CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SCURTĂ ISTORIE A ”MOLDOVENISMULUI”- Evoluția acestei teorii diversioniste clocite în laboratoarele moscovite (II). VIDEO.

Urmarea părții I a articolului :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/30/scurta-istorie-a-moldovenismului-si-evolutiile-recente-ale-acestei-teorii-diversioniste-clocite-in-laboratoarele-moscovite-i/


Degradarea fără precedent a relaţiilor cu România în perioada restauraţiei comuniste

După acuzaţiile de „expansionism” aduse României, la Strasbourg, de către ministrul Justiţiei din R.Moldova, Ion Morei, relaţiile bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău au cunoscut o degradare continuă, care a durat până la sfârşitul guvernării PSD (noiembrie 2004) din ţara noastră.

În ciuda declaraţiilor ostile ale liderilor comunişti la adresa României, autorităţile de la Bucureşti s-au străduit să menţină un echilibru formal al relaţiilor bilaterale, fără a intra în polemici cu Chişinăul.

Contactele la nivel înalt între oficialităţile din cele două state au fost conjuncturale, prilejuite de unele reuniuni internaţionale, cum a fost Summit-ul central-european de la Mamaia, în luna mai 2004.

O invitaţie adresată de preşedintele Ion Iliescu liderului comunist de a participa la festivităţile de comemorare a 500 de ani de la moartea domnitorului Ştefan cel Mare, organizate la Putna, la 2 iulie 2004, a fost refuzată, Vladimir Voronin preferând să facă o vizită particulară la Suceava, la 12 noiembrie acelaşi an.

Nici pe linia ministerelor de externe situaţia nu a fost mai bună, înregistrându-se o singură vizită şi aceea de lucru, efectuată de ministrul de externe român, Mircea Geoană, la Chişinău, la 1 aprilie 2003.

În planurile economic şi cultural-spiritual, mecanismul de integrare comună al Comitetelor interministeriale din cele două state, care funcţiona de peste 10 ani, a fost desfiinţat şi înlocuit cu o Comisie mixtă interguvernamentală de colaborare economică şi de integrare europeană, care, în următorii cinci ani, s-a întrunit doar de două ori.

Celelalte proiecte bi- şi trilaterale importante, între care Trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina şi euroregiunile „Prutul superior” şi „Dunărea de Jos” au fost abandonate sine die, din cauza lipsei de interes a oficialităţilor comuniste de la Chişinău.

De altfel, trebuie precizat faptul că relaţiile bilaterale au fost aduse, din cauza reticenţei şi ostilităţii guvernanţilor roşii, la unul dintre cele mai scăzute niveluri cunoscute până atunci.

Începând cu anul 2005, în România a venit la putere o guvernare de centru-dreapta, a Alianţei „DA”, iar preşedinte a fost ales Traian Băsescu, susţinut de aceasta. În Republica Moldova, comuniştii reuşesc, din nou, să câştige alegerile, iar Vladimir Voronin, în urma unei diversiuni puse la cale de Moscova, prin intermediul slugii sale credincioase, Iurie Roşca, să câştige cel de-al doilea mandat de preşedinte.

În aceste condiţii, comuniştii au adoptat, timp de un an, o anumită atitudine de tatonare, perioadă în care au avut loc mai multe contacte la nivel înalt ale liderilor din cele două state româneşti.

După această perioadă, relaţiile bilaterale dintre cele două state au reintrat în albia „firească”, a ostilităţii faţă de România, manifestate de regimul comunist în primii săi ani de guvernare.

Convingându-se că nici noua putere de centru-dreapta de la Bucureşti nu avea de gând să accepte aberaţiile preceptelor ideologice ale moldovenismului, liderii comunişti, în frunte cu Vladimir Voronin, au trecut la atacuri împotriva României pe toate fronturile.

Campania antiromânească deosebit de virulentă a atins o cotă maximă în anul 2007, după aderarea României la UE şi reintroducerea vizelor pentru românii basarabeni, când cererea pentru redobândirea cetăţeniei române a luat o amploare fără precedent, lucru care a îngrijorat într-o foarte mare măsură autorităţile comuniste.

Pentru a stăvili valul de cereri privind redobândirea cetăţeniei române, V. Voronin a trecut la atac pe mai multe direcţii.

În primul rând, mass-media controlată de putere a început să acuze România de „distrugerea” economiei Republicii Moldova, de activitate „antistatală” în Basarabia a „coloanei a cincea” a ţării noastre, precum şi de comportamentul „duplicitar” al autorităţilor române. Întâmplător sau nu, însă foarte curios, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, îşi exprimase, cam în acelaşi timp, nemulţumirea faţă de acordarea cetăţeniei române basarabenilor.

În al doilea rând, preşedintele roşu s-a transformat într-un orchestrator al unei diversiuni puse la cale de Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de la Chişinău, primindu-i în audienţă pe trei dintre reprezentanţii aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România”, care s-au arătat preocupaţi „de a restabili echitatea istorică în privinţa moldovenilor, a limbii moldoveneşti şi a istoriei moldoveneşti în România modernă”.

În context, liderul comunist le-a promis celor „10 milioane de moldoveni” din România prioritate pentru obţinerea cetăţeniei moldoveneşti, sugerându-le chiar că poate ridica pretenţii asupra „teritoriilor moldoveneşti aflate la Vest de Prut”.

În al treilea rând, autorităţile comuniste au efectuat unele demersuri pentru informarea organismelor internaţionale şi europene despre comportamentul „inadmisibil” al României faţă de Republica Moldova. Astfel, într-o declaraţie a guvernului Tarlev se preciza că acesta a cerut comunităţii internaţionale „să-şi folosească influenţa asupra României, pentru ca Bucureştiul să nu se mai amestece în treburile Republicii Moldova”.

De asemenea, însuşi Vladimir Voronin confirma că, în cadrul vizitei efectuate la Bruxelles, la 18-19 iunie 2007, „le-am povestit totul” (oficialilor comunitari – n.n.) despre politica României în domeniul cetăţeniei şi că a insistat pentru deschiderea, pe lângă Ambasada Ungariei la Chişinău, a unui Centru comun de eliberare a vizelor, pentru a lipsi România de avantajul de a fi „singura ţară prin care se putea intra în Europa”.

În al patrulea rând, regimul comunist de la Chişinău a trecut la acţiuni directe împotriva României.

În urma unei provocări, organizate de serviciile speciale moldoveneşti, consulul român, Alexandru Rus, este acuzat de luare de mită pentru a facilita procesul de acordare a vizelor româneşti.

Iar numai după câteva luni, la 13 decembrie 2007, Vasile Nane, ataşat cultural, şi Laurenţiu Pinte, secretar I, sunt declaraţi persona non grata şi obligaţi să părăsească teritoriul Republicii Moldova în 24 de ore. În aceeaşi notă, Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, este convocat, la 3 decembrie 2007, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi avertizat în legătură cu unele declaraţii recente ale sale, potrivit cărora România nu poate încheia un tratat de frontieră cu Republica Moldova, deoarece liderii comunişti insistă ca în text să se facă referire la Tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, prin care erau fixate graniţele URSS, într-o perioadă în care România era „un stat înfrânt şi ocupat” de sovietici.

Pe de altă parte, pentru a restrânge sau înlătura „influenţa românească” în Basarabia, regimul roşu a retras, la 27 septembrie 2007, licenţa de emisie a postului public de televiziune TVR 1, deşi aceasta era valabilă până în 2011, şi a acordat-o Companiei „TLFM International”, creată ad hoc şi controlată de putere.

În continuare, autorităţile comuniste au început să introducă tot felul de restricţii ilegale pentru cetăţenii români la punctele de trecere a frontierei de la Prut, unor delegaţii ale oraşelor Bacău, Târgu-Mureş, Năvodari şi altele, invitate la hramul Chişinăului, interzicându-le să intre în Republica Moldova.

Retorica antiromânească a lui Vladimir Voronin şi a altor lideri comunişti a continuat pe tot parcursul anului 2008, precum şi în prima jumătate a anului 2009, în ciuda vizitelor, oficiale, de lucru sau ocazionale, ale unor înalţi demnitari români în Republica Moldova, menite să ducă la detensionarea şi normalizarea relaţiilor bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău.

Contactele respective nu au reuşit să elimine problemele controversate din relaţiile bilaterale, care privesc, îndeosebi, încheierea Tratatului politic de bază şi a Acordului de delimitare a frontierei dintre România şi Republica Moldova.

Lipsa acestora din cadrul juridic bilateral este pusă de regimul comunist pe seama autorităţilor române şi este considerată ca principala cauză a tensionării raporturilor dintre Bucureşti şi Chişinău.

Totodată, absenţa acestor documente este văzută de liderii comunişti ca o nerecunoaştere de către România a independenţei Republicii Moldova şi un „atentat” la integritatea teritorială a acesteia.

Realitatea însă este că Bucureştiul consideră un eventual tratat de frontieră ca fiind inutil şi contrar realităţilor istorice, care îi leagă pe românii de pe cele două maluri ale Prutului, dorind să încheie un acord de parteneriat în spirit european, în timp ce liderii roşiide la Chişinău vedeau în semnarea celor două documente o delimitare definitivă şi totală a Basarabiei faţă de România, aşa cum le-o cerea Moscova.

Regimul comunist a respins constant orice iniţiativă de colaborare venită din partea României, inclusiv în ceea ce priveşte expertiza şi sprijinul pe care Bucureştiul s-a oferit să le acorde Chişinăului în demersurile acestuia pentru integrarea în UE.

Atât Vladimir Voronin, cât şi Andrei Stratan, ministrul afacerilor externe, au respins ofertele, în acest sens, ale autorităţilor române, declarând că „… nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari.

Suntem pregătiţi să trecem de sine stătător etapele de integrare europeană. Vom coopera cu Bucureştiul doar prin Bruxelles, conform regulilor şi principiilor UE”.

Aceste declaraţii erau însă contrazise de cele ale lui Kinga Goncz, ministrul ungar al afacerilor externe, care, cu prilejul vizitei premierului Vasile Tarlev la Budapesta, afirma că, la cererea Republicii Moldova, urma să fie delegat la Chişinău un expert maghiar în problematica europeană, iar Vasile Tarlev, la rândul său, mulţumea Ungariei pentru sprijinul consecvent acordat în implementarea standardelor europene.

În ultimele luni ale regimului roşu, dar mai ales în zilele următoare comunicării rezultatelor oficiale ale alegerilor parlamentare, care au avut loc la 5 aprilie 2009, relaţiile bilaterale dintre cele două state au cunoscut o criză fără precedent, atingând apogeul.

România a fost acuzată direct de către regimul comunist de la Chişinău, prin intermediul presei guvernamentale, că ar fi trimis oameni pentru a se implica în campania electorală pentru alegerile parlamentare.

Premierul Zinaida Greceanâi a declarat în oficiosul puterii că România şi-ar dori „…pe căi ilegale, chiar violente, destabilizarea acestei ţări şi impunerea la guvernare a unor partide de opoziţie, care îi sunt credincioase”.

Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, a fost convocat la MAEIE, pentru a fi antenționat despre participarea inadmisibilă a unor cetăţeni români la diferite acţiuni cu caracter electoral.

În context, autorităţile comuniste au închis graniţa pentru cetăţenii români, în ultima săptămână a campaniei electorale, peste 200 dintre aceştia fiind întorşi de la frontieră.

Îngrijorat de o posibilă înfrângere în alegeri, Vladimir Voronin, aflat în vizită la Moscova, pentru a obţine sprijin de la stăpânul său, a declarat, în mod unilateral, fără a se consulta cu celelalte părţi implicate, că acceptă menţinerea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi transformarea formatului „5+2” de negocieri pentru Transnistria într-unul „mai redus”, pe placul Kremlinului.

Poziţia liderului comunist a nemulţumit UE, SUA, OSCE şi Ucraina, care se vedeau astfel excluse din procesul de negocieri privind reglementarea diferendului transnistrean.

Ulterior, în contextul demonstraţiilor anticomuniste de la Chişinău, declanşate de anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor şi de nerecunoaşterea acestora de către partidele de opoziţie, Vladimir Voronin a acuzat deschis România că ar fi fost implicată în tentativa de „lovitură de stat” din Republica Moldova şi că „poporul moldovean a văzut cea mai mare înjosire a propriei lui independenţe – steagul României pe Parlament”, fără a aduce probe şi dovezi pentru susţinerea elucubraţiilor sale.

Drept represalii împotriva „agenturilor străine” (româneşti – n.n.), liderul roşua dispus expulzarea ambasadorului român la Chişinău, Filip Teodorescu, şi a ministrului-consilier al Ambasadei României, Ioan Gaborean, reintroducerea vizelor pentru cetăţenii români, închiderea graniţelor cu România, rechemarea definitivă a ambasadorului Republicii Moldova la Bucureşti, precum şi alte măsuri antiromâneşti. Acestea echivalau cu o „declaraţie de război” a regimului comunist împotriva României şi se aflau la limita ruperii relaţiilor diplomatice dintre cele două state.

Acuzaţiile lui Voronin la adresa României au fost susţinute constant de înalte oficialităţi şi analişti ruşi, atât în timpul desfăşurării evenimentelor, cât şi după aceea.

Serghei Prihodka, consilier pe probleme diplomatice al preşedintelui Dmitri Medvedev, a declarat că „România a turnat intenţionat şi fără ruşine gaz pe foc, provocând grupurile de tineri la mişcările de protest care au devenit violente”.

Rusia este „foarte nemulţumită” de faptul că europenii „şi-au ferit privirea” în timp ce „forţele speciale româneşti au folosit o serie de metode pentru a provoca dezordine în Republica Moldova”.

În acelaşi timp, într-un comunicat al MAE rus se preciza că „Judecând după sloganurile strigate în piaţă, după steagurile României din mâinile organizatorilor acestor acţiuni, scopul lor este să discrediteze rezultatele obţinute în consolidarea suveranităţii Republicii Moldova”.

De asemenea, cu prilejul summit-ului Rusia – UE, de la Habarovsk, oficialii ruşi au solicitat liderilor europeni să ceară României să nu se mai amestece în treburile interne ale Republicii Moldova. Alexandr Gruşko, adjunct al ministrului rus de externe, a cerut, în context, ca „această ţară (România – n.n.) să înceteze presiunile politice asupra Moldovei şi să recunoască definitiv independenţa acestui stat”.

Autorităţile române au dat dovadă de calm şi echilibru în respingerea acuzaţiilor lui Voronin, arătând că acestea reprezentau o încercare a comuniştilor de a transfera responsabilitatea unor grave probleme interne pe seama României. Concomitent, poziţia României a fost transmisă partenerilor săi din comunitatea europeană şi euroatlantică.

Îngheţarea totală a relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova a survenit odată cu refuzul autorităţilor comuniste de a acorda agrementul lui Mihnea Constantinescu, nominalizat în calitate de nou ambasador la Chişinău, şi amânarea sine die a desemnării unui înlocuitor al Lidiei Guţu, fost şef al Misiunii diplomatice a Basarabiei la Bucureşti, numită, ulterior, ca ambasador la Sofia.

Episodul respectiv a marcat cel mai scăzut nivel al relaţiilor României cu Republica Moldova, puterea roşie restaurată reuşind să realizeze o performanţă unică, după 1991, respectiv aceea de a readuce relaţiile bilaterale la gradul zero, existent în ultimii ani ai regimului bolşevic sovietic.

Comportamentul autorităţilor comuniste, specific unui regim totalitar, faţă de România, un stat membru cu drepturi depline al UE, a fost sancţionat de către oficialităţile europene de la Bruxelles.

Miniştrii europeni de externe, reuniţi la Luxemburg, la 15 iunie 2009, au decis să reconsidere relaţiile cu Chişinăul şi să nu reia negocierile cu Republica Moldova privind integrarea europeană până când aceasta nu-şi va reglementa relaţiile cu România.

Totodată, şefii diplomaţiei celor 27 şi-au exprimat preocuparea faţă de abuzurile autorităţilor de la Chişinău, care au avut loc după alegerile de la 5 aprilie 2009 şi au cerut efectuarea unei anchete transparente, imparţiale şi eficiente asupra evenimentelor, care să includă reprezentanţi ai opoziţiei şi experţi internaţionali.

În acelaşi timp, UE a chemat autorităţile comuniste să asigure libera şi corecta desfăşurare a alegerilor anticipate, programate pentru 29 iulie 2009.

În ciuda avertismentelor europene primite, Vladimir Voronin a continuat retorica antiromânească, cerând României, la ieşirea de la urne, „să se dezică de trecutul ei istoric” şi „să nu încerce să joace pe cartea trecutului istoric comun, dar şi să renunţe la unionism şi naţionalism, dacă doreşte dezvoltarea relaţiilor cu Republica Moldova”.

Liderul bolşevic nu a uitat, în acelaşi context, să mulţumească Rusiei pentru sprijinul acordat după alegerile din aprilie, „în acele zile grele pe care le-a trecut statul nostru”.

Acesta a mai declarat că Federaţia Rusă s-a dovedit a fi „cel mai real, cel mai adevărat prieten” al Republicii Moldova şi „un astfel de sprijin nu poate fi uitat”.

Comuniştii au pierdut alegerile parlamentare anticipate, din iulie 2009, iar Vladimir Voronin avea să-şi încheie şi cel de-al doilea mandat de preşedinte, permis de Constituţie.

Astfel, s-a pus capăt, după o guvernare de opt ani, unuia dintre cele mai negre regimuri politice din istoria recentă a Republicii Moldova, singura ţară ex-comunistă din Europa în care a avut loc o restaurare a sistemului totalitar comunist.

Odată cu acesta, a dispărut şi moldovenismul ca ideologie de stat, nu însă şi din programele unor partide rusofone antiromâneşti, precum Partidul Socialiştilor, Partidul Nostru, Partidul Comuniştilor şi altele.

La putere a venit o coaliţie de partide, intitulată Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), care a înlăturat ideologia moldovenismului din politică, a normalizat relaţiile cu România şi a imprimat Republicii Moldova un curs proeuropean, semnând cu UE, în luna noiembrie 2014, la Vilnius, un Acord de asociere.

ADDENDA

În septembrie 2016, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova l-a desemnat pe Igor Dodon (care dezertase din partidul comuniștilor condus de Voronin) drept candidat al partidului la alegerile prezidentiale din 30 octombrie. Igor Dodon a câștigat mandatul de președinte al Republicii Moldova și va fi învestit în funcție la 23 decembrie 2016.

Imediat după învestirea sa în funcție, această slugă a Moscovei s-a dedat la atacuri și provocări abjecte la adresa României, neuitând ca în același timp să ridice osanale Rusiei și presedintelui acesteia, Vladimir Putin.

De fapt, acest Dodon are un trecut bogat de provocări și insulte la adresa României și a românilor.

Pe 29 martie 2012, Igor Dodon a invitat partidele să inițieze un referendum de schimbare a drapelului național al Republicii Moldova (tricolorul), cu un steag bicolor roșu-albastru.

Se schimbă drapelul Republicii Modova: Dodon vrea "drapel roşu cu cap de  bou", iar Ghimpu, "drapel roşu cu capul lui Dodon" | RomaniaTV.Net - Mobi

VIDEO) Dodon: Mi-au ghicit în ouă că voi câștiga din primul tur — Cotidianul

În noiembrie 2012 același Dodon publica fără nici o rușine pe contul său de Facebook o fotografie în care apărea îmbrăcat în haine cu Drapelul Federației Ruse pe ele.

În noiembrie 2014 socialistul Valentin Crîlov l-a acuzat pe Igor Dodon că ar fi instrument al unor scenarii care pot provoca vărsare de sânge în Republica Moldova și în regiune și că a pus „Partidul Socialiștilor” în serviciul altei țări, transformându-se într-un instrument politic al acesteia, și atentează la stabilitatea, pacea și însăși existență Republicii Moldova și o face în baza resurselor financiare extraordinar de mari, proveniența cărora naște îndoieli rezonabile.

El a accentuat atunci: „Vreau să fiu înțeles corect: eu sunt etnic rus, dar țara mea natală este Republica Moldova, de aceea nu vreau ca țara mea să fie atrasă în jocuri atât de periculoase, cum o face etnicul moldovean Igor Dodon.”

În februarie 2019, președintele Igor Dodon a participat la Conferința internațională de securitate, organizată la München, Germania unde a prezentat conceptul „Pachetul atotcuprinzător pentru Moldova”. Reprezentanții Blocului electoral ACUM au adus acuzații în adresa lui Igor Dodon că, în cadrul Conferinței de securitate de la München, ar fi pus pe masa unor parteneri occidentali „un plan de federalizare al Republicii Moldova”, care ar fi un plan rusesc și prin care s-ar urmări „transnistrizarea Republicii Moldova”.

Igor Munteanu, fondatorul Institutului pentru dezvoltare și inițiative sociale (IDIS) „Viitorul”, fostul ambasador al Republicii Moldova în Statele Unite ale Americii, deputat al blocului ACUM, a declarat în cadrul unei conferințe de presă că „Este un plan rusesc care contrazice Constituția Republicii Moldova și care invocă egalitatea a două state, într-un document care urmărește transnistrizarea Republicii Moldova. Poziția fermă a Blocului ACUM este că Igor Dodon trădează Republica Moldova, oferind regimului secesionist de la Tiraspol recunoaștere promisă de Moscova, cu mâinele actualei guvernări – PDM și PSRM”.

Expertul Vlad Lupan, fost ambasador și reprezentant permanent al Republicii Moldova la Organizația Națiunilor Unite, a menționat că, planul de federalizare a Republicii Moldova (care prevede divizarea Republicii Moldova în două subiecte juridice, cu armate, monede și ministere separate, existența unui parlament bicameral, includerea reprezentanților Tiraspolului în Guvernul Republicii Moldova, în sistemul judiciar al republicii și la Curtea Constituțională, revenirea la limba moldovenească în baza grafiei chirilice) prezentat partenerilor occidentali de către președintele Igor Dodon, este o „versiune modificată” a Memorandumului Kozak, ce a eșuat în anul 2003 (prin refuzul semnării documentului de ex-președintele Vladimir Voronin), find o altă încercare de transnistrizare a Republicii Moldova, cu scopul plasării în sfera de influență a Federației Ruse, în cadrul așa-numitului concept „lumea rusă” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Igor_Dodon).

Din istorie știm că nu există forță pe această lume care să împiedice aspirațiile legitime ale unui popor.

Rusia și slugile ei pot întârzia Unirea românilor, dar nu o vor putea împiedica. Este doar o chestiune de timp.

30/10/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

SCURTĂ ISTORIE A ”MOLDOVENISMULUI” și evoluțiile recente ale acestei teorii diversioniste clocite în laboratoarele moscovite. (I)

”Norodul” moldovenesc conceput în laboratoarele Moscovei

Ideologia moldovenismului sau „fundamentalismul moldovenesc”, cum mai este cunoscută, a fost fondată „ştiinţific” de istoriografia sovietică, unul dintre reprezentanţii de frunte ai acesteia fiind academicianul Artiom Lazarev care, printr-o ironie a istoriei, avea să conducă, în calitate de decan de vârstă al deputaţilor, şedinţa de deschidere a primului Parlament al Republicii Moldova, rezultat din cele dintâi alegeri libere şi democratice, desfăşurate la 27 februarie 1994, scrie http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3334

Aceasta a fost creată din ordinul centrului (secţia de propagandă a PCUS), din două considerente:

din nevoia de a atribui o identitate unor teritorii şi populaţiilor care le locuiau, rupte prin forţă din trupul unor ţări integre din punct de vedere teritorial, care au fost transformate în entităţi teritorial-administrative, respectiv republici unionale ale imperiului sovietic;

dintr-o previziune sau perspectivă istorică, pe care Moscova ţaristă şi, mai ales, cea sovietică a luat-o în calcul, anume aceea a posibilităţii ca aceste teritorii să revină la patriile-mamă într-un context internaţional sau regional favorabil.

În această matriţă se încadrează perfect cazul teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru care, în urma dezmembrării imperiului sovietic, s-a proclamat ca stat independent, sub numele Republica Moldova, în baza dreptului la autodeterminare, principiu lansat, pentru prima dată, la începutul secolului al XX-lea, de către preşedintele american W. Wilson.

Pseudoistoricii sovietici au creat mai întâi, în mod artificial, un popor denumit „moldovenesc”, căruia i-au atribuit o limbă numită, desigur, „moldovenească”, caracteristici rupte complet de prototipul populaţiei româneşti din dreapta Prutului. Apoi, pentru a legitimiza existenţa acestui „popor moldovenesc” şi a-i asigura continuitatea istorică şi apartenenţa la spaţiul imperial ruso-sovietic, i-au creat un trecut statal.

În realizarea acestei construcţii, au plecat de la un adevăr istoric: întemeierea statului feudal Moldova la mijlocul secolului al XIV-lea (1359). În continuare însă eşafodajul este clădit pe mistificare şi o interpretare tendenţioasă a proceselor istorice, izvorâte din interese politice imperiale.

Potrivit istoricilor sovietici, aşa-zisa statalitate (o noţiune improprie, de sorginte sovietică – n.n.) a voievodatului Moldova ar fi servit intereselor cotropitorilor străini. Odată cu formarea statului român modern, la 24 ianuarie 1859, „statalitatea moldovenească” ar fi fost lichidată şi doar revoluţia bolşevică ar fi permis reconstituirea „statalităţii sovietice moldoveneşti”.

Republica Democratică Moldovenească – marca independenţei faţă de „cotropitorii români”

În opinia reprezentanţilor istoriografiei sovietice, „statalitatea poporului moldovenesc” a cunoscut mai multe etape, trecând prin declararea, la 2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti, transformată la 24 ianuarie 1918 în Republica Moldovenească Independentă.

Următorul pas ar fi fost formarea Republicii Moldoveneşti Autonome pe malul stâng al Nistrului în 1924, ca „rezultat al cerinţelor reprezentanţilor muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii multinaţionale din zonă”.

Idealul naţional al moldovenilor, pretinde acad. A. Lazarev, s-ar fi înfăptuit în 1940, când „masele muncitoare din Basarabia au restabilit puterea sovietică (necunoscută de acest teritoriu, deoarece revenise la Patria-mamă, la 27 martie 1918 – n.n.) şi s-au reunit cu Patria sovietică”, finalizându-se procesul de formare a „statalităţii poporului moldovenesc”, care s-ar menţine şi în ziua de azi.

Aceste artificii ale istoriografiei sovietice au fost promovate metodic, decenii la rând, de către propaganda comunistă din RSS Moldovenească. Aceasta s-a făcut pe toate căile şi prin mijloace diversificate, inclusiv prin izolarea de România a populaţiei din acest perimetru, inclusiv prin măsuri de rusificare a moldovenilor, de modificare a componenţei demografice, precum şi de înăbuşire a oricăror manifestări de renaştere naţională a autohtonilor.

Moldovenismul, folosit de Moscova pentru contracararea renaşterii naţionale a românilor

Aceasta era situaţia în anii de început ai Mişcării democratice pentru susţinerea restructurării, transformată la scurt timp în Frontul Popular din Moldova, când RSS Moldovenească a început să se desprindă de fosta URSS şi să iasă de sub influenţa ideologiei vechiului regim comunist.

În acest vid ideologic, mişcarea de renaştere naţională, condusă de intelectualitate, cea mai înaltă conştiinţă a societăţii, a readus în prim-plan adevăratele valori ale unei culturi şi spiritualităţi căreia îi aparţinea de drept şi de care a fost ruptă o lungă perioadă de timp.

Această dimensiune temporală a fost de scurtă durată şi este cuprinsă între anii 1989 şi 1991, când, sub presiunea maselor, s-au înfăptuit marile realizări ale mişcării: revenirea la limba română, istoria şi etnonimul populaţiei majoritare româneşti.

Procesul nu s-a produs în mod linear, firesc şi paşnic, ci într-o permanentă confruntare cu nomenclatura comunistă, educată, formată şi îndoctrinată la şcoala moldovenismului sovietic, care nu înţelegea să cedeze de bună voie în faţa noilor procese istorice.

Văzându-şi ameninţate poziţiile şi speriate de amploarea curentului renaşterii, care impunea o identitate reală, naturală formaţiunii statale rezultate din destrămarea imperiului sovietic, aşa-zisele elite politice comuniste au apelat la ideologia moldovenismului pe care o aveau la îndemână (gata pregătită), declanşând o ofensivă puternică împotriva realizărilor obţinute de mişcarea de renaştere naţională.

Istoria evenimentelor de după anul 1991 este comparată cu istoria unei lupte continue între ideologia moldovenismului şi curentul românismului, care reprezintă suportul existenţial şi veşmântul natural al populaţiei româneşti majoritare, luptă care nu s-a încheiat nici astăzi şi care va persista încă multă vreme de aici încolo.

INSTITUȚIONALIZAREA

Moldovenismul, reacţie la schimbările democratice proeuropene

Instituţionalizarea moldovenismului a cunoscut mai multe perioade. Prima şi cea mai lungă în timp a fost cea dintre anii 1991-1994. În acest interval, forţele politice neocomuniste aflate la putere şi clientelele lor, cuprinse de sindromul legitimităţii, au promovat teza moldovenismului, în primul rând, ca o contrareacţie faţă de contestarea menţinerii la guvernare, iar în al doilea rând, ca rezistenţă la valorile democratice occidentale, asociate forţelor de orientare proeuropeană şi proromânească.

Îmbrăţişarea moldovenismului ca ideologie de stat a revenit unei părţi importante a nomenclaturii comuniste, forţelor de extremă stângă (comunişti, socialişti şi interfrontişti), cât şi unor grupuri aşa-numite
patriotice ale rusofonilor autohtoni.

Printre primii promotori ai noii ideologii de stat a fost Victor Puşcaş (fost vicepreşedinte al Parlamentului sovietic de dinainte de primele alegeri libere din februarie 1994 şi preşedinte al Partidului Republican, iar apoi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova), care vedea în moldovenism „salvarea naţiunii moldovene” şi a „statului moldovenesc”.

„Pro Moldova” – asociaţia pentru formarea conştiinţei moldoveniste

În preajma alegerilor parlamentare, ideologia moldovenismului a cunoscut o recrudescenţă fără precedent, asigurându-şi sprijinul celor mai conservatoare şi ostile forţe faţă de curentul modernizării societăţii. Iniţial, în diferite raioane, au fost formate grupuri de rezistenţă pentru contracararea „eforturilor unioniste din Moldova şi România”, care, la scurt timp, au pus bazele mişcării patriotice „Pro Moldova”, „spontan constituită”.

Iniţiatorul acestei mişcări, devenit ulterior ideologul moldovenismului, a fost pseudoistoricul Vasile Stati, care a semnat, cu numele P. P. Moldovan, şi prima lucrare consacrată noii ideologii de stat, intitulată Moldovenii în istorie.

Mişcarea „Pro Moldova” şi-a declarat sprijinul total pentru Partidul Democrat Agrar (PDAM), în al cărui program erau înscrise la loc de frunte tezele moldovenismului, care a câştigat alegerile parlamentare şi a devenit partid de guvernământ, ridicând fundamentalismul moldovenesc la rangul de politică de stat.

În primele sale declaraţii, mişcarea enunţa principalele obiective politico-programatice: revizuirea critică a concepţiei „integrării spirituale moldo-române”, dezvoltarea unei politici de stat privind „formarea conştiinţei moldoveneşti”, aprofundarea integrării în CSI şi necesitatea adoptării unei ideologii de stat în Republica Moldova.

Propunându-şi, în acest scop, „salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului”, „Pro Moldova” cerea autorităţilor să excludă din procesul de învăţământ studenţii şi profesorii „care nu respectă dreptul moldovenilor de a rămâne o naţiune distinctă de cea română”.

Moldovenismul lui Mircea Snegur

Moldovenismul dobândeşte o mare extensiune şi cuprinde întreaga clasă politică neocomunistă, de la centru la extrema stângă a eşichierului politic. Acesta cunoaşte o efervescenţă pe măsura apropierii datei alegerilor parlamentare, devenind o redutabilă armă politică în lupta cu forţele de dreapta, pro româneşti, precum şi o cale sigură de a obţine un important capital electoral.

Ideologia moldovenismului îl molipseşte inclusiv pe şeful statului, Mircea Snegur, care organizează o amplă manifestare la 5 februarie 1994, cunoscută sub numele de Congresul „Casa noastră – Republica Moldova”, în cadrul căruia a rostit o importantă cuvântare, dedicată tezelor moldoveniste.

Preşedintele făcea trimitere la „viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre”, la „legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”.

Recunoscând „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, Mircea Snegur afirma că „nu avem dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria casă a fost prezentă în inimile moldovenilor chiar şi în perioada dintre anii 1918-1940, când, s-ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi împreună cu fraţii de sânge”. Ca şi istoricii sovietici, Mircea Snegur dă o ripostă celor care „încearcă să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova”, reafirmând „tradiţia naţional-istorică a moldovenilor” şi „dorinţa de nestrămutat a poporului… de a-şi vedea realizată năzuinţa de a trăi într-un stat liber şi independent”.

Demersurile susţinătorilor moldovenismului au căpătat o valoare deosebită în momentul în care forţele care şi-au însuşit această ideologie nocivă au preluat puterea în stat, iar reprezentanţii lor majoritari în noul Parlament au început lucrul la elaborarea primei Constituţii democratice a Republicii Moldova.

Ideologii moldovenismului, Artiom Lazarev, Vasile Stati, Valeriu Senic şi alţii, ajunşi în Parlament în calitate de deputaţi, au făcut ca dezbaterile în jurul tezelor principale ale acestei ideologii (sintagmele „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”) să fie deosebit de dure şi controversate.

Cu toate că textul Constituţiei, adoptat la 29 iulie 1994, stipulează în Art. 5(2) că „nicio ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”, preambulul acesteia şi Art. 13 (1) fixează şi consacră noţiunile definitorii ale moldovenismului („popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”), ridicându-l la rangul de politică de stat.

Ţinta moldovenismului: statul ultranaţionalist Republica Moldova

Importanţa anului 1994 pentru instituţionalizarea moldovenismului ca doctrină oficială este apreciată în mod relevant de politologii Valeriu Moşneaga şi Gheorghe Rusnac în monografia „Republica Moldova. Alegerile Parlamentare (1994) şi Geografia Politică a Electoratului” apărută în Editura „Tipografia Centrală” din Chişinău, în 1997.

Potrivit acestora, „anul 1994 se caracterizează prin consolidarea pe mai departe a poziţiilor statului independent moldovenesc”.

În rezultatul primelor alegeri pluripartidiste democratice în Parlamentul republicii, au fost puse bazele politice de întărire a independenţei. Rezultatele sondajului „La sfat cu poporul” (6 martie 1994) au pus bazele politico-sociologice reale ale statalităţii moldoveneşti.

Pentru prima dată, în istoria poporului moldovenesc, majoritatea absolută a cetăţenilor s-a pronunţat prin vot direct „pentru” un stat moldovenesc integral şi independent, a confirmat dorinţa de a trăi în pace, înţelegere şi colaborare atât în „Casa noastră – Republica Moldova”, cât şi pe întreaga planetă.

Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova – continuă autorii monografiei – a devenit baza politico-juridică fără de care este imposibilă construirea temeinică a statului independent moldovenesc.

Astăzi, principalul obiectiv constă în a pune temeliile, a demonstra eficacitatea reală politico-economică şi perspectiva statalităţii moldoveneşti. Anumite mişcări pozitive în această direcţie deja sunt atestate (stabilizarea valutei naţionale, de exemplu, practica economico-culturală a „pactului dintre Vest şi Est şi altele”).

Moldovenismul, arma lui Mircea Snegur în combaterea separatismului

În legătură cu semnificaţia sondajului sociologic „La sfat cu poporul”, organizat imediat după câştigarea alegerilor de către promotorii moldovenismului, la care autorii monografiei de mai sus fac trimitere, preşedintele Mircea Snegur făcea următoarele comentarii:

„Sondajul constituie un eveniment de o importanţă majoră pentru destinul poporului. Pentru prima dată, oamenii acestui pământ au avut, în sfârşit, posibilitatea să decidă ei înşişi ce politică urmează să promoveze statul lor.

În pofida multiplelor tentative ale opoziţiei de a împiedica desfăşurarea normală a sondajului, acesta totuşi a avut loc.

Am înalta onoare de a aduce la cunoştinţa dumneavoastră şi a întregii lumi răspunsul pe care l-a dat poporul la întrebarea sondajului.

Rezultatele finale: total cetăţeni cu drept de vot 2.407.964; total cetăţeni care s-au prezentat la urne 1.808.294, adică 75,1%.

Dintre aceştia, 95,4% au răspuns cu «Da», 2% cu «Nu», iar 2,6% din buletine au fost anulate.

S-au demonstrat astfel dorinţa nestrămutată de a construi un stat suveran şi independent, precum şi justeţea politicii promovate în această direcţie de către conducerea Republicii Moldova.

S-au demonstrat voinţa şi înţelepciunea poporului cunoscute acum în mod convingător de către întreaga lume. Instituţiile statale şi componenţii lor au prima şi sfânta obligaţie de a le respecta şi pomova.

Răspunsul la sondaj pune bazele viitoarei Constituţii a Republicii Moldova. Aceasta este liantul care garantează restabilirea integrităţii teritoriale şi politice a statului nostru.

«Da»-ul hotărât şi convingător demonstrează enormul interes al maselor populare faţă de viitorul lor, punând capăt diverselor speculaţii vehiculate până acum în numele poporului (de cine nu-i era numai lene să o facă).

De acum înainte astfel de speculaţii nu mai sunt valabile nici pentru cei care au format Consiliul Naţional al Unirii, nici pentru cei care, profitând de lozincile provocatoare ale ultrapatrioţilor, au speriat populaţia din raioanele de est ale republicii, provocând escaladarea conflictului armat, soldat cu mari pierderi de vieţi omeneşti.

Rezultatele îi vor ajuta pe compatrioţii din această zonă a ţării să înţeleagă cu desăvârşire cine le-a spus în ultimii ani adevărul şi cine i-a minţit, speculând pe seama viitorului Republicii Moldova.

Viitorul este unul singur: un stat independent, unitar şi indivizibil.

Împreună cu noul Parlament vom face faţă acestor aspiraţii sacre, salutate şi acceptate de către întreaga comunitate mondială.

Să ne amintim mereu de marile adunări naţionale din 1989, 1990 şi 1991, unde s-au scandat «suveranitate», «independenţă», «stăpâni la noi acasă»”.

Moldovenismul a fost, astfel, justificat de Mircea Snegur prin încercarea de combatere a separatismului. Faptul că tentativa de justificare a fost superfluă o demonstrează nesoluţionarea problemei nistrene până astăzi.

Instituţionalizarea moldovenismului şi legitimarea acestuia ca ideologie a statului a marcat triumful sindromului „naţiunii divizate” în Republica Moldova şi a creat cadrul juridic necesar manifestării fundamentalismului moldovenesc pentru o lungă perioadă de timp.

FORME DE MANIFESTARE, CĂI ȘI MIJLOACE DE ACȚIUNE ALE MOLDOVENISMULUI

Salvarea naţiunii moldovene: lupta împotriva românismului

În plan nestatal, „salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului” a revenit unor organizaţii neguvernamentale, special create în acest scop şi sprijinite de către unele forţe politice aflate în structurile puterii sau în afara acesteia: Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), Partidul Socialist din Moldova (PSM), Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi altele. Cele mai active dintre acestea s-au dovedit a fi şi rămân Mişcarea patriotică „Pro Moldova”, Uniunea Veteranilor şi Asociaţia oamenilor de ştiinţă (sovietici) „Nicolae Milescu Spătaru”.

În perioada ulterioară adoptării Constituţiei, activitatea acestora se intensifică şi se radicalizează, invocându-se cu persistenţă şi în mod consecvent respectarea textului şi spiritului acesteia privind etnonimul şi glotonimul „moldovenesc” și „moldovenească”.

Pe parcursul anilor 1995-1996, Mişcarea „Pro Moldova” a apelat la un discurs politic agresiv şi virulent, cerând Guvernului Sangheli în mod ultimativ să recheme studenţii şi doctoranzii moldoveni din România, să anuleze deciziile şi decretele care nu acceptă termenul „limba moldovenească” şi să stopeze aşa-zisa ofensivă a românizării.

Alte măsuri preconizate de Mişcare şi care trebuiau întreprinse de Executiv vizau: „depistarea şi prevenirea promovării ideilor ostile poporului şi statului”, identificarea şi „corectarea acţiunilor antimoldoveneşti şi eliminarea unor idei false, cum este integrarea spirituală a celor două state românești, eliminarea profesorilor şi studenţilor care au participat la acţiunile de protest din martie 1995…”.

„Iată de ce – arătau autorii manifestului Mişcării – organizarea centralizată la cel mai înalt nivel a luptei împotriva ideologiei românismului este unicul mijloc care poate salva naţiunea moldovenească de la pieirea ei inevitabilă”.

Moldovenismul practicat deschis de Guvernul Sangheli

Partidul Democrat Agrar (PDAM) de guvernământ, îndeosebi aripa sa radicală în frunte cu deputaţii Dumitru Moţpan, Vasile Stati, Anatolie Popuşoi, Victor Cecan şi ex-premierul Andrei Sangheli, s-a dovedit a fi cel mai receptiv la cererile Mișcării patriotice „Pro Moldova”, asigurând prezenţa materialelor elaborate de aceasta în publicaţiile „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia Moldova”, controlate de Guvern şi Parlament şi finanţate din banul public, precum şi susţinerea activă a comitetelor executive raionale în organizarea unor seminarii în diverse localităţi, în vederea popularizării şi îndoctrinării „maselor largi” cu tezele ideologiei de stat – moldovenismul.

Relevante au fost şi contactele periodice ale fostului prim-ministru Sangheli cu liderii Mişcării, care, pentru sprijinul promis acestuia în alegerile prezidenţiale din noiembrie 1996, au beneficiat de mijloace financiare necesare lansării publicaţiei „Glasul Moldovei”, o replică la ziarul unionist „Glasul naţiunii”.

O consecinţă directă a conlucrării între Mişcare şi putere au reprezentat-o acţiunile întreprinse de către Ministerul Învăţământului şi rectorul Universităţii de Stat din Moldova, Gheorghe Rusnac, relative la încercarea de schimbare a cursului de „Istorie a românilor”, predat de instituţiile de învăţământ superior, care au provocat deşteptarea conştiinţei naţionale generaţiilor tinere şi declanşarea marilor demonstraţii ale studenţilor şi elevilor din martie-aprilie 1995 din Republica Moldova.

În prima jumătate a anului 1996, între „Pro Moldova” şi partidul de guvernământ raporturile s-au consolidat şi s-a iniţiat o tentativă de regrupare a forţelor de stânga şi extrema stângă într-un Bloc electoral al forţelor populare patriotice, constituit din PDAM, PCRM, PSM şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi unele societăţi naţional-culturale, care au la baza programelor lor ideologia moldovenismului, în scopul susţinerii candidaturii liderului agrarian Andrei Sangheli pentru mandatul de preşedinte al Republicii Moldova.

Numai inadvertenţele interne şi jocurile politice ale adversarilor (Petru Lucinschi, Mircea Snegur şi Vladimir Voronin) au făcut ca această tentativă să eşueze lamentabil, ca şi candidatul partidului aflat la putere.

Moldovenismul, sinonim al existenţei statale a Republicii Moldova

Fundamentarea teoretică a ideologiei moldovenismului a continuat şi s-a dezvoltat şi după instituţionalizarea politică a acesteia. Pe lângă promotorii clasici ai acestei ideologii, a apărut acum o pleiadă de discipoli ai acestora grupaţi în jurul Asociaţiei politologilor, Facultăţii de Știinţe Politice a Universităţii de Stat, Academiei de Ştiinţe şi Academiei de Studii Economice. Cei mai reprezentativi au fost: prof. dr. Gheorghe Rusnac, rectorul Universităţii de Stat; conf. dr. Valeriu Moşneaga, şeful Catedrei de politologie a Facultăţii de Știinţe Politice; prof. dr. Alexandru Zavtur, şeful laboratorului „Conflictologia” al Facultăţii de Știinţe Politice; Alexei Tulbure, deputat, fostul şef al Direcţiei relaţii externe a Parlamentului; conf. dr. Valentin Beniuc, şeful Catedrei de relaţii internaţionale a Facultăţii de Știinţe Politice; dr. Belostecinic Ala, colaborator ştiinţific superior la Institutul de filosofie, sociologie şi drept al Academiei de Ştiinţe.

Acest grup a organizat la Chişinău, în perioada 13-18 octombrie 1996, un simpozion moldo-german cu tema „Statul naţional în societatea polietnică: Moldova în anii ’90”, la care au participat aproximativ 50 de cercetători şi oameni de ştiinţă din Republica Moldova, Germania şi Austria.

În preambulul acestuia, rectorul Universităţii de Stat îşi propune să definească noţiunea de „statalitate”, devenită, după declararea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), una din cele mai actuale probleme şi cea mai controversată.

Potrivit acestuia, „societatea moldovenească” s-ar fi împărţit între „statalişti” şi „antistatalişti”, majoritari fiind primii.

„Antistataliştii”, minoritari, ar vedea existenţa Republicii Moldova „doar în componenţa altor state: România, Rusia ori Ucraina”, ceea ce reprezintă „un joc politic de prost gust”, deoarece „statalitatea” acestui teritoriu a devenit o realitate recunoscută de întreaga comunitate internaţională.

În ceea ce priveşte noţiunea de „statalitate”, Gheorghe Rusnac afirmă că aceasta ar însemna „o etapă istorică de dezvoltare a ţărilor (…) care au reuşit să-şi creeze propriul stat, ori să reanimeze statalitatea pierdută anterior (fie că şi-a pierdut independenţa sub presiunea statelor vecine, fie că s-a unit benevol cu un alt stat). Statalitatea – constată autorul – nu este doar un atribut al societăţii şi un indice al dezvoltării acesteia, dar şi o ideologie, o orientare social-politică şi culturală îndreptată spre dezvoltarea statului, protecţia lui şi perfecţionarea organizării politice a societăţii”.

De la statalitate la ultranaţionalism revizionist moldovenesc

Rectorul Universităţii de Stat merge mai departe cu dezvoltarea noţiunii şi relevă că „Statalitatea automat presupune folosirea limbii oficiale de stat, a simbolicii de stat (imnul, drapelul şi stema), a normelor specifice de organizare politică a societăţii (forme de guvernare, construcţia statală, relaţii internaţionale, structura puterii de stat)”.

Aplicând noţiunea definită în acest mod la situaţia Republicii Moldova, Gheorghe Rusnac relevă că aceasta reprezintă „un caz aparte”.

„Moldovenii, naţiunea titulară a republicii, au avut statul lor naţional. Ţara Moldovei a existat cu statutul său juridic din anul 1359, până când expansioniştii din Austro-Ungaria (1775) şi Rusia (1812) au dezmembrat teritoriul naţional, au inclus cu forța în componenţa lor pe strămoşii noştri. Populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru (…) a fost lipsă la unirea Principatelor Dunărene, la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn pe viaţă al noii formaţiuni naţional-statale – România (1859)”.

Părinţii teoriei moldovenismului, decani de vârstă ai Parlamentului ales democratic

În momente de mare încărcătură politică, cum a fost campania pentru alegerile parlamentare din 22 martie 1998, în plină campanie electorală, a fost lansată pe piaţă lucrarea „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, publicată în limba rusă, de un colectiv de autori care reprezintă garda veche a istoriografiei sovietice: V. Andrușceak, P. Boiko, P. Bârnea, I. Jarkuţki, V. Platon, N. Rusev, A. Skvorţova, C. Stratievski, N. Telinov, N. Ciaplâghina, P. Şornikov şi V. Ţaranov (coordonator).

Lucrarea a apărut la Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizul Ministerului Învăţământului şi sprijinul financiar al Guvernului, care a virat din bugetul statului suma de 30.000 lei moldoveneşti în contul Asociaţiei nonguvernamentale „Nicolae Milescu Spătaru”, ca sponsor unic.

Monografia prezintă succint istoria actualei Republici Moldova, începând cu perioada dacilor şi mergând până la destrămarea fostei URSS şi constituirea unei formaţiuni statale independente în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Accentul este pus pe formarea la est de Carpaţi a „naţionalităţii moldovene” şi apariţia, la mijlocul secolului al XIV-lea, a „statului medieval moldovean”. O parte considerabilă a lucrării este consacrată „situaţiei şi evoluţiei poporului moldovenesc în componenţa imperiului rus şi, ulterior, a Uniunii Sovietice, renaşterii şi dezvoltării statalităţii sale naţionale”.

Parcurgerea volumului Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre relevă că materialul faptic, bazat exclusiv pe surse ale istoriografiei sovietice ruse şi moldoveneşti, relansează tezele moldovenismului şi promovează, implicit, interesele geostrategice ale Rusiei în zonă.

Momentul apariţiei monografiei este semnificativ. Lansarea lucrării s-a produs odată cu declanşarea oficială a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare şi a fost menită să aducă un surplus de capital electoral forţelor de extremă stânga, care au făcut uz în mare măsură de „cartea moldovenismului” în confruntarea politică la scară naţională.

În acest sens s-a înscris şi Declaraţia CC al PCRM, intitulată „Să oprim românizarea ţării!”, care a fost prezentată personal şefului statului, Petru Lucinschi, de către liderul comunist Vladimir Voronin.

De asemenea, monografia a apărut în contextul dezbaterilor din Duma de Stat pe marginea ratificării Tratatului politic de bază dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova, care au fost blocate de Tiraspol, prin intermediul lobbyului pe care acesta îl are în Camera inferioară, invocând „pericolul unionismului românesc”.

Ideologie de stat

Comuniştii transformă moldovenismul în ideologie de stat

Odată cu revenirea la putere, în anul 2001, comuniştii au ridicat moldovenismul la rangul de ideologie de stat, depăşind performanţa guvernării agrointerfrontiste (1994-1998), care reuşise doar să-l instituţionalizeze ca politică a noului stat românesc.

Mai întâi, restauraţia comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învăţământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învăţământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor.

În acest scop, a fost creată Comisia „Cristea” (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepţii şi adversarii revizuirii învăţământului istoric. După un an de activitate, fără niciun rezultat, comisia respectivă a mimat un simulacru de experiment, în care au lipsit profesorii pregătiţi, manualele experimentale, precum şi alte materiale didactice. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în învăţământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria românilor. În noile manuale abordarea istoriei Basarabiei era făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerinţa factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat şi politizat, favorizând continuarea procesului de deznaţionalizare a românilor basarabeni.

Mergând, în continuare, pe aceeaşi linie, puterea comunistă şi-a arătat nemulţumirea faţă de simbolurile naţionale „propuse pe uşa din spate şi aduse în Parlament” şi dorinţa de a le schimba.

„Şi limba moldovenească, şi istoria Moldovei, şi imnul, şi stema trebuie să răspundă la întrebările, realităţile şi necesităţile independenţei Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite şi deosebite. Dacă introducerea limbii moldoveneşti sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalităţii, vom face acest lucru, indiferent de situaţia politică, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferinţe de presă, la 18 decembrie 2007.

Momentul cel mai important însă l-a constituit declararea, prin decret prezidenţial, a anului 2009 drept an al sărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc

La 30 ianuarie 2009 a avut loc adunarea solemnă de deschidere a anului „întemeierii Statului Moldovenesc”, în cadrul căreia preşedintele comunist a rostit o alocuţiune.

Printre altele, acesta spunea: „Anii în care Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei, mai târziu apariţia României, nu au putut determina poporul moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentul său faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a fost pusă de eminenţii lui înaintaşi.

Moldovenii, în repetate rânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor – fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existat timp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub forma Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. În fine, din 1940, se constituie, în componenţa URSS, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (...)

 Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nu exista nicio instituţie de învăţământ superior, în care jumătate din populaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu o economie cu ritmuri înalte de dezvoltare”.

Disputa în jurul „identităţii naţionale” a Republicii Moldova

Viaţa politică a fost în mare parte dominată şi de continuarea dezbaterii interne privind identitatea naţională. A continuat tendinţa de erijare a actualei Republici Moldova în succesorul Moldovei istorice. De altfel, în anul 1999 au fost organizate mari manifestări pentru marcarea a 640 de ani de la crearea „primului stat moldovenesc”. Adepţii teoriei „Moldovei Mari” erau în continuare activi, fiind înregimentaţi, îndeosebi, în rândurile Partidului Comuniştilor. Sub presiunea acestora, Istoria românilor a fost exclusă din Nomenclatorul specialităţilor ştiinţifice al Comisiei superioare de atestare, iar la 19 februarie 1999, Consiliul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii de Stat, la iniţiativa prof. univ. Ion Niculiţă, decanul acesteia, a luat hotărârea de lichidare a Catedrei Istoria Românilor.

Se punea deseori întrebarea la ce a slujit proclamarea independenţei Republicii Moldova. Nu erau puţine vocile care considerau că locul Republicii Moldova era alături de structura comună Rusia – Belarus. Forţele politice pro-româneşti, aflate la putere, au fost nevoite să pună surdină pe tezele unioniste.

Tezele unioniste (cu România) erau dezavuate prompt la nivelul conducerii de vârf, în timp ce acelea care se refereau la refacerea fostei Uniuni Sovietice nu erau condamnate. Sărăcia, lipsa unor perspective reale privind ieşirea din criza economică ofereau substanţă crizei de identitate, care putea duce la neîncredere şi pasivitate, cu consecinţe dintre cele mai neaşteptate.

Comuniştii nu pot să depăşească sindromul românofobiei

Pronunţându-se, încă de la venirea lor la putere, pentru relaţii aşa-zis pragmatice, dezbrăcate, chipurile, de haina „emoţională”, comuniştii au crezut că vor reuşi să dezvolte cu ţara „vecină” de la Apus (România – n.n.) raporturi standard, ignorând deliberat caracterul special al acestora. Tentativa s-a dovedit un fiasco chiar din momentul iniţierii ei, întrucât relaţiile dintre cele două state româneşti au, în primul rând, o conotaţie politică şi naţională foarte puternică. Ca urmare, țările nu se pot dezvolta în mod armonios, dacă nu se ţine cont de acest factor deosebit de important.

Toate guvernările din Basarabia de după 1991 au trebuit să ţină seama, mai mult sau mai puţin, de acest aspect semnificativ.

Puterea comunistă de la Chişinău a ridicat ideologia moldovenismului primitiv la rangul de politică de stat, chiar mai abitir decât guvernarea agrariană (1994-1998), producând o dezvoltare fără precedent a românofobiei în Basarabia. Această politică era foarte periculoasă şi îşi punea o amprentă deosebit de negativă asupra raporturilor cu România, în ciuda declaraţiilor „binevoitoare” ale liderilor comunişti.

De altfel, la cinci luni de la preluarea puterii de către comunişti, niciunul dintre proiectele mai importante convenite în cadrul întâlnirilor la nivel înalt, precum şi dintre cele consemnate în Protocolul reuniunii Comitetelor interministeriale nu a prins contur şi nu avea perspectivă de a fi realizat.

Mai mult, s-a constatat o blocare a oricăror iniţiative venite din partea României de a participa la procesul de privatizare din Republica Moldova.

Concomitent, s-a constatat o încurajare nemaiîntâlnită a investitorilor şi relaţiilor cu Federaţia Rusă şi Belarus.

Astfel, s-a observat clar direcţia spre care se îndrepta efectiv Basarabia sub conducerea comunistă. Aceasta în timp ce în raporturile cu România comuniştii nu recurgeau decât la declaraţii de imagine, lipsite de conţinut şi de urmări concrete.

CITIȚI PARTEA A II-A ACCESÂND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/30/scurta-istorie-a-moldovenismului-evolutia-acestei-teorii-diversioniste-clocite-in-laboratoarele-moscovite-video/

30/10/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: