CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, de a revendica ju­deţele de peste Prut

 

Imagini pentru harta romaniei si a basarabiei

 

 

„Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un inte­res ideal, pentru că fac parte din aceeaşi naţiune.

Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din Moldova şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României.

Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri, alături de românii din Regat.

Nu există un bulgăre de pământ din toată Moldova, în care să nu fie amestecată şi câte o fărâmitură din oasele basarabenilor şi care să nu fie stropit şi de o picătură din sângele lor.

Statul român, prin urmare, ca rezultat al evoluţiunii istorice la care au contribuit toate generaţiunile stinse, este zidit în colaborare cu strămoşii basarabenilor de astăzi.

Niciodată nu <mă> voi obosi să reamintesc acest fapt. Pentru că el afirmă dreptul istoric al Basarabiei asupra statului român.

Da, asupra statului român!

Cum am arătat şi în coloanele acestui jurnal, Basarabia n-a fost cucerită de la ţările române, ci Rusia, în alianţă cu aceste ţări, a emancipat o parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului Alexandru I, şi în condica de legi a Imperiului Rus.

În momentul în care a fost născut un stat român, liber de legă­turile de vasalitate, Basarabia nemaiavînd nevoie de ocrotirea ru­sească, are dreptul să ceară să fie reunită cu „ţara-mumă”.

În această situaţie, România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, şi chiar faţă de Moldova întreagă, de a revendica ju­deţele de peste Prut, care făceau parte din vechea Moldovă.

Fiindcă nu mai au fiinţă acele condiţiuni care motivau şi justi­ficau „emanciparea” lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dună­rene în 1878, de asemeni în dispreţul alianţei între Rusia şi Româ­nia, a pus din nou toată problema în faţa tribunalului Istoriei. Ro­mânia n-a recunoscut atunci acest act şi şi-a rezervat intact drep­tul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptu­lui din partea unui aliat, această dureroasă amputaţiune, are dato­ria nu numai faţă de poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de toate integritatea fiinţei sale, dar şi faţă de provincia atât de mişeleşte răpită.

Răpirea Basarabiei, în aceste condiţii, este un fapt brutal, un abuz de forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiindcă n-am fost în război, nu e nici cesiune benevolă prin vreun tratat cu România.

De drept deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei, – nici nu avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1878, declară categoric (art. 2): „teritoriul Ro­mâniei este inalienabil”.

Şi chiar o simplă rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: „limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”, înstrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai ca „schimbare de limite”.

Deci, nu numai că de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege n-au sancţionat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basa­rabia ar fi în drept să tăgăduiască oricărui guvern, chiar voinţei unanime a restului ţării, dreptul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor viitoare.

Asemenea sancţiune ce ar fi fost dată de Corpurile Legiuitoare româneşti, ar fi ea însăşi un abuz de putere faţă de Basarabia.

Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihal Kogâlniceanu, ministrul de afa­ceri străine pe vremuri, şi Ioan Brătianu cel Mare. De aceea Româ­nia nu numai nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn în faţa Europei împotriva actului de violenţă, a neruşinatului abuz de pu­tere, a cărui victimă a fost.

Basarabia, dar, nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensaţiune pentru orice achiziţiuni de teritorii în altă parte.

O parte din naţiune, oricât de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a naţiunii, oricât de mică, pentru nimic în lume.

Naţiunea poate suferi amputaţiuni violente, dar nu poate consimţi valabil la vivisecţiune pentru cine ştie ce avantaje, care, în cazul unei aseme­nea degradări morale, n-ar putea fi decît imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimţământul la asemenea ope­raţiuni.

Iar dacă şi-l dă, nu mai merită numele de naţiune, – nici nu mai merită să trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organi­că a naţiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar statul român, dar chiar şi basarabenii, individual, au drep­turi peste care nimeni nu poate trece.

După legile noastre, un român, care şi-ar fi pierdut dreptul la cetăţenie, îl poate reclama oricând, şi acest drept nu-i poate fi refu­zat. E destul să renunţe la distincţiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea (art. 18, Cod. Civ.)

Acelaşi drept îl are şi prima generaţie ce s-ar naşte din români care ar fi pierdut calitatea lor de români, chiar înainte de naşterea copiilor lor.

În adevăr, art. 10 din C. Civ. dispune:

„Tot copilul născut în ţară străină din un român, care ar fi pier­dut calitatea sa de român, va redobândi totdeauna acea calitate, în­deplinind formalităţile prescrise de art. 18 (adică: ca şi românii care ar fi pierdut calitatea lor ei înşişi.)

Notaţi: „totdeauna”, – adică este un drept care nu poate fi pier­dut niciodată.

Dar în această situaţie se află aproape întreaga populaţie din cele trei judeţe răpite în 1878:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi români, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii.

Iar cei mai tineri de 38 ani, evident, formează prima generaţie care poa­te invoca dispoziţia din art. 10.

Un veac înseamnă, la urma urmelor, atât de puţin în viaţa unei naţiuni, încât, chiar în Basarabia veche, foarte mulţi din generaţia mai bătrână de 50 ani, pot invoca acelaşi drept.

Aşadar, o parte însemnată din populaţia românească a Basara­biei are dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabenii ne pot spune: istoriceşte şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra ţării româneşti, ea ne aparţine deopotrivă…

Cum dar s-ar putea admite traficul cu Basarabia în numele „idealului naţional”?

Nu! Nu „idealul naţional” poate duce la aseme­nea situaţie, ci renunţarea la idealul naţional, negaţiunea oricărui ideal.

Şi această crimă a fost săvârşită faţă de Basarabia şi faţă de naţiune, ca fiinţă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M. Kogâlniceanu şi Ioan Brătianu – cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiţi de Sovietul din Petrograd…

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea decât să fie fatală pentru naţiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât o mare nedreptate istorică, mai mult decât ne­socotirea drepturilor sfinte ale unei părţi din pământul băştinaş ro­mânesc: trădarea de sine însăşi a unei naţiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiindcă, prin ele înseşi, se dovedeşte lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

Din fericire, naţiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia ei”.

 

 

Constantin STERE

28 octombrie 1917

 

Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII

 

 

 

 

 ADDENDA

 

 

Constantin Stere, om politic, jurist, savant şi scriitor român

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, județul Soroca, Basarabia – d. 26 iunie 1936, Bucov Prahova), om politic, jurist, savant și scriitor român.

 

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă din Rusia, Constantin Stere a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept.

După ce şi-a afirmat concepţiile sale şi crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a facultăţii de drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular.

La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la 1913 să fie ales rector.

La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înfiinţat partidul ţărănesc, a luptat pentru organizarea politică a ţărănimii. A militat pentru  reforma agrară şi votul universal.
A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România

Sfîrşitul vieţii şi-l petrece retras şi izolat de frământarile politice la Bucov, judeţul Prahova.

Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este în spiritul unei totale renunţări la mediul politic contemporan lui, de la care nu mai putea aştepta nimic.

 

 

 

01/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: