CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 august – zi de comemorare și condamnare a pactului tâlhăresc dintre Hitler și Stalin, în urma căruia URSS a cotropit străvechile pământuri românești Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța

 

 

 

Românii, polonezii, finlandezii, letonii, estonienii și lituanienii își amintesc că la 23 august 1939  Uniunea Sovietică și Germania nazistă, au semnat la Moscova Pactul tâlhăresc Ribbentrop-Molotov, în urma căruia cele două țări totalitare conduse sângeroșii dictatori Stalin și Hitler, au căzut de acord să-și împartă Europa de est.

În baza acestui acord, Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța, străvechi teritorii locuite de români, au fost cotropite și anexate de URSS.

 

 

 

 

 

 

 

Nu uităm și nu iertăm…

 

 

 

La 29 septembrie 2008, Parlamentul European a declarat, în ciuda protestelor Rusiei, continuatoarea fostei URSS ziua de 23 august drept  Zi a Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.

Stabilirea zilei de 23 august ca zi de comemorare a victimelor totalitarismului a fost sprijinită și de Declarația de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a OSCE.

 Republica Moldova s-a alăturat deciziei Parlamentului European și a hotărât să marcheze la rândul său pe 23 august Ziua europeană a comemorării victimelor fascismului şi comunismului, pusă în aplicare încă din 2009.

Această zi se va numi Ziua de comemorare a victimelor nazismului și stalinismului, iar cetățenii republicii, inclusiv televiziunile, au fost invitate să se alăture în ținerea unui minut de reculegere, a spus  Maia Sandu, până de curând prim ministru al guvernului R.Moldova. 

 

 

 

 

Pactul Ribentrop Molotov

 

 

 

 

 

 

 

 

08/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 14 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

Ziua de 14 septembrie în istoria noastră

 

 

 

Anul 81: Domitian devine după moartea fratelui său Titus, împărat al Imperiului Roman. 

 

 

 

 

 

 

 

Titus Flavius Domitianus ( 24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), imparat din dinastia Flaviilor, a fost fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele imparatului Titus.Victorios în campania întreprinsă în anul 83 pe Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus.

O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului roman, îl obligă în anul 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre.
Moesia va fi împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior.

Este infrânt in campania inițiată în anul 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal, iar în anul 88 , ofensiva romană se incheie cu bătălia de la Tapae, care duce la încheierea unei păci de compromis cu Dacia în anul 89.

La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavi, a căzut victimă unei conjurații  organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina. 

 

1472 (14/24 septembrie): Domnul Moldovei, Ștefan cel Mare (1457-1504), s-a căsătorit cu a doua sa soție, prințesa Maria de Mangop.

 

 

 

 

Foto: Maria de Mangop sau Maria Asanina Comnena Paleologhina –  reproducere de pe acoperământul mormântului sau  de la mânăstirea Putna.

 

 

Prinţesa Maria de Mangop era fiica principelui Alexios al II-lea şi  moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362), descendentă  a familiei imperiale bizantine a Comnenilor, dar şi a  Asăneștilor, împaraţii vlahi (români sud-dunăreni)  ai celui de-al  doilea Țarat Bulgar, nepoata ultimei împărătese a Trapezuntului şi rudă cu hanul turcoman al Persiei. 

 

 

 

 

 

 

Provenea din principatul grecesc din Crimeea, cunoscut ca Principatul de Mangop (numele turco-tătar al cetății Doros, capitala acestuia).

Maria de Mangop a fost soția lui Ștefan cel Mare, între anii 1472 – 1477.

Din această căsătorie au rezultat doi băieti gemeni, care au murit  la o vârstă fragedă: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479).

Maria a decedat la 19 decembrie 1477, fiind îmormântată de către soţul său la mănăstirea Putna, alături de fiul ei, Bogdan, cu un bogat acoperământ pe care era scris :

„Acesta este acoperământul mormântului roabei lui Dumnezeu, binecredincioasa şi de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei, Maria, care a trecut la veşnicul lăcaş în anul 6985 (1477) luna decembrie 19, în ceasul al cincilea din zi”. 

1607: A murit domnitorul moldovean Simion Movilă.

 

 

 

Era frate cu Ieremia Movila, fost şi el  domn al Moldovei și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce acesta l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600.
Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea  Rares. 

Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat  locul pe tronul Moldovei  , dupa ce a facut daruri bogate pentru a fi  recunoscut de sultan.

Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. 

A fost înmormântat la  Mănăstirea Suceviţa.

După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia. 

1658: A luat sfârșit domnia lui  Gheorghe Racoczi al II-lea,  principele Transilvaniei.

Gheorghe Rákóczi al II-lea (n. 30 ianuarie 1621 – 6 iunie 1660), fiul lui Gheorghe Rákóczi I  și al Suzanei Lorántffy, a fost principe al Transilvaniei intre 1648-1660.

1700: Sfîrșitul primei domnii a lui Antioh Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, în Moldova.A doua sa domnie  a fost de la  12 februarie 1705  si pana la 20 iulie 1707.

Imagini pentru Antioh Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir photos

Foto: Domnii Moldovei Constantin şi fiul său Antioh, frescă la mănăstirea Mera, jud. Vrancea 

A fost fratele lui Dimitrie Cantemir şi nu trebuie confundat cu fiul acestuia, Antioh Dimitrievici Cantemir.

1778: S-a născut  la Galaţi scriitorul moldovean Costache Conachi; (d. 1849). 

Exista documente care atesta faptul ca familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare.

A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.

Mare boier și mare proprietar a pledat pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul  Sturdza și către mitropolitul  Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării  limbii române și ale emancipării culturale a țării.

A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

1829: În urma Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, a fost semnată Pacea de la Adrianopol (Edrine).

Arcul de Triumf edificat la               Contele Kiseleff
St.Petersburg

Comemorează Victoria în

Războiul Ruso-Turc 

Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei, inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.

 Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

 Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. 

Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane.

Acum rămâneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu  transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. 

De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.

Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.

1848:  A avut loc a treia Adunare naţională de la Blaj, în cadrul căreia cei 60.000 de participanţi nu au recunoscut „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; a început formarea unei oşti populare române sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Iovian Brad. 

1853: S-a născut Radu Rosetti, istoric, genealog, scriitor şi om politic (prefect al mai multor judeţe – Roman, Bacău, Brăila, deputat, director al departamentului „Lucrări speciale şi cercetări istorice”, în Ministerul de Externe); (m. 1926). 

1856: S-a născut la Botoşani, Sofia Nădejde (soţia publicistului şi omului politic Ioan Nădejde şi sora pictorului Octav Băncilă), Numele său are astăzi o rezonanţă minoră chiar şi în mediile literare; (m. 11 iunie 1946, Bucureşti). 

Sofia Nadejde

Romancieră, autoare dramatică şi trăducătoare, Sofia Nădejde a fost fiica negustorului Vasile Bancilă-Gheorghiu şi a Pulheriei (n. Neculce), soţia lui Ion Nadejde si sora pictorului Octav Bancila.A fost prima fată din România căreia i s-a permis să susţină bacalaureatul într-un liceu de băieţi.

Membră a Cercului socialiştilor din Iaşi, s-a remarcat prin militantism şi  printr-o activitate publicistica intensa pentru emanciparea sociala si politica a femeii.

A condus revista Evenimentul literar (1893) si a colaborat  la publicaţiile Femeia romana. Contemporanul, Drepturile omului. Literatura si stiinta, Lumea noua, Lumea noua stiintifica si literara, Universul, Albina, Adevarul, Noua revista româna. Dimineata, Arta ş.a.A debutat literar in Contemporanul, cu nuvela Doua mame (1885) şi editorial cu Nuvele (1893).

Scrie schite, nuvele şi romane:   Robia banului (1906), Parinti si copii (1907), drame: O iubire la tara (1895), Fara noroc (1898), Ghica Voda, domnul Moldovei (1899), Vae victis! Vai de invinsi (1903).

Romanul său „Patimi”  a fost  primul din literatura română scris de o femeie.

Traduce din Jules Veme, H. Sienkiewicz, Edmondo de Amicis, P. Merimee, Matilde Serao, Karl May, C. Flammarion, L. Andreev, M. Gorki, A. Theuriet (scrieri aparute in voi.) si din Turgheniev, Ch. Dickens, A. Nekrasov s.a. (pag. ramase in revista).Asemenea lui C. Miile. Tr. Demetrescu, A. Bacalbasa, P. Bujor, St. Bassarabeanu, Sofia Nadejde apartine gruparii prozatorilor de la Contemporanul.Reluind în planul literaturii ideile şi preocuparile din publicistică, a cultivat „arta cu tendinţă” teoretizată de criticul literar de stânga, C. Dobrogeanu-Gherea.

 

 

 

 

 

1876: S-a născut Alexandru Lapedatu, (frate geamăn cu economistul Ion I. Lapedatu), istoric şi om politic liberal, specialist în istoria Evului Mediu.

Impreună cu Ioan Lupaş, a fondat (1920) Institutul de Istorie Naţională din Cluj.

 

 

 

Imagini pentru alexandru lapedatu photos

 

 

 

A fost ministru în mai multe rânduri, membru titular al Academiei Române din 1918, vicepreşedinte (1934-1935; 1938-1939) şi preşedinte al acestui for (1935-1938).A murit in 1950 în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, ca deţinut politic.

Conform cărții autobiografice a lui Constantin Giurescu, s-a sinucis prin spânzurare, versiune  corectată de alte surse care afirmă că a murit în urma unei deparazitări efectuate cu ușile și geamurile închise, care i-a fost fatală din cauza suferinței de astm și de inimă.

1876: S-a născut la Cernatul Săcelelor, în  Austro-Ungaria, Ion I. Lapedatu (frate geamăn cu istoricul Alexandru I. Lapedatu), economist şi om politic liberal.A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1.XII.1918 şi la alcătuirea Consiliului Dirigent ca secretar al Resortului Financiar, avand si un  rol important în unificarea monetară şi reorganizarea sistemului bancar românesc.

 

 

 

 

 

 

A fost ministru de finanţe (1926-1927), guvernator al Băncii Naţionale a României (1944-1945) si membru de onoare al Academiei Române din 1936.În 1945, Ion I. Lapedatu fost scos din funcția de Guvernator al BNR la instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza în martie 1945.

Pensiile de guvernator și de profesor i-au fost tăiate pe motiv că are venituri din proprietăți, însă intre 1945 și 1948, toate proprietățile sale au fost naționalizate.

Rămas fără mijloace de existență, a trăit în familia fiicei sale.

Fiind imobilizat în pat în urma unui accident de autobuz din 1947, Ion l. Lapedatu nu a fost încarcerat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupa „demnitarilor”, așa cum a fost fratele său geamăn, Alexandru, deși era investigat în acest sens de Direcția Generală a Securității Statului.

A decedat la 24 martie 1951 în București, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul „Groaveri” din Brașov.

 

 

 

1882 (14/25 septmbrie): S-a născut la Bucuresti, Wilhelm Filderman, jurist, publicist, lider necontestat al populaţiei evreieşti din România după Primul Război Mondial, fost  preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (1921-1941; 1944-1946).

 

 

 

 

Imagini pentru Wilhelm Filderman,photos

 

 

 

In anii celui de-Al Doilea Război Mondial a iniţiat demersuri energice pentru împiedicarea trimiterii evreilor în lagărele de exterminare naziste.Deranjează noile autorități comuniste, fiind arestat de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA.

Publicatia „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendata în anul 1945.A fost  considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”.

Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea organismelor de conducere a evreilor din ţara noastră.

Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană.

Este reabilitat în 1968. Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii sale 14 noiembrie 1882.

 

 

 

1887: A murit la Iaşi, compozitorul Gheorghe Scheletti; (n. 1836).

 

 

 

Gheorghe Scheletti (ortografiat uneori și George Skeletti) (n. 5 mai 1836, Iași) este autorul cunoscutei  romanțe „Ce te legeni codrule” pe versurile lui Eminescu. 

Tatăl său, Petru Scheletti (1808 – 1878), a fost un militar de carieră, colonel și aghiotant domnesc, și, din 1852, director al Departamentului Lucrărilor Publice din Principatul Moldovei, unul din reprezentanții influenți ai Mișcării separatiste din Moldova.

Familia Scheletti era de origine grecească, primul reprezentant al familiei, Theodor Schilet sau Schelitti din Chios, fiind semnalat în cronici la 1570.

O ramură a familiei s-a instalat în Moldova și unul din descendenții acesteia, căminarul Dumitrache Schilli, s-a căsătorit în 1777 cu Ecaterina Scanavi, sora lui Vodă Nicolae Mavrogheni, și a avut mai mulți copii, printre care Costandin Schilli, viitor stolnic în timpul domniei lui Scarlat Callimachi. Costandin Schilli avut trei fii: serdarul Anton, aga Grigore și Petru, tatăl lui Gheorghe Scheletti.

Dintre frații lui Gheorghe Scheletti s-a remarcat generalul de divizie Scarlat Scheletti (1841 – 1913), militar de carieră care a participat la Războiul de Independență al României și a ocupat ulterior funcții importante în Ministerul de Război.

Sora sa Maria a fost mama pictorului Alexandru Poitevin-Skeletti.Gheorghe Scheletti a studiat la pensionul lui Gheorghe Asachi din Iași și a luat lecții de pian avându-l ca profesor pe Schwarzenberg.

Deși în 1852 refuzase să plece la studii în străinătate, Gheorghe Scheletti pleacă în final la Berlin pentru a urma cursurile unei școli de ingineri însă își continuă și pregătirea muzicală la Konservatorium Stern, avându-i ca profesori pe Julius Schulhoff⁠(en) și Theodor Kullak⁠(en).

Tot aici îl cunoaște pe Giacomo Meyerbeer.Se întoarce în țară și   intră în armată și fiind avansat până la gradul de maior.

Susținător al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, nu numai că refuză să participe la complotul care a dus la detronarea acestuia, dar și publică ulterior un pamflet intitulat „Procesul dlui maior Scheletti” în care afirmă că militarii care au organizat complotul și-au călcat demnitatea de oșteni și de cetățeni.

Această luare de poziție determină judecarea sa de către Comisia Criminală și Consiliul de Revizie Militar care hotărăsc degradarea și îndepărtarea sa din armată.

Profitând de libertatea obținută, pleacă la Viena unde, între anii 1867 – 1870, își desăvârșește cunoștințele muzicale și îl întâlnește pe Johann Strauss care îl determină să scrie muzică ușoară și de salon.

Se reîntoarce în țară și, în 1877, este numit profesor de pian la Conservatorul de muzică din Iași, post pe care îl ocupă până la sfârșitul vieții.

Aici înființează și conduce „Octetul român”. Printre elevii săi se numără și Paul Ciuntu (1866 – 1918), pianist, compozitor și șef de orchestră, director al Conservatorului din București.Între anii 1880 – 1886 Gheorghe Scheletti a fost profesor de muzică la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași.

De asemenea, a avut o activitate publicistică notabilă, semnând numeroase note și articole polemice (printre care și cele cu Gavriil Muzicescu) în revista Arta din Iași.

Deși nu a fost înscris în societatea Junimea, a participat la activitatea acesteia.

A decedat la Iași în 1887 și a fost înmormântat în cavoul familial din Cimitirul Eternitatea din Iași, cavou aflat pe lista monumentelor istorice din județul Iași.

 

 

 

1895: A fost inaugurat podul de  la Cernavodă, prilej cu care au avut loc mari festivităţi la care a participat şi  Regele Carol I.

Initial, acesta a fost numit Podul Regele Carol I si redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, în onoarea  lui Anghel Saligny proiectantul și executantul acestei capodopere de inginerie.

Podul  a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța, cu Dobrogea recent integrata in Statul Român, în urma Păcii de la Berlin din 1878.

 

 

 

 

 

 

Proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny, acesta era la acea vreme cel mai lung pod  din Europa continentală și al treilea pod din lume (4.088 m).

Legătura feroviară dintre Fetești și Cernavodă are o lungime de 21 km. și cuprinde podurile peste Brațul Borcea și peste Dunăre. Începerea lucrărilor de execuție a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezența regelui Carol I.

Colectivul de proiectare și de execuție a fost condus de ing, Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri si se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai inalte catarge.

Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct, cu 11 deschideri a 50 metri.

În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai construit un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume.

Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.

Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur.

Citiţi detalii interesante aici

 VIDEO:

http://youtu.be/W_uYsH9eGpU

1898: A fost întocmită prima hartă geologică a României la scara 1/200.000; lucrarea a fost condusă de paleontologul Grigore Ştefănescu (1836-1911).

1906: Infiinţarea „Federaţiei Societăţilor de Gimnastică din România” (F.S.G.R.), în urma Congresului Societăţilor de Gimnastică care a avut loc la Bucureşti, între 11-12 sep. 1906, considerată data de naştere a “Federaţiei Române de Gimnastică”.

De fapt, Federația fusese constituită, în mod provizoriu, încă din 8 noiembrie 1905, la 14 septembrie 1906, cu prilejul Congresului venind oficializarea. La înfiinţare, F.S.G.R. reunea 18 societăţi de gimnastică, la care ulterior s-au mai adăugat şi altele.I

niţiatorul şi animatorul Federaţiei a fost profesorul D. Ionescu, care a reuşit să atragă în Comitetul de conducere o serie de personalităţi ale vremii, dintre care: generalul Petre Năsturel (preşedinte), ministrul învăţământului Spiru C. Haret (vice-preşedinte) şi lt. col. Th. Petrescu (vice-preşedinte).În prezent, Federaţia Română de Gimnastică este condusă de Adrian Stoica.

1920: România a ratificat Tratatul de la Versailles (Franţa), încheiat între Puterile Aliate şi Germania, document ce punea capăt, din punct de vedere diplomatic, primei conflagraţii mondiale: 28.VII.1914-11.XI.1918. Tratatul a fost semnat la 28.VI.1919.

1924:  S-a născut dirijorul Iosif Conta ; (d. 8 noiembrie 2006). 

A fost  prim-dirijor al Orchestrei Naţionale Radio între anii 1954 şi 1988.

 

 

Imagini pentru dirijorul Iosif Conta photos

 

 

 

 

 În anul 2002, preşedintele României i-a conferit înaltul Ordin Steaua României în grad de Cavaler.

1924: A apărut  primul număr al „Gazetei Sporturilor”. La momentul apariţiei, era prima publicaţie de sport care circula în spaţiul românesc şi a treia din Europa, după “La Gazzetta dello Sport” (Italia) şi “Nemzeti Sport” (Ungaria).

1926: La Reşiţa, se producea locomotiva cu abur 50.243 „Regele Ferdinand”, prima de acest fel construită în România în perioada interbelică.

Datorită succesului în construcţia de locomotive la Reşiţa și Malaxa, începând cu anul 1930, în România nu s-a mai importat nicio locomotivă.

Între anii 1926-1960 în România s-au construit 1207 locomotive cu abur, reprezentând 10 tipuri pentru cale normală și trei tipuri pentru cale îngustă.

În anul 1960 producţia de locomotive cu abur s-a sistat, industria românească profilându-se pe producţia de locomotive diesel şi electrice.

Locomotivele cu abur au funcţionat în exploatarea C.F.R. până în anul 1980.

În perioada 1980-1998 locomotivele cu abur au fost casate în proporţie de 98%.

1928: A fost inaugurată „Crucea Eroilor” de pe Vârful Caraiman (Munții Bucegi), monument închinat eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial, construit între anii 1926-28, din inițiativa Reginei Maria.

 

 

 

 

Imagini pentru „Crucea Eroilor” de pe Vârful Caraiman photos

 

 

 

 

1928: S-a născut Puiu Manu (nume de familie: Vasile Baciu), grafician, unul dintre cei mai prolifici autori de benzi desenate din Europa.

 

 

 

Imagini pentru photos/Puiu_Manu

A debutat  în 1957, în revista Cravata Roșie, cu prima sa bandă desenată, Comoara lui Montezuma, după un scenariu de Mircea Sântimbreanu. Prima sa bandă desenată comică, O întâmplare cu o minge, apare în 1958, în Arici Pogonici.

 

1930: S-a născut actorul român Mihai (Mişu) Fotino. Copilăria și adolescența le-a trăit la Brașov, unde tatăl lui era actor și cu care a jucat împreună încă de când era foarte mic. 

 

 

 

 

A debutat la vârsta de 6 ani, în anul 1936 în piesa de teatru “Coloniale”.

 

 

1936: S-a născut în orasul Brad, jud.Hunedoara, actriţa Ileana Stana Ionescu.

După absolvirea liceului teoretic, a debutat ca actriță în anul 1955, la vârsta de 19 ani, la Teatrul de Stat din Reșița, cu rolul Agnes în Școala femeilor de Molière.

În anul 1959 s-a transferat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. 

 

 

 

Ileana Stana Ionescu

 

Din anul 1965 a lucrat la Teatrul Național din București, precum și la televiziune.

Din anul 2002 este societar de onoare al Teatrului Național din București.

A fost aleasă deputat de București în legislatura 2000-2004, ca reprezentantă a minorității italienilor din România (actrița fiind italiancă după mamă). 

 

1938: S-a născut pictorul Horia Bernea, director al Muzeului Ţăranului Român (1990-2000); (d.4 decembrie 2000 Paris). 

 

 

 

 

Este fiul cunoscutului sociolog și etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 și 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității București, între anii 1959 și 1965 – Școala Tehnică de Arhitectură și între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secția Desen).

A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici.

A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului „Prolog”, a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în sudul Franței, în Provence.

1940: Prin Înalt Decret regal, România a fost proclamata stat national-legionar; generalul Ion Antonescu a devenit conducator al statului, iar Horia Sima, căpitanul Legiunii, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. 

 

Imagini pentru Ion Antonescu si Horia Sima photos

Foto: Gen. Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul Legiunii.

 

A fost interzisă orice activitate politică în afară de cea a Mişcării legionare şi a grupului etnic german.La 14 februarie 1941 “statul naţional-legionar” a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Ion Antonescu. 

1940: S-a născut ierarhul Damaschin Coravul (prenumele la botez: Dimitrie), episcop al Sloboziei şi Călăraşilor între anii 2000 şi 2009, autor a numeroase cărţi şi studii pe teme teologice; profesor de teologie – decan al Facultăţii de Teologie din Craiova în perioada 1992-2000; (m. 2009).

1945: A murit Dumitru Drăghicescu, filosof, sociolog şi om politic liberal; după terminarea primului război mondial s-a aflat alături de Nicolae Titulescu la Liga Naţiunilor Unite.

A fost ambasador al României în Mexic (1934-1936), primul trimis român într-o ţară latino-americană; (n. 1875).

1947: S-a născut la Jugureni, în jud. Dâmbovița, renumita cântareaţă de muzică uşoară, Dida Drăgan.

 

 

 

Imagini pentru dida drăgan photos

 

 

 

A  debutat la Concursul de interpretare București 71, obținând premiul I, cu piesa „Vechiul pian”, de Vasile V Vasilache, însă  adevăratul debut, după cum mărturisește, l-a făcut în Germania!

Venise în țară un mare compozitor, Manfred Nichthke, care ascultă o casetă cu ea şi surprins, impresionat,  îi trimite din Germania o piesă (o polcă!) semnată Ghert Welkhich,  pe care Petre Magdin o transformă în blues.

După trei ani de așteptări urca pe marea scenă de la Halle, în RDG, alături de cele mai mari vedete din Est: Alla Pugaciova, Joseph Laufer, Frank Schobel, Karel Gott.

Cântă piesa „Să nu-mi spui c-a trecut” (cu care a câștigat numeroase concursuri și-a strâns 20 de medalii de aur) și-i cucerește definitiv pe nemți.

După o vreme ajunge să facă naveta România-Germania, cântând la cel mai mare teatru „Friedrichstate Palace” alături de Veronica Fischer și teribila Nina Hagen.

În țară, în anul 1973, obține locul I la secțiunea Interpretare a Festivalului de la Mamaia.

Un an mai târziu, la Dresda, obține premiul pentru cel mai bun solist al festivalului și premiul al III-lea pentru interpretarea piesei „Ca-n poveste” de Petre Magdin.

Efectuează turnee în Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, URSS, Belgia, Danemarca, Japonia, unde, la Tokyo, este finalistă la Festivalul Internațional al Cântecului cu piesa „Sămânța nemuririi” de Radu Șerban.

În 1993, a participat la preselecția Eurovision alături de trupa Compact, cu piesa „Nu pleca”, compusă de Adrian Ordean.

 

 

 

 

 

 

Într-o vreme, Dida Drăgan a locuit în Elveția, unde a cântat și a colaborat la emisiuni tv, însă a revenit mereu în țară, atunci când a fost invitată să cânte sau să înregistreze noi piese.

1948: A murit la Bucureşti, Constantin I. Angelescu,  om politic liberal, fost membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), prim-ministru (1933-1934), ministru în mai multe rânduri.

S-a născut la Craiova în data de 12 iunie 1869 şi a fost un renumit medic chirurg cu studii la Paris, profesor universitar, politician, membru de onoare al Academiei Române, figură de marcă a ştiinţei, a vieţii academice şi publice româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Ca om politic, Doctorul Angelescu a fost deputat, senator, ministru al Lucrărilor publice (1914-1916), ministru al Instrucţiunii publice în două mandate (1922-1928, 1933-1937), prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă (30 decembrie 1933-3 ianuarie 1934).

Este de subliniat faptul că dr. Angelescu a îndeplinit, primul, funcţia de ministru plenipotenţiar al României la Washington (din ianuarie 1918) şi a promovat, din această poziţie, cauza României şi a proiectului ei naţional peste Ocean.

Cea mai importantă contribuţie, ca om politic, Constantin I. Angelescu a avut-o în calitate de ministru al Instrucţiunii publice.

Din această poziţie, a desfăşurat o operă de modernizare a învăţământului românesc şi aliniere a acestuia la standardele europene, iniţiind o serie de reforme, promovând, la nivel constituţional (Constituţia din 1923), principii fundamentale precum: libertatea învăţământului, obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar etc, fiind şi cel care a instituit examenul de bacalaureat.

Ca ministru al Instrucţiunii publice, s-a dovedit un demn continuator al lui Spiru Haret, fondatorul învăţământului românesc modern (de care, de altfel, era legat şi prin relaţii de rudenie). 
A avut o reală contribuţie la reorganizarea învăţământului românesc de toate gradele.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1934.

Constantin I. Angelescu 

În perioada 1923-1947, a ocupat funcţia de preşedinte al Ateneului Român, iar între 1941 şi 1947, pe cea de preşedinte al Ligii Culturale.

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România este, prin lege, „continuatorul şi unicul legatar al Academiei de Ştiinţe din România” (art. 3, alin. 3 din Legea nr. 31 din 15 ianuarie 2007 privind reorganizarea şi funcţionarea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România). 

 

 

 

1993: A murit în București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran, scriitorul şi jurnalistul Geo Bogza, membru al Academiei Române din 2 iulie 1955, creator al unei formule unice de reportaj, reportajul poematic, ilustrat de volumul “Cartea Oltului”.

Geo Bogza, scriitor român
 

 

Geo Bogza s-a născut pe 6 februarie 1908, în localitatea Blejoi din jud.Prahova.

A editat revista „Urmuz” în 1928 şi a colaborat la publicaţii ale epocii precum „Bilete de papagal” sau „unu”.

Debut editorial cu Jurnal de sex (1929), urmat de Poemul invectiva (1933). Pentru acesta din urma, scriitorul  a fost condamnat si inchis de doua ori la închisoarea Vacareşti (1934 si 1937, ultima data „la plângerea Acad. Romane”).

In 1937 pleacă în Spania aflată în plin război civil, de unde trimite pentru publicaţia Lumea româneasca ciclul de reportaje-confesiune Tragedia poporului basc.

În 1945, scriitorul se alătură regimului comunist. În 1955 devine membru al Academiei Române şi membru în Consiliul Naţional pentru Apărarea Păcii, iar în 1971 este decorat cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.

Şi, pe cât de reuşită a fost opera sa de tinereţe, poemele, jurnalele şi reportajele care au scandalizat literatura interbelică, pe atât de dezamăgitoare a fost catalogată opera de maturitate, „Cartea Oltului“, devenită literatură obligatorie în şcoli, sau „Meridiane sovietice“.  

În anul 1966, începea colaborarea săptămînală la revista,„Contemporanul”.

În anul 1978 a fost distins cu „Marele Premiu” al „Uniunii Scriitorilor”.

„Din păcate, personalitatea şi opera sa avangardistă sunt grevate de versurile dedicate Elenei (Ceauşescu), întoarcerea către regimul comunist sau, după Revoluţie – Bogza a murit în 1993, faptul că a «pozat» în dizident“, spunea profesorul ploieştean Dan Gulea.

 

2002: A murit arhimandritul Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti (din 1950), cunoscut duhovnic şi pictor bisericesc, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării „Rugul Aprins”, grupare spirituală neagreată de regimul comunist, ce reunea toate marile personalităţi ale intelectualităţii creştin-ortodoxe din acea vreme.

In timpul regimului comunist, a fost deţinut politic între anii 1958 şi 1964 (n. 1912, Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi, azi în R. Moldova). 

 

 

Imagini pentru Sofian Boghiu,

2006: A murit  la Bucureşti, politicianul  nomenclaturist  de oetnie  evreiasca, Silviu Brucan (Saul Bruckner), ideolog comunist, comentator politic, autor al mai multor volume de politologie şi publicistică; (n. 18 ianuarie 1916, Bucureşti).

 

Imagini pentru Silviu Brucan

A fost ambasador în SUA  în 1955 și la ONU între 1959 – 1962. Din 1962, la propunerea lui Gheorghiu-Dej, a început reorganizarea Radioteleviziunii, activitate din care a demisionat în 1966.

A făcut declarații critice la politica conducerii de partid și de stat, transmise de postul BBC și agenția de presă UPI. A fost anchetat și i s-a impus domiciliu forțat.

Totuși, la intervenția ambasadei americane, și cu ajutorul șefului Securității la acea vreme, Iulian Vlad, i s-a permis să plece pentru șase luni în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroul pentru Europa de Est, și cu fostul ambasador al URSS la Washington, Anatoli Dobrinin, care i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov.În noiembrie 1988 a ajuns la Moscova unde a avut o întrevedere cu Mihail Gorbaciov.

A revenit în România, unde în martie 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” demnitari comuniști împotriva lui Nicolae Ceaușescu. I s-a impus din nou arest la domiciliu, în cartierul bucureștean Dămăroaia.Imediat după revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat.

În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, „profeție” care i-a atras porecla de „Oracolul din Dămăroaia”.

Considera că echipa lui Ion Iliescu duce România pe un drum greșit.

În 1994 fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați rapid.

 

 

2008: A murit la Viena, în Austria unde se afla la tratament, marele actor român Ștefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, România).

Actorul şi-a început cariera în cinematografie în 1963 şi a jucat în aproape 30 de filme.

Unul dintre cele mai memorabile roluri ale acestuia este cel al lui Victor Petrini, din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), după romanul omonim al lui Marin Preda. 

 

Imagini pentru photos Stefan Iordache

Printre primele filme în care a jucat a fost „Dimineţile unu băiat cuminte”(1966), în regia lui Andrei Blaier.  Au urmat „Bietul Ioanide” de Dan Piţa, în 1980, „De ce trag clopotele, Mitică?” de Lucian Pintilie (1981). 

A fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune si a  slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore.

A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. 

 

 

 2015: A murit Corneliu Vadim Tudor, scriitor şi publicist, politician, fondator al Partidului România Mare (1991), senator din 1992 până în 2008 si europarlamentar (2009-2014); (n. 28 noiembrie 1949, București).

Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale.

A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu. 

 

 

Imagini pentru photos Corneliu Vadim Tudor

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu si era cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter insultator, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică). 

 

 

 

 

 

 

 

  • Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  • Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  • e.maramures.ro ;

  • Wikipedia.ro.;

  • mediafax.ro ;

  • Enciclopedia Romaniei.ro ;

  •  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  •  Istoria md.;

  • istoriculzilei.blogspot.ro;

  • https://culturainiasi.ro 

14/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Remember: Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

 

“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ. 

Vasile ȚEPORDEI

 

 

Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic.Consideraţii generale.

Anii 1944-1950

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.

     Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac.

     Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comunist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi de Dumnezeu.

     Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia de către regimul sovietic.

     Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei de frontierele României.

     Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare.

     În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii.

     Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al doilea pahar al robiei roşii.

     Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941

 

 

 

 

 

basarabia_1940

 

 

 

 

 

     Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei împotriva credinţei creştine a populaţiei româneşti de la est de Prut.

     Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la românii de acolo.

     În pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii noştri înaintaşi la zidirea unităţii naţionale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de Patria mamă.

     Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarcerii. Dar n-a fost să fie aşa.

     S-a repetat, a câta oară?, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocupată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană.

     Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, operând o ocupaţie bisericească              fără nici un consimţământ din partea Bisericii Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din Basarabia. În ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie.

     Zilele de groză din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “transformării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Întâmplările şi suferinţele acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale satanicului regim bolşevic.

     Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, care se numea “Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în R.S.S. Moldovenească”.

     Acesta avea datoria de:

     1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi totodată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”;

     2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea respectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”.

     De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuţioasă şi îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita multiple presiuni şi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat – conducerea superioară de partid şi K.G.B. (iniţial N.K.V.D.) – asupra credincioşilor, preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozităţilor săvârşite de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creştinului, speranţa pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită.

     Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa.

     La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată.

     În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală.

     Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat.

     Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roţie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti.

     Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan.

     Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov.

     E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni.

     Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă.

     Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

     Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti.

     Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea – adevărata tragedie a acelor vremi – în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender – 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii.

     Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”.

     Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic.

     Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi iermonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii.

     Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc.

     Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirile Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului.

     În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească.

     Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republica creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comunist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privaţiuni de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuţii.

     Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere. 

 

 

Constantin MUŞAT

http://www.dacoromania-alba.ro/nr07/calvarul.htm

12/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: