Cuvânt de salut la Sărbătoarea Națională „Ziua Limbii Române” a președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop

 

 

 

 

 

 

 

În data de 31 august, românii de pretutindeni sărbătoresc ZIUA LIMBII ROMÂNE, prilej pentru academicienii noștri să se deplaseze la Chișinău, pentru a celebra alături de frații de peste Prut acest moment deosebit, transmite Evenimentul Zilei, preluat de Romanian Global News.

Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a ținut să transmită în acest sens un mesaj pe care-l reproducem, integral, mai jos:

„Cuvânt de salut, la Sărbătoarea Națională „Ziua Limbii Române”

Sărbătoarea națională „Ziua Limbii Române” este – în contextul Centenarului Marii Uniri a tuturor românilor – încărcată de semnificații profunde.

În acest cadru, cele două academii naționale românești au decis să celebreze împreună limba noastră cea română, cea mai importantă creație spirituală a poporului român.

Academia Română îi felicită cu acest prilej pe toți românii și cu deosebire pe aceia din stânga Prutului, obligați în ultimele două secole să treacă prin cazne grele și să-și vadă primejduită existența prin atentatul asupra „comorii”, asupra „focului ce arde”, asupra „cântecului”, asupra „graiului pâinii”, asupra „frunzei verzi”, asupra „vechilor izvoade”, adică asupra „limbii sfinte” care este limba română.

Martorii străini au reușit se afle, cu peste o jumătate de mileniu în urmă, secretul dăinuirii noastre la Dunăre, la Carpați, la Prut și la Nistru: românii există în ciuda tuturor greutăților, fiindcă știu să își apere mai mult limba, decât viața!

În acest efort de viețuire, de supraviețuire și de conviețuire, Academia de Științe a Moldovei a militat constant în ultimele decenii pentru denumirea corectă a limbii naționale ca „limba română”, pentru prețuirea limbii române ca principal instrument de comunicare între toți românii, pentru menținerea și marcarea identității românești în Republica Moldova și pentru consolidarea unității tuturor românilor.

În acest sens, Academia de la Chișinău s-a manifestat ca o instituție cu incontestabilă autoritate științifică și culturală, reunind în sânul său intelectualitatea basarabeană, întru sporirea eforturilor de creștere a părții de națiune cuprinsă între Prut și Nistru.

Acesta este un motiv în plus să susținem azi, în momente de cumpănă, Academia Moldovei, cu rol plenipotențiar în sfera științei și inovării și cu statut autonom de funcționare pe temeiul principiilor autoadministrării.

Prin urmare, felicitările noastre se îndreaptă spre colegii noștri membri ai celui mai înalt for de consacrare științifică și culturală de la Chișinău, aflat în parteneriat strâns cu Academia Română, spre acea instanță a elitei intelectuale românești răsăritene, menite să păstreze și să întărească spiritualitatea noastră în vremuri și în spații mult încercate.

Academia Moldovei a înțeles că, apărându-ne limba noastră cea română scrisă cu grafie latină, ne apărăm ființa națională și ne pregătim să existăm și în viitor, în concertul națiunilor europene.

De aceea, la 100 de ani de la unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, „uniți în cuget și-n simțiri”, aducem împreună cel mai frumos prinos limbii noastre românești.

Vivat, crescat, floreat!”

Publicitate

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A R. MOLDOVA : “LIMBA NOASTRĂ MATERNĂ SĂ RECAPETE ÎN CONSTITUŢIE DENUMIREA FIREASCĂ DE LIMBĂ ROMÂNĂ ŞI ISTORIA NOASTRĂ NAŢIONALĂ SĂ SE NUMEASCĂ PRECUM E FIRESC – ISTORIA ROMÂNILOR”

 

 

 

Participanţii la Conferinţa Ştiinţifică 20 de ani de proclamarea Independenţei Republicii Moldova, organizată de Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 24 august 2011:

 

Constată că într-o societate democratică cercetarea în domeniul ştiinţelor socio-umane precum şi învăţământul istoric, juridic şi lingvistic, constituie componente esenţiale ale sistemului academic şi al celui educaţional;

Menţionează contribuţia esenţială a cercetătorilor din mediul academic şi universitar la elucidarea problemelor cu care se confruntă societatea noastră în perioada de trecere de la totalitarism la democraţie;

Apreciază aportul oamenilor de ştiinţă la procesul de renaştere naţională şi de democratizare a societăţii.
Prin promovarea adevărului ştiinţific privitor la limbă, istorie şi sistemul de drept, oamenii de ştiinţă şi cultură au contribuit la decretarea limbii române drept limbă de stat, la reintroducerea alfabetului latin, la adoptarea Tricolorului ca drapel naţional şi a Stemei de Stat a Republicii Moldova.

Prin reformarea sistemului educaţional şi promovarea valorilor culturale naţionale s-a îmbunătăţit esenţial calitatea învăţământului, generaţii întregi de cetăţeni şi-au recăpătat demnitatea naţională şi conţtiinţa civică.
Este incontestabilă contribuţia comunităţii ştiinţifice la proclamarea Suveranităţii şi Independenţei Republicii Moldova.

 

Prin principiile şi dezideratele sale, prin întregul său conţinut, Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 constituie actul fondator fundamental şi suprem al existenţei Republicii Moldova ca stat democratic, independent şi indivizibil.

Acest document reprezintă adevăratul şi unicul act de identitate politică şi naţională al Republicii Moldova.
Participanţii la Conferinţă reiterează punctul de vedere exprimat de Academia de ştiinţe a Moldovei cu privire la Limba noastră română (1994) şi cu privire la Istoria noastră naţională românească (2003).

Comunitatea ştiinţifică a constatat şi a reiterat, în repetate rânduri, că din cele mai vechi timpuri, populaţia dintre Prut şi Nistru a cunoscut aceleaşi procese etnice şi culturale pe care le-a parcurs întreg neamul românesc din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

 Poporul care s-a format şi dezvoltat, timp de secole, într-o ambianţă etnoculturală comună, de o parte şi alta a Munţilor Carpaţi, de-a lungul Dunării, în dreapta şi în stânga Prutului şi pe ambele maluri ale Nistrului, are aceeaşi origine etnică, vorbeşte aceeaşi limbă, este de aceeaşi credinţă, are aceleaşi tradiţii şi obiceiuri şi s-a condus de aceleaşi norme juridice, nescrise sau scrise.

 Aceste adevăruri servesc drept temei pentru ca fenomenele sociale şi procesele istorice respective să constituie domenii prioritare de cercetare. Comunitatea etnoculturală, de secole, justifică întru totul ca limba noastră maternă să recapete denumirea firească de Limbă Română şi istoria noastră naţională să se numească precum e firesc – Istoria Românilor.

O asemenea abordare este în deplin consens cu tradiţiile vechi cărturăreşti şi cu concepţiile fondatorilor şi continuatorilor istoriografiei române: Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga şi mulţi alţii.
Discuţiile purtate în ultimul timp în societate referitoare la denumirea limbii de stat, denumirea şi conţinuturile cursului de istorie naţională predat în învăţământul preuniversitar, speculaţiile extraştiinţifice în jurul chestiunii identitare impun comunitatea ştiinţifică să se pronunţe explicit asupra tuturor acestor chestiuni de maxim interes public.

În acest context, noi, participanţii la Conferinţa ştiinţifică 20 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova:

 

1. Ne pronunţăm pentru revenirea în învăţământul preuniversitar, la treapta gimnazială, a cursurilor distincte de istorie a românilor şi de istorie universală şi predarea problematizată a acestor cursuri în clasele liceale;

 

2. Exprimăm convingerea că educaţia istorică din învăţământul preuniversitar şi-ar putea atinge obiectivul doar în cazul în care va finaliza cu susţinerea obligatorie a examenului de capacitate la istorie, la treapta gimnazială, şi a examenului de bacalaureat, la treapta liceală, începând cu anul curent de învăţământ, situaţie care, de altfel, am avut-o în sistemul educaţional până în anul 2005;

 

3. Ne pronunţăm pentru aducerea în concordanţă a normelor constituţionale şi a legislaţiei în vigoare privind denumirea limbii de stat, în conformitate cu adevărul ştiinţific consacrat şi cu prevederile Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova;

 

4. În scopul excluderii imixtiunii factorului politic, propunem ca problemele legate de istoria, limba, literatura şi cultura noastră să fie delegate AŞM, unicul for în drept şi cu competenţa de a se pronunţa în aceste domenii;

 

5. În speranţa depăşirii impasului politic şi social, ne pronunţăm pentru o amplă reforma constituţională. Propunem ca Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova să devină parte componentă a textului Constituţiei, aşa precum a fost în proiectul elaborat de grupul de lucru în anii 1992-1993.

 

Luând în considerare problemele cu care se confruntă astăzi societatea, pe plan social, politic, economic, cultural, ştiinţific etc., şi dezideratele strategice de edificare a statului de drept şi integrare europeană, fiind conştienţi de responsabilitatea ce revine comunităţii ştiinţifice la valorificarea patrimoniului istorico-cultural naţional, noi, participanţii la Conferinţă, ne exprimăm deplina disponibilitate de a contribui, prin întregul nostru potenţial ştiinţific, la realizarea obiectivelor formulate, fapt care reclamă univoc păstrarea şi fortificarea Academiei de Ştiinţe ca for ştiinţific şi cultural suprem al Republicii Moldova.

Considerăm că potenţialul ştiinţific şi uman din domeniul ştiinţelor socio-umane trebuie să devină forţă edificatoare a unei societăţi democratice şi prospere, iar valorile noastre naţionale să faciliteze calea Republicii Moldova spre integrarea europeană.

 

 

Adoptată la Chişinău,
24 august 2011

 

 

Discursul lui Adrian Păunescu cu prilejul conferirii titlului de membru de onoare al Academiei de Științe al Republicii Moldova. „Nu mă mai satur să mă bucur de acest dar al firii: limba română”.

La 30 august curent, în ajunul Sărbătorii Naţionale „Limba Noastră cea Română”, Academia de Ştiinţe a Moldovei i-a conferit scriitorului român Adrian Păunescu titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiințe a Moldovei. În aceeaşi zi, prin decret prezidenţial, scriitorul a fost decorat cu „Ordinul Republicii”. Mai jos publicăm, cu prescurtări, discursul lui Adrian Păunescu, rostit cu ocazia acordării distincţiei onorifice, pentru promovarea consecventă a valorilor culturii, istoriei şi tradiţiilor naţionale autentice.

 

Onorată Academie, domnilor oameni de cultură şi ştiinţă,

Ar trebui să fim liniştiţi, din moment ce, după cum stă scris în Ioan, „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”. Dar putem fi liniştiţi, când această sfântă taină o ştiu toţi şi par dispuşi să o folosească în interesul propriu?

Înrobirea limbilor a fost efectul pervers al supremului adevăr, că la început a fost cuvântul. Ca un ostaş credincios şi onest, cultul limbii a devenit prizonier şi a fost schingiuit să-şi piardă înţelesul. Dincolo de războaiele devastatoare, nu s-a potolit o clipă războiul cuvintelor.

Punerea unui popor sub semnul altei limbi decât cea pe care i-o dăduse Dumnezeu n-a fost mai morală decât agresiunea împotriva unor teritorii şi asumarea prin forţă a bogăţiei altor pământuri. În acest coşmar trăieşte şi moare lumea de mii şi mii de ani. Aşa trăim şi noi, sub toate structurile şi provocările care ne înconjoară.

Limba dacică şi limba latină au intrat într-o osmoză profundă, ca să cuprindă înaltul şi adâncul fiinţei româneşti.Dar trăim într-un bloc european cu pereţii subţiri. Divina limbă română n-a putut să nu fie, din când în când, în cursul formării şi al practicării ei, intersectată de influenţe slave, maghiare, germane, franceze, poloneze, evreieşti, turceşti, greceşti.

Acestea au dat un farmec aparte limbii noastre. Şi un plus de credibilitate. E o limbă vie, care nu-şi refuză nici măcar câteva ore de boemă, dar, în esenţă, românii din Alba-Iulia, Chişinău, Baia Mare, Timişoara, Cernăuţi, Craiova, Orhei, Cluj-Napoca, Ploieşti, Mureş, Constanţa, Iaşi se înţeleg, esenţial, în aceeaşi limbă română.Înapoi, peste Prut…

În urmă cu şase decenii şi ceva, măicuţa mea, învăţătoarea Floarea Ispas, a trebuit să plece cu abia născutul care eram, înapoi peste Prut, sub presiunea din ce în ce mai dură a frontului.

– Nu-mi închipuiam, zicea tata, că pierderea războiului se va răsfrânge total asupra vieţilor noastre, asupra recoltelor noastre, asupra educaţiei copiilor noştri, asupra calităţii pâinii noastre, asupra pensiei bătrânilor de prin sate şi de prin oraşe, asupra limbii române. Parcă un plan diabolic şi amănunţit a fost pus în operă, timp de două decenii.
– Ce voiau, tată?
– Sovietizarea şi bolşevizarea României.

După 1964, 1965, 1968, iarba proaspătă a învins urmele de şenile şi de abrutizare, românul s-a trezit la o nouă viaţă, peste toate criminalele datorii de război şi cote obligatorii pe care le plăteau ţăranii români.

S-au petrecut, atunci, reforme cu faţa la popor. România îşi recăpătase dreptul unui minim acces la echilibrul mondial. Nu, România nu devenise o ţară capitalistă. Dar era acea ţară din lume care dezvolta raporturi de colaborare cu marile ţări capitaliste ale lumii. Nu ni se micşorau dificultăţile, dar nu mai eram aşa de singuri pe lume. Intelectuali români de toate vârstele au început să călătorească în Occident.

Partea frumoasă a Răsăritului

Cu această ocazie, paradoxal, am descoperit şi partea frumoasă a Răsăritului în mijlocul căruia trăiam. Sâmburii libertăţii ne aduceau în memorie istoria adevărată şi obligaţiile fraterne, faţă de toţi românii. Mari creatori, de pe ambele maluri ale Prutului, şi-au regăsit responsabilitatea în destinul limbii care-i unea pe toţi românii.

S-a spart Gulagul şi frânturi de mesaje ale fraţilor înlănţuiţi au răsunat îndatoritor în noaptea dintre noi. Atunci am început să aflăm numele eroicei poezii, arte şi conştiinţe basarabene, cea care ar merita ea însăşi Premiul Nobel: Vieru, Matcovschi, Damian, Cimpoi, Druţă, Codru, Loteanu, Lari, Costenco, Doga, Hadârcă, Vodă, Aldea-Teodorovici, Vatamanu, Cărare, Teleucă, Suceveanu, Strâmbeanu, Tarlapan, Valeriu Matei, Anatol şi Tudor Chiriac, Josu şi Ciubotaru.

S-a auzit peste toate zăbrelele chemarea lui Dabija: „Doru-ni-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”.

A luminat continentul puterea dovedită de jertfă a grupului Ilaşcu, când Ilie – condamnat la moarte – a strigat din cuşcă: „Vă iubesc, Popor Român!”.

Pe fondul unei educaţii de familie curajoasă şi corectă, am scris eu însumi poezii care au devenit opere orale, pe toate teritoriile locuite de români. N-aveam voie să fac un singur pas dincolo de Prut, până în august 1990, când – într-un triumf de început de lume – fraţii artişti basarabeni m-au recuperat şi m-au sărbătorit pe 30 august 1990, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, de Ziua Limbii Române.

 De atunci am tot avut conflicte la graniţă cu străjerii imperiului, pentru ca, în 1994, să devin prizonierul lui Smirnov, răpit de legiunea lui la Tighina. Dar ce importanţă mai are?

Prima gură de aer, la Copăceni

Au trecut aproape 67 de ani de la plecarea nou-născutului care am fost din Basarabia. Dar eu prima gură de aer la Copăceni-Bălţi am primit-o de la Dumnezeu.

 Basarabia e şi în structura mea, precum e şi Ardealul, cealaltă zeitate a credinţei mele de român – iubitor de totalitatea românească. Am ştiut şi ştiu câtă dreptate avea Constantin Stere să lase ambelor maluri acest aforism incomparabil: „Nicio picătură de energie morală nu se risipeşte în zadar!”. Dovadă, peste ani, regăsirea noastră în ceea ce e scris la intrarea în Catedrala Reîntregirii de la Alba-Iulia: menirea de a fi împreună a poporului român.

… Mă rog pentru sufletele martirilor basarabeni care au fost aruncaţi şi asasinaţi în gulagurile – siberiene şi nesiberiene – staliniste, pentru credinţa şi lupta lor împotriva ocupaţiei şi bolşevizării, în speranţa libertăţii şi regăsirii naţionale.

Şi mă rog pentru sufletele martirilor ardeleni rupţi pe roată, aruncaţi de vii în gropi cu var nestins, pentru credinţa şi lupta lor. Parcă e un blestem că peste unul dintre poeţii renaşterii basarabene a trecut un camion, ca să-i zdrobească oasele şi credinţa. L-am omagiat şi atunci, de la Bucureşti, îl omagiez şi acum, la Chişinău. Dumnezeu să te binecuvânteze, poete Dumitru Matcovschi!

Totalitatea românească

A fost stigmatul şi a fost nobleţea, norocul destinului meu să caut, încă de tânăr, totalitatea românească. Fie că am găsit-o în forţa destinică a Ardealului, fie că am descoperit-o în tragismul basarabenilor şi bucovinenilor, fie că m-a luminat geniul lingvistic oltenesc, că am auzit Doina mântuitorului nativ-moldovean Eminescu pe râurile interioare, fie că am ucenicit la şcoala de stilistică muntenească, fie că m-a atras înflorirea sudică a spiritualităţii aromâne, n-am pregetat să trec oceanul, în 1970, spre a-l cunoaşte pe Mircea Eliade, marele scriitor şi academician căruia i s-a refuzat Academia. În zile şi nopţi fără seamăn, am realizat împreună un dialog care se înscrie în actele de început ale epocii moderne a istoriei României.

Nu trebuie să vă spun eu cum mi s-a părut că sună, la Chicago, în mijlocul Americii, cursurile sale despre universalitatea miturilor şi legendelor româneşti. Aveam 27 de ani când am aflat uimit ce bogată, nobilă şi modernă este limba română.

 De 40 de ani, mă hrănesc din mărturisirea lui Mircea Eliade: „Scriu în limba română, limba în care visez” şi nu mă mai satur să mă bucur de acest dar al firii: limba română. Nu avusesem până atunci distanţa corespunzătoare pentru a-i măsura altitudinea.

 Dar, dacă omul de cultură, recunoscut ca atare de filosofi şi scriitori de vârf ai omenirii, mi-a procurat această revelaţie, pot la rândul meu să vă spun astăzi dumneavoastră, academicienilor Republicii Moldova, oamenilor de ştiinţă şi de cultură ai acestui pătimit pământ, care a produs lacrimi, istorie şi genii, că am avut norocul să descopăr totalitatea românească nu numai geografic, nu numai istoric, dar şi metafizic, în adâncimile insondabile ale gândului eliadesc.

Lui Eminescu mă închin…

Şi mă închin lui Eminescu, spiritul suprem al totalităţii româneşti: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. El este grinda pe care s-a construit neamul. Oricât de multe bariere s-ar aşeza între noi, noi nu ne putem muta din Eminescu, ne regăsim în Eminescu, cifrul secret al eternităţii noastre incoruptibile.

Oricâte reverii ne-ar oferi limba română, nu putem să nu-i cerem iertare, pentru toate stagnările şi laşităţile, pentru toate erorile şi încăpăţânările de care nu totdeauna am ştiut să ne ferim. Aşa se cuvine, cred, să-mi închei mărturisirea de credinţă către Academia Moldovei.

Să rămânem credincioşi rădăcinii noastre, să ne batem pentru dezvoltarea şi prosperitatea ambelor maluri ale Prutului, pentru regăsirea noastră în Europa şi în spaţiul legitim al spiritualităţii româneşti, pentru diversitatea şi integritatea culturii naţionale, pentru unitatea neamului, pentru demnitatea de a fi români – oriunde ne-am afla – şi pentru a continua să visăm şi să gândim în limba română.

(Chişinău, 30 august 2010)

Sursa:Timpul md.