CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Primele scrieri cu alfabet latin în limba română

 

 

 

 

 

 

Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor.

Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.

Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început sporadic  în teritoriile locuite de români,în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în ­cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota   în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”.

Conversia Bisericii bulgare la obedienţă răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului Vlah şi Bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile slavonismului românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici.

 

 

 

 

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: text

 

 

                                           Foto: Pisania Mănăstirii Agapia

Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul bulgar a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte.

 

 

 

 

 

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung Muscel, din 1521, cel mai vechi document scris în limba română, cu caractere chirilice, care s-a păstrat până la noi (că tot e azi Ziua Limbii Române) :

 

Foto: Celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, cea mai veche scriere păstrată în limba română, cu alfabet chirilic, datând din 1521..

 

 

 

Primul text scris în limba română cu alfabet latin (1570-1575)

 

 

 

Istoricii au descoperit că prima ştire despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează lui Dimitrie  Cantemir, care la 1714, în Descriptio Moldaviae, scria  în capitolul despre “Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte:

„Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra  papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din  ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”, scria Dimitrie Cantemir.

Scrierea lui Cantemir îşi găseşte susţinere în realitate, unul dintre primele texte româneşti rugăciunea “Tatăl Nostru” fusese transcrisă cu litere latine  la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici.

Acest boier îşi făcuse studiile în Polonia şi avea acces la alfabetul latin, pe care îl folosea constant în corespondenţa pe care o purta.

Tocmai de aceea, în textul “Tatăl Nostru” a folosit litere latine, dar ortografie polonă şi italiană.

 

 

Primul text scris cu alfabet latin  pentru românii din Ardeal, adepţi ai Bisericii Reformate.

 

Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, transcrisă  în alfabetul latin de boierul Luca Stroici, din Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.

Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat cu 20 de ani mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.

Este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit pentru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea. 

Textul cu pricina are opt pagini şi a fost descoperit de un angajat al Muzeului Naţional din Budapesta.

El a fost achiziţionat de bibliofilul român Iuliu Todorescu, are locuia în capitala Ungariei, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de „Fragmentul Todorescu”.

“Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky şi Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi”, susţine Daniele Pantaleoni, în lucrarea “Texte româneşti vechi cu alfabet latin”. 

Păstrat la Budapesta, la Biblioteca Națională Széchény (manuscrisul RMK I.361b), ”Fragmentul Teodorescu” este alcătuit din patru file ale unui mic volum tipărit de sasul maghiarizat Kaspar Helth/Heltai Gáspár la Cluj, aproximativ în 1570-1575.

Realizat la comanda românilor calviniști din zona Banat-Hunedoara, fragmentul conține,  conform Muzeului Național de Istorie a României mai multe imnuri protestante, traduse din maghiară .

 

 

Transcrierea textului, realizată de Ion Gheție, în „Texte românești din secolul al XVI-lea”, București, 1982 era următoarea :

 

„La Esaias prorocul tuturora au scris lăsat că
Domnulu-i va odihni carii mor în credința Lui.
Cu Sine-i va rădica sus care cu El adevereadză, cum
morții Săi îi va învia și sus în cer îi va duce.
Aceasta o face să-L fericăm, binele Lui să nu-l ui-
tăm, ce mai tare să-L lăudăm cine așteptăm sculătura.
Aceștia-i lasă în odihnă, tremete să viedze și lasă
acolo viselind, cum să aibă tot binele.
Credzuții Miei, întrați luntru, porțile vă încununați,
puținelu închideți, să nu între mânia Me.
Ce numai în vreme scurtă, în clipitul ochilor, pâ-
nă-Mi va trece mânia-Mi, tot acolo odihniți.
Că mânia lu Domnezeu toată tărime purcegând,
pre oamenii despre pământ pogori-va giudecata.
Cu care alenișii săi pierde-le-va strâmbătate, ce va
ține oamenii săi, că s-au în el usbăitu.
Mai mult pământul sângele nu-i va ascunde tru-
pul lui, ce Domnezeu viața lui rădica-va pre vecie.
Mare-i noauă veselie, cându ne vom îngrupare, că
iară vom fi într-una, cu Domnezeu vom lăcui.
Cest frate-ne ce-au muritu, amu-i fătul lu Domne-
zeu; ce plângem, când casa Lui este-n părăția Domnului?
Lucrul nostru-i de căștigă, lucrul lui de veselie; să
rugăm pre miloste Lui, fie cu voi Svânta Troiță.
De-ne noauă Duhul Svântu după moarte-ne împărăția-și,
să putem vede fața Lui până în vecia veacului […]”
 

 

Fragmentul Todorescu

 

 

Text religios, alcătuit din zece cântece calvine, traduse din maghiară. Este cea mai veche scriere românească tipărită cu litere latine și ortografie maghiară (Gheție 1982: 262).

Cele patru file ale textului au fost găsite, în anul 1911, de dr. Hiador Sztripszky, custode la Muzeul Național din Budapesta, în coperta unui text din 1516, unde cel care a compactat volumul, în 1601, a folosit ca umplutură mai multe file din opt lucrări diferite, între care și cele tipărite în română.

Fragmentul Todorescu, cunoscut și sub denumirile: Cartea de cîntece sau Psaltirea lui Pavel Tordași, a fost achiziționat de colecționarul budapestan, de origine română, Iuliu Todorescu, și se află, în prezent, la Biblioteca Națională „Széchenyi” din Budapesta, sub cota RMK, I, 361/b (Gheție 1982: 261).

Cîntecele au fost traduse după mai multe culegeri de texte ungurești similare, tipărite în secolul al XVI-lea (v. Tagliavini 1952: 40; Gheție 1982: 276-277; Gheție / Mareș 1985: 216).

Cele patru file (opt pagini) ajunse pînă la noi sunt de format – 4º și provin dintr-o singură coală de tipar. Întrucît fiecare filă a fost laminată în vederea conservării, dimensiunile inițiale nu au putut fi stabilite decît aproximativ: 194/132, 183/137, 181/127, 198/140 mm.

Filele au între 17 și 32 de rînduri. Tiparul este executat îngrijit, cu cerneală neagră, bine păstrată, pe hîrtie groasă, alb-gălbuie, fără filigran (v. mai pe larg Gheție 1982: 264, 277-278).

Cu privire la data imprimării textului, Ion Gheție, după ce respinge toate ipotezele anterioare, propune perioada 1571-1575, întrucît numai în răstimpul respectiv moara de hîrtie a clujeanului Gáspár Heltai a produs hârtie fără filigran, ca cea pe care s-au tipărit cîntecele traduse în română. Referitor la timpul în care s-a efectuat traducerea, același autor consideră că ar fi mai sigur intervalul 1562-1571 ( v. Gheție 1982: 270-272).

În privința locului în care s-a tipărit cartea din care s-au păstrat cele patru file, Sztripszky și Alexics susțin că textul ar fi fost imprimat la Oradea, în vreme ce N. Drăganu și îndeosebi I. Gheție dau ca certă efectuarea acestei operațiuni la Cluj, în atelierul lui Heltai, probabil de către un tipograf sas (v. Gheție 1982: 269-270; Drăganu 1924-1926: 125).

Faptul că limba celor zece cîntece conține particularități specifice graiurilor românești de tip transilvănean, dar și celor din zona Banat – Hunedoara i-a determinat pe aproape toți cercetătorii să afirme că traducătorul provenea din această zonă.

În consecință, acesta nu putea fi episcopul Pavel Tordași sau un alt străin care știa românește, ci, mult mai probabil, „un preot român din Caransebeș, Lugoj sau Hațeg ” (Gheție / Mareș 1985: 217; v. și Gheție 1982: 281-282).

Pînă acum, au apărut două ediții ale acestui text: Sztripszky Hiador și Alexics György, Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest, 1911 și Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de Ion Gheție, în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p. 259-364.

Pentru varianta digitizată a Fragmentului Todorescu, s-a utilizat, ca text de bază, ediția critică publicată de Ion Gheție.

În acest scop, s-a colaționat textul transcris de Ion Gheție cu textul original reprodus în facsimile de autorul ediției și s-a revenit asupra interpretării unor grafeme din perspectiva normelor de transcriere stabilite pentru textele incluse în Corpusul electronic.

După alţi specialişti în istorie, primul cuvânt românesc, dar scris în  alfabet grecesc îl găsim în  „Istoriile lui Theophylactus Simocatta“, operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630, în care apar cuvintele „Torna, Torna”.

Ce a fost „Torna, torna” Împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, condusă de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia) sau mai cunoscuţii Balcani din Bulgaria.

„Acea poveste  este simplă şi sună aşa. Expediţia armatei  bizantine  a fost compromisă de un  incident stupid.  Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească: torna,torna, fratre.

Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: torna, torna, provocând o mare debandada în rândurile oştirii”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală. Johann Thunmann, profesor de origine suedeză, a comentat în anul 1774 textul lui Theophanes şi vedea în “torna, torna, fratre” o probă de limbă românească.  

 

Introducerea oficială a alfabetului latin pe teritoriul ţării noastre este meritul  marelui om politic, literat şi diplomat din cabinetul principelui Alexandru Ioan Cuza, ministrul Treburilor Interne, Ion Ghica, care a propus ca în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să fie folosit exclusiv alfabetul latin.

În anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860. Și în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.

Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti.

Trecerea spre alfabetul latin a scrierii în limba română s-a făcut treptat în tipografii, iar procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute adesea aprige, ci a însemnat depăşirea unor mari obstacole.

Cu toate acestea, măsura nu a fost una care să-i ia pe nepregătite pe cei care până atunci erau obişnuiţi cu scrierea chirilică. Trecerea la alfabetul la latin începuse să se aplice treptat, timp de trei decenii în urmă, prin aşa numitul “alfabet de tranziţie”, care însemna de fapt o amestecătură de caractere chirilice cu cele latine.

În Muntenia, alfabetul latin se folosea în şcoli încă din 1853. Abia în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să decreteze înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin.

Acest lucru a însemnat un efort imens, care avea să se traducă prin transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român, după norme ortografice moderne. A fost o reformă de mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii române.

Biserica Ortodoxă, ultima care a renunţat la scrierea chirilică “În anul 1862, alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere, pentru a se putea nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în limba latină.

Alfabetul latin a fost introdus în toate cancelariile de stat, în Muntenia fiind introdus în şcoli încă din 1853, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române.

Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă, a fost elaborat în baza principiului etimologic, fără a fi acceptat de Academia Română”, susţine filologul Vasile Bahnaru.

Cel mai greu s-a adaptat la noul sistem de scriere Biserica Ortodoxă, care a păstrat scrierea chirilică încă 20 de ani, abia în 1881 fiind luat în sinod decizia de trecere la alfabetul latin.

Prin urmare, alfabetul latin are o istorie de numai 150 de ani la români,  timp de mai bine de trei secole, până la 1860, românii folosind în scrierea curentă alfabetul chirilic, care se folosea oficial peste tot, în administraţie, şcoală sau biserică.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/09/16/pentru-alfabetul-latin-bulgarii-le-taiau-romanilor-limba/

Surse:

https://limbaromana.org/despre-scrierea-limbii-romane-cu-alfabet-latin/

https://historia.ro/ cat-de-vechi-este-scrisul-in-limba-romana

https://adevarul.ro/ romanii-popor-latin-folosesc-alfabetul-latin-doar-150-ani 

https://www.textvechi.ro/fragmentul-todorescu

https://www.timpul.md/articol/primul-text-scris-in-limba-romana-cu-alfabet-latin-%281570-1575%29-159454.html

BIBLIOGRAFIE

 

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Gheție, Ion 1982: Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de ~ , în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p.259-364.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Drăganu, Nicolae 1924-1926: Mihail Halici (Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII), în „Dacoromania”, IV, partea I, p. 76-168.
Sztripszky, Hiador / Alexics, György 1911: Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest.
Popovici, I. 1912: Leviticul, în „Cosînzeana”, II, nr. 3, p…..
Tagliavini, Carlo 1952: Influences du Psautier huguenot de Clément Marot et de Théodore de Bèze dans la littérature roumaine ancienne, în „Cahiers Sextil Pușcariu”, I, fasc. 1.

04/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Acad. Ioan-Aurel Pop: Rezoluțiunea de la Alba Iulia nu scria nimic nici despre autonomia maghiarilor, nici a germanilor

 

 

 

                 Harta: Ținuturile locuite de românii din jurul României

 

 

 

 

Autonomia teritorială, mai ales, este o iluzie, nu o realitate istorică, inclusiv în U.E.!

 

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

„Nicăieri în textul Rezoluţiei de la Alba-Iulia nu se face vreo referire la autonomia vreunei părţi din Transilvania după criterii etnice”

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

  

 

Președintele Academiei Române amintește, în cel mai recent dintre episoadele „100 de adevăruri istorice”, difuzat de Trinitas TV, că în Rezoluțiunea de Unire aprobată la Alba Iulia  și adusă la București de delegația liderilor ardeleni,  nu scria nimic nici despre autonomia maghiarilor, nici a germanilor, scrie https://infobrasov.net/autonomia-teritoriala 

Se vorbea însă de  faptul că „Transilvania, în întregimea ei, se va bucura de o autonomie provizorie, până la întrunirea Constituantei, menită să dea țării o Constituție”.
„Despre mult trâmbițata autonomie, pe care participanții la Marea Unire ar fi promis-o minorităților, trebuie să vă spun că este o iluzie, nu o realitate.

În Rezoluțiunea de Unire aprobată la Alba Iulia  și adusă la București de delegația liderilor ardeleni nu scrie nimic nici despre autonomia maghiarilor, nici a germanilor, nici a altora. Scrie, în schimb, că Transilvania, în întregimea ei, se va bucura de o autonomie provizorie, până la întrunirea Constituantei, menită să dea țării o Constituție. Ceea ce s-a și întâmplat.

 (…)„Românii sunt cel mai numeros popor din SE Europei, s-au format pe cea mai largă arie, care merge de la Balcani, în sus, până la Carpații Păduroși, în Nord, și de la Tisa, în Vest, până la Nistru „.

Transilvania a avut, un timp scurt, un Consiliu dirigent și un Mare Sfat Național care au jucat rolul de guvern provizoriu, și, respectiv, de Parlament provizoriu. Amândouă, supuse guvernului Parlamentului de la București.Al doilea caz în care se folosește noțiunea de autonomie se referă la autonomia cultelor religioase din stat și în care intrau și ortodoxia și greco-catolicismul și catolicismul roman și cultele protestante. 
Prin urmare, nu trebuie să confundăm națiunile”, explică academicianul Ioan-Aurel Pop.Președintele Academiei Române consideră însă  că „societatea de-atunci nu trebuie judecată după principiile democratice de azi, nici după drepturile democratice de azi”, iar situația din România trebuie raportată la situația din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia, și să vedem dacă sunt diferențe foarte mari.
Felul de dezvoltare a societății în România permitea manifestarea unor principii democratice la nivelul democrației de atunci. Minoritățile au continuat să fie unele nemulțumite. Mai ales cele care au fost minorități imperiale dominante”.

 

 

 

03/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Un comentariu

Sociologul Ilie Bădescu, specialist în geopolitică și noologie, despre ce se întâmplă cu lumea noastră și cu popoarele Europei

 

 

 

 

 

 

 

De vorbă cu sociologul Ilie Bădescu

 

Genocidul pruncilor nenăscuți

 

 

 

 


 

 

Situația avorturilor în Europa. Linia roșie este pentru Românie. Sursa: WHO

Victor Roncea: Domnule Preofesor, ce se întâmplă cu lumea noastră și cu popoarele Europei? Se cuvine să vorbim despre europeni ca atare? Încotro ne îndreptăm ca civilizație? Ce va mai fi Europa peste un veac?

 

Prof. Ilie Bădescu: Îți propun să răspund la aceste întrebări într-o sucesiune. Să stăruim azi și aici asupra primelor două întrebări (la care oricum vom mai reveni), urmând ca la celelalte să venim cu răspunsuri potrivite acestui gen de interviu în dialogurile ulterioară cu mulțumirea că suntem găzduiți în acest cotidian.

Ca să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă cu lmea noastră, cu lumea în genere, este bine să porinim de la puterile care țin o lume.

Care sunt acestea? Unii consideră că decisive sunt puterile economice, banii, averile materiale etc. Alții, adaugă la puterile care țin lumea în sistemele ei de ordine și control, și puterea militară, de la armamente la inteligence.

În fine, tot mai puțini, aleg să considere între puterile lumii și cultura sau puterea spirituală (într-o alocuțiune a sa la Zilele Culturii Naționale, academicianul Eugen Simion a vorbit despre puterea culturii).

Aș dori să atrag atenția asupra celei mai însemnate dintre puteri, fără de care cad și economiile, și armatele și, într-o măsură, și culturile. Care este aceasta?

Puterea progeniei sau genealogică. Aceasta garantează dăinuirea simplă a popoarelor, puterea dăinuitoare.

Fără de o asemenea putere, economiile, armatele, culturile se sting din lipsă de combatanți.

Chestiunea pare simplă la prima vedere. În realitate este ceva mai complicată și în fața ei au căzut la examen imperiile cele mari, în frunte cu Imperiul Roman.

Fenomenul declinului genealogic n-a putut fi oprit nici chiar de marii stăpânitori de imperii, remarcă Spengler. „Suverani după suverani în vremurile romane, de la Nerva la Marc Aureliu n-au putut să-l stopeze”.

Populaţia continua să descrească rapid şi masiv în ciuda “legii disperate a lui August în sprijinul căsătoriei şi al copiilor, lex maritandes ordinibus, care a exercitat o acţiune mai deconcertantă decât înfrângerea lui Varus, în ciuda adopţiunilor masive şi a stabilirii neîntrerupte a soldaţilor barbari care să populeze regiunile devenite pustii şi în ciuda enormelor facilităţi materiale instituite de Nerva şi Traian pentru a creşte copiii părinţilor săraci” (Spengler, Declinul Oocidentului, Editura Beladi, p 119).

Concluzia lui Spengler este de o remarcabilă severitate. “Pe această treaptă a tuturor civilizaţiilor începe etapa multiseculară a depopulării alarmante.

Întreaga piramidă a umanităţii capabile de cultură se prăbuşeşte chiar de la vârf: mai întâi metropola (oraşul mondial), apoi oraşele obişnuite de provincie şi, în sfârşit, satul, care mai întârzie câteva momente depopularea prin exodul constant şi nelimitat al celor mai buni oameni ai săi.

Până la urmă nu mai rămâne decât sângele primitiv, dar golit de elemente fecunde şi sănătoase. Reapare tipul fellahului” (ibidem). Acest tsunami civilizațional lovește cu forță devastatoare familia și sistemul ei de valori, ceea ce se traduce, evident, în regresul populației copiilor la scara întregii civilizații, așa cum constatăm chiar în cazul Europei postmoderne.

Cu aceasta răspund celei de-a doua întrebări pe care mi-ai pus-o: da, se cuvine să vorbim despre europeni, mai exact spus, despre neamul europenilor, precum marele istoric al antichității vorbea în străvechime despre neamul tracilor, ca fiind cel mai numeros dintre neamuri.

Europenii par a fi bântuiți azi de ceea ce s-ar cuveni să numim „bletemul tracic”, adică stingerea lor ca neam.

Să fie acesta adevărul? Să începem prin a distinge profilul lor genealogic, de neam. Ce fel de neam sunt europenii? Care este apartenența lor distinctivă la scara planetei?

Răspunsul, în acest caz, este la îndemână și te uluiește câtă mobilizare și cerneală se consumă pentru a subtiliza acest răspuns așa de evident.

Europenii sunt un neam iudeo-creștin, care au dezvoltat o civilizație creștină și un tip de ordine de același tip, pe care Toynbee o numește Respublica Christiana.

Aceasta a fost lovită de curentul secularizării și de „revoluția sexuală”, mai exact spus, de anarho-sexualismul postmodern, care pune pe picior de egalitate și demnitate cuplurile progenice, capabile să aducă pe lume copii, cu perechile homogenice, care n-au acces la fertilitate fiindcă se întemeiază pe regula excluziunii celui de alt sex (excluziunea regulii pe care se întemeiază actul constituirii familiei heterosexuale).

Nu sunt adeptul strategiilor de discriminare a vreunei forme de uniune sexuală, dar este absolut necesar să distingem între căsătoriile legitime care pot contribui la reproducerea capitalului genealogic și deci a puterii progenice a popoarelor și cuplurile care nu sunt căsătorii pentru că nu pot contribui structural și nuclear la acest proces de reproducere a stocului genealogic, adică a capitalului simbolic al apartenenței prin care se dobândesc și denominațiile de „căsătorie”, „familie” etc.

Instituția căsătoriei este monopolul genealogic al unui popor și se alocă celor care pot contribui virtualmente la reproducerea și deci la augmentarea capitalului genealogic al acelui popor.

Ceilalți au dreptul la orice formă de uniune sexuală dar nu la denumirea improprie lor de cuplu căsătorit, fiindcă ar fi ca și cum cineva ar pretinde să poarte același nume cu tine, el fiind diferit de tine, altcineva.

Căsătoria este o persoană morală cu identitate inconfundabilă și oricine preia în mod impropriu acest nume se face vinovat de furt de identitate.

Statele și deci legea trebuie să decidă dacă vor pune pe picior de comună identitate cele două tipuri de grupare sexuală, dacă le vor denumi la fel, când, în ralitate, ele sunt așa de diferite structural, funcțional, antropomarital etc.

Prin urmare, revenind, popoarele lumii, după neamul lor etnospiritual (iudeo-creștin, la europeni, islamic la musulmani, budist la indieni, sino-confucianist la chinezi etc.), se diferențiază în funcție de puterea lor progenică, adică de capacitatea de a-și reproduce stocurile genealogice, suportul bio-spiritual al neamului (al apartenenței).

Trec peste faptul că stocul genealogic este suportul biorelațional al ființei identitare a unui popor spre a sesiza lucrul extrem de important că stocul genealogic este singura formă de capital pe care popoarele o pot folosi în competiția lor genealogică, adică de neam.

Popoarele se află în competiție prin capitalurile lor, deci inclusiv prin capitalul genealogic sau de neam nu doar prin cel economic. Ele își afirmă neamul de apartenență deopotrivă discursiv dar și reproductiv, adică prin puterea lor progenică, de reproducere a capialului genealogic propriu.

Stocul genealogic dă unui popor forța de care dispune în spațiul de interfață cu alte popoare și înlăuntrul aceleiași civilizații între ramurile etnoidentitare, de neam, ale acestei civilizații.

Europenii se disting de alte neamuri civilizaționale prin aceea că sunt de neam iudeo-creștin, adică sunt popoare biblice, chiar dacă între ele există multe diferențieri, de la cele etnolingvistice, care fac parte și ele din bogăția spirituală a neamului europenilor, la scara lumii.

Dacă identificatorul acesta de neam spiritual (iudeo-creștin) se diminuează ori este abandonat, popoarele și deci neamul lor spiritual își pierd puterea între cei de neamuri diferite.

Una dintre căile declinului este diminuarea puterii progenice, adică a contribuției generațiilor la reproducerea stocului genealogic al celor de neam european.

Altfel spus, europenii adoptă culturi antigenice, care induc un fel de reacție intropunitivă, o auto-agresiune identitară, începând cu reducerea voluntară a ratei fertilității totale (folosită în calcularea indicelui de progenie).

Rata medie a fertilității totale a europenilor (cele 31 de popoare) este de circa 1,38 copii la o femeie fertilă (departe de rata de înlocuire genealogică a cuplurilor. La unele popoare rata fertilității este de 1,2, Italia, 1,1, Spania, 1,3, Germania, 1,3 România etc.).

Pe cale de consecință, europenii se auto-dezarmează diminuându-și, cu fiecare ciclu marital, stocul genealogic, adică singura formă de capital care le conferă putere de dăinuire sau de simplă reproducere. Dacă ți-ai pierdut sentimentul apartenenței de neam, toate cele care decurg de aici, de la fertilitate, la respectul spre cult față de mamă și copil, își pierd relevanța.

Zămislirea și nașterea de prunci sunt percepute ca fenomene zoologice (căci pruncului din pântece i se refuză statutul antropic, de făptură umană, iar această vicleană filozofie ne-a împins pe mulți, la vremea nemerniciei noastre, spre decizia abortivă) și medicina umană se confundă cu cea veterinară. În aceste condiții, mamele sunt dispuse să se alinieze, să se înregimenteze într-un tragic genocid împotriva pruncilor zămislți dar încă nenăscuți.

Acest război al mamelor rătăcite (și, finalmente, denaturate, cu știință sau fără de știință) contra pruncilor fără de nici un ajutor, de nicăieri, (Dumnezeu nu intervine, fiindcă Dumnezeu nu retrage libertatea umană sub nici o formă, de vreme ce aceasta este darul cel mai de preț acordat omului prin voie divină și deci prin libertate divină), coboară omenirea și popoarelor într-o zonă a tenebrelor.

Cine, câte din cuplurile, cununate ori ba, ar putea să stea drept și fără de spaimă în fața lui Dumnezeu în legătură cu această „crimă” admisă de legislația europeană, ba așezată sub ideea vicleană a drepturilor omului (ferească Dumnezeu!)? Trebuie să mărturisim și să ne căim în fața lui Dumnezeu și a pruncilor noștri fiindcă vinovați suntem și numai milostivrea divină ne va feri de osânda veșnică.

Închei aici și spun că numai lacrima căinței spală păcatul acesta. Să ne facem vrednici, bărbați și femei, soți și soții, de ofranda lacrimii de căință și să plângem împreună cu Rahila fiindcă pruncii aceia nu mai sunt.

Îți propun să urmărim împreună linia de evoluție a puterii progenice a popoarelor europene, fiindcă aceasta se reflectă în indicele puterii genealogice sau de neam, al puterii de dăinuire deopotrivă a fiecărui popor și a neamului europenilor în fața celor de alt neam decât al lor, adică decât neamul iudeo-creștinilor, la scara planetei.

E bine să ne reamintim că de 300 de ani s-au izvodit în Europa ideologii contrafamiliale, potrivnice ideii de neam și mai ales potrivnice iudeo-creștinismului ca identificator unic de aparatenență al europenilor în context planetar. Să continuăm.

 

16/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: