Decizia Parlamentului R.Moldova de impunere a sintagmei „limba română”, consfințește unitatea lingvistică existentă în spațiul românității răsăritene

Parlamentul Republicii Moldova a decis, prin hotărârea adoptată în ziua de 16 martie (a.c.), să impună utilizarea sintagmei „limba română” ca denumire a limbii oficiale în toate domeniile vieții culturale și științifice, în toate documentele legislative și administrative, inclusiv în Constituție.

Este, formal, o simplă, o târzie, dar necesară impunere a deciziei Curții Constituționale a Republicii, emisă în urmă cu un deceniu, decizie cu caracter obligatoriu pentru toate instituțiile statului și în toate domeniile de activitate, a cărei punere în aplicare a fost mereu amânată.

Hotărârea adoptată acum constituie însă în fapt un act de importanță majoră, fiind parte a unui proces inițiat odată cu revenirea la scrisul cu litere latine în spațiul românesc din stânga Prutului.

Grafia cu litere latine, impusă în anul 1989 în locul scrisului cu litere rusești, repeta, la scara istoriei românității, actul revoluționar de înlocuire, în scrisul românesc, a alfabetului chirilic cu alfabetul latin originar, prin acțiunea învățaților iluminiști din epoca de început a modernității noastre.

Conștient de valoarea culturală majoră a acestui act, Petru Maior nota, în 1819:

„De câte ori mi s-au întâmplat mie, de îndoindu-mă de vrun cuvânt, oare latinesc este, cât l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui față și părea că râde asupra mea de bucurie că l-am scăpat din sclavie și de calicele chirilicești petece.” (Dialog pentru începutul limbei română).

Parafrazarea acestei notații, pentru raportarea la realități aparținând vremurilor noastre, este oricând posibilă și la fel de relevantă ca în urmă cu două secole, întrucât prin impunerea alfabetului latin limba literară utilizată în Republica Moldova a devenit și formal, nu doar prin caracteristicile structurale și prin istoria ei, identică cu limba oficială utilizată în Țară.

Importantă și întru totul relevantă pentru punerea în evidență a apartenenței limbii vorbite de populația majoritară din Republica Moldova la trunchiul limbii române, de care izolarea forțată, timp de aproape două secole, nu a reușit să o desprindă, grafia cu litere latine impusă în 1989 nu a putut însă împiedica (și, poate, tocmai de aceea, a dus la) crearea și apoi (la) utilizarea a numeroase sintagme pentru ascunderea acestui adevăr incontestabil.

„Limba moldovenească”, „limba de stat”, „limba maternă”, „limba oficială” sau „limba noastră”, cele mai multe voit ambigue ca interpretare, urmăreau toate ascunderea, din rațiuni evident politice, a adevărului științific.

Chiar afirmarea, pe baze cu totul fanteziste, a priorității temporale a așa-numitei „limbi moldovenești” față de limba română („limba moldovenească” este chiar mama limbii românești, afirma, în 2003, Vasile Stati) era tot o încercare de negare a identității de origine, de structură și de utilitate culturală a limbii vorbite de românii trăitori în stânga Prutului cu aceea utilizată în România.

Identitatea românească a limbii vorbite în Republica Moldova a fost susținută decenii la rând, cu argumente incontestabile, lingvistice, istorice și culturale, de specialiști de prestigiu în cadrul mai multor manifestări științifice, organizate la București, în cadrul Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, la Chișinău, la Iași sau la Timișoara, în cadrul unor congrese și conferințe internaționale ale filologilor români.

Intervenții numeroase, semnate de mari personalități ale lingvisticii românești și europene (între care Eugen Coșeriu, Marius Sala, Silviu Berejan, Grigore Brâncuș, Alexandru Niculescu) au adus constant în atenția publicului adevărul știut de toți, dar ignorat de unii politicieni.

Au fost tipărite și apoi reeditate volume de studii (între care Limba română este patria mea, Chișinău, 1996, Unitatea limbii române cu privire specială la Basarabia și Bucovina, București, 2004). Publicații periodice diverse, între care un loc distinct îl ocupă revista „Limba Română”, înființată la Chișinău în anul 1991, au abordat și ele constant problema românității limbii oficiale din Republica Moldova. 

În acest context, impunerea sintagmei „limba română”, clară și univocă, spre deosebire de celelalte denumiri vehiculate până în prezent din rațiuni și cu intenții politice evidente („limba moldovenească”, „limba noastră”, „limba de stat”, „limba maternă” sau „limba oficială”), consfințește unitatea lingvistică existentă în spațiul românității răsăritene.

O unitate bazată pe origine, pe istorie și pe aspirații comune ale românilor care au trăit și trăiesc de o parte și de alta a Prutului. Unitate pe care despărțirea temporară de trunchiul originar, impusă de imperiul țarist (în anul 1812), apoi de cel sovietic (în anul 1940), și intensa politică de deznaționalizare impusă de noii stăpânitori nu au putut să o anuleze.

Impunerea, prin recenta hotărâre a Parlamentului, a sintagmei „limba română” pentru denumirea limbii oficiale din Republica Moldova în toate domeniile vieții culturale și științifice, în învățământ, în administrație și în justiție reprezintă și un semnal decisiv pentru recunoașterea în plan european a unității noastre culturale.

În cele două state, România și Republica Moldova, constituite în momente istorice bine cunoscute și funcționând acum ca unități statale distincte în spațiul romanității orientale, se vorbește o singură limbă, limba română.

Publicitate

CUM S-AU FOLOSIT de-a lungul istoriei conducătorii moscoviți de numele statului medieval Kyivan Rus, pentru a justifica politica lor expansionistă

De-a lungul istoriei, criminalii de la Kremlin au folosit ilegitim denumirea statului medieval al rusinilor, Rusia Kieveană, pentru a justifica expansionismul rusesc.

Verdictul istoricului Christoph Mick

Specialist în istoria Ucrainei, a Rusiei și a Poloniei, cercetătorul Christoph Mick profesor de istorie europeană modernă la Universitatea din Warwick, Marea Britanie, explică faptul că, pe parcursul a mai multor secole, conducătorii ruși au abuzat de denumirea statului medieval Rusia Kieveană al rusinilor, pentru a-și justifica expansionismul și anexările de teritorii străine din estul Europei. 

WWW.podul.ro evidențiază că pentru a-și justifica planurile criminale vizând anexarea întregii Ucraine, Vladimir Putin s-a referit în mod repetat la ceea ce rușii numesc ”Rusia Kieveană”, considerând că acest stat medieval ortodox, centrat în jurul capitalei ucrainene contemporane, Kiev, este punctul comun de origine atât pentru ucraineni, cât și pentru ruși.

În opinia sa, acest lucru înseamnă că poporul ucrainean ar fi rus. Și mai crede că misiunea sa este de a restabili unitatea teritoriilor rusești, ca o condiție prealabilă pentru ca Rusia să fie o mare putere, scrie publicația online https://amp.scroll.in, citând The Conversation.

În același timp, ucrainenii se referă la Rusia Kyiviană ca fiind leagănul propriei lor națiuni. Acestea nu sunt pământuri rusești, ci „pământurile Rusi ( ь – de la rusini)”.

Cuvântul „rus” provine din vechiul cuvânt slav răsăritean Роусь (care se citește „Rous'” atunci când îl convertești din chirilică în litere romane). Cuvântul se referă la ținutul unui popor numit Rusi: strămoșii comuni ai rușilor, ucrainenilor și bielorușilor de astăzi.

De-a lungul istoriei, au existat conducători ruși care au crezut în misiunea lor de a „aduna pământurile rusești”, pământul Rusiei.

Alții s-au folosit pur și simplu de această idee pentru a justifica ambițiile hegemonice ale Rusiei.

Rusi(ь) kieveană

Principatul Kievului a fost fondat pe locul unde se află Kievul contemporan în secolul al IX-lea de către războinicii-trădători vikingi veniți din Scandinavia (numiți și Varangi sau Rus) care s-au amestecat cu populația locală slavă de est.

În anul 988, prințul Volodymyr de Kiev a adoptat creștinismul de la Bizanț, nu de la Roma, iar Rus – termen care se aplică acum și ținutului – a devenit parte a lumii creștine ortodoxe.

Putin se referă la acest eveniment ca la o „alegere civilizațională” care a modelat viitorul rușilor, ucrainenilor și bielorușilor.

A creat ceea ce el numește ”un spațiu spiritual comun”, un spațiu rus ortodox, distinct de lumea latină, romano-catolică. În schimb, popoarele vecine – polonezii și lituanienii – și-au preluat creștinismul de la Roma.

Odată cu sosirea trupelor mongole la mijlocul secolului al XIII-lea, teritoriul Rusiei kievene a fost dezmembrat. Părțile de vest și sud-vest, care constituie cea mai mare parte a teritoriului Ucrainei și Belarusului de astăzi, au fost împărțite între Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei. Între timp, părțile nordice și nord-estice au fost izolate de evoluțiile din Europa timp de 200 de ani.

Culegători de pământ

Prima mențiune istorică a Moscovei apare într-o cronică din 1147. Mai târziu, prințul Ivan I al Moscovei (circa 1288-1340), cunoscut sub numele de Kalita (sacul cu bani), a fost colector de taxe pentru sultanul Ozbeg, han al Hoardei de Aur. Ozbeg i-a acordat lui Ivan titlul de mare prinț, așa cum erau cunoscuți în mod tradițional conducătorii Kievului.

Iar Ivan și succesorii săi au folosit ulterior acest titlu pentru a revendica toate pământurile rusine, inclusiv cele aflate sub stăpânire lituaniană și poloneză, ca fiind patrimoniul lor.

Ivan al III-lea (1440-1505), fiul său Vasili al III-lea (1478-1533) și nepotul său Ivan al IV-lea, cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic (1530-1584) au fost cei mai de succes culegători de pământuri ale Rusiei în faza inițială, cotropind și anexând pământurile prinților Rusini rivali din nord și nord-est.

După cucerirea Constantinopolului de către armata otomană în 1453, liderii religioși ai Moscovei au susținut că a avut loc un transfer al imperiului bizantin: Moscova se credea a treia Romă și capitala creștinătății. Din acel moment, Ivan al III-lea nu numai că s-a autointitulat mare prinț, ci și țar, derivând de la „Caesar”, titlul folosit de împărații romani și mai târziu de împărații bizantini.

Țarii de la Moscova se prezentau ca protectori ai credinței ortodoxe. Aceștia au justificat intervențiile în afacerile interne ale țărilor vecine sub pretextul că i-ar fi protejat pe credincioșii ortodocși.

În mod similar, guvernul rus de astăzi justifică invadarea Ucrainei prin invocarea necesității de a proteja milioanele de vorbitori de limbă rusă care trăiesc acolo.

Marele duce al Lituaniei era principalul rival al țarului și pretindea, de asemenea, că este conducătorul întregii Rusii. Începând cu secolul al XIV-lea, Polonia și Lituania au început să se unească. Uniunea polono-lituaniană a fost înființată în cele din urmă în 1569.

Un adversar formidabil, până la mijlocul secolului al XVII-lea, Polonia-Lituania se afla în război cu majoritatea vecinilor săi. Și pe plan intern, Commonwealth-ul s-a luptat cu rebeliunile.

Cazacii ucraineni, conduși de hatmanul (lider militar și conducător) Bohdan Khmelnitsky, au încercat să se separe, în parte din cauza discriminării cu care se confruntau în calitate de creștini ortodocși sub un conducător catolic.

Foto: Jurământ – ceremonial de credință al cazacilor ucraineni față de țarul Rusiei. | Boris Chorikov/ Wikimedia Commons (domeniu public).

După câteva eșecuri, Hmelnițki a cerut sprijinul țarului ortodox al Moscovei, Alexis.

În 1654, cazacii și emisarii lui Alexis au semnat tratatul de la Pereyaslav, supunând astfel Ucraina stăpânirii rusești în contextul luptei lor împotriva comunității polono-lituaniene.

Istoricii au păreri diferite în ceea ce privește scopul pe care acest pact l-a avut în cele din urmă.

Din punctul de vedere al căpeteniilor cazacilor de atunci, precum și al istoricilor ucraineni de astăzi, a fost o alianță temporară, îndreptată împotriva Poloniei-Lituaniei.

Pentru țar, între timp, și pentru generațiile de istorici ruși care au urmat, a fost o recunoaștere a unei „suzeranități a Moscovei pentru eternitate”.

Rusia și Polonia au fost apoi în război până în 1667, când cele două părți au semnat armistițiul de la Andrusovo. Prin acest acord, Moscova a primit Ucraina la vest de râul Nipru/Dnieper, precum și partea estică a actualului Belarus.

În secolul al XVIII-lea, Polonia-Lituania a fost forțată să intre în sfera de influență rusă și, în 1772, a fost împărțită între Prusia, Austria și Rusia.

Imperativul istoric de a aduna ”pământul Rusiei” nu a fost scopul principal al acestui expansionism din partea Moscovei.

Mai degrabă, a fost justificarea ideologică dată de conducătorii săi pentru a consolida și extinde mai întâi statul moscovit în nordul Rusiei și apoi pentru avansurile imperiale în Ucraina și Belarus.

În perioada sovietică, încorporarea celei mai mari părți a Ucrainei în Uniunea Sovietică sub conducerea lui Lenin nu a fost determinată de ideea de a aduna pământul Rusiei, ci de dorința de a face din Ucraina un stat socialist.

Conceptul este însă conținut implicit în justificarea lui Stalin pentru invadarea estului Poloniei în 1939.

Propaganda sovietică susținea că aceasta nu era doar o „eliberare socială”, ci și o „eliberare națională” a „fraților și surorilor” belaruși și ucraineni.

Putin vorbește, de asemenea, despre „frații și surorile” ucraineni.

Dar el duce un război împotriva lor pentru că aceștia i-au arătat foarte clar dictatorului că nu doresc să fie din nou „adunați” – mai multe detalii AICI. 

Leon Troțki, revoluția bolșevică, și sprijinul de care s-a bucurat în rândurile marii finanțe americane

Foto: Lev Davidovich Bronstein – scriitor și lider comunist cunoscut sub numele de LeonTroțki (n.7 noiembrie 1879 – d.21 august 1940).

Cine a fost Leon Troțki?

Leon Trotski a fost teoretician comunist, prolific scriitor, lider al Revoluției bolșevice din Rusă din 1917 , comisar al poporului pentru afacerile externe sub Lenin (1917-1918), apoi șef al Armatei Roșii în calitate de comisar al armatei și afacerilor navale (1918- 1924).

Exilat din Uniunea Sovietică, după ce a pierdut lupta pentru putere cu Stalin, care a devenit succesorul lui Lenin, Troțki a fost asasinat brutal în 1940 .

Copilăria lui Leon Troțki

Leon Trotsky (născut Lev Davidovich Bronstein sau Bronshtein) în localitatea Yanovka (în ceea ce este acum Ucraina), a trăit împreună cu tatăl său, David Leontyevich Bronstein (un agricultor evreu prosper) și mama sa, Anna, până la vârsta de opt ani, când părinții l-au trimis la școală la Odesa.

Istoricul și scriitorul Jennifer Rosenberg, consemnează în publicația https://ro.eferrit.com/leon-trotki,că, după ce s-a mutat la Nikolaev în 1896, în ultimul an de școală, viața tânărului Troțki a început să se transforme.

La vârsta de 17 ani, Troțki sa familiarizat cu marxismul și a început să renunțe la școală pentru a strânge legăturile cu exilați politici și pentru a citi broșuri și cărți ilegale.

S-a înconjurat cu alți tineri care gândeau, citeau și discutau materiale revoluționare și nu a durat mult până când discuțiile pasive despre revoluție s-au transformat în acțiuni revoluționare.

În 1897, Troțki a colaborat pentru înființarea Uniunii Sovietice a Muncitorilor din Rusia, motiv pentru care în ianuarie 1898 a fost arestat.

Troțki în Siberia

După doi ani de închisoare, Troțki a fost d eportat în Siberia și s-a căsătorit cu Alexandra Lvovna, o revoluționară care fusese de asemenea condamnată la patru ani de exil în Siberia. În timp ce erau în Siberia, au avut împreună două fiice.

În 1902, după efectuarea a doi dintre cei patru ani de exil,Troțki a decis să fugă, lăsându-și soția și fiicele în urmă. El a fugit cu un pașaport fals, pe care a scris numele Leon Troțki, fără să știe că acesta va fi pseudonimul pe care îl va folosi pentru tot restul vieții. Numele „Troțki” fusese numele șefului închisorii din Odessa prin care trecuse.

Troțki și Revoluția Rusă din 1905

Troțki a reușit să emigreze la Londra, unde sa întâlnit și a colaborat cu Vladimir LENIN la ziarul revoluționar al social-democraților ruși, Iskra .

În 1902, Troțki s-a întâlnit cu viitoarea sa a doua soție, Natalia Ivanovna, cu care se va căsători anul următor și cu care va avea doi fii.

Când știrea despre Duminica sângeroasă din Rusia (ianuarie 1905) a ajuns la Troțki, el a decis să se întoarcă în Rusia.A petrecut cea mai mare parte din 1905 scriind numeroase articole pentru broșuri și ziare al căror scop era acela de a inspira, a încuraja și a întări protestele și revoltele care au zdruncinatr puterea țarului în timpul Revoluției ruse din 1905.

La sfârșitul anului 1905, Troțki devenise lider al revoluției.

Deși revoluția din 1905 a eșuat, Troțki însuși a numit-o mai târziu o „repetiție” pentru Revoluția Rusă din 1917.

Înapoi în Siberia

În decembrie 1905, Troțki a fost arestat pentru rolul său în Revoluția Rusă din 1905.A fost din nou condamnat la exil în Siberia în 1907 și, încă o dată, a scăpat. De data aceasta, el a fugit în februarie 1907 prin peisajul înghețat al Siberiei, cu o sanie trasă de reni.

A petrecut următorii zece ani în exil, trăind în diverse orașe, inclusiv Viena, Zurich, Paris și New York.

Troțki pleacă din New York pentru a desăvârși revoluția

Leon Troțki, scria în New York Times, 13 decembrie 1938:”Vei avea o revoluție, o revoluție teribilă. Ce curs va avea, depinde mult de ceea ce Dl. Rockefeller îi spune Dlui. Hague să facă. Dl. Rockefeller este un simbol al clasei conducătoare americane și Dl. Hague (un politician din New Jersey) este un simbol al instrumentelor sale politice”.

Din https://www.anacronic.ro, care a reprodus un fragment din excelentul volum al regretatului economist Antony Sutton, „Wall-Street și Revoluția Bolșevică”, aflăm că în 1916, anul care a precedat Revoluția Rusă, internaționalistul Leon Troțki a fost izgonit din Franța, datorită participării sale la conferința de la Zimmerwald, însă fără îndoială și pentru articolele sale polemice scrise pentru Nashe Slovo, un ziar rusesc tipărit în Paris.

În septembrie 1916 Troțki a fost escortat politicos de către poliția franceză, la granița cu Spania.

Câteva zile mai târziu poliția din Madrid l-a arestat și pus într-o celulă tip „clasa I” la un preț de 1,5 peseta pe zi. Ulterior Troțki a fost dus la Cadiz, apoi în final la Barcelona unde a fost plasat la bordul companiei spaniole transatlantice de vapoare Monserrat. Troțki și familia sa au traversat Oceanul Atlantic și a ajuns în New York pe 13 ianuarie, 1917.

Și alți troțkiști au traversat Atlanticul spre vest. Un grup troțkist a obținut o influență imediat în Mexic, suficientă pentru a scrie Constituția Querétaro pentru guvernul revoluționar Carranza, dând astfel Mexicului distincția dubioasă a fi primul stat din lume care a adoptat o Constituție de tip sovietic.

Cum a supraviețuit Troțki, care știa numai germană și rusă, în America capitalistă? Potrivit autobiografiei sale, „Viața mea”, „Singura mea profesie în New York a fost cea a unui socialist revoluționar”.

Cu alte cuvinte, Troțki a scris ocazional articole pentru Novy Mir, ziarul socialist rus din New York. Știm că apartamentul familiei Troțki din New York avea frigider și telefon și familia se plimba ocazional cu o limuzină cu șofer.

Acest mod de viață i-a pus în încurcătură pe cei doi tineri Troțki. Când au mers odată într-o ceainărie băieții își întrebau mama de ce nu vine șoferul?”. Stilul de viață al lui Troțki nu pare compatibil cu venitul declarat. Singurele fonduri primite în 1916 și 1917 admise de Troțki au fost 310 de dolari și Troțki a spus că „a împărțit cei 310 dolari la 5 imigranți care se întorceau în Rusia”.

Totuși, Troțki a plătit pentru o cabină de clasa I în Spania, a călătorit cu familia din Europa în Statele Unite, a obținut un apartament excelent în New York – plătind chiria pe 3 luni – și folosea o limuzină cu șofer. Toate acestea din veniturile lui de revoluționar sărac pentru câteva articole în ziarele rusești puțin circulate precum Nashe Slovo din Paris și Novy Mir din New York!

Joseph Nedava estimează venitul lui Troțki din 1917 la 12 dolari pe săptămână „suplimentat de unele onorarii din conferințe”. Troțki a fost în New York în 1917 pentru 3 luni, în perioada ianuarie-martie. Aceasta înseamnă un venit de 144 de dolari de la Novy Mir și, să spunem, un altul de 100 de dolari în onorarii de conferință, pentru un total de 244 de dolari.

Din acești 244 de dolari Troțki a putut să dea 310 dolari prietenilor săi, să-și plătească apartamentul din New York, să-și întrețină familia și să aibă cei 10.000 de dolari care i-au fost confiscați în aprilie 1917 de autoritățile canadiene în Halifax. El pretinde că cei care spun că a avut și alte surse de venituri sunt „bârfitori” care răspândesc „calomnii stupide” și „minciuni”, însă dacă nu cumva juca la cursele de cai din Jamaica, e greu de explicat situația sa.

Evident, Troțki avea surse de venituri nedeclarate. Care era sursa?

În „Drumul către siguranță” autorul Arthur Willert spune că Troțki și-a câștigat traiul lucrând ca electrician pentru Studiourile de Film Fox.

Alți autori s-au referit la alte ocupații, însă nu există evidențe că a fost remunerat din alte activități decât din cele de scris și vorbit. Multe cercetări s-au centrat pe faptul verificabil că atunci când a părăsit New York în 1917 pentru Petrograd, pentru a organiza faza bolșevică a revoluției, a plecat cu 10.000 de dolari.

În 1919 Comisia Overman din Senatul SUA a cercetat propaganda bolșevică și banii germani din Statele Unite și întâmplător a dat peste sursa celor 10.000 de dolari ai lui Troțki. Ancheta comisiei Overman asupra colonelului Hurban, atașatul Washington în legația cehă, a produs următorul dialog:

Col. Hurban: Poate că Troțki a luat bani din Germania, însă nu recunoaște.

Lenin nu va nega. Miliukov a probat că a primit 10.000 de dolari de la unii germani în timp ce era în America. Miliukov avea proba, însă a negat. Troțki a negat, deși Miliukov avea proba.

Senatorul Overman: A fost acuzat că Troțki a primit 10.000 de dolari aici.

Col. Huban: Nu-mi amintesc cât era suma, dar știu că a fost o chestiune între el și Miliukov.

Senatorul Overman: Miliukov a probat acest lucru?

Col. Huban: Da, domnule.

Senatorul Overman: Știi de unde i-a luat?

Col. Huban: Îmi amintesc că erau 10.000 de dolari; însă nu contează. Vorbesc despre propaganda lor. Statul german cunoștea Rusia mai bine ca oricine și știau că ar putea distruge armata rusă cu ajutorul acestor oameni.

(La 5:45 după amiaza subcomisia a luat o pauză până, miercuri, 19 februarie, la 10:30 dimineața).

Este remarcabil cum comisia a luat brusc o pauză înainte ca sursa fondurilor primite de Troțki să fie consemnată în arhivele Senatului. Când lucrările s-au reluat a doua zi, Troțki și cei 10.000 de dolari ai săi nu mai erau un subiect de interes pentru Comisia Overman. Mai târziu vom prezenta evidențe privind finanțarea activităților germane și revoluționare în SUA de către casele financiare din New York; sursele celor 10.000 de dolari ai lui Troțki vor intra iar în atenție.

O sumă de 10.000 de dolari de origine germană este menționată într-o telegramă britanică oficială către autoritățile navale canadiene din Halifax, care cerea ca Troțki și compania să fie lăsați la S.S. Kristianiafjord.

Din raportul serviciilor de informații britanice aflăm că Gregory Weinstein, care în 1919 a devenit un membru important al Biroului Sovietic din New York, a colectat în New York fonduri pentru Troțki.

Aceste fonduri proveneau din Germania și au fost oferite via Volks-zeitung, un cotidian german din New York și subvenționat de statul german. În timp ce fondurile lui Troțki sunt oficial raportate ca fiind germane, Troțki a fost implicat activ imediat în politica americană înainte de a pleca din New York pentru Rusia și revoluția de acolo.

În 5 martie 1917, ziarele americane vorbeau de creșterea posibilității unui război cu Germania; în aceeași seară în care Troțki a propus o rezoluție la o întâlnire a Partidului Socialist local „cerând socialiștilor să încurajeze grevele și să se opună recrutării în eventualitatea unui război cu Germania”.

Leon Troțki a fost numit de New York Times „un revoluționar rus exilat”. Louis C. Fraina, care a co-sponsorizat rezoluția lui Troțki, mai târziu – sub pseudonim – a scris o carte necritică despre imperiul financiar Morgan numită „Casa Morgan”. Propunerea Troțki-Fraina i s-a opus facțiunea Morris Hillquit, și ulterior Partidul Socialist a votat împotriva rezoluției.

O săptămână mai târziu, pe 16 martie, în timpul demisiei țarului, Leon Troțki a fost intervievat în birourile Novy Mir. Interviul conținea o declarație profetică despre revoluția rusă:

„… comisia care a înlocuit conducerea demisă în Rusia nu reprezintă interesele sau scopurile revoluționarilor, care probabil i-ar fi scurtat timpul și ar fi ales oameni care să ducă mai departe democratizarea Rusiei”.

„Oameni care vor aduce mai degrabă democratizarea în Rusia” vizează menșevicii și bolșevicii care atunci erau în exil și trebuiau să se întoarcă în Rusia. Comisia temporară a fost numită „Guvern Provizoriu”, un nume, despre care trebuie să remarcăm, a fost folosit de la începutul revoluției din martie și nu a fost aplicat după evenimente de către istorici.

Președintele Woodrow Wilson și un pașaport pentru Troțki

Președintele Woodrow Wilson a fost zâna cea bună care i-a oferit lui Troțki un pașaport de întoarcere în Rusia „să continue” revoluția. Acest pașaport american a fost însoțit de un permis rus de intrare și de o viză britanică de tranzit. Jennings C. Wise, în Woodrow Wilson:

Discipolul Revoluției, face comentariul pertinent că „istoricii nu trebuie să uite niciodată că Woodrow Wilson, în ciuda eforturilor poliției britanice a făcut posibil ca Leon Troțki să intre în Rusia cu pașaport american”.

Președintele Wilson i-a facilitat lui Troțki intrarea în Rusia și în același timp birocrați grijulii de la Departamentul de Stat, preocupați de cum pot intra în Rusia acești revoluționari, au încercat unilateral să accelereze procedurile de eliberare a pașaportului. The legația din Stockholm a telegrafiat pe 13 iunie 1917 Departamentului de Stat, imediat după ce Troțki trecuse granița ruso-finlandeză „Legația a informat confidențial birourile de pașapoarte ruse, englezești și franceze de la granița rusă, Tornea, care era foarte îngrijorată de trecerea de persoane suspecte cu pașapoarte americane”.

Acestei telegrame Departamentul de Stat i-a răspuns în aceeași zi că „Departamentul e preocupat în mod special de emiterea de pașapoarte pentru Rusia”; de asemenea, departamentul a autorizat cheltuieli de către legație pentru a înființa un birou de control al pașapoartelor în Stockholm și să angajeze „cetățeni americani responsabili” în munca de control. Însă pasărea a fugit din coteț. Menșevicul Troțki și bolșevicul Lenin erau deja în Rusia pregătind „continuarea revoluției”. Rețeaua de pașapoarte a prins numai păsări legitime. De exemplu, pe 26 iunie, 1917, Herman Bernstein, un ziarist reputat din New York în drumul său spre Petrograd pentru a reprezenta New York Herald, a fost reținut la granița și i-a fost refuzată intrarea în Rusia.

Mai târziu, în mijlocul lui august în 1917 ambasada rusă din Washington a cerut Departamentului de Stat (și acesta a fost de acord) „să prevină intrarea în Rusia a infractorilor și anarhiștilor…din care unii au ajuns deja în Rusia”. Prin urmare, datorită tratamentului preferențial al lui Troțki, când S.S. Kristianiafjord a plecat din New York pe 26 martie, 1917, Troțki era la bord și cu pașaport american – în compania altor revoluționari troțkiști, finanțiști Wall Street comuniști americani și alte persoane interesante, dintre care puțini îmbarcați pentru afaceri uzuale. Această mulțime pestriță de pasageri a fost descrisă de Lincoln Steffens, editorialistul american astfel:

Lista pasagerilor era lungă și misterioasă. Troțki era la timonă cu un grup de revoluționari; era un revoluționar japonez în cabina mea. Erau o mulțime de olandezi care se grăbeau către casă din Java, singuri oameni inocenți de la bord. Restul erau mesageri de război, 2 de pe Wall Street pentru Germania….

De remarcat, Lincoln Steffens era la bord în drum către Rusia, la invitația explicită a lui Charles Richard Crane, un susținător și fost președinte al comisiei de finanțe a Partidului Democrat. Charles Crane, vice președinte al companiei Crane, a organizat compania Westinghouse în Rusia, era membru al misiunii de bază în Rusia și nu a făcut mai puțin de 23 de vizite în Rusia între 1890 și 1930.

Fiul său, Richard Crane, a fost un asistent personal al secretarului de stat de atunci Robert Lansing. Potrivit fostului ambasador în Germania William Dodd, Crane „a făcut multe pentru a aduce la Kerensky revoluția către comunism”.

Și comentariile lui Steffen in jurnalul său privind conversațiile de la bordul S.S. Kristianiafjord sunt foarte pertinente:

„ . . .toți cad de acord că revoluția este numai prima fază, că aceasta trebuie să crească. Crane și radicalii ruși de pe navă cred că ar trebui să fim în Petrograd pentru re-revoluție.

Crane s-a întors în Statele Unite când revoluția bolșevică (adică, „re-revoluția”) a fost terminată și, deși era cetățean particular, i se dădeau rapoarte de primă mână privind progresul revoluției bolșevice, pe măsură ce telegramele erau primite de Departamentul de Stat.

De exemplu, un memorandum datat 11 decembrie 1917, numit „copia raportului privind revolta maximalistă pentru dl. Crane”, era făcut de Maddin Summers, consul general al SUA la Moscova și spunea:

Am onoarea să includ aici o copie a aceluiași raport de mai sus, cu cererea ca acesta să fie trimis pentru informarea personală a Dlui Charles R. Crane. S-a acceptat că Departamentul nu are nicio obiecție ca Dl. Crane să vadă raportul.

Pe scurt, imaginea neobișnuită care se desprinde de aici este aceea că Charles Crane, prieten și susținător al lui Woodrow Wilson și un finanțist și politician important, avea un rol știut în „prima” revoluție și a călătorit în Rusia în mijlocul lui 1917 în compania comunistului american Lincoln Steffens, care era în contact atât cu Woodrow Wilson, cât și cu Troțki.

Ultimul avea un pașaport emis la ordinele lui Wilson și 10.000 de dolari din presupuse surse germane. La întoarcerea sa în SUA după „re-revoluție” lui Crane i s-a dat acces la documente oficiale privind   consolidarea regimului bolșevic.

Acesta este un pattern de evenimente care se întrepătrund și care necesită cercetări ulterioare și care sugerează, deși fără probe directe, legături între finanțistul Crane și revoluționarul Troțki.