mircea Snegur, la 1 octombrie 1991, alături de alţi câţiva separatişti, reţinuţi de organele de forţă ale Republicii Moldova, Igor Smirnov a fost eliberat „cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea (Tiraspolul) şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică”[5]. Generalul Ion Costaş nici nu fusese cel puţin informat despre decizia luată.

În pofida angajamentului dat în formă scrisă de a nu face politică, I. Smirnov a făcut politică, îndreptată împotriva Republicii Moldova: de la 2 septembrie 1990 până la 30 decembrie 2011 el a fost şeful nerecunoscutei de nimeni Republici Moldoveneşti Nistrene (R.M.N.). Domnul General Ion Costaş scrie că în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului 90, deputatul N. Slabu l-a întrebat pe M. Snegur: „De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru destrămarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?” Răspunsul lui M. Snegur a fost: „Nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în colectiv”. La rându-i, domnul General constată: „Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce colectiv anume nu se ştie nici în ziua de astăzi”[6].

Un an mai târziu, la împlinirea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat (2011), ziariştii publicaţiei periodice „Timpul” l-au rugat pe domnul M. Snegur să comenteze următoarele afirmaţii: „Generalul Ion Costaş face public, în cartea sa, actul prin care a fost eliberat din arest Igor Smirnov, în care figurează şi semnătura lui Ion Hadârcă. La rândul lor, Moşanu şi Druc afirmă că dvs. singur trebuia să semnaţi, dar l-aţi atras pe Hadârcă, ca să nu răspundeţi de consecinţe…”. Domnul Mircea Snegur a răspuns: „Vă rog să mă credeţi, nu ţin minte cine a semnat. Dar nu trebuie de căutat aici mare politică, pentru că s-a luat o decizie de comun acord. Calea ferată ne era blocată în prag de iarnă şi în Republica Moldova nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece. Am încercat să mutăm trecerea transportului feroviar prin Ocniţa, dar nu eram pregătiţi… Despre semnătura lui Hadârcă nu ştiu. Poate că era ceva legat de procedura de amnistiere…”[7]. Aşadar, în 1990-1991, evenimentele decurgeau vertiginos. Conducerea Republicii Moldova avea nevoie de capacitatea de a asimila informaţiile, venite buluc, avea nevoie de luciditate în luarea anumitor decizii, de corectitudinea cărora depindea viitorul politic, economic etc. al oamenilor. Consider, că decizia de a-l prinde pe Igor Smirnov şi a-l defini justiţiei a fost una corectă. Operaţiunea s-a desfăşurat excelent, fără vărsări de sânge şi pierderi umane. Smirnov a fost întemniţat. Era de aşteptat să fie reacţii. Din toate părţile, şi nu doar de condamnare a lui Smirnov, ci şi de eliberare a lui. Ce a făcut conducerea de vârf a RM, Mircea Snegur, personal, chiar dacă a convocat pe cineva anume în şedinţă? Pe cine anume, nici ministrul de Interne de atunci nu ştie.

Conducerea Republicii Moldova ia cea mai proastă decizie posibilă: de a-l elibera pe Igor Smirnov din detenţie! Decizia a fost luată fără a se gândi cel puţin o secundă la ce urmări va aduce: la victoria incontestabilă a separatiştilor, la încurajarea lor în perpetuarea operei nedemne de separarea a teritoriului Republicii Moldova şi de creare, în continuare, a unei entităţi statale, ostile Republicii Moldova.

Pentru a câta oară dl M. Snegur încearcă să argumenteze decizia luată prin necesităţi economice: „nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece”. Ce anume ne trebuia, lemne, cărbune, gaze, petrol? Rusia trecuse la relaţii de piaţă, pentru toate mărfurile importate am plătit bani, nimic nu ni s-a dat pe degeaba. Nu puteam noi oare găsi aceleaşi mărfuri în altă parte, cărbune în Polonia (mai ieftin decât la ruşi), petrol, energie electrică, gaze naturale – în România?”. Eu cred că puteam. Dar nu s-a dorit acest lucru. Noi, însă, suntem preocupaţi de decizii prosteşti.

În situaţia în care ai luat decizia să-l arestezi (în cazul dat e vorba de Smirnov), este firesc să analizezi urmările posibile: reacţia Kremlinului, cea a Tiraspolului, a opiniei publice, puterea mijloacelor de informare în masă, reacţia Occidentului etc. Se pare că toate acestea (posibil şi alte elemente) nu au fost examinate, gândite. Dacă aceste şi, posibil, alte elemente au fost analizate, atunci revenim la întrebarea, ce rost a avut emiterea ordinului de arestare a lui Smirnov, dacă după capturarea lui a fost eliberat? Înţelegeţi? Mai bine nu-l arestaţi, decât să-l arestaţi şi să-i daţi drumul.

[1] Era o declaraţie demagogică; profesorii de Istoria P.C.U.S. explicau că fiecare cetăţean căsătorit are dreptul la divorţ, dar nu este obligat s-o facă, sau dacă o face trebuie să ţină cont de legăturile stabilite în timp cu membrii familiei. Aşa era şi în cazul dreptului republicilor de a ieşi din cadrul U.R.S.S.
[2] Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, Chişinău, 2000, p. 18.
[3] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 266.
[4] Ibidem, p. 266 şi urm.
[5] Ibidem, p. 279.
[6] Ibidem.
[7] http://www.timpul.md/articol/mircea-snegur-ne-am-achitat-cu-romania-cu-un-mig-29-27872.html

Decizia nr. 7: acceptarea staţionării forţelor militare străine pe teritoriul Republicii Moldova

În 1992 Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova. Staţionată în Tiraspol, Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse le-a dat armament rebelilor separatişti anticonstituţionali ai Republicii Moldova, le-a oferit logistica necesară războiului, iar în cazuri concrete – a intervenit cu tehnică militară grea împotriva forţelor de ordine ale Republicii Moldova. Există numeroase studii, memorii, documente publicate, care demonstrează modul de ducere a războiului de partea Republicii Moldova. Afară de faptul că militarii moldoveni au fost slab echipaţi şi instruiţi, iarconducerea politico-militară a Republicii Moldova a dat dovadă de lipsă de viziune, privind perspectivele războiului ruso-moldav, de lipsă de voinţă, de curaj etc.

Totuşi, conducerea Republicii Moldova a obţinut un succes: războiul „de pe Nistru” a fost internaţionalizat şi intrase în vizorul marilor cancelarii occidentale. După un şir de eforturi diplomatice, soldate cu acordul Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova de a înceta focul, la 21 iulie 1992, la Moscova, a fost semnată „Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. Documentul a fost semnat de Boris Elţîn şi Mircea Snegur. Un document internaţional de acest gen este semnat de comun acord al părţilor semnatare şi în conformitate cu interesele naţionale ale fiecărei părţi semnatare. Fără îndoială, încetarea operaţiunilor militare a fost o prioritate a conducerii Republicii Moldova. Dar tot atât de important (sau, poate, chiar mai important) este şi esenţa acordului semnat.

În istorie, de foarte multe ori, zicala „o pace strâmbă este mai bună decât un război drept” a fost răsturnată. O demonstrează convingător rezultatele Primului Război Mondial cu sistemul de Tratate de Pace de la Versailles: la scurt timp Germania începe revizuirea Tratatului de Pace de la Versailles şi declanşează al Doilea Război Mondial. Deci, semnăm documente internaţionale, dar nu în detrimentul intereselor naţionale! Revenim la Convenţia Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992.

În document nu este menţionat motivul care a determinat părţile să semneze Convenţia, şi anume: răzvrătirea militară, anticonstituţională, a rebelilor separatişti de la Tiraspol, pe care autorităţile de la Moscova l-a susţinut pe faţă. A fost una din marile gafe, comise de parte moldovenească.

Articolul 4 al Convenţiei stipulează: „Unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu stricteţe neutralitatea. Cele două părţi în conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii acestei armate şi membrii familiilor lor. Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”[1].

Aşa cum subliniază Anatol Ţăranu şi Mihai Grecu, „încetarea ostilităţilor militare de pe Nistru a semnificat începutul unei noi faze în istoria trupelor ruse în Republica Moldova. Rusia a început căutarea unei formule juridice ce i-ar legaliza staţionarea trupelor sale în Moldova”[2]. Pentru ruşi, drept cadru legal a servit articolul 4 al Convenţiei Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992, citat mai sus. Autorii citaţi remarcă că în mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean.

Pe data de 15 mai 1993, în urma întrevederii lui Mircea Snegur cu preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţîn, a fost dat publicităţii un comunicat comun, în care, între altele, se stipula: „B.N. Elţîn şi M.I. Snegur au constatat că tratativele privind pregătirea Acordului cu privire la statutul, ordinea şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova, se desfăşoară în spirit constructiv. Preşedinţii au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, despre aceea că termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova”[3].

În februarie 1994, alegerile parlamentare anticipate au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar de orientare pro-rusă. Profesorul universitar dr.-hab. Nicolae Osmochescu a devenit noul şef al delegaţiei guvernamentale în cadrul tratativelor cu ruşii. Dl N. Osmochescu a acceptat de la bun început principiul „sincronizării” evacuării trupelor ruse cu reglementarea politică conflictului cu liderii separatişti.

Ca urmare, la 21 octombrie 1994, la Moscova, a fost semnat Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova.

Articolul 2 al Acordului subliniază: „Ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru instalarea trupelor la noul loc de dislocare, partea rusă s-a obligat să realizeze evacuarea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord. Acţiunile practice pentru evacuarea formaţiunilor militare […] în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova…”[4]. În prezenţa preşedinţilor B. Elţîn şi Mircea Snegur, Acordul a fost semnat de primii miniştri ai Rusiei şi Republicii Moldova, V. Cernomîrdin şi Andrei Sangheli.

În 2011, în dialog cu Eduard Volkov, amintindu-şi de semnarea Acordului cu Rusia din 21 iulie 1992, M. Snegur menţionează că până în prezent unele puncte ale acordului nu sunt îndeplinite, „sunt anumite nuanţe”, dar în orice caz, din acea zi, 21 iulie 1992, „pe Nistru nu a răsunat nici o împuşcătură”[5]. M. Snegur nici în 2011 nu a înţeles, că pentru ruşi era important nu atât încetarea focului, cât păstrarea Armatei a 14-a pe teritoriul RM, ca pilon de susţinere a separatiştilor tiraspoleni şi – respectiv – a Republicii Moldova în sfera de interese ale Federaţiei Ruse.

În capitolul „Trădarea comandantului suprem”, generalul Ion Costaş remarcă: „În funcţia sa de şef de stat, Mircea Snegur a dat dovadă de impotenţă diplomatică, nefiind capabil să organizeze şi să poarte independent tratativele de pace care erau realizate prin intermediul lui Birştein…”[6]. Atunci era clar, şi astăzi este clar: ruşii au promis să evacueze Armata a 14-a în timp de trei ani cu condiţia soluţionării politice a diferendului dintre Chişinăul oficial şi liderii separatişti de la Tiraspol. Odată conflictul nefiind soluţionat, armata rusă rămâne în continuare pe teritoriul Republicii Moldova cu toate urmările emergente. Prin urmare, decizia de a semna un astfel de Acord cu Rusia a fost una dintre cele mai nocive pentru Republica Moldova.
– Va urma –

[1] Anatol Ţăranu, Mihai Gribincea. Conflictul transnistrean. Culegere de documente şi materiale (1989-2012). Volumul I (1989-1993), Chişinău, Editura Lexon-Prim, 2012, p. 421.
[2] Mihai Grecu, Anatol Ţăranu. Trupe ruse în Republica Moldova (Culegere de documente şi materiale), Chişinău, Editura Litera, 2004, p. 14.
[3] Ibidem, p. 15.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Mircea Snegur, Eduard Volkov. Otkrovennîe dialoghi (promejutocinaia versia) [Dialoguri sincere. Versiunea intermediară], Chişinău, Fundaţia Draghiştea, 2001, p. 166.
[6] General Ion Costaş. Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, Bucureşti, Editura RAO, 2012, p. 486.

 

Autor: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu – Chisinau

 

 

 

Puteti citi primele sectiuni ale acestui articol accesand :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/14/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova/

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (I)

 

 

 

Foto: Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

 

 

 

Cele mai PROASTE 25 DECIZII ale Republicii MOLDOVA (RM):

 

 

 

DECIZIA nr. 1: Proclamarea doar a Independenţei

Stephen Weir, autorul cunoscutei monografii „Cele mai proaste decizii din istorie”[1] începe studiul cu următoarele constatări, pe care le reproducem şi pe care le susţinem:

„Istoria este presărată cu multe greşeli. Şi o mare parte dintre acestea au fost făcute de oameni bine intenţionaţi, strălucitori, inteligenţi şi capabili care au luat, pur şi simplu, o decizie proastă.

Iar cele mai întâlnite greşeli se petrec atunci când, în loc s-o iei pe traseul B, mergi pe traseul A.

Multe dintre aceste decizii au părut, la acea vreme, nişte ideii geniale.

Cu toate acestea au existat şi decizii monumental de prosteşti… Nu este vorba despre nişte simple erori involuntare, ci despre unele cu adevărat catastrofale; nu este vorba doar despre decizii bizare, ci despre hotărâri care ne-au pus pe toţi în pericol…”[2].

În rândurile de mai jos voi evidenţia 25 de decizii „monumental de prosteşti”, luate de conducerea RM în cei 25 de ani de existenţă independentă.

Aceste decizii nu doar au creat pericole pentru locuitorii RM, ci au dus la depopularea localităţilor, destrămarea familiilor, la pauperizarea celor rămaşi la locurile lor de baştină.

În ceea ce urmează nu este vorba de „mintea moldoveanului/românului de pe urmă”; dimpotrivă – voi arăta că la momentul luării deciziei respective au existat mai multe opţiuni, conştientizate de actorii politici ai scenei moldoveneşti şi din toate variantele expuse, ei au ales-o anume pe aceasta.

Cât nu ar părea de ciudat, dar Prima Gafă Fundamentală a fost chiar proclamarea DOAR a INDEPENDENŢEI numitei RM, nu şi a UNIRII acesteia cu Patria-mamă România.

A fost PROSTIA INIŢIALĂ, din NAŞTERE (din NĂSCARE).

 

S-o luăm sistematic.

 

1. Politica de restructurare şi transparenţă, promovată de Mihail Gorbaciov, a ajuns şi în RSSM cam târziu, pe la 1988. În cadrul Mişcării de renaştere naţională intelectualii basarabeni au pus problema ca limba română (numită „moldovenească”) să fie decretată limbă oficială a Statului RM, ocrotită de Stat şi să se revină la grafia latină.

Pe parcursul anului 1989, în toiul confruntărilor între intelectualitatea patriotică şi nomenclatura comunistă s-a cristalizat curentul unionist, adică unii intelectuali au insistat ca limba ce o vorbim să fie numită corect – Limba Română, că purtătorii acestei limbi sunt români, iar spaţiul dintre Prut şi Nistru este teritoriu românesc (de exemplu, aceasta a fost poziţia publică a filologului Valentin Mândâcanu şi altora).

În RSS Moldova nu a existat o organizaţie obştească, o mişcare (nu scriu de partide, pentru că încă nu apăruse), care să ceară ieșirea RSS Moldova din componenţa URSS şi formarea unui stat independent. Manifestanţii din perioada anilor 1988-1991 au cerut Independenţă faţă de Imperiul Sovietic!

Un argument convingător, că „moldovenii” din RSSM şi românii de dincolo de Prut sunt un singur neam, îl depistăm în cunoscutul articol „O limbă maternă – un alfabet”, semnat de prof. univ., dr. hab. Ion Buga încă în octombrie 1988:

„…Moldovenii din Uniunea RSS şi românii din RS România sunt părţi componente ale unei singure naţiuni, care locuieşte pe teritoriul a două state suverane vecine [era vorba de România şi URSS – A.P.]. această populaţie are aceeaşi limbă maternă, aceeaşi cultură naţională, aceeaşi origine şi apartenenţă etnică istoriceşte constituită în acelaşi spaţiu de timp şi areal de trai…”[3].

Articolul dlui Ion Buga a avut un larg ecou, a fost examinat nu doar la Catedra universitară, unde lucra atunci, ci şi în cadrul CC al PCM[4].

2. Aşa s-a întâmplat, că în vara anului 1991, un grup de oameni politici ai URSS nu au fost de acord cu linia de restructurare a societăţii sovietice, promovate de M. Gorbaciov, şi au încercat să-l destituie din post.

Lovitura de stat a eşuat. Odată cu aceasta, însă, s-a dizolvat URSS. Fostele republici unionale au proclamat independenţa de stat faţă de URSS. Pe data de 24 august 1991, vecina noastră de la răsărit – Ucraina, – şi-a proclamat independenţa politică.

Către 27 august 1991 conducerea RSS Moldova a pregătit totul pentru a declara Independenţa RM: pentru ora 10 a fost convocată Marea  Adunare Naţională, la care au venit mii de oameni, în faţa cărora preşedintele RSS Moldova Mircea Snegur a rostit un discurs, începând cu cuvintele „Iubit popor!”[5].

La ora 12, în cadrul şedinţei extraordinare a Parlamentului RM, în faţa deputaţilor, între alţii, a vorbit şi dl M. Snegur. Iată ce afirma dl preşedinte al RM:

„Anul 1812, care a adus dezmembrarea statului moldovenesc, poate fi calificat drept începutul unei mari tragedii pentru poporul nostru. Moldova de pe malul stâng al Prutului devine o gubernie a Imperiului Rus, lucru ce a avut consecinţe fatale pentru ea…” etc., totul spus corect.

În continuare, dl M. Snegur a spus că evenimentele din 1917 au dus la destrămarea Imperiului ţarist, că şi pentru moldoveni a apărut şansa istorică de a-şi hotărî demn şi echitabil soarta, că în „decembrie 1918” [scris greşit, în realitate, decembrie 1917 – A.P.] s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, care, datorită pericolului existent, a găsit „unica soluţie rezonabilă – unirea cu România”[6]. Corect.

Şi mai bine este expus momentul raptului teritorial din iunie 1940 şi urmările acestuia. Mircea Snegur: „…Moldova  [corect ar fi fost Basarabia – A.P.] este încorporată cu forţa în componenţa Uniunii Sovietice.

Farsa de la Kremlin, din 2 august 1940, privind formarea RSS Moldoveneşti, a fost cu desăvârşire lipsită de temeiuri juridice, constituind o sfidare impertinentă a voinţei poporului”[7]. Mai era ceva de adăugat? Nimic!

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Declaraţia de Independenţă, în care ideile Unităţii de Neam sunt şi mai pronunţate.

Nu citez decât următoarea propoziţie: „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”[8].

Mai mult decât atât: folosindu-se de această ocazie, deputatul Ion Hadârcă a propus în calitate de Imn al RM cântecul „Deşteaptă-te, Române!”.

Aşa dar, în august 1991 Imperiul sovietic s-a destrămat. Conducerea Republicii Moldova (marea ei majoritate) era conştientă de caracterul românesc al statului ce se născuse la 27 august 1991, cunoştea perfect de bine istoria interfluviului Pruto-nistrean, ştia, nu din auzite, că teritoriul RM nu are bogăţii subpământene, resurse energetice, alte componente necesare unei dezvoltări normale a societăţii.

În pofida acestor fapte şi argumente, conducerea RM s-a mulţumit doar cu declararea Independenţei de stat a RM fără a pune problema Reîntregirii Neamului, adică – a Unirii cu România.

GAFĂ FUNDAMENTALĂ!

Ce stat este RM la trecerea unui sfert de secol de la proclamarea Independenţei vedeţi şi simţiţi Dvs. singuri, nu este obiectul acestui articol. Mulţi cetăţeni ai RM au înţeles Independenţa nu doar faţă de fostul Imperiu sovietic, ci şi faţă de România.

Ni s-a promis atunci (1991) că RM va fi „a doua Elveţie”. Am ajuns cea mai săracă ţară din Europa. Şi altele, nu mai insist.

A.P.

---

[1] Stephen Weir. Cele mai proaste decizii din istorie, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010, 256 p.

[2] Ibidem, p. 9.

[3] Ion Buga. Basarabia română la cumpănă de milenii (Antologie, 1988-2010), Chişinău, Litera, 2011, p. 12.

[4] Ibidem, p. 20 şi urm.

[5] Mircea Snegur. Labirintul destinului. Memorii, vol. 2, Chişinău, 2008, p. 236.

[6] Ibidem, p. 240-241.

[7] Ibidem, p. 241.

[8] Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 53.

 

DECIZIA nr. 2: aderarea la CSI

 

 

O altă decizie PROASTĂ luată de conducerea RM, în cazul dat, concret – de preşedintele RM, Mircea Snegur, a fost aderarea RM la Comunitatea Statelor Independente (CSI).

În memoriile sale, dl Mircea Snegur explică parţial condiţiile în care a luat această decizie. El scrie, că preşedintele Parlamentului RM, profesorul Alexandru Moşanu, vice-preşedintele Parlamentului, liderul Frontului Popular din Moldova, Ion Hadârcă, alţi deputaţi, s-au pronunţat împotriva deplasării lui Mircea Snegur la Alma-Ata, capitala Kazahstanului, pentru a semna acordul de aderare a RM la CSI.

În pofida acestei situaţii, preşedintele Mircea Snegur a mers la Alma-Ata şi a semnat Acordul de creare a CSI, Declaraţia de la Alma-Ata, alte documente adiacente. „Şi atunci consideram, scrie Mircea Snegur, – dar şi acum consider ca am făcut un pas corect”[1].

Înainte de a analiza motivele luării acestei decizii, voi aminti că, în toamna anului 1991, la Floreşti, dl Mircea Snegur a declarat că „niciodată Moldova nu va face parte din CSI”[2].

Deja după semnarea aderării la CSI, la 24 decembrie 1991, Mircea Snegur a ţinut un discurs în Parlamentul RM, în care a expus motivele ce l-au determinat şi i-au permis să semneze Acordul de aderare la CSI.

Primul argument, adus în calitate de justificare, a fost următorul: „a) în Declaraţia de suveranitate a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, se menţionează: „…ca stat suveran RSS Moldova are dreptul să intre în uniuni de state, delegându-le benevol unele împuterniciri, să retragă aceste împuterniciri sau să iasă din aceste uniuni în modul stabilit de tratatul respectiv…”[3]. Raţionamentul dlui M. Snegur a fost speculativ: Declaraţia de suveranitate nu a fost a Republicii Moldova, aşa cum scrie memorialistul, ci a Republicii Sovietice Socialiste Moldova, adică a unui stat, aflat în cadrul Imperiului Sovietic. Atunci, în iunie 1990, obţinerea suveranităţii, cu drepturile de care aminteşte dl M. Snegur, a fost un act politic important, progresist: fiind în componenţa URSS Moldova sovietică putea să semneze anumite acorduri, să iasă din anumite organizaţii politice (poate chiar din URSS?). E cu totul altceva – RM Independentă, adică ieşită deja din cadrul URSS, care-şi încetase existenţa.

Următoarele argumente, aduse de M. Snegur în vederea justificării aderării RM la CSI, au fost,  de asemenea, elaborate în cadrul URSS[4]. Aşa dar, proiectele, propunerile, demersurile, iniţiativele etc., venite din partea RSS Moldova, se încadrau într-un cadru politic, existent până la 27 august 1991, când Moldova sovietică mai era în componenţa URSS. După dizolvarea URSS acele iniţiative şi-au pierdut sensul. Sau, tocmai acele demersuri M. Snegur le-a adus drept probe pentru a argumenta în faţa deputaţilor moldoveni (post-factum!) aderarea RM la CSI.

În timpul citirii discursului în Parlament (1991) şi în momentul redactării memoriilor (2008) Mircea Snegur a insistat asupra problemelor economice, cu care s-ar fi confruntat RM, rămasă independentă: „Pentru asigurarea funcţionării economiei naţionale (integrate la maximum în economia fostului imperiu), în prezent, este pur şi simplu necesar de a menţine legăturile existente, care au început să se destrame văzând cu ochii…”[5].

Altfel spus: am divorţat de Federaţia Rusă (moştenitoarea de drept a URSS), dar am dorit, în continuare, să avem o gospodărie comună.

Bineînţeles, această gafă politică nu a rămas fără replici, venite din partea deputaţilor, intelectualilor, maselor largi de cetăţeni. Nu întâmplător, Parlamentul RM nu a ratificat acest Acord. El a fost promulgat de alt Parlament, cel constituit majoritar din Partidul Democrat Agrar, la 8 aprilie 1994.

Mircea Snegur conchide: „Nu am avut, niciodată, mustrări de conştiinţă că aş fi făcut un pas greşit, semnând Acordul şi Declaraţia de la Alma-Ata”[6].

Câteva lucruri ar fi de spus:

1. Ceea ce, se pare, nu a înţeles Mircea Snegur atunci, în 1991, dar şi acum, la redactare memoriilor (2008), este caracterul economiei URSS. Să nu fi auzit oare dl Snegur de stagnarea, ce cuprinsese economia sovietică, de fenomenul deficitului generalizat pe întreg cuprinsul Imperiului sovietic. Efortul depus de Gorbaciov şi echipa lui de a moderniza economia, adică de a implementa elemente ale economiei de piaţă, a suferit eşec. Apăruse disensiuni serioase între republici (inclusiv RSS Moldova) şi Centru; se pare că aportul republicilor unionale la bugetul unional era mai mare decât ceea ce primeau republicile îndărăt, din fondurile unionale.

Şi alte momente, de care M. Snegur nu putea să nu ştie, asta pentru că era la conducerea RSS Moldova, apoi la cea a RM. Aşa dar, care era rostul să te uneşti din nou? Ce are astăzi de câştigat RM de la CSI? M. Snegur scrie, că deşi sunt anumite voci, care consideră că CSI este o organizaţie amorfă, totuşi ea (CSI) „a jucat un anumit rol pozitiv în perioada de tranziţie”[7].

2. Tranziţie de la ce spre ce? De la Comunitate (CSI) la Independenţa reală a RM, cam acesta ar fi răspunsul. În timp ce Uniunea Europeană (Tratatul de la Roma, 1957) s-a constituit ca o uniune de state ce avea drept scop asigurarea progresului economic şi social al ţărilor lor, în opinia taţilor-fondatori ai CSI,  Comunitatea Statelor Independente s-a creat tocmai invers, pentru a se despărţi cât mai puţin dureros. Ei şi? Ne-a ferit oare CSI de Războiul ruso-moldav de pa Nistru (1992)? Despărţirea Georgiei de CSI (2008) a fost oare nedureroasă? A fost oare respectată buchea Acordului şi Declaraţiei de la Alma-Ata la anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă?

3. Mircea Snegur afirmă: „Până la urmă, nu am fost stresaţi de evenimente ieşite din comun, aidoma celor din prezent: creşterea preţurilor la gazele naturale, stoparea exportului în Rusia a produselor agricole, inclusiv a vinurilor noastre…”[8]. Mircea Ivanovici, ACUM, aşa cum afirmaţi Dvs., când cresc preţurile la gazele ruseşti, exportate în RM, când este oprit (împiedicat) exportul produselor noastre agricole în Rusia etc., Republica MOLDOVA NU MAI FACE OARE PARTE DIN CSI? A ieşit oare RM din CSI?

4. Este curios un moment: sub pretextul încălcării a nu ştiu ce drepturi în RM, atunci, în decembrie 1991, preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin s-a pronunţat împotriva admiterii RM în CSI. De ce nu aţi plecat, domnilor?

Un alt fost preşedinte al RM, Vladimir Voronin a spus astfel: „CSI este o valiză fără mâner, pe care este dificil s-o duci, dar ţi-i milă s-o arunci”[9].

Aşa dar, în decembrie 1991, în pofida argumentelor irefutabile de neaderare la CSI, cu de la sine putere, Mircea Snegur comite o a doua gafă monumentală – include RM în CSI, organizaţie amorfă, fără legislaţie comună, fără monedă unică etc.

Totuşi, un Postscriptum sub formă de întrebare.

Ce a intervenit oare în viaţa dlui Mircea Snegur în intervalul de timp de la pronunţarea „Declaraţiei de la Floreşti” (RM) [octombrie 1991] de a nu adera la CSI, până la semnarea „Declaraţiei de la Alma-Ata” (Kazahstan) [decembrie 1991] de aderare a RM la CSI?

Pentru replici, comentarii, alte decizii prosteşti ale RM:

anatol_petrencu@yahoo.com

 

 

 

 

 

---

[1] Mircea Snegur. Labirintul destinului: memorii, vol. 2: Independenţa: între euforie şi zbucium, Chişinău, 2008, pag. 306.

[2] Ion Hadârcă. Arena cu iluzii. Interviuri, discursuri, eseuri, Chişinău, Editura Garuda-art, 2000, p. 144.

[3] Mircea Snegur, op. cit., p. 308.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 314.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] http://www.info-prim.md/?a=10&nD=2008/05/19&ay=14920

 

DECIZIA nr. 3: limba „moldovenească”

 

La 28 iunie 1940, în bună înţelegere cu Germana nazistă, URSS a invadat România, care-şi păstra neutralitatea faţă de războiul din Europa şi Lume, şi a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de la Gurile Dunării. La 2 august acelaşi an, pe teritoriile cotropite de sovietici, Kremlinul a trasat frontierele noii „republici” unionale, oferind Ucrainei nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, în schimb „lipind” câteva raioane din stânga Nistrului, din fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), la nou-creata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM)[1].

Odată cu invadarea teritoriilor româneşti, autorităţile sovietice au promovat o politică de comunizare a basarabenilor, în acelaşi rând – şi în domeniul limbii: limba română cu grafia latină a fost înlăturată. Pe data de 12 februarie 1941 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea „Despre trecerea scrisului moldovenesc la alfabetul rus” prin care ordona: „De trecut scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus pe teritoriul întregii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, după care arăta literele ruseşti ale „scrisului moldovenesc”[2]. Aşa dar, ocupantul sovietic a trecut Nistrul nu doar cu tancurile şi aviaţia Armatei Roşii, nu doar cu trupele NKVD etc., ci şi cu „scrisul moldovenesc” şi alfabetul respectiv.

După reocupare Basarabiei (1944) a continuat procesul de rusificare a băştinaşilor, în domeniul lingvisticii promovându-se teoria academicianului Nicolae Marr, care considera că înlocuirea formaţiunilor social-politice va duce la schimbarea limbii vorbite. Astfel, se considera că burghezia vorbeşte o limbă „de salon”, neînţeleasă de marea majoritate a populaţiei (proletari/muncitori şi ţărani). Odată cu victoria comunismului va triumfa o nouă limbă, deosebită de cea „burgheză”, a societăţii capitaliste.

Deci, limba română era considerată burghezo-moşierească, pe când cea numită „moldovenească” era limba muncitorimii, ţăranilor, era limba viitorului, limba constructorilor comunismului.

La 20 iunie 1950, ziarul „Pravda” a publicat articolul lui Iosif Vissarionovici Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii”, având subtitlul „Cu privire la marxism în domeniul lingvisticii” [„Marxism i voprosî iazîkoznania. Otnositelino marxisma v iazîkoznanii”]. Dictatorul de la Kremlin a criticat teoria lui N. Marr, considerând că „comunitatea limbii este unul din cele mai importante semne ale unei naţiuni, cunoscându-se foarte bine că în sânul acelei naţiuni există contradicţii de clasă”[3].

În lumina noii orientări a Partidului Comunist, lingviştii stalinişti din RSSM au promovat următoarele idei: în 1940, în urma „eliberării” Basarabiei, poporul numit de ei „moldovenesc”, trăitor pe malurile Nistrului, „s-a reîntregit”. Acest popor s-a constituit într-o naţiune nouă, naţiune socialistă, numită „moldovenească”. Aşa cum menţiona lingvistul stalinist I. D. Ceban, cunoscut în rândurile filologilor basarabeni, datorită faptului, că o parte a naţiunii „moldoveneşti” [cea din raioanele din stânga Nistrului] a trecut prin etapa construirii socialismului [1924-1940], alături de ideile socialiste, limba „moldovenească” populară a fost aşezată la baza limbii literare [deci, continuitatea limbii „moldoveneşti” a fost găsită].

Totodată, limba „moldovenească” a fost puternic îmbogăţită cu cuvinte noi, din perioada sovietică. Autorul citat, aduce pilde referitoare la noile cuvinte: „armata roşie, revoluţia, soţializm, comunizm, tovarăş, stahanovist, bolşevic, colhoz, sovhoz, combain [combină – A.P.], tractor, soviet, piatiletcă [un termen de cinci ani, cincinal – A.P.], udarnic [fruntaş – A.P.], mijlocaş…”[4]. Concluzia trasă de I.D. Ceban a fost: „Limba moldovenească a naţiunii socialiste [„moldoveneşti”, adică a celei din fosta RASSM – A.P.], care s-a dezvoltat repede după Octombrie [autorul are în vedere lovitura de stat bolşevică din 7-8 noiembrie, stil nou, 1917 – A.P.], fiind o continuare a limbii din epocile trecute, a preluat limba vie populară, vorbită de moldovenii din Basarabia şi moştenirea literară, iar atunci când s-a constituit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, [limba „moldovenească”] a devenit limba întregului popor, de la Prut până în Transnistria.

Din acel moment [iunie 1940] dominaţia limbii române în Basarabia, cu ajutorul căreia burghezia reacţionară româno-moldovenească nu permitea dezvoltarea şi nega independenţa limbii moldoveneşti, a fost suprimată, iar limba întregului popor a triumfat în întreaga Moldovă…”[5].

Aşa dar, numita limbă „moldovenească” a fost o invenţie a staliniştilor din stânga Nistrului, cunoscători ai limbii române, care au avut ca sarcină să inventeze o limbă nouă pentru o „naţiune” nouă. Citez câteva mostre de exprimare „moldovenească”. Poetul M. Andriescu mărturisea: „Pi noi nu ni-o nvăţat a scrie povestiri şi poezii. Noi ne-am apucat de peni [adică de tocuri – A.P.] goniţi di viaţî, di sâmţîrea datoriei cătri norodu nostru întunecat şi di dragostea di graiu hudojnic (artistic – aut.) şi scriem aşa cum putem… şi suntem puţîntei di tot şi singuri. În toată Moldova Sovieticî ni numeri pi dejiti. N-avem nişi literaturî vechi, n-avem diundi dinăuntru nişi ajiutori s-aşteptăm.

Şi suntem nevoiţi să-nşepem lucru din talpî”[6].

În aceiaşi limbă „moldovenească” erau redactate procesele verbale ale organizaţiilor de partid comunist. Aduc un exemplu: „Protocol [proces verbal – A.P.] nr. 30 din 31. 10. 1926.

Adunarea membrilor iaceicii [celulei – A.P.] partidului comunist din satul Mălăieşti, raionul Tiraspoli. Orînduiala [ordinea de zi – A.P.] şedinţei:

1) Informaţia despre lucrul iaceicii;

2) Alegerea delegatcilor jenotdelului [Alegerea delegatelor pentru secţia femei (?) – A.P.];

3. Despre prăznuirea [sărbătorirea – A.P.] revoluţiei din Octombrie;

4) Hotărârea anchetelor;

5) Felurite trebuinţe – nalogul săteano-gospodăresc. [Diverse – impozitul agrar – A.P.]. Am ascultat: 1) Să numărăm lucrul iaceicii slab. Să ridicăm disciplina cilenilor [membrilor – A.P.] iaceicii, să luăm parte activă în lucrul obştesc, să ridicăm lucrul LCSM [UTC – A.P.], să ne grămădim după planul la adunarea iaceicii şi să punem în vederea raipartcomului, ca să facă o orînduială în privinţa pricreplenului iaceicii, care să vină să îndrepte lucrul iaceicii…”[7].

Aceasta a fost limba „moldovenească”. Bună de nimic. Limba nu se mai foloseşte în halul în care a fost inventată de moldoveniştii cominternişti. Denumirea, însă, şi-a păstrat-o. Ca coada unei comete…

Aşa dar, limba numită „moldovenească” avea la bază dialectul vorbit de populaţia românească, stabilită pe parcursul secolelor dincolo de Nistru, puternic rusificată sau ucrainizată, în care au pătruns cuvinte noi, născute de tristele realităţi sovietice. Autorităţile comuniste au insistat ca această limbă să devină „literară”, în ea să fie publicate cărţi, reviste, ziare, în ea să se predea în şcoli, să fie folosită în administraţie etc.

Dar lucrurile false şi impuse cu forţa erau prea evidente şi întotdeauna au provocat riposte. După moartea lui I. Stalin, în anii „dezgheţului” hruşciovian, în RSSM au fost publicate operele clasicilor literaturii române – V. Alecsandri, M. Eminescu, C. Negruzzi, Ion Creangă etc., în care este prezent cuvântul „român”, „limba română”, „literatura română” etc.

În pofida liberalizării limitate a regimului comunist (mijlocul anilor 50 – anii 60 ai secolului trecut), totuşi PCUS promova consecvent politica de formare a unui popor nou, – poporul sovietic, – care urma să se debaraseze de trecutul naţional al etniilor conlocuitoare şi urma să vorbească o singură limbă – limba rusă. Pentru românii basarabeni plana pericolul deznaţionalizării, mancurtizării[8], pierderii identităţii naţionale. În acele condiţii intelectualii basarabeni au depus eforturi sporite pentru a păstra şi dezvolta limba literară (în confruntarea cu PCM).

Politica de restructurare a economiei URSS şi de glasnosti (transparenţă, de critică a realităţilor comuniste din URSS) a încurajat intelectualitatea din RSSM, în special – scriitorii, filologii, specialişti din alte domenii, să pună prompt problema ocrotirii limbii, vorbite de populaţia băştinaşă a RSSM.

În sfârşit, după zeci, sute de şedinţe ale diferitor comisii republicane, comisii de experţi, venite de la Moscova, după nesfârşite tergiversări etc., Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti”. Citez: „Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine”[9].

Aşa dar, în condiţiile dictaturii comuniste, înclinate spre cochetare cu forţele patriotice, intelectualii basarabeni au reuşit ca limba numită „moldovenească”, în grafia latină (forma literară a căreia este limba română) să devină limbă de stat, ocrotită de stat.

A fost un succes al forţelor progresiste din RSSM, a fost o victorie. În Chişinău avem strada „31 august 1989” în memoria zilei de 31 august 1989, când legea a intrat în vigoare, fiind semnată de Mircea Snegur, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM.

Care este partea proastă a lucrurilor?

Legiuitorii comunişti din RSSM, din frică să nu supere „fratele mai mare”, a fixat în aceeaşi lege următoarea prevedere: „RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesar pentru dezvoltarea şi folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS…”[10].

Care a fost rostul decretării limbii române (numite de legiuitorul comunist „moldovenească”) LIMBĂ DE STAT, totodată asigurând prin Lege limba rusă ca limbă de comunicare între etnii?

Dar această decizie neinspirată s-a perpetuat: odată cu proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), iar mai apoi – cu adoptarea Constituţiei RM (1994) această lege din 27 august 1989 NU A FOST ABROGATĂ![11] Deci, în Statul Independent Republica Moldova funcţionează legile unui stat inexistent, al RSSM!

Şi în prezent, exponenţii comunităţii ruse din RM invocă anume această lege, sovietică, pentru a folosi limba rusă în instituţiile de stat ale RM, în învăţământul de toate gradele, pe panourile publicitare etc.

Dar să revenim la denumirea limbii.

În 1989 limba de stat a RSSM a fost denumită „moldovenească”.

În Declaraţia de Independenţă a RM (27 august 1991) limba vorbită de românii basarabeni a fost numită ROMÂNĂ:

„Reamintind că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova, privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989…”

Dar denumirea limbii vorbite de românii basarabeni nu putea să-i liniştească pe adversarii băştinaşilor.

În februarie 1994, în RM a putere vin agrarienii (Partidul Democrat Agrar, PDA), marea lor majoritate fiind adepţi înflăcăraţi ai moldovenismului primitiv, de peşteră. Fiind majoritari în Parlament, ei au ratificat Acordul de aderare a RM la CSI şi au aprobat Constituţia Republicii Moldova. Articolul 13 al Legii fundamentale stipulează:

„Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine. Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”[12].

Aşa dar, falsul şi diversiunea[13] staliniste au fost introduse în Legea fundamentală a RM, fapt ce dus la tensionarea situaţiei interne, la proteste, la implicarea Academiei de Ştiinţe a Moldovei[14].

Acest fals stalinist rămâne în textul Constituţiei RM până în prezent (9 august 2016).

Până la urmă, pe data de 5 decembrie 2013 Curtea Constituțională a Republicii Moldova (CC a RM) a pus punct discuţiilor interminabile, referitoare la denumirea corectă a limbii pe care o vorbim. CC a RM a decis: limba de stat a Republicii Moldova este Limba Română! În sfârşit!

PS. Era la începutul lunii septembrie 2006. Fiind la Iaşi, cineva din colegii istorii m-a rugat să-i transmit o carte domnului Dumitru Moţpan, fost lider al PDA şi fost vice-preşedinte şi preşedinte al Parlamentului RM în perioada guvernării agrariene. L-am sunat. Dl D. Moţpan mi-a răspuns, zicând că e la Spitalul de Urgenţă.

Am mers. L-am găsit. Am schimbat două-trei vorbe, i-am dat cartea şi eram gata să plec. Dl D. Moţpan m-a oprit: „Ia, stai, să-ţi spun ceva”. Şi-mi spune că noi, moldovenii, suntem români, că limba vorbită de noi este limba română, că dumnealui are demult cetăţenie românească. L-am oprit, întrebându-l:

„Dumneavoastră sunteţi Dumitru Moţpan?”. El zice: „Da”. I-am zis: „De ce atunci, când eraţi vice-preşedinte al Parlamentului nu aţi spus acest lucru şi nu aţi insistat să fie fixat în Constituţie?”

La care dl. D. Moţpan a răspuns: „Proiectul Constituţiei era gata, iar la articolul cu limba de stat am lăsat loc liber şi am trimis proiectul peste drum [clădirea Parlamentului se află peste drum (bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt) de clădirea Preşedinţiei RM], adică la discreţia Preşedintelui RM Mircea Snegur. Peste un timp, continuă dl D. Moţpan, aşa cum am trimis proiectul, aşa şi l-am primit”.

Deci, dl D. Moţpan consideră că Preşedintele M. Snegur ar fi putut pune punct disputelor privind denumirea corectă a limbii vorbite de noi. A putut, dar nu a făcut-o.

Domnul D. Moţpan însuşi a evoluat enorm în ceea ce priveşte denumirea corectă a limbii. Dacă la congresul extraordinar al PDA din 2 septembrie 1995 el afirma:

„Denumirea oricărei limbi este o problemă ce ţine de autodeterminarea poporului. Bazându-se pe opinia lui, Parlamentul a formulat în Constituţie articole respective. Consider că nimeni, inclusiv Academia de Ştiinţe, nu poate nega faptul că poporul are dreptul să-şi numească limba aşa cum a moştenit-o din moşi-strămoşi – limba moldovenească”[15].

Asta era în 1995. În anul 2011, D. Moţpan spunea: „Pentru mine, limba… moldovenească şi română sunt identice. Şi trecerea la grafia latină e corectă. Este Constituţia, care stipulează denumirea limbii, dar să zici că ele sunt diferite e o aberaţie”[16].

E bine aşa, mai târziu, decât deloc. Totuşi, de ce aşa de târziu?

 

 

 

 

 

---

[1] Actuala Republica Moldova este moştenitoarea de drept a ceea ce a fost RSSM.

[2] Pământ sovietic, 1941, 19 februarie.

[3] Pravda, 1950, 20 iunie.

[4] I. D. Ceban. Nasuşinîe voprosî moldavskogo iazîka v svete trudov I. V. Stalina [Problemele arzătoare ale limbii moldoveneşti în lumina operelor lui I. V. Stalin]. În: Voprosî moldavskogo iazîka v svete trudov I. V. Stalina [Probleme ale limbii moldoveneşti în lumina operelor lui I. V. Stalin], Chişinău, Editura „Şcoala Sovietică”, 1951, p. 26.

[5] Ibidem, p. 26-27.

[6] Elena Negru. Politica etnoculturală în RASS Moldovenească (1924-1940), Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003, p. 84.

[7] Alexei Memei. Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1944-1947). Mărturii documentare. Chişinău, Editura Serebia, 2012, p. 411.

[8] Pierderii memoriei.

[9] Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 6.

[10] Ibidem.

[11] Am spus-o public: în aşa condiţii, de ce RM nu foloseşte Codul de legi al lui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.) sau Pravila lui Vasile Lupu (1646)?

[12] Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, Chişinău, s.a., p. 10.

[13] „Limba moldovenească” – o diversiune. În: Limba Română este Patria mea. Studii, comunicări, documente. Antologie de texte publicate în revista „Limba Română”, Chişinău, 2007, p. 149-176.

[14] Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limba moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi ai Academiei, acceptată la Şedinţa lărgită a Prezidiului AŞM). În: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale…, p. 75-77. Concluzia semnatarilor documentului a fost: „Convingerea noastră este, că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: „Limba de stat(oficială) a Republicii Moldova este limba română” (p. 77).

[15] Dumitru Moţpan. Spinii trandafirului, Chişinău, Editura Priceps, 2005, p. 123.

[16] http://www.timpul.md/articol/dumitru-motpan-noi-am-reabilitat-partidul-comunist-25787.html

 

 

DECIZIA nr. 4: Convocarea Congresului „Casa noastră – Republica Moldova”

 

Pe data de 5 februarie 1994, conducerea RM a convocat Congresul „Casa noastră – Republica Moldova”. În cadrul congresului, preşedintele RM dl Mircea Snegur a expus raportul întitulat „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”[1].

Înainte de a analiza mesajul preşedintelui, citez din memoriile dlui Mircea Snegur, publicate în anul 2007: „În procesul de educaţie, rolul mamei a fost unul aparte. Acest proces era reluat în orice moment când apăreau minute libere.

În primul rând, ea avea grijă ca noi să ştim cine suntem, să ne cunoaştem originile. Ne vorbea adeseori despre predecesori, despre rude. În detalii ne povestea despre Regatul Românesc şi familia regală, despre apartenenţa noastră la acest spaţiu, despre rudele plecate şi statornicite în România în 1940 şi în 1944, despre venirea, plecarea şi revenirea ruşilor cu toate consecinţele respective.

De la mama am deprins scrisul românesc în grafia latină. Începând cu anul 1956 şi până la urmă, toată corespondenţa noastră a fost cu scris latin…”[2]

Tot acolo aflăm, că tânărul Mircea asculta Postul de Radio Bucureşti, că era uimit „de vorbirea frumoasă literară a dictorului” [crainicului – A.P.], că rămăsese fermecat de nivelul de interpretare a folclorului autentic, ascultând-o pe Maria Lătăreţu.

Ce-a vrut să spună cititorilor memorialistul citat? Autorul demonstrează că de mic copil, din spusele mamei sale, cunoştea istoria României, faptele familiei regale, că unele rude s-au stabilit dincolo de Prut datorită vicisitudinilor istoriei poporului nostru.

Ştia să scrie româneşte, în grafia latină, asculta Postul de Radio Bucureşti etc., etc. Deci, Mircea Snegur – român sadea!

Ce idei a lansat Mircea Snegur în discursul „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”?

Mircea Ion Snegur a afirmat că moldovenii posedă „aspiraţii fireşti de a fi stăpâni în propria ţară”, că acestea sunt „aspiraţii eterne”, exprimate de „aproape şapte secole” [1994-700=1294, adică din secolul al XIII-lea], năzuinţe „luminate de candela mereu aprinsă a icoanei marelui Ştefan” şi că, în cele din urmă, aceste aspiraţii „ne sunt caracteristice şi nouă, urmaşilor voievodului, celor ce vom purta cu demnitate şi mândrie numele recâştigat al ţării, vom apăra cu dragoste şi credinţă în Dumnezeu Patria noastră, Republica Moldova”[3].

Prima obiecţie: „numele recâştigat al ţării”, „recâştigat” de la cine? De la URSS? Doar în cadrul URSS, din iunie 1990, numele oficial al republicii era RSS Moldova.

Este clar: „recâştigat” de la români, de la România; doar cealaltă parte a Voievodatului Moldova, după Unirea din 1859, şi-a pierdut denumirea oficială de „Moldova”.

În continuare M. Snegur a vorbit despre Mişcarea de Renaştere Naţională a românilor basarabeni, de Declaraţia de Independenţă, votată în Parlament şi de deputaţi ne-moldoveni şi a afirmat cum că astăzi (1994) „Republica Moldova este fermă în hotărârea sa de a înainta pe calea afirmării în lume ca ţară, al cărei popor îi poartă legitim numele…”[4].

Recunoaşterea internaţională a RM l-a făcut pe dl M. Snegur să considere că acest fapt „confirmă cu prisosinţă şi viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre, a sacrei credinţe a poporului în dreptul său inalienabil de a trăi liber în vatra strămoşească”[5].

Urmează expunerea supărărilor domnului preşedinte al RM. M. Snegur este deranjat de faptul că sunt anumite voci, care, – vedeţi Dvs.!, – „pun la îndoială legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”[6], că sunt unii care încearcă să scoată din vorbirea curentă cuvântul „moldovean” şi derivatele lui etc., etc.

După care oratorul declară că el nu contestă „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, făcând trimitere la lui M. Kogălniceanu, N. Iorga, la opera unor cronicari, toate acestea în efortul de a demonstra cum că moldovenii sunt un popor aparte. Bineînţeles, citatele sunt foarte scurte şi sunt rupte din context. Citind textul dlui M. Snegur nu poţi să nu fii de acord cu fraza:

„Cu citate din Biblie te poţi pronunţa împotriva religiei”. Aşa şi M. Snegur: cu citate trucate a încercat din răsputeri să demonstreze cum că moldovenii nu sunt români, cum că ei, moldovenii, au limba lor, deosebită de cea română etc., etc.

În continuare, dl preşedinte al RM, Mircea Snegur i-a atacat verbal pe istorici: „De ce tac istoricii noştri de astăzi, istoricii nepărtinitori…? E de datoria lor să ne ajute a ne dumeri de ce numele de moldovean se încearcă, şi se reuşeşte în parte, a fi trecut cu vederea”[7] ş.a.m.d.

În viziunea lui M. Snegur, istoricii oneşti şi corecţi din RM sunt „pretinşi istorici”, „zeloşi interpreţi, ce-şi cântă partitura pe sudoarea celor pe care încearcă să-i prostească” şi că aceşti „stimaţii savanţi” sunt „salarizaţi şi ei din aceeaşi sudoare a poporului minciunit”[8].

A doua obiecţie: sărind peste insultele aduse istoricilor, dl preşedinte Mircea Snegur considera că intelectualii sunt nişte paraziţi, care trăiesc pe seama muncii altora. Dl M. Snegur nu consideră munca intelectuală ca gen de activitate umană, care merită remunerată tot aşa, da poate chiar mai bine, decât munca fizică.

După lansarea acestor şi altor „săgeţi distrugătoare” în adresa istoricilor, dl M. Snegur s-a apucat el însuşi să ne demonstreze cum trebuie interpretată istoria. Un singur exemplu. Mircea Snegur a declarat: „…faptul că Dragoş a „descălecat ţara cu moldoveni” este fixată în „Cronica moldo-polonă…”.

Deschidem Cronica moldo-polonă şi citim că descălicătorii erau „volohi vegierskiemy”, adică volohi (români) veniţi de pe teritorii ungureşti, pământuri stăpânite de Ungaria.

În continuare, pe scurt: M. Snegur a căutat să demonstreze, cum că românii şi „moldovenii” sunt popoare diferite, cum că limba „moldovenească” are anumite trăsături specifice, ceea ce îi oferă dreptul de a fi considerată ca deosebită de cea română.

M. Snegur face trimiteri la istoria Principatului Moldova, stat – „Poartă a creştinătăţii” în Europa, vorbeşte despre toţi moldovenii, adică şi de cei de peste Prut, altfel spus, pare că Mircea Snegur vorbeşte despre „Moldova Mare” – un proiect stalinist nerealizat.

Cu referire la România: oratorul critică perioada interbelică a ţării, considerând că şi în acei ani în inimile moldovenilor [în inimile căror „moldoveni”, acelor din Basarabia sau şi a celor din dreapta Prutului? – A.P.] era „dorinţa de a fi stăpâni în propria casă”[9].

Aşa dar, discursul dlui Mircea Snegur în cadrul Congresului „Casa noastră – Republica Moldova” a fost gândit ca o bază teoretică a statului Republica Moldova, stat bazat pe ideologia stalinistă de existenţă a unui popor, numit „moldovenesc”, care-şi trage rădăcinile de la Principatul feudal Moldova, stat cvasi-ostil României.

La auzul acestui discurs, intelectualitatea din Republica Moldova, dar şi din alte părţi a rămas stupefiată: nu ne venea a crede urechilor.

Poetul Adrian Păunescu, basarabean de origine, i-a adresat dlui Snegur o poezie, pe care o retipărim în Anexă. Am aşteptat textul tipărit al domnului M. Snegur, poate ne înşelase auzul?

Nu, nu ne-a înşelat.

După apariţia textul dlui M. Snegur în presă, intelectualii au redactat şi publicat o Scrisoare deschisă, întitulată „Pericolul aservirii politice a veşnicilor adevăruri”[10].

Autorii Scrisorii deschise au demonstrat că dl Mircea Snegur a folosit „argumente” bicisnice şi false, că „moldovenismul” dlui Snegur este antiștiințific, antinaţional, antiistoric şi românofob, că dl Snegur a cerut istoricilor să falsifice cronicile, să răstălmăcească opera scrisă a marilor precursori.

Numele de „moldovean”, se menţionează în Scrisoarea deschisă, desemnează nu un popor anume, ci doar o parte a neamului românesc:

„el vine de la toponimul Moldova şi este, prin urmare, de esenţă geografică, nu de natură etnică, tot aşa cum sunt numele românilor aşezaţi în alte părţi ale teritoriului naţional; altfel spus, fiind moldoveni după regiunea unde ne-am născut, noi suntem în acelaşi timp români, ca parte integrantă a poporului român, indiferent că ne place aceasta sau nu”[11].

Scrisoare deschisă se încheia cu următoarea întrebare:

„Dacă aceasta este opţiunea Dvs., măcar să o spuneţi răspicat să ştie toată lumea ce doriţi de fapt. Vorba venerabilului erou al lui Caragiale: „Trădare? Fie, dar încaltea s-o ştim şi noi!”[12].

Mai este un subiect, abordat de dl M. Snegur: problema transnistreană. Dl M. Snegur nu a arătat cauzele războiului ruso-moldav din 1992, nu critică politica agresivă a Federaţiei Ruse de susţinere a separatismului, nu condamnă liderii separatişti de la Tiraspol.

Mai mult decât atât, dl preşedinte al R. Moldova pledează pentru promovarea de către Chişinău a unei politici împăciuitoriste:

„Această rană trebuie s-o tămăduim cât mai repede, dovedind lumii întregi că nu avem nimic de împărţit între fraţi. …Să nu uităm că împăcarea presupune cedări reciproce.

O veche povaţă biblică spune că are de câștigat cel care face primul pas spre împăcare”[13]. „Fraţi” cu separatiştii?

Ceea ce a omis dl M. Snegur să spună atunci, sunt principiile de care se vor conduce SUA, Occidentul în ansamblu, faţă de realităţile post-sovietice.

Secretarul de Stat al SUA James Baker a expus cinci principii, între care: „chemăm pe toţi să respecte hotarele existente – atât cele interne, cât şi cele externe [ale fostei URSS – A.P.];

orice schimbări de frontieră trebuie să se realizeze pe cale legitimă, paşnică şi de comun acord, în corespundere cu principiile Consfătuirii pentru securitate şi colaborare în Europa”[14].

Aceste principii erau cunoscute de conducerea RM. Ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Ţâu, scrie:

„Cât priveşte SUA, ele erau preocupate mai cu seamă de menţinerea stabilităţii în lumea întreagă, manifestând îngrijorare în legătură cu faptul că separarea republicilor ameninţa cu o declanşare a conflictelor de ordin teritorial.

În acest sens, James Baker, Secretarul de Stat, a dat expresie (…) celor cinci principii, respectarea cărora ar fi permis menţinerea sub control a procesului de destrămare a Uniunii Sovietice.

Liderii republicilor urmau să le recunoască şi să nu comită abateri de la aceste principii”[15].

Ceea ce trebuia avut în vedere atunci, dar şi astăzi: Occidentul a recunoscut noile state independente în frontierele trasare în timpul URSS. Asta se referă şi la RM.

Teritoriile de peste Nistru aparţin RM nu doar pentru că acolo locuiesc români, ci pentru că aşa frontiere am moştenit de la regimul sovietic, ele sunt recunoscute de Statele Lumii, ele trebuie apărate ca frontiere de stat.

Şi reîntregirea cu România o vom face cu aceste frontiere. Pe de altă parte, pe teritoriul RSSM nu a existat o autonomie transnistreană, care ar putea pretinde la stat independent.

Aşa dar, în februarie 1994, conducerea RM a comis o gafă politico-ideologică deosebit de mare, cu urmări nefaste în sânul populaţiei, ca aprinderea spiritelor, proteste etc.

Este, se pare, singura decizie PROASTĂ, pe care, parţial şi condiţionat, o regretă dl Mircea Snegur.

Astfel, în octombrie 2011, dl M. Snegur a spus:

„Eu m-am pocăit de mai multe ori în faţa celor cărora nu le-a plăcut acea manifestare. Scopul congresului a pornit de la ideea că nu aveam stabilitate economică şi socială şi tot timpul dezbăteam doar chestiuni politice.

Eu am optat întotdeauna pentru o armonie interetnică în RM, unde 35% din populaţie sunt alolingvi… Prin acel congres urmăream să-i atragem pe toţi, ca să devină adepţii făuririi unui stat unitar al tuturor etniilor de pe acest teritoriu.

Şi nu Snegur de unul singur a luat decizia.

A fost ideea lui Ion Druţă, care zicea că băieţii ăştia din Frontul Popular o iau razna şi că trebuie de făcut ceva, ca să ne consolidăm”[16].

În concluzie: la începutul anului 1994 nomenclatura agraro-comunistă era în ofensivă. După alegerile parlamentare anticipate (1994) PDA va forma guvernul în frunte cu Andrei Sangheli.

Ca specialist în domeniul agriculturii şi responsabil de sectorul agrar în cadrul CC al PCM, dl Mircea Snegur sufleteşte era apropiat agrarienilor, numiţi în popor “şaşlîcari”, adică “consumatori de frigărui”.

Educaţi în spirit comunist, agrarienii au fost românofobi. Pe acest fundal, preşedintele RM, dl Mircea Snegur a făcut o încercare de a constitui un stat “moldovenesc”, deosebit de cel Român, un stat, poate, ca Principatul medieval al lui Ştefan cel Mare, de ce nu?

Însă această tentativă a eşuat datorită ideii absurde în sine, utopice, şi datorită rezistenţei populare.

 

Anexă.

Adrian Păunescu. Scrisoare către Mircea Snegur (după ce „a coborât din căruţa neamului”)

Nu-ţi sovietiza poporul, frate,

Şi nu călca-n picioare ce e sfânt,

Un neam există, dincolo de toate,

Şi doar o Românie, pe pământ.

 

Ce poate fi Moldova suverană,

Când România sângeră la Est

Şi curge zilnic Prutul, ca o rană

Şi lacrimă în formă de protest?

 

Nu azvârli obârşiile-n neguri,

Nu pune altă graniţă-ntre fraţi!

Spre a rămâne Snegur între Sneguri

Cu neamul tău n-ai dreptul să te baţi.

 

Priveşte tricolorul şi te-nchină,

Moldova ce se află-n grija ta,

De mama ei, nu poate fi străină,

Deşteaptă-te, Române! Nu trăda!

 

De unde-ai scos că noi suntem popoare,

Şi nu poporul unic, românesc?

De-un fals, precum acesta, se şi moare,

Strămoşii în morminte se-ngrozesc.

 

Iar Ştefan, de la Putna, te recheamă,

În numele unui întreg popor,

Când tu ai ofensat şi fraţi, şi mamă,

Să-ţi dea la fund c-un paloş mustrător.

 

Hei, frate Mircea, scoală-te din boală,

Nu adânci greşeala ce-ai greşit,

Mirarea sau durerea te înșeală?

Dansezi stângaci pe-o muchie de cuţit.

 

Nu crede în minciunile ţariste,

Spre Bucureşti e singurul tău drum,

De nu, te vor zdrobi pe negre liste

Şenilele imperiului, oricum.

 

A nu minţi pe oameni la dezastru!

A nu ucide şansa unui neam!

A crede roşu, galben şi albastru,

Chiar dacă-i greu să fim precum eram.

 

Un râu ne garantează despărţirea,

Dar clopote de taină au bătut,

Iar Dumnezeu pentru-a grăbi Unirea,

Aruncă, dinspre cer, pământ, în Prut.

 

Priveşte, Mircea, neamu-întreg tresare,

Există şi întoarcere, o ştii,

Şi mama are leacuri de iertare,

Să dea rătăcitorilor ei fii.

 

Când fraţilor din ţară

Li-i moale braţul ce ţi-ar sta îndemn,

Şi ţi-e puţină pâinea şi amară,

Dar a lovi în mama e nedemn.

 

Nici Stalin nu a fost mai rău ca tine,

Când ţi-ai permis minciuna s-o îngâni

Şi să proclami, cu lipsă de ruşine,

Că moldovenii tăi nu sunt români.

 

Tu poţi s-aduci armate şi imperii,

În eprubete să ne-mparţi pe toţi

Şi poţi să ne striveşti sau să ne sperii,

Să ne falsifici graniţele – poţi!

 

Ai dreptul să ne spui ce nu se poate,

Dar cât mai intră aer în plămân,

Noi, fraţii tăi, din cele două state,

Suntem acelaşi trist popor român.

 

Când iarna, frate Mircea, se petrece,

Priveşte, Dumnezeu, în sus, pe râu,

Aruncă-n Prut pământ, din cer, să-l sece,

Şi seamănă-n pământul proaspăt, grâu.

 

E şansa noastră să-l culegem, mâine,

Întinde mâna, holda s-o prefiri,

Din ce ne-a despărţit, să facem pâine,

La sărbătoarea noii Mari Uniri.

 

E românească viţa moldoveană,

Martirii, la ofensă, îţi răspund,

Ridică, Ştefan paloşu-n icoană,

Să te croiască, mustrător, la fund.

 

Te-ai supărat pe mine pentru-aceea,

Că nu am înţeles necazul tău,

Că ţi-am jignit (fără să vreau) femeia

Şi că s-a însingurat la Chişinău.

 

Şi, după toate, ce-ai făcut cu ţara?

Nu simţi în ce eroare ai căzut?

Se zbate-n spicul iernii primăvara

Şi-avem lucrări, în sus şi-n jos, pe Prut.

 

Eu numele nu ţi-l voi mai traduce,

Că snegurile-n rusă sunt zăpezi,

Dar tu coboară-ţi neamul de pe cruce

Şi dă-ne semn, să ştim în ce mai crezi.

 

Şi nu tăia acest popor în două,

Nu face zid pe Prut şi-n inimi şanţ,

Îţi este dat ce ne e dat şi nouă,

N-ai dreptul să trimiţi Moldova-n lanţ.

 

Şi nu-ţi rusifica poporul, frate,

E, şi aşa, prea lung acest pariu,

Nu mai greşi! Mai mult nu se mai poate,

Deşteaptă-te, Române. E târziu.

 

Hei, Mircea, dacă asta îţi prieşte

Şi astăzi vrei să te proclami stăpân,

Să ştii că poţi trăi moldoveneşte,

Dar un blestem fatal te urmăreşte,

Când vei muri, vei deveni român.

Tu vei redeveni, oricum, român,

Iar eu acelaşi frate îţi rămân

Şi te salut, român către român.

9 februarie 1994[17]

---

[1]Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 131-137.

[2] Mircea Snegur. Labirintul destinului. Memorii, vol. 1, Calea spre «Olimp”, Chişinău, 2007, p. 38.

[3] Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale…, p. 132.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 133.

[9] Ibidem, p. 134.

[10] Literatura şi Arta, 1994, 24 februarie; Ţara, 1994, 5 martie; vezi inclusă în: Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, p. 137-149.

[11] Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, vol. I, p. 139.

[12] Ibidem, p. 140.

[13] Ibidem, p. 134.

[14] Vezi: Izvestia, 1991,6 septembrie.

[15] Nicolae Ţâu. Diplomaţie în culise: suveranitate, independenţă, război şi pace. 1990-1998, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 94.

[16] http://www.timpul.md/articol/mircea-snegur-ne-am-achitat-cu-romania-cu-un-mig-29-27872.html

[17] Adrian Păunescu. Maluri de Prut, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2013.

 

 Cititi continuarea acestui articol accesand :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/cele-mai-proaste-decizii-ale-republicii-moldova-ii/

Cele mai proaste decizii ale Republicii Moldova după cucerirea independenţei (II)

 

Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu

 

Sursa: http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=1945