La 11 iunie 1925, două scriitoare cu „rude mari, împărăteşti”, Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, au fost alese membre de onoare ale Academiei Române

Acum 93 de ani în ziua de 11 iunie 1925, scriitoarele Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, au fost alese membre de onoare ale Academiei Române, devenind astfel primele două femei membre ale acestui for.

 

Două scriitoare din „rude mari, împărăteşti”: Anna de Noailles şi Elena Văcărescu.

 

 

Foto: Anna de Noailles (n. 15 noiembrie 1876 – m. 30 aprilie 1933)

 

 

În 1876, la Paris, se năştea Ana Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu, cea care urma să devină una dintre cele mai mari poetese ale Franţei la început de secol XX, şi prima femeie decorată cu Legiunea de Onoare a Franţei în grad de comandor (1931).

Tatăl său, Grigore Brâncoveanu, a fost fiul lui George Bibescu, domn al Ţării Româneşti (1845-1848) şi al Zoei Mavrocordat, fiica adoptivă a ultimului Brâncoveanu.

  Mama ei, Raluca Musurus, fiica lui Musuruş-paşa, ambasador al Turciei la Londra, în anii 1850 şi a Anei Vogoride, a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski.

Descindea dintr-o veche familie de greci din Creta în care văzuse lumina zilei în secolul al XV- lea,  cunoscutul umanist Marc Musurus.

În 1886, Grigore Brâncoveanu a murit la Paris, lăsând cu limbă de moarte să fie înhumat la Biserica Domniţa Bălaşa, ocazie cu care Anna face prima şi singura vizită în România.

Doi ani mai târziu, locuind cu familia pe malurile Bosforului, Anna scrie primele poeme, strânse în volume cu coperţi de piele, dăruite de mama sa (căreia îi dedică şi prima poezie „La Muse et l’ Enfant”).

În august 1897, Anna se căsătoreşte cu contele Mathieu de Noailles, cu care, trei ani mai târziu, are un fiu, Anne-Jules-Emmanuel-Gregoiré.

  Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901,care a avut un succes remarcabil, “”Le Cœur innombrable”” semnat Anna-Elisabeth de Brancovan, în care criticii au simţit „fiorul nou” adus de această poetă şi de stilul său. 

A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură.

A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinţilor Bibesco şi se înrudea cu toţi aristocraţii care au avut reşedinţa la Paris. Corespondenţa sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. 

A fost admirată de Jean Cocteau şi i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez şi prieten personal al reginei Maria şi al României.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry,Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob.

Apropierea de Marcel Proust, Robert de Montesquiou, Pierre Loti îi influenţează scrierile şi în scurt timp, manuscrisele sale încep să circule ca adevărate manifeste.

„Madame, în Franţa sunt numai trei miracole: Jeanne d’Arc, râul Marne şi dumneavoastră”, spunea jurnalistul şi omul politic francez Joseph Reinach. 

Autointitulându-se „inutilă, dar de neînlocuit”, Anna de Noailles a început să atragă atenţia asupra locului său în tabloul viu al literaturii franceze din primele decenii ale secolului.

În timpul primei conflagraţii mondiale, Anna scrie poemele de război care vor constitui prima secţiune „La Guerre” a viitorului volum şi participă la numeroase manifestări împotriva incidentelor.

Datorită scrierilor sale, prinţesa brâncoveană a câştigat nu doar admiraţia lui Rodin, Paul Valéry sau François Mauriac, ci şi Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze şi un loc în Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei.

După primul Război Mondial societatea şi gusturile literare se modifică şi Anna de Noailles se trezeşte că scena literară este ocupată de Dadaism şi Tristan Tzara şi de avangarda suprarealistă a lui Andre Breton. 

Continuă să scrie, să publice volum după volum, eroismul, patriotismul, natura, dragostea şi moarte fiind „forţele eterne” ale poeziilor sale.

În peisajul poeziei, opera sa a adus un nou crez, o conştiinţă poetică de o sinceritate sfâşietoare şi un har deosebit al tălmăcirii universului prin cuvânt.

În 1925, Anna de Noailles este aleasă membru de onoare al Academiei Române, la propunerea unui grup de academicieni români.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” şi vorbea de faptul că şi-a câştigat „un loc unic”, în „literatura franceză, în a lumii întregi”.

Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil”, şi s-a considerat pe sine însăşi cea mai mare poetă franceză, o regină literară neîncoronată a Franţei.

Pe 30 aprilie 1933, într-o duminică, moartea i-a curmat suferinţele fizice şi morale.

„Elle dormait, la tête renversée en arrière, comme pour regarder un soleil, quelque chose qui l’éblouissait et lui avait fermer les yeux” (G. Gregh).

La slujba sa de înmormântare ţinută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii sale.

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti”.

 

 

 

Puţini au ştiut si putini stiu acum la noi, câte ceva despre aportul acestei prezenţe deosebite în cultura popoarelor român şi francez.

Ar trebui subliniat faptul ca  Anna de Noailles impreuna cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, ambele scriitoare şi verişoare cu contesa de Noailles, au reprezentat un fenomen unic în culturile română si franceză.

Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenţia culturii franceze, ea va fi probabil redescoperită şi în ţara strămoşilor săi, România.

 

 

 

 

 

O mare scriitoare româncă: Elena Văcărescu.

 

 

 

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie/3 octombrie 1864, Bucureşti – d. 17 februarie 1947, Paris).

 

 

A fost fiica lui Ioan Văcărescu, de profesie diplomat, şi a Eufrosinei Fălcoianu, pe linie paternă descendentă din renumita stirpe a Văcăreştilor ( Iancu Văcărescu a fost bunicul ei).

A primit o educaţie aleasă (guvernantă engleză, care o familiarizează cu literatura britanică), desăvârşită la Paris, unde avea să se intereseze de filosofie, artă poetică şi istorie.

Profund legată de vatra Văcăreştilor (Dâmboviţa) şi de moştenirea literară şi civică a înaintaşilor săi, adolescenţa şi prima tinereţe au stat sub semnul împlinirii intelectuale.

Avea 15 ani când pleacă la Paris, însoțită de părinți, ca să-și desăvârșească studiile. Cunoaște personalități ale lumii culturale franceze (între care pe Victor Hugo), audiază cursuri la Sorbona .

În 1886 a publicat la Paris primul volum de versuri, „Chants d’Aurore”, care a primit cronici favorabile şi un premiu special din partea elitistei Academii Franceze. 

A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea 

Doi ani mai târziu, în 1888, revine în țară şi este  recomandată să facă parte ca domnişoară de onoare din suita reginei Elisabeta.

Relaţia privilegiată dintre ea şi regină a făcut posibilă propulsarea tinerei poete în tumultul lumii literare şi artistice.

Aflată în anturajul reginei, tânăra Elena îl cunoaşte pe Principele Ferdinand, viitorul rege al României, care se îndrăgostește de domnișoara de onoare preferată a Reginei Elisabeta.  

A fost un episod dramatic pentru ea, amplu comentat în epocă și până în zilele noastre, logodna cu principele Ferdinand, moștenitorul tronului Românei. 

Romanul „Idila unui principe” (1894) de R. Scheffer, secretarul reginei, descrie întreaga poveste. 

 

 

Foto: Elena Văcărescu şi Ferdinand

Elena Văcărescu „avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt; ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ” (nota Regina Maria în memoriile sale).

Povestea de dragoste se întâmpla în România începutului de secol XX, pe vremea Regelui Carol I. 

Regina Maria, în „Povestea vieţii mele”, scria: „Românii doreau ca familia regală să fie străină şi fără nici un amestec cu cei din ţară.

Dinastia trebuia să se ţină deoparte de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei.

Aceasta fusese statornicit cu stăruinţă când Regele Carol primise tronul.”

Fata de care se îndrăgostise Ferdinand, Elena Văcărescu, mică de statură, rubensiană la trup, brunetă, nefiind o frumuseţe, însă era poetă; regina Maria o descrie astfel:

„Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale.

Avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şi l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe; ar fi avut copii sănătoşi… şi aşa mai departe. Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor.”

Elena şi Ferdinand s-au iubit mult. Au urmat luni de fericire tăcută şi îngrijorată, de relaţie secretă departe de ochii periculoşi ai lumii, de iubire înflăcărată şi pătimaşă, sub protecţia şi consimţământul reginei.

Când nepotul Ferdinand îi pomeneşte regelui Carol I că se va căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, se dezlănţuie o furtună rece ce declanşează un crivăţ îngheţat care degeră pagina sentimentală din inima sa.

Această legătură morganatică a fost respinsă de oamenii noștri politici și rezumată de primul ministru Lascăr Catargiu prin vorbele devenite celebre: ”Aiasta nu se poate, Maiestate!”

După nefericita întâmplare, lui Ferdinand i se spune să aleagă între tron şi Elena Văcărescu.

Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţii, el alege ceea ce fusese ales pentru el, cu mult timp înainte, cu multă durere şi răzvrătire interioară.

Elena Văcărescu primeşte o sumă fabuloasă de bani, cu condiţia să plece definitiv în străinătate.

Se stabileşte la Paris unde îşi va deschide un salon artistic care va fi frecventat de pictori, muzucieni, scriitori. Rămâne în lumea artiştilor din Oraşul Luminilor toată viaţa. Nu se va căsători.

În Franța a fost acceptată în salonul literar al ducesei de Rohan unde a făcut numeroase cunoștințe, dobândind notorietate în asemenea măsură încât, în 1898, își deschide   propriul salon literar.

În 1913, la București, împreună cu N. Iorga, D. Gusti și Oct. Goga, întemeiază Cercul Analelor.

 În perioada Primului Război Mondial,a fost  deosebit de activă în promovarea cauzei românești  (prezintă   în 1916, în senatul francez, la cererea primului ministru G. Clemenceau, un „Expozeu asupra situației din România”).

Elena Văcărescu a militat pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către regele României  secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare.
Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu

Face parte din delegația română la conferința de pace de la Paris, apoi se implică în crearea Societății Națiunilor, alături de N. Titulescu, fiind supranumită ”bunica” acesteia. 

A făcut parte din nenumărate organisme internaționale unde a popularizat creația românească, a stăruit pentru tipărirea lucrărilor scrise în limbi de circulație restrânsă, editarea unei bibliografii internaționale a traducerilor, ca și pentru congrese de artă populară.

În 1934 a întemeiat Casa română de la Paris iar peste 3 ani a creat catedra Mihail Eminescu la Centrul Mediteraneean de la Nisa. Tot în perioada interbelică instituie un premiu ce îi poartă numele, pentru ”critică și istorie literară”. 

La izbucnirea celui de al doilea război mondial a trecut în zona liberă a Franței sprijinind Rezistența și Frontul național român de acolo.

La încheierea ostilităților a devenit consilier cultural al legației române și mai apoi membră în delegația țării sale la Conferința de pace de la Paris (1946).

A fost președinta Asociației  cinematografice internaționale, a Academiei feminine de litere; membră de onoare a Academiei Române (1925), cavaler al Legiunii de Onoare (1927) și al Ordinului Coroana României (1933). Un crater de pe planeta Venus îi poartă numele.

Opera literară considerabilă a cunoscut succese însemnate în primul rând în Franța. Cântecele Aurorei (1889), Rapsodul Dâmboviței (1889), Nopțile Orientului (1907), Amot vincit , Le Cobzar, libret de operă  care a fost jucată la Monte Carlo (1909), memorialistica amplă, traducerile din scriitori români o situează printre figurile reprezentative ale culturii europene din secolul XX.

Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu.

A lăsat moştenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreştilor.

Povestea celei mai vechi înregistrări din Fonoteca Radioului

 

În 1911 se înfiinţa la Paris un Muzeu al Cuvântului. Personalităţi de seamă ale culturii europene au fost invitate în sala nr.5 a Sorbonei pentru a-şi înregistra vocea.

La 20 mai 1913 Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele vorbe:
„Vechea şi stră­lucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult cunoscutul lui «Testament»:

«Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.»”

În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de bunicul ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”. Pe un al doilea disc a recitat o altă creaţie proprie intitulată „Le dernier désir” (Ultima dorinţă).

Cele două discuri au fost descoperite în 1980 de către publicista Maria Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a făcut posibilă transpunerea lor pe bandă de magnetofon.

Înregistrările au fost difuzate pentru prima dată în ediţia din 12 iulie 1980 a emisiunii „Fonoteca de Aur”
http://www.radioromaniacultural.ro/Ra…

 

 

 

 

Surse: 

 

http://stiri.tvr.ro/o-poetesa-si-un-aventurier-din-rude-mari-imparatesti-anna-de-noailles-si-george-bibescu_41424.html#view

http://www.poezie.ro/index.php/author/0009230/index.html#bio

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu

 https://www.ziarulmetropolis.ro/iubiri-care-au-facut-istorie-

https://www.ziarulmetropolis.ro/elena-v%C4%83c%C4%83rescu-

Publicitate