CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul cu Ucraina din 3 mai 1997- Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României

 

 

 

Ruperea Basarabiei - Motto Eminescu - Istoria unei Tradari nationale - Tratatul cu Ucraina - Tiberiu Tudor

 

 

3 mai 1997: Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României – Tratatul cu Ucraina şi rolul malefic jucat de Silviu Brucan.

În urmă cu 23 ani, pe 3 mai 1997, a avut loc la Kiev ceremonia semnării Tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări.

Apoi cei doi președinți, au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

 

 

 

 

 

3 mai 1997: 23 ani de la una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României: Tratatul cu Ucraina. Cum au fost cedate teritorii ale patriei-mamă pentru a intra în NATO, la îndemnul lui Silviu Brucan

 

Republica Ucraina – stat apărut în 1991 odată cu prăbuşirea URSS – dispunea astfel de un act prin care actuala graniţă îi era recunoscută de statul român.

Bucăţi din marmura trupului ţării s-au desprins, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, Ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor…

În scurt timp, la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat prin care România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică.

 

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).

Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scria academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina,  de Tiberiu Tudor, o carte document, scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constatinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teritoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.


Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat.

La data votării acestui act, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.

Într-un fragment din carte autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze.Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”,  au acţionat cei doi oameni de stat, Petre Roman şi Adrian Severin.

Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaşte.

Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc.

Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000  de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud.

 

Când își poate înceta valabilitatea acest tratat ?

 

 Acest document specifică la articolul 27 că: „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o…

S-a spus că semnarea tratatului ar fi fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO.

Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

Surse:

Ziaristi Online.

04/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Menţinerea hegemoniei marilor puteri si războaiele asimetrice

 

 

 

 

Războiul asimetric

 

 

 

 

 

 

 

 

„Lupta împotriva terorismului” – un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care… nu mai există.

 

 

 

În tipologia războiului, conflictul asimetric este un concept formulat şi discutat în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

În anii postbelici, războaiele din Algeria, Vietnam, Afghanistan etc. au impus, prin considerabilă disproporţie dintre forţele angajate în confruntare, forjarea noului concept: pe de o parte, o mare (Franţa) sau chiar o supraputere (S.U.A., U.R.S.S.), dispunând de o tehnică de lupta sofisticată, de cealaltă, mişcări de rezistenţă, recruntandu-şi combatanţii din societăţi cu structuri premoderne (arabii din Algeria, afghanii) sau ţări cu capacităţi militare mult în urmă adversarului lor (Republica Democrată Vietman, care a conlucrat permanent cu Vietcongul din Vietnamul de Sud).

În chip paradoxal, victoria a rămas de partea celor mai slabi .

Secretul izbânzii a stat în războiul de guerilă, care a pus în imposibilitate partea „tare” să-şi valorifice copleşitoarea superioritate tehnică.

În ţări democratice precum Franţa şi S.U.A., costul uman al războiului a declanşat controverse politice, care au scindat opinia publică în partizani şi adversari ai continuării intervenţiei militare.

Chiar în Uniunea Sovietică, nemulţumirea generată de pierderile umane ale războiului din Afghanistan a ţâşnit la suprafaţă pe măsură politicii gorbacioviste de glasnost (transparenţă), care a atenuat rigorile statului poliţist.

Această nemulţumire a exercitat o presiune de neignorat asupra Kremlinului în vederea retragerii Armatei Roşii din Afghanistan.

O condiţie ca partea slabă să poată prelungi conflictul până la istovirea politică şi morală a adversarului este că ea – această parte – să fie permanent aprovizionată din afară cu armament.

Frontul de Eliberare Naţională din Algeria a primit sprijinul lumii arabe, Vietcongul şi Republica Democrată Viteman au fost înarmate de U.R.S.S. şi Republica Populară Chineză, talibanii de Pakistan, Arabia Saudită şi S.U.A.

După opinia noastră, conceptul de conflict asimetric poate fi extrapolat şi în alte perioade istorice decât în cea postbelică.

Credem că un exemplu îl oferă îndelungată confruntare dintre ţările române şi Imperiul otoman, disproporţia de forţe (oameni şi tehnică de lupta) îndreptăţind caracterizarea de conflict asimetric, datade noi acestei confruntări.

Evident, societatea medievală a imprimat anumite aspecte specifice.

Mai întâi, în condiţiile logistice ale timpului, campaniile erau de durata limitată (imaginea unui Război de 100 de ani – care de fapt a fost mai lung de un secol: 1337-1453 – cu lupte în fiecare zi este total falsă!

Au existat lungi perioade fără ciocniri militare între francezi şi englezi). În al doilea rând, în absenţa unei opinii publice care să-şi facă simţită opoziţia faţă de război, suveranul trebuia să ţină seama de acordul clasei militare pentru continuare operaţiilor.

Dacă un Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare au rămas, primul în 1462 şi cel de-al doilea în 1476, biruitori, în final, în faţa lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, perfomanţa se explică prin capacitatea celor doi voievozi români de a împiedică pe sultan să-şi valorifice superioritatea în efective şi armament.

Şi unul, şi celălalt s-au retras din faţă invadatorului otoman şi au creat, prin evacuarea populaţiei şi distrugerea resurselor de aprovizionare, un gol demo-economic.

În Evul Mediu, o armata se hrănea pe seama teritoriului cucerit; ea nu putea fi aprovizionată – ca astăzi – prin poduri aeriene.

Izvoarele istorice arată că Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au incendiat satele abandonate, au ars recoltele, au otrăvit puţurile cu apă, punând astfel pe adversar într-o situaţie critică, în ceea ce priveşte aprovizionarea.

Aparent cuceritoare, pe măsură înaintării în teritoriul românesc, oastea otomană era slăbită ca urmare a greutăţilor întâmpinate în procurarea hranei şi a atacurilor de hărţuire date de mici corpuri de oaste ale românilor (a rămas vestit atacul de noapte dat de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane).

În imposibilitate de a obţine o victorie clară şi sub presiunea dificultăţilor logistice, sultanul Mehmed al II-lea a fost constrâns (deşi, în cazul Moldovei, câştigase bătălia de la Războieni-Valea Albă) să se retragă din Ţară Românească (1462) şi din Moldova (1476).

Michael Bocignoli, un raguzan, înfăţişează sugestiv motivul retragerii otomane:

„De aceea, Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armata şi cum nu voia să-şi primejduiască ostaşii […], a fost silit să se întoarcă pe unde venise, fără pradă, fără izbândă şi după ce a pierdut pe mulţi dintre ai săi”.

La fel, Giovanni Maria Angiolello, vistiernicul sultanului, participant la campania din 1476:

„Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare […] deoarece pâine nu se putea avea, nici nutreţ pentru cai,câmpul fiind ars peste tot […] s-a ridicat tabăra şi am plecat peste Dunăre”.

Această replică a românilor în conflictul asimetric ce i-a opus Porţii otomane explică de ce spre deosebire de greci, bulgari , sârbi, albanezi şi, in parte, unguri, ei şi-au asigurat un statut de autonomie când au recunoscut suzeranitatea otomană. Au menţinut astfel statul că armătură politico-administrativă şi militară şi, pe această cale, şi-au păstrat identitatea politică”.

Ultimele două conflicte asimetrice (raportate la anul scrierii textului, 2004 – s.r.) au fost acţiunile S.U.A. şi aliaţilor lor împotriva regimului talibanilor din Afghanistan şi a Irakului lui Saddam Hussein. Analistul Pierre Conesa a rezumat perfect cele două acţiuni în formulă:

„Victorie sigură, pace imposibilă”. Rapidă biruinţă militară nu a adus şi controlul deplin asupra teritoriului deţinut de adversar.

În Irak, piederile americane de după încheierea oficială a operaţiilor militare, sunt mai mari (şi cresc zilnic!) decât în timpul campaniei propriu-zise:

„Perioada de după război – scrie Pierre Conesa – a devenit mai primejdioasă decât războiul însuşi”.

Intervenţia militară dacă nu este însoţită şi de o soluţie politică a problemei, riscă să rămână o victorie pierdută.

O astfel de situaţie se conturează acum atât în Afghanistan, cât şi în Irak.

Erorile săvârşite de administraţia Bush nu au însă un caracter conjunctural, ci structural dacă este să dăm crezare lui Emmanuel Todd.

În finalul cărţii sale Apres l’empire el scrie:

„Să lăsăm America de azi – dacă asta doreşte – să-şi epuizeze energiile – câte i-au mai rămas -, în „lupta împotriva terorismului”, un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care… nu mai există.

Dacă ea va dori cu obstinaţie să-şi demonstreze omnipotenţa, nu va reuşi altceva decât să-şi dezvăluie neputinţa”  .

 

 

Sursa:  http://www.cadranpolitic.ro  /Acad. Florin Constantiniu   –  Războiul asimetric, ieri şi astăzi

 

 

03/06/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO: IN MEMORIAM ACAD.PROF.FLORIN CONSTANTINIU

17/04/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: