CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Sentință pentru cei doi extremişti maghiari acuzaţi că intenţionau sa detoneze o bombă la Târgu Secuiesc de Ziua Naţionala a României

 

 

 

 

 

Doi indivizi arestați în România pentru terorism

 

Beke Istvan Attila şi Zoltan Szocs, învinuiţi că intenţionau sa detoneze o bombă de Ziua Naţionala a României la Târgu Secuiesc, sunt militanţi ai organizaţiei extremiste intitulate „Mişcarea tinerilor maghiari din cele 64 de Comitate (HVIM) Transilvania”, o extensie a grupării de extremă dreapta cu acelaşi nume din Ungaria care militeaza pentru anularea Tratatului de la Trianon şi refacerea Ungariei Mari, o organizaţie  foarte activă în judeţele româneşti Harghita şi Covasna, în care trăieşte o importantă comunitate de etnie maghiară.

Numele organizaţiei aminteşte  de  cele 64 de comitate în care era împărţită Ungaria înainte de Tratatul de la Trianon (1919), când această ţară stăpânea Transilvania şi alte teritorii aflate acum în componenţa Slovaciei, Austriei, Cehiei, Serbiei, României  şi Ucrainei .

Această mişcare iredentistă a fost înfiinţată la Szeged în Ungaria în 2002, de către un oarecare Toroczkai Laszlo, personaj cunoscut pentru acţiunile sale ostile faţă de România, căruia i s-a interzis în octombrie 2013 accesul în ţara noastră.

Extremiştii „Mişcării celor 64 de comitate”, cea mai importantă organizaţie iredentistă de acest fel, activează în ţara noastră sub acoperirea unei asociaţii denumite „Szent Laszlo Serge” şi beneficiază de finanţare din partea autorităţilor locale conduse de UDMR, dar şi de la organizaţia Jobbik şi de la partidul de guvernământ Fidesz din Ungaria.

Aceste partide din Ungaria finanţează cu zeci de mii de euro Mişcarea celor 64 de Comitate, pentru diverse manifestări antiromâneşti organizate în Transilvania, iar donaţiile nu sunt întodeauna la vedere.

Potrivit statutului, această mişcare extremistă militează pentru „valorificarea drepturilor la autodeterminare a maghiarilor din Ardeal” şi pentru „prezentarea nelegiuirilor care au fost cauzate ca urmare a încheierii Tratatului de Pace de la Versailles la sfârşitul Primului Război Mondial”.

Becke Istvan Attila şi Zoltan Szocs fuseseră reţinuţi de procurorii DIICOT pentru că puseseră la cale împreună cu alţi membri ai grupării din care făceau parte, a unui atentat care urma să aibă loc la Târgu Secuiesc în timpul manifestaţiei de Ziua Naţională a României, la 1 decembrie 2015.

Potrivit Comunicatului de presă emis de DIICOT în data de 1 decembrie 2015, Becke Istvan Attila, care este şi cetăţean al Ungariei, a fost acuzat că a procurat mijloacele şi instrumentele necesare confecţionării unei bombe artizanale, pe care intenţiona să o detoneze în public pe raza localităţii Târgu Secuiesc, pe parcursul manifestaţiei prilejuite de sărbătorirea zilei de 1 decembrie.

Materialele şi dispozitivele ridicate la perecheziţiile efectuate, ar fi fost apte să pună în pericol cetăţenii români şi bunurile acestora, acţiunile inculpatului fiind stopate de măsurile legale dispuse de procurorii DIICOT, cu sprijinul Serviciului Român de Informaţii.

Procurorii au spus că Istvan Becke s-ar fi ocupat de confecţionarea bombelor artizanale, iar Zoltan Szocs ar fi fost creierul operaţiunii.

 

Beke Istvan

 

Foto: Becke Istvan Attila şi Zoltan Szocs

A fost înregistrată şi o discuţie în care se vorbea despre un posibil atac asupra unor magistrale de gaz, pe care această organizaţie intenţiona să le arunce în aer chiar în ziua de Crăciun. Conform înregistrărilor făcute de autorităţile române, liderul HVIM a ţinut un discurs în care a explicat celor prezenţi că „trebuie să se păşească pe drumul faptelor, totul trebuie cucerit fizic, fără sânge nu se poate”.

Această grupare extremistă avea legături cu celulele teroriste şi extremiste ale IRA, Mişcării Naţionale Bulgare (VMRO), Mişcării Naţional – Democrate din R.Moldova şi urmărea să obţină pentru următoarele acţiuni teroriste, finanţare din Rusia.

De altfel, sunt cunoscute şi simpatiile extremiştilor unguri pentru acţiunile destabilizatoare ruseşti în Estul Europei şi susţinerea publică pentru acestea manifestată de membrii Mişcării celor 64 de Comitate – HVIM. Astfel, în 2014, pe pagina oficială de Facebook a HVIM Transilvania, au fost postate fotografii în care apar luptători ai HVIM, alături de steagul Rusiei şi un comunicat cu titlul „Susţinere patriotică a Rusiei”.

În textul comunicatului se evidenţiau mesaje de susţinere a separatiştilor ruşi din  Ucraina, „care luptau pentru libertatea lor”! În continuare se spunea: „Afirmăm că Ucraina Subcarpatică nu este Ucraina, Pământul Secuiesc nu este România! Trebuie să devenim luptători pentru libertate şi să luptăm pentru independenţa noastră ca vârf de lance al Estului” .

Beke Istvan şi Zsoltan Szocs, trimişi în judecată în data de 19 mai 2016 pentru tentativa de atentat la Târgu Secuiesc, de Ziua Naţională a României, au fost condamnaţi în data de 6 aprilie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti la 11 luni şi şase zile şi respectiv 10 luni  şi opt zile  de inchisoare.

Instanţa a schimbat încadrarea juridică din instigare la infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi în tentativă la acţiuni împotriva ordinii constituţionale, pentru care Szocs Zoltan şi Beke Istvan au fost achitaţi de judecători.

De asemenea, magistraţii au schimbat încadrarea juridică din nerespectarea regimului materiilor explozive în folosirea materialelor pirotehnice fără drept, pentru care Szocs Zoltan a primit 10 luni şi 8 zile închisoare, iar Beke Istvan – 11 luni şi 6 zile, ambele cu executare.

Instanţa a constatat însă că pedepsele au fost deja executate de către cei doi, în perioada în care au stat în arest preventiv şi arest la domiciliu.

Judecătorii au mai dispus confiscarea de la Beke Istvan a materialelor pirotehnice găsite la locuinţa lui de procurorii DIICOT, cei doi fiind obligaţi să achite şi câte 10.000 lei cheltuieli judiciare.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a decis că gruparea „Mişcarea de Tineret 64 de Comitate” (HVIM) din Transilvania are un caracter fascist, xenofob şi rasist.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti poate fi contestată de procurori sau de cei doi inculpaţi, la instanţa supremă, care va da şi decizia definitivă în acest dosar.

 

http://ro.blastingnews.com/actual/ sentinta-pentru-acuzatii-de-terorism-maghiari-din-targu-secuiesc-  Daniela Chirciu

08/04/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora

Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (I)

Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (I)

După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).

În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat  şi şef al Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei operative, am început prin a enunţa concluzia: “ Ardealul, pe arcul carpatic, este prins intr-o centura de foc si violente”.

În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.

În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.

Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime, comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate.

În judeţul Timiş, pentru crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe, vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de fromtiera.

Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategica pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal – Poarta Mureşului, cu cele doua variante.

Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba-Iulia -Tg.Mureş-Bistriţa. A doua, de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei..
În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave  secesioniste în întregul Banat, dar şi în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)

Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.

Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie 1898 au fost 67.530!

În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv Ungaria,numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.

În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane.

În retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent.

Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului, înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase  Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit” (“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi, administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.

În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie, dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte, escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic din 19-20 martie la Târgu Mureş.

Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România

Organizaţia „România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada „România” a Securităţii Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca, plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de „Forumul Democrat Maghiar”.

Conştienţi că „Ardealul nu poate fi obţinut fără români”, revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei majoritare, iar organizaţia „România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui sprijin.

Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” – îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia „România Liberă” împreună cu oficiali de la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii „revoluţiei de palat” care, la începutul anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.

La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.

Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.

În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.

Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P. Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske, pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în Româ­nia”.

Instructorii erau unguri origina­ri din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale.

Noul conducător al Româ­niei Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul petrochimist Manea Ghe­orghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic.

Subzistenţa grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.

În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi trimise în Româ­nia, cu scopul de a se determina apa­riţia unor nuclee interne ale organizaţiei România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Un­gar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Un­gariei) şi difuzată de aceasta din urmă.

Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor „so­lidarnosc” din Polonia, ai „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea înde­plinirii misi­unilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau „revo­­luţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor stra­tegice (politice) pla­nificate”.

Ei aveau să recunoască cine sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare prin care urma să se rea­lizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile provocării şi conducerii (dirijării) eveni­men­telor amorsate.

În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este completă).

Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false.

Ipotetic, fiecare contact trebuia să treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor întâmp­lă­toare cu cele de creare a puncte­lor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat identificarea şi controlul acestora din urmă.

Fiecare emisar acţiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti s-au vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire în parcuri. „Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară.

Unii părinţi îngrijoraţi s-au adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Mi­nisterului de Interne.

În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a mi­siunilor acelor emisari. Cele mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – tero­rizând unităţile de Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor jude­ţe­ne militare de apărare, urmare a stării ex­cepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în „revoluţionari profesionişti”

Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru „represa­lii şi restabilirea vechii ordini”.

Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.

Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.

În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice (desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de etnie maghiară) şi a copiilor minori.

Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central, am asigurat preluarea rapoartelor ope­rative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului departamentului.

Invariabil, la apelurile „Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era standard: „Solicitaţi sprijin comanda­mentului judeţean de apărare!”. Când şeful Secu­ri­tăţii judeţului Sibiu, locote­nent-colonelul inginer Theodor Pe­tri­şor, a primit această soluţie, mi-a spus să aştept un moment şi să ascult.

A des­chis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în fil­mele de război auzisem. „Cine trage?” – l-am întrebat. „Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost răspunsul.

În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie arşi de vii.

[General+Iulian+Vlad+2007.jpg]

Foto: gen.Iulian Vlad

Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ.

S-a interesat dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie evenimente de un tra­gism cutremurător…

Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea ceho-slovacă şi Iugoslavia.

Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală româno-ungară, chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.

Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la evenimente.

Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că:

“în România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem sa continuăm această schimbare de regim şi ne dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”

Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA.

Era punctul terminus al trădărilor post-pacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marşrutizarea politică (n.r. – termen folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale Americii.

În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să „tragă de timp”, amânând – de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ – raportarea exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională.

Probabil, ei sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce.

Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.

La scurt timp după trecerea în tabăra adversă, Liviu Turcu a devenit protagonistul unor operaţiuni de propagandă politică cu obiectice foarte transparente, dintre care menţionez: cultivarea animozităţilor între Centrul de Informaţii Externe şi structurile Securităţii Interne ale Departamentului Securităţii Statului, între Departamentul Securităţii Statului şi celelate structuri ale Ministerului de Interne, între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, între toate acestea la un loc şi societate, în ansamblu.

Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii occidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor anuale de bilanţ. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul penitenţelor.

Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB, condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, vinovat de trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri acoperiţi.

Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte, concomitent, cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod cu totul deosebit şi fără precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.

Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie, se produce un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional – „scrisoarea celor şase”. Acţiunea a fost descoperită şi conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public prin intermediul postului de radio BBC.

Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară… Ea îşi aştepta doar semnatarii.

După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.

În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu. Izolarea în care a fost aruncat de „prietenii” care, odinioară, l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate.

El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe – un efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei -, dar nu da de înţeles că va diminua rata acumulării în favoarea consumului.

Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea „ţărilor nealiniate”.

În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german „Molotov-Ribbentrop” şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară, respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic!

Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, deoarece cea bună şi aşteptată era liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.

Cunoscuta revistă internaţională „Paris Match” continua să dedice numere speciale fostelor case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite.

Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant.

Întrucât „era un rentier viager la locul lui”, beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic „Victoria” (fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străini), cetăţeanul-rege nu constituia o ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din Elveţia…

O grupă operativă constituită „ad-hoc” mimează o misiune de recunoaştere, angajează „în privat” un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un „veteran” al Casei Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.

Membri ai „Comitetului Naţional Român” din SUA – un aşa-zis guvern în exil al României, pe care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască – sunt „talonaţi” (termen din tabela de codificare a informaţiilor, folosit pentru desemnarea acţiunii de „exploatare informativă”), iar „cercetătorii” dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare. Numai în parte adevărat.

Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care, ulterior, în anii ’90, nu s-a mai auzit nimic.

Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor ’80.

Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil – dar şi rutinat – serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu cca. 1.125.000 lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă.

Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind făcuţi venit la bugetul statului român.

Cauza eşecului a fost transferată de către serviciul de informaţii respectiv asupra inabilităţii şi bunei-credinţe discutabile ale unui important personaj al proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan de acţiune.

Cazul menţionat ne aminteşte de „operaţiunile britanice de război politic”, duse prin intermediul Ministerului Afacerilor Neonorabile – Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale (SOE) – în anii ’43-’44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat a mai „pertractat” şi, în cele din urmă, a declinat oferta…

Dovedind un fair-play de adevărat gentleman, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile sale, pentru faptul de a fi fost mai bun decât „diplomaţii de la MI-6”.

Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor

Indiciile din anii ’80 care semnalau că în Europa de Est se dorea schimbarea regimurilor au fost receptate de DSS cât se putea de realist, în condiţiile în care, după trădarea lui Pacepa, s-a politizat conducerea activităţii şi raportarea rezultatelor… Profesioniştii informaţiilor secrete din sistemul Departamentului Securităţii Statului şi-au făcut însă bine munca.

Omologii occidentali aflaţi la post în ambasadele din Bucureşti făceau ca, de voie ori de nevoie, ochii şi urechile contraspionajului să afle anumite lucruri. Ceauşescu a avut totodată, începând cel mai târziu din luna septembrie 1989, informări speciale, chiar în mai multe ediţii zilnice, asupra acţiunilor sistematice coordonate împotriva sa din exterior.

Numai pentru perioada 7 noiembrie-12 decembrie 1989 reţin atenţia cel puţin 11 informări din categoria celor extrem de incomode, după cum urmează:

1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: „Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei revoluţii de catifea (…)”.

2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: „S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.

3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: „Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – „După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.

5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – „«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…”.

6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul „sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.

7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: „În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”.

(n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).

8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind „caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.

9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: „Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.

10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: „Problema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Dau un exemplu care este edificator în ceea ce priveşte urmărirea evoluţiilor internaţionale în direcţia accelerării prăbuşirii sistemului mondial socialist. Pe evoluţiile din Polonia s-a realizat un studiu de caz timp de nouă-zece ani.

Că venea schimbarea nu era o noutate. Se ştia de la momentul Helsinki (coşul trei, al drepturilor omului, numai că fiecare parte opusă înţelegea sau dorea să înţeleagă cu totul altceva), de la reorientarea tacticii SUA în timpul mandatului preşedintelui Jimmy Carter, de la desecretizarea unor documente ale Consiliului Securităţii Naţionale al SUA, în 1974, de la pontificarea cardinalului polonez Karol Voityla… Strategia anticomunistă globală era cunoscută şi nu existau dubii că, după ce se va instala la Moscova conducătorul „aşteptat”, odată pornită căderea liberă a sistemului, aceasta nu va mai putea fi oprită.

Dacă se întâmpla ca informaţiile din exterior să dubleze în mare măsură ceea ce în Centrală se colecta direct din presa externă, din fluxurile agenţiilor de ştiri, din documente oficiale, din monitorizarea mediilor diplomatice şi din alte surse, de regulă sigure şi de înaltă fidelitate, este posibil ca ofiţerilor din aparatul extern să li se fi cerut să nu furnizeze informaţii redundante, ci să caute răspunsuri la întrebările şi problemele necunoscute: „Când? Cum? Unde? Cine? În beneficiul cui?”.

Dacă totuşi, în structuri paralele, ani la rând s-a lucrat altfel, omiţându-se din informări adevărurile incomode, faptul este imputabil şi unor factori din DSS, deoarece, potrivit obligaţiilor de protecţie contrainformativă pe care le aveau, nu l-au cunoscut şi nu au putut fi luate măsurile de îndreptare cuvenite.

În niciun caz, însă, pe linia Departamentului Securităţii Statului, din partea şefului acestuia – nici înainte de 1986 şi cu atât mai puţin după – nu ştiu să li se fi cerut ofiţerilor de informaţii să nu culeagă ori să nu transmită informaţii privind tendinţele politice internaţionale de reaşezare a ordinii mondiale. Ar fi fost absurd, fiindcă tocmai acesta era unul dintre obiectivele majore şi constante ale informaţiilor externe (spionajului).

Pesemne că cei care au spus contrariul ori nu au fost niciodată ofiţeri de informaţii ori nu au ştiut – ceea ce este grav pentru ei – că pe spaţiul respectiv nu erau de capul lor, ci erau şi alţii care îi supervizau sau îi monitorizau.

Nu mai spun că nu cred că ar fi putut îndrăzni cineva, la vremea aceea, să dea o asemenea orientare extrem de gravă şi de periculoasă.

 

 

Aurel I. Rogojan

 

 

 

20/12/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Despre antiromanismul si intoleranta din perioada stapanirii austro-ungare a Transilvaniei

unguri

Antiromanism: Despre “toleranta” in perioada austro-ungara

Să mai spună cineva că maghiarii nu i-au tratat corect pe români în perioada austro-ungară. Iată un exemplu de bună practică europeană de acum 100 de ani:

1009766_390541781066041_512692985_n Caz relatat în ziarul „Tribuna” din Arad (1908)

Jandarmii maghiari, vigilenți, au bănuit că e ceva în neregulă la o înmormântare într-un sat cu nume imposibil de pronunțat și au oprit convoiul funerar. Au verificat hainele participanților și au descoprit că unii copii aveau însemne tricolore.

Tricolorul românesc era interzis, evident, pt că Ungaria nu dorea ca cetățenii săi să mai fie chinuiți de fantasme naționaliste. Se demonstrase științific la Budapesta că identitatea de maghiar oferea un confort psihic superior celei de român, ceea ce poate fi observat chiar acum dealtfel.

Totuși, jandarmii au permis continuarea înmormântării, iar apoi l-au anchetat pe preot și l-au acuzat că a permis desfășurarea unei ilegalități sub egida BOR. I-au făcut dosar și l-au înaintat judecătorului, care l-a condamnat la închisoare și amendă.

Totul s-a desfășurat conform Legii, nu ca astăzi, în România, unde orice iredentist poate pune un steag pe o instituție publică. Ce bine era în ”Ungaria Mare”! Câtă lege, câtă ordine!

1

De Mihai Tociu

FrontPress.ro

12/07/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: