CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Bilanţul tragic şi urmările Primului Război Mondial

TOTALURILE ŞI URMĂRILE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

La 11 noiembrie 1918, în suburbia Parisului, în pădurea Compiègne a fost semnat armistiţiul de încetare a ostilităţilor dintre Puterile Aliate şi Statele Europei Centrale, astfel s-a încheiat prima conflagraţie mondială, ce a avut urmări grave pentru zeci de milioane de oameni de diferite naţionalităţi.

Din partea Puterilor Antantei tratativele erau purtate de mareşalul francez Foch. Statele ce făceau parte din Tripla Alianţă erau reprezentate de Germania, prin noul guvern care venise la putere în urma unei revoluţii.

În urma tratativelor se încetau acţiunile militare pe toate fronturile unde erau dislocate trupe germane, pe mare şi în aer, se retrăgeau şi se demobilizau unităţile germane de pe teritoriul Franţei, Belgiei, Olandei, Alsaciei, Lorenei, din partea de est şi se sista activitatea întreprinderilor producătoare de armament.

După semnarea armistiţiului dintre Germania şi Antanta la 13 noiembrie, la Belgrad se semnează armistiţiul de încetare a focului dintre Puterile Aliate şi Ungaria.

Prin acest tratat se fixa  o linie de demarcaţie între Ungaria şi Transilvania.

În plan militar s-au atestat schimbări esenţiale în materie de armament, tactică şi strategie.

Apar unităţile de tancuri, care pentru prima dată au fost folosite de către englezi în bătălia de la Somme din anul 1916.

 

 

 

 

 

 

 

La sfârşitul războiului, Antanta dispunea de 8 mii de tancuri. Mari schimbări au avut loc şi în domeniul aviaţiei.

Ideea folosirii avioanelor în acţiuni militare aparţine constructorilor germani.

La început, aviaţia servea numai pentru misiuni de recunoaştere, ulterior s-a diversificat utilizarea lor: în aviaţia de vânătoare, asalt şi bombardament.

 

 

 

 

 

 

În anul 1915, germanii pentru prima dată au folosit în luptă gazele de luptă, fapt care a dus la apariţia măştii antigaz .

Au apărut noi tipuri de artilerie grea, performanţă în acest domeniu au obţinut uzinele militare germane Krupp.

În primul război mondial 75 % de pierderi erau cauzate de către artilerie, iar 25 % – de mitraliere şi arme cu repetiţie.

E semnificativ faptul că în primul război mondial apare un nou gen de artilerie ce va fi denumită antiaeriană.

În toată perioada cât au avut loc acţiuni militare au fost confecţionate mai mult de 2 milioane de mitraliere.

Cea mai răspândită era mitraliera Maxim şi MG-42. Germania, Franţa, Rusia, Marea Britanie au produs mai mult de 20 milioane de arme cu repetiţie.

La sfârşitul războiului apare o nouă armă: mina antitanc şi antipersonală, inventate de către constructorii germani.

Medicina militară a înregistrat schimbări calitative: au fost create noi spitale de câmp care erau mai spaţioase şi mai bine dotate.

Au fost inventate noi metode de vindecare şi medicamente ce aveau menirea să vindece diferite boli rezultate în urma luptelor.

În economie apare un nou sector ce va purta denumirea de complexul militar.

În diferite state acest sector va ocupa un procentaj mare din resursele economice: în Germania – 90%, Franţa – 95%, Marea Britanie – 70%, Italia – 60%, Austro-Ungaria – 80%.

Tot în perioada dată apare un nou gen de armată, care mai târziu se va numi unităţile motorizate. Primele modele de asemenea unităţi au apărut în armata franceză şi engleză când aliaţii erau nevoiţi să transporte rapid cu automobilele unităţile de infanterie în locurile unde armata germană rupea frontul.

 

 

 

 

 

Mari schimbări a suferit şi flota militară. Germania a fost primul stat care a utilizat în lupta pe mare submarinul ceea ce a dus la schimbarea strategiei şi tacticii luptei pe apă.

Aliaţii creează noi genuri de unităţi ale flotei militare ce purtau denumirea de vânători de submarine. Apar crucişătoarele ce aveau o viteză mai mare decât cele vechi.

În confruntarea mondială de la începutul secolului XX, părţile beligerante au fost nevoite să mobilizeze în armată un număr mare de recruţi.

Dacă în anul 1914 statele implicate în război aveau recrutaţi 8 milioane de ostaşi, atunci în anul 1918 în acţiuni militare, pe diferite fronturi participau 70 milioane.

Acest fapt a influenţat mai târziu politica statelor în ceea ce priveşte pregătirea rezervelor militare în cazul unui nou conflict.

La sfârşitul războiului apar primele unităţi cu destinaţie specială în armata germană, sub denumirea de detaşamente de asalt, ce aveau ca misiune distrugerea întăriturilor inamicului şi organizarea operaţiunilor speciale de distrugere a depozitelor de muniţii şi alimentare.

Teoria militară a suferit schimbări esenţiale. Apare un nou concept care se va numi războiul total.

Acesta prevedea distrugerea inamicului prin orice metode, fără a se lua în calcul legile morale şi rânduială creştină.

Asemenea tactică de luptă a fost folosită de către Germania, în special în lupta pe mare, când submarinele germane scufundau nu numai vasele militare, dar şi pe cele civile.

Anume în primul război mondial apare linia frontului. Apariţia ei se datora existenţei unui număr mare de mitraliere şi tunuri.

Pentru a se proteja de focul ucigător, soldaţii se ascundeau în tranşee ce le săpau de-a lungul poziţiilor inamicului şi aceste întărituri se întindeau până la mare ori până la hotarul ţărilor neutre.

Caracteristic pentru conflagraţia mondială din anii 1914-1918 au fost operaţiunile militare ce se terminau cu lupte crâncene, dar cu rezultate minime.

Militari din diferite state au început să ducă o muncă intensă în privinţa organizării viitoarelor războaie în asemenea mod ca operaţiunile să fie de scurtă durată, iar rezultatele la nivel înalt.

După terminarea războiului, în Europa prevalau două viziuni privind desfăşurarea acţiunilor militare.

Prima prevedea construcţia unor linii puternice de apărare, din beton, de-a lungul hotarului, unde trupele vor putea să se ascundă şi să reziste fără a avea mari pierderi ca mai apoi să poată trece în ofensivă.

 

 

 

 

 

 

Cea de-a doua viziune punea accentul pe crearea unor trupe rapide, cu un înalt nivel de manevrare, capabile să distrugă inamicul înainte ca acesta să-şi mobilizeze forţele.

În gândirea militară din anii 20, pe prim-plan se situa factorul economic, în special existenţa materiilor prime strategice necesare ca combustibilul, fierul, arama.

Teoreticienii militari din diferite state remarcau necesitatea unei industrii de apărare care să asigure echipamentul tehnic şi armamentul pentru înzestrarea unei armate moderne care să fie aptă să ducă operaţiuni de ofensivă şi de apărare.

Totodată se cerea, ca în caz de război, să fie pregătită populaţia, să fie create noi întreprinderi militare cu tehnologii performante unde se vor produce tancuri, avioane, submarine.

Economiştii militari remarcau că după cum a arătat experienţa primului război, dacă un stat pierde principalele izvoare de resurse naturale, atunci decade economia şi statul respectiv este sortit înfrângerii.

După semnarea armistiţiului la 18 ianuarie 1920 se începe Conferinţa de pace de la Paris, la care au participat 27 de state învingătoare şi cele învinse: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia.

Aici a fost elaborat textul de încheiere a păcii şi de organizare a Europei postbelice, precum şi decizia de a crea o organizaţie internaţională care va gestiona conflictele militare, ce vor apărea în Europa şi va duce un lucru intensiv pentru aplanarea acestora. Organizaţia dată era denumită Liga Naţiunilor.

La această conferinţă, Germania era obligată să plătească o uriaşă contribuţie de război.

Armata se reducea la un număr de 100 000 de ostaşi. I se interzicea să deţină flotă militară, aviaţie de luptă, unităţi de tancuri.

Totodată se interzicea activitatea şcolilor militare germane.

Majoritatea întreprinderilor militare germane au fost închise. Acest lucru a dus la apariţia unui număr mare de şomeri, perturbări sociale şi a partidelor radicale, ca Partidul Naţional Socialist în frunte cu Adolf Hitler şi cel Comunist condus de Ernest Thalman.

După unele date, în Germania, după semnarea păcii, fără serviciu au rămas mai mult de 1 milion de militari.

Cauzele înfrângerii Germaniei şi aliaţilor săi au fost următoarele: comandanţii germani au dorit să câştige războiul printr-o singură bătălie generală.

Împăratul Wilhelm şi miniştrii săi au supraapreciat resursele şi capacitatea de luptă a armatei şi s-au lăsat conduşi de ideea şefului Statului Major, Moltke, precum că Germania poate câştiga o confruntare militară ducând acţiuni militare concomitent pe două fronturi.

Resursele materiale şi umane ale Antantei erau mai mari decât cele ale Germaniei şi aliaţilor săi şi acest fapt nu a fost luat în consideraţie de către strategii germani.

Sfârşitul primului război mondial aducea cu sine dispariţia celor trei imperii şi o nouă hartă politică a Europei.

Dispariţia Imperiului Rus a fost cauzată de pierderile mari din război, mai mult de 10 milioane de vieţi omeneşti şi de situaţia economică grea.

Începe războiul civil în Rusia şi ca rezultat apare Uniunea Sovietică.

Anume împotriva Rusiei ţariste Germania a folosit o nouă metodă de luptă, care mai târziu se va numi destabilizare politică.

Germanii au susţinut partidul bolşevic şi l-au ajutat să obţină puterea de stat. Ca rezultat, bolşevicii au semnat o pace separată cu Germania, pace care a durat până la 11 noiembrie când s-a semnat armistiţiul de la Compiegne.

După acest armistiţiu, conducerea sovietică a declarat că nu are nici o obligaţie faţă de Germania.

După dispariţia Imperiului Austro-Ungar au apărut noi state ca Austria, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria.

În perioada dată se formează un nou stat care va purta denumirea de Regatul Iugoslavia şi va include în componenţa sa sârbi, muntenegreni, bosnieci şi croaţi.

Dispariţia Imperiului austriac va duce la începutul mişcării de eliberare naţională a populaţiei de origine română care locuia în Bucovina şi Transilvania. Apogeul acestei mişcări a avut loc la 1 decembrie 1918, cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde au participat 100 000 de români din ţinuturile Transilvaniei şi Banatului.

La această adunare s-a luat hotărârea de unire a Transilvaniei şi a Banatului cu România.

Ca rezultat se începe confruntarea militară cu Ungaria care nu a fost de acord cu unificarea Transilvaniei cu România.

Dar acest război româno-ungar a fost de scurtă durată şi s-a sfârşit cu victoria României.

Dintre statele ce au avut cel mai mult de câştigat în urma acestui război a fost Franţa.

Aceasta şi-a întors teritoriile pierdute în urma războiului franco-prusac din 1870, Alsacia şi Lorena, devenind putere mondială. Parisul devine centrul diplomatic al Europei.

Baze militare şi noi colonii franceze apar în Africa, Asia, în special în peninsula Indochina. Armata franceză în anii ’20-30 devine una dintre cele mai puternice forţe armate din lume.

Numărul trupelor franceze ajungea la 5 milioane de ostaşi.

Diplomaţia franceză a format un sistem de alianţe în Balcani, ce avea ca misiune să protejeze interesele Republicii franceze.

Un alt stat ce a avut de câştigat a fost Marea Britanie. Ea a obţinut principalul său scop: a distrus imperiul german, principalul concurent pe piaţa economică internaţională.

Englezii au acaparat coloniile germane din Africa. Comercianţii englezi s-au stabilit pe pieţele de desfacere germane din Europa. Flota engleză devine cea mai puternică din lume.

Englezii au ocupat Turcia şi controlau strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Ei s-au implicat în războiul civil din Rusia.

O noutate a fost implicarea SUA. Acesta a fost primul caz când americanii au renunţat la neutralitate  şi s-au implicat în conflictele militare din Europa.

Prin aceasta conducătorii americani doreau ca să crească rolul SUA în hotărârea problemelor internaţionale.

Anume după primul război mondial, în Europa începe să pătrundă masiv marfa produsă în America.

În Europa Centrală apare un stat mare şi puternic, Polonia.

În componenţa ei a intrat Ucraina de Apus şi s-a format Uniunea Reci-Pospolita. Pe ţărmul Mării Baltice apar state noi: Lituania, Letonia, Estonia şi Finlanda.

Rezultatul primului război mondial a fost dispariţia vechii organizări politice a Europei.

Apare o nouă viziune privind organizarea vieţii economice, politice şi sociale.

Odată cu încheierea acestui conflict se naşte o nouă mentalitate privind dezvoltarea de mai departe a omenirii.

O consecinţă a războiului a fost şi apariţia celor două ideologii: cea fascistă şi comunistă.

Cercurile conducerii europene, văzând rezultatele primului război mondial, iau decizia de a face mari schimbări în viaţa socială ca să nu provoace noi revoluţii: capitalismul sălbatic care a existat până la război începe să dispară.

Se măresc salariile, ziua de muncă se micşorează. La majoritatea întreprinderilor se creează sindicate care trebuiau să supravegheze ca antreprenorii să-şi respecte obligaţiile faţă de salariaţi.

Dar încheierea primului război mondial nu garanta faptul că nu se va produce o nouă conflagraţie mondială.

Existau statele învinse care îşi doreau revanşă şi care aveau să provoace cel de-Al Doilea Război Mondial.

 

Sergiu MUNTEANU şi Ludmila LUPAŞCU

http://istoriamilitara.org/ 

13/07/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

5 MOTIVE PENTRU CARE RUSIA AR PUTEA ADERA LA N.A.T.O. 5 Reasons Why Russia Could Join NATO

The Moscow Times: 5 motive pentru care Rusia poate adera la NATO

Foto: topnews.in

Aleksandr Kramarenko,director al Departamentului de planificare a politicilor din cadrul Ministerului de Externe al Rusiei, a scris   joi  in jurnalul rus de limbă engleză, The Moscow Times un articol intitulat „5 motive pentru care Rusia ar putea sa  adere  la NATO”.

Articolul respectiv reprezinta o  replică  la un articol semnat de Michael Bohm intitulat :”

5 Reasons Why Russia Will Never Join NATO”(5 motive pentru care Rusia nu va adera niciodata la N.A.T.O.)

Iata care ar fi cele 5 motive expuse de Kramarenko: 

1. Rusia deţine controlul civil şi democratic asupra forţelor sale armate, ceea ce poate fi dovedit cu uşurinţă urmărind dezbaterile din mass-media din Rusia. Unii cred chiar că acest control nu poate fi mai civil decât este deja cazul. Mai mult decât atât, în istoria Rusiei, inclusiv în perioada sovietică, ţara a avut întotdeauna o tradiţie îndelungată în această privinţă.

Controlul de către organizaţiile neguvernamentale poate să nu fie ideal, dar şi aici au fost realizate progrese constante. Există, de asemenea, o deschidere amplă în afacerile militare ale Rusiei. Luaţi, de exemplu, cea mai recentă doctrină militară, publicată în luna februarie. Deşi poate fi înţeleasă nemulţumirea lui Bohm cu privire la starea societăţii ruse – de altfel împărtăşită de către clasa politică a Rusiei şi de către publicul larg, acesta trebuie să aibă în vedere amploarea şi profunzimea tulburărilor prin care Rusia a trecut în ultimele două decenii, precum şi faptul că Rusia de azi a fost modelată, printre altele, de factori externi, inclusiv de politicile contradictorii faţă de Rusia ale fostei administraţii americane a preşedintelui George W. Bush. Din fericire, scrie Kramarenko, relaţiile americano-ruse s-au îmbunătăţit considerabil după ce Obama a fost ales preşedinte, ceea ce explică de ce statutul de viitor membru al Rusiei la NATO a devenit parte a discuţiei politice.

2. Există un obicei larg răspândită în rândul anumitor elite occidentale – şi în rândul publicului larg – de a crede că Occidentul ştie ce este mai bine pentru Rusia decât Rusia în sine. Atunci când autorul a declarat că “Rusia are nevoie de NATO ca duşman”, el s-a referit la opiniile exprimate de către unii politicieni şi jurnalişti marginali.

Dmitri Rogozin, reprezentantul Rusiei la NATO, este un campion ferm al unei relaţii consolidate dintre Rusia şi NATO. Ceea ce acesta a scris pe Twitter în luna martie cu privire la planificarea militară a NATO împotriva Rusiei este adevărat. Poate că NATO este mai responsabilă decât Rusia pentru o lipsă de transparenţă în afacerile militare, scrie Kramarenko. Legat de doctrina militară a Rusiei, ea nu susţine că NATO este un pericol în sine, ci mai degrabă că expansiunea spre est a Alianţei este mai aproape de graniţele Rusiei.

3. În ceea ce priveşte China, aderarea Rusiei la NATO nu ar reprezenta o ameninţare pentru aceasta, de vreme ce va exista o structură tripolară de cooperare în domeniul securităţii între SUA, Uniunea Europeană şi Rusia. Natura sa se va schimba astfel radical. Ar fi dificil să ne imaginăm un NATO care funcţionează pe bază de consens, angajându-se în acţiuni militare ostile împotriva Rusiei.

Evenimentele din august 2008 oferă dovezi ample în acest sens. Astfel, nu va fi nimic în mod inerent anti-chinez în cazul în care Rusia se alătură NATO, la fel cum nu există nimic în mod inerent anti-rus în întoarcerea Franţei în structurile militare ale Alianţei şi nimic anti-occidental în uniunea chinezo-rusă din cadrul Organizaţiei Cooperării de la Shanghai (SCO).

4. Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) nu este o imagine în oglindă a NATO. Dacă Rusia va deveni membră a NATO, Alianţa s-ar transforma în ceva nou. Acest lucru ar rezona foarte bine cu tendinţele actuale în domeniul afacerilor internaţionale, inclusiv cu conceptul formulat de fostul consilier de securitate naţională, Zbigniew Brzezinski, al unei reţele de securitate la nivel mondial.

5. Ambiţiile globale ale Rusiei sunt rezonabile. Rusia este mulţumită să fie una din principalele naţiuni din lume, adică să fie exact acolo unde se află astăzi. Rusia este un membru de frunte al G-20, G-8, BRIC şi SCO. De asemenea, Rusia crede că sfârşitul Războiului rece a abolit în mod eficient statutul de superputere.

Kramarenko îşi exprimă totodată dezacordul cu privire la afirmaţia lui Bohm că aderarea Rusiei la NATO este o “iluzie.” Desigur, scrie responsabilul rus, Rusia nu va bate la uşa Alianţei, dar dacă NATO va invita Rusia să se i alăture, pentru Moscova ar fi dificil să refuze invitaţia. „Impresia mea – scrie Kramarenko – este că această realitate este bine înţeleasă de către partenerii Rusiei, dar că unii sunt cu adevărat speriaţi de perspectiva unei eventuale aderări a Rusiei la NATO”.

Acesta este motivul pentru care dezbaterea este distorsionată şi prezentată în mod greşit, este de părere el. Pentru a acoperi incapacitatea psihologică a NATO de a face o ofertă de aderare Rusiei, Alianţa plasează responsabilitatea în curtea Rusiei. De fapt, remarcă oficialul rus, adevărata problemă pare a fi refuzul de a coopera cu Rusia de pe poziţii egale şi având în vedere interesul reciproc.

5 Reasons Why Russia Could Join NATO

Regarding the Nov. 19 Moscow Times comment “5 Reasons Why Russia Will Never Join NATO” by Michael Bohm, I would like to object to each of the author’s five reasons with the following arguments:

1. Russia does have civilian and democratic control over its armed forces, which one could easily confirm by following debates in the country’s media. Some even believe that this control cannot be more civilian than is already the case. Moreover,  in Russia’s history, including during the Soviet period, the country always had a longstanding tradition in that regard. Control by nongovernmental organizations may not be ideal, but here, too, steady progress has been made.

Ultimately, all judgments are relative. Civilian control is not an end in itself. As we can see from the recently leaked documents on wars in Iraq and Afghanistan, outrageous things do happen. Bob Woodward’s latest book, “Obama Wars,” shows how the U.S. military prevailed over the administration of President Barack Obama in shaping the country’s strategy for the war in Afghanistan.

To the best of my knowledge, there is ample openness in Russia’s military affairs. Take, for example, the latest military doctrine, published in February. I can understand the author’s dissatisfaction with the state of the Russian society. It is shared by Russia’s political class and public at large. But one must bear in mind the scale and the depth of the upheavals Russia has been through over the past two decades, as well as the fact that today’s Russia has been shaped, inter alia, by external factors, including adversarial polices toward Russia from the administration of former President George W. Bush. Thankfully, U.S.-Russian relations considerably improved after Obama was elected president, which explains why Russia’s future membership in NATO has become part of the political discussion.

2. There is a widespread habit among certain Western elites — and among the public at large — to think that the West knows what is better for Russia than Russia itself. When the author stated that “Russia needs NATO as an ‘enemy,’” he referred to opinions voiced by some marginal politicians and journalists. As far as I know, Dmitry Rogozin, Russia’s envoy to NATO, is a staunch champion of a strengthened Russian-NATO relationship. What he wrote on Twitter in March regarding NATO military planning against Russia is true. Perhaps NATO is more responsible than Russia for lack of transparency in military affairs.

As far as Russia’s military doctrine is concerned, it doesn’t say NATO per se is a danger, but rather the alliance’s eastward expansion closer to Russia’s borders, as well as its activity beyond the Euro-

Atlantic space and when it acts outside of the existing framework of international law. In this context, it should be noted that Russia’s joint projects in Afghanistan have been flourishing over the past 2 1/2 years, ever since Russia signed the Afghanistan transit agreement in April 2008 in Bucharest at the Russia-NATO Council summit.

3. As for China, Russia’s membership in NATO wouldn’t be a threat to China, since there would be a tripolar security cooperation structure among United States, the European Union and Russia. Its nature will thus radically change. It would be difficult to imagine a NATO, which operates on the basis of consensus, engaging in some hostile military action against Russia. The events of August 2008 provide ample evidence of that.

Thus, there will be nothing inherently anti-Chinese if Russia joins NATO, just as there is nothing inherently anti-Russian in France’s return to the alliance’s military organization, nor is there anything anti-Western in the Chinese-Russian union within the Shanghai Cooperation Organization, or SCO.

4. The Collective Security Treaty Organization, or CSTO, is not a mirror image of NATO. If Russia were to become a member of NATO, the alliance would be transformed into something new. This would be very much in line with current trends in international affairs, including former U.S. National Security Adviser Zbigniew Brzezinski’s concept of a global security web.

5. Russia’s global ambitions are reasonable. Russia is content to be one of the leading nations of the world, which is precisely where it is today. It  is a leading member of the Group of 20, the G8, BRIC and SCO. Russia believes that the end of the Cold War effectively abolished the status of superpower.

I disagree with the author’s statement that Russia’s membership in NATO is “wishful thinking.” Of course, Russia will never knock at the alliance’s door, but if NATO invites Russia to join, it will be difficult to decline.

My impression is that this reality is well understood by Russia’s partners, but some are truly frightened by the prospect of Russia’s potential membership in NATO. That is why the debate is being distorted and presented in the wrong way. To cover up the psychological inability of NATO to make a membership offer to Russia, the alliance shifts the burden of proof on to Russia. The real problem seems to be unwillingness to cooperate with Russia on the basis of equality and mutual interest.

Over the past 300 years, Russia constructively partnered with the West for the good of Europe and the world. At times, when freedom of Europe and the very existence of European civilization were at stake, Russia made decisive contributions to a common cause. It played by the rules even during the Cold War. Now is the time to face collectively global threats and challenges common to us all. We must strive for a broader solidarity that goes beyond NATO or the CSTO. Russia’s idea of a European security treaty is aimed at clearing the way for practical cooperation on that basis.

Some people cast the debate about Russia in NATO in existential terms, which makes the issue intractable. Such an approach has already damaged Russia in terms of a dysfunctional Organization for Security and Cooperation in Europe.

Russia is and will continue to be different. I remember reading in a London newspaper an article in which the author expressed her indignation at Anton Chekhov’s story “Kashtanka.” In the story, a dog prefers a struggling existence with her former masters to a comfortable life of a circus artist. But those same qualities, including the strength of emotional attachment and self-sacrifice, accounted for Russia’s ability to contribute to European history at critical junctures.

Nineteenth-century poet Fyodor Tyutchev foresaw that the West would have to abandon its geopolitical solitude when he said “By the very fact of her existence, Russia denies the West’s future.” Now that the old international order is falling apart, it appears to be the time for NATO to integrate with Russia. That, along with visa-free travel, would allow NATO and Russia to continue shaping each other in positive ways.

Convergence, synthesis and fusion reflect the current trends in global affairs. Russia’s offer in Lisbon on European missile defense offers an excellent opportunity for synergy. It also provides a pragmatic conduit that can transform Russia’s strategic relationship with the West. The alternative — a return to the absurdity of arms control in Europe and probably another arms race — is bleak.

09 December 2010

Article:”5 Reasons Why Russia Could Join NATO”

By Alexander Kramarenko

http://www.themoscowtimes

11/12/2010 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: