CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MERGEM SPRE DEZINTEGRARE ?

Într-un articol apărut în „Cotidianul” din 24 Decembrie se atrage atenția asupra faptului că Moldova nu este reprezentată în noul guvern de la București și se subliniază, printre altele, lipsa de preocupare pentru crearea unor legături rutiere cu această zonă.

Dar cele relatate conduc spre o ipoteză plauzibilă și extrem de îngrijorătoare privind adevăratele intenții ale conducerilor administrative și ale politicului românesc.

Într-adevăr, este foarte simplist să se considere că este vorba doar de o izolare a istoricei regiuni românești, Moldova.
De fapt, Transilvania, prin lipsa unor artere importante de legătură chiar și cu Sudul României, pare să fie intenționat separată de restul țării, se subliniază în articolul Spre dezintegrare? publicat pe situl https://mipopescu.wordpress.com

Prin această politică subtilă a jocurilor de culise condusă, mai ales de lideri ai țării provenind din zona vestică a țării și care au principalele pârghii ale puterii, se tinde spre o dezvoltare accentuata, dar separată a acestui Vest românesc și crearea premizelor pentru o posibilă separare.

Iar implicarea tot mai vizibilă a Budapestei și aducerea forțată la guvernare a UDMR poate fi un semnal semnificativ. Mai ales dacă luăm în considerare vizita la Budapesta a președintelui formației, Kelemen Hunor imediat după întrarea în Parlament a UDMR-ului, dar ÎNAINTE de desemnarea sa la guvernare.

În același timp, izolarea spre Sud a Moldovei prin lipsa unei infrastructuri rutiere adecvate este extrem de gravă.
Lipsa perspectivelor de dezvoltare conduce la depopularea masivă, la dispariția forței de muncă și implicit lipsa atractivității pentru investiții.
De aceea, nu este de mirare exodul tineretului din Moldova spre țările din Europa de Vest,

Practic, vitrina prosperității românești, asezată pe Prut, nu este suficient de atractivă pentru Basarabia și, de aceea, nici imboldul pentru Reîntregire.
Și în acest context, tot mai mulți basarabeni tineri, care potential ar putea suplini golurile forței de muncă din Moldova, preferă să se îndreaptă tot spre Vestul României.

Estul României este și va continua să rămână fără resurse umane, fără economie, fără perspective de dezvoltare și implicit un pol al sărăciei.

Oare este nevoie de Unirea ca soluție pentru redresarea și stabilizarea României de Est?
Da, este mare nevoie.

Moldova de dincoace de Prut este în momentul de față subdezvoltată deoarece, pe de o parte este socotită ca sursă de forță de muncă necalificată pentru Vestul Europei, iar pe de altă parte există sentimentul că această parte a României este un fund de țară care nu duce nicăieri.
Drumurile se opresc undeva pe Prut sau undeva spre o Bucovină fără perspectivă.
Iar, Basarabia, este și mai neatractivă neavând ieșire spre o zonă de perspectivă și fiind izolată economic prin diverse bariere vamale, deci cu piețe de desfacere limitate.

Numai prin Unire, cele două zone moldovene pot crea un spațiu economic omogen și, în relativul lor vid economic, să creeze oportunități de dezvoltare ca să devină o regiune tentantă pentru investiții.
Și nu doar o regiune a României, ci o regiune a Uniunii Europene.

Sigur, depopularea continuă a unei Românii cu o economie șubredă și cu o dezvoltare economică preferențială regională ridică un mare semn de întrebare:
De ce și cine dorește crearea acestor disparități economice între regiunile României?

Pe scurt, răspunsul ar putea fi acesta:
Pentru alterarea caracterului unitar național, pentru descompunerea statului și pentru destrămarea teritorială a României, se folosește discriminarea regională de către forțe din interior, ajunse să dețină pârghiile puterii, de conivență cu factori de influență din exterior.

Și, în acest fel, ne îndreptăm spre împlinirea declaratului deziderat european de desființare a granițelor naționale și implicit a statelor naționale.

Există oare ieșire din acest impas?
Sigur că există prin crearea unui guvern național, nu a unuia cu o conducere mono-regională, a cărui preocupare este doar lupta pentru satisfacerea unor grupuri de interese regionale și partinice sau ale unei grupări ideologice internaționale.

Guvernul de unitate națională este soluția, în această etapă de reală criză economico-socială a României, pentru a realiza platforma de redresare urgentă de dezvoltare echilibrată a tuturor regiunilor țării, concomitant cu demararea discuțiilor pentru integrarea Basarabiei.

Desigur, dacă există interes la nivelul conducerii României.
Dacă nu, procesul unei forme de dezintegrare politică a României va continua și are toate șansele să se accelereze

05/01/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine are interesul să promoveze o așa zisă ”etnie aromână” și de ce încurajează autoritățile statului român astfel de inițiative ?

Încurajează Ministerul Educației apariția unei așa zise “etnii aromâne”, obiectiv al autorităților grecești? Pe când o regiune autonomă aromânâ în Dobrogea? Cine este în spatele inițiativei?

Ministerul Educației și Cercetării, a anunțat semnarea, pe 28 noiembrie, a unui „protocol de colaborare privind promovarea cursurilor opționale de Cultură și civilizație aromână” împreună cu Lala Tașcu, președintele unei organizații abia apărute, Asociației Livădzli di Paicu, transmite   Romanian Global News – https://rgnpress.ro/incurajeaza-ministerul-educatiei-aparitia-unei-asa-zise-etnii-aromane-obiectiv-al-autoritatilor-grecesti-pe-cand-o-regiune-autonoma-aromana-in-dobrogea-cine-este-in-spatele-initia/


Pe pagina sa de facebook, ministrul educației și cercetării, Monica Anisie a afirmat că „prin intermediul acestui acord, ne dorim introducerea studiului patrimonial cultural al aromânilor, ce cuprinde o bogată literatură folclorică și o remarcabilă literatură cultă”.

Totodată, a amintit „politica lingvistică promovată de către Consiliul Europei, la care s-a aliniat în mod explicit și România, recomandă încurajarea diversității culturale / lingvistice a Europei”.

De asemenea, ministrul educației a afirmat că “e dorim ca unitățile de învățământ să le împărtășească și copiilor din bogăția culturală și spirituală a acestei comunități în cadrul orelor de Cultură și civilizație aromână.”
În acest context, Centrul European de Studii în Probleme Etnice (CESPE), institut de cercetare științifică aflat sub egida Academiei Române, a reacționat printr-un comunicat la anunțul doamnei ministru Anisie.
În comunicatul său, C.E.S.P.E. semnalează faptul că în anunțul doamnei ministru „nu se face nicio referire la românitatea aromânilor, lâsându-se a se citi printre rânduri intenția de a prezerva identitar o minoritate etnică”.

Totodată, se atrage atenția asupra faptului că protocolul de colaborare a fost semnat cu o organizație nereprezentativă, înființată de abia o lună, deși partenerul de dialog natural pe acest subiect ar fi fost Societatea de Cultură Macedo-Română, o asociație de utilitate publică cu o veche tradiție, „recunoscută ca partener al statului român încă din 1880 în tot ceea ce înseamnă problematica aromână”.

Mai mult decât atât – arată C.E.S.P.E. – „o parte dintre membrii delegației primiți de doamna ministru sunt sau au fost apropiați unor cercuri afiliate unui curent care propagă ideea unui popor „armân” ce reneagă orice legătură identitară cu statul român”.

Ca atare, C.E.S.P.E. solicită publicarea protocolului de colaborare anunțat de doamna ministru.

În susținerea poziției sale. C.E.S.P.E. amintește poziția Academiei Române (Comunicat privind identitatea și unitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și sudul Dunării, 25 iulie 2018), conform căreia „poporul român are patru ramuri istorice – dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni – vorbitori ai dialectelor limbii române, dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân.

Toți acești români formează o unitate etnică și vorbesc aceeași limbă”.

La acel moment, Academia Română a luat „act cu îngrijorare de continuarea și intensificarea unor activități politice care urmăresc denaturarea adevărului cu privire la aromâni și la dialectul aromân”, arătând că „scopul acestor activități este declararea aromânilor ca minoritate națională în România, ca popor armân, distinct de poporul român, având o limbă proprie, armâna, diferită de limba română”.

Or, „aceste activități fac parte dintr-o acțiune mai largă de separare a românilor sud-dunăreni – aromâni, meglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, ca și a altor români din afara granițelor României (românii timoceni, basarabeni, herțeni, maramureșeni etc.) – de limba și de poporul român”.
C.E.S.P.E. mai amintește poziția asumată de Guvernul României în anul 2016, formulată ca răspuns la o interpelare a deputatului Costică Canacheu (r3022B, 2016).

În răspunsul formulat se arată că „încă de la înființarea României ca stat modern, poziția oficială a diplomației române a fost că aromânii sunt o ramură istorică a poporului român, vorbind unul din cele patru dialecte ale limbii române: dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân.

Aceasta este și poziția Academiei Române, confirmată de peste 20 de enciclopedii și dicționare internaționale”. Reiterând această poziție, în răspunsul formulat se amintește că „pe baza argumentelor de ordin științific (istoric, lingvistic, cultural) s-a arătat că grupul aromânilor din România nu este diferit de populația majoritară”.
Redăm, în continuare, anunțul ministrului Educației și comunicatul C.E.S.P.E. și comunicatul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române.
„Am luat astăzi act cu surprindere despre un protocol semnat între Ministerul Educației și Cercetării și o anume asociație Livădzli di Paicu privind promovarea cursurilor opționale de Cultură și civilizație aromână. Inițiativa pare lăudabilă la o primă vedere, însă, în comunicatul emis pe pagina de facebook a ministrului Monica Anisie nu se face nicio referire la românitatea aromânilor, lâsându-se a se citi printre rânduri intenția de a prezerva identitar o minoritate etnică.
Înainte de a se aventura în semnarea unor astfel de protocoale, doamna ministru ar fi trebui să se consulte cu Societatea de Cultură Macedo-Română (nu cu asociații obscure, cu tradiție de nici măcar o lună – Livădzli di Paicu a fost înființată pe 28 octombrie 2020 ASOCIATIA „LIZADZLI DI PAICU” – „LIVEZILE DIN PAICU” din Sector 2 – CUI 43253350), recunoscută ca partener al statului român încă din 1880 în tot ceea ce înseamnă problematica aromână!!!
O parte dintre membrii delegației primiți de doamna ministru sunt sau au fost apropiați unor cercuri afiliate unui curent care propagă ideea unui popor „armân” ce reneagă orice legătură identitară cu statul român.

O asemenea ideologie promovată, poate din necunoaștere și nu din rea intenție, nu face decât să anuleze strategiile asumate de mai bine de un secol și jumătate de statul român la sud de Dunăre.
Prin inițiativele de la București s-a reușit prezervarea până în zilele noastre a grupului aromân (a se vedea poziția Academiei Române pe marginea acestui subiect https://acad.ro/…/c0725-Comunicat-DespreIdentitateaIstorica… ), supus unei intense campanii de asimilare în Balcanii epocii moderne și până în prezent.
Guvernul român a reiterat recent, în 2016, faptul că nu admite folosirea chestiunii aromâne pentru a construi artificial minorități naționale ce nu îndeplinesc criterii obiective, ci marșează pe falsuri istorice, lingvistice etc. (http://www.cdep.ro/interpel/2016/r3022B.pdf )
Prin urmare, având în vedere că este vorba despre un act asumat oficial, solicităm doamnei ministru să facă public conținutul respectivului protocol.”
Anunțul ministrului Educației (28 noiembrie 2020) aici:
„Am semnat împreună cu domnul Lala Tașcu, președintele Asociației Livădzli di Paicu, un protocol de colaborare privind promovarea cursurilor opționale de Cultură și civilizație aromână.
Prin intermediul acestui acord, ne dorim introducerea studiului patrimonial cultural al aromânilor, ce cuprinde o bogată literatură folclorică și o remarcabilă literatură cultă. De altfel, politica lingvistică promovată de către Consiliul Europei, la care s-a aliniat în mod explicit și România, recomandă încurajarea diversității culturale / lingvistice a Europei.
Mulțumesc tuturor celor prezenți la întâlnire, precum și doamnei profesor Zoița Geaca, prezentă online, care ne-a transmis următorul mesaj:

„Vreau să cred că acest prim pas nu va fi și singurul, considerându-ne norocoși că el s-a făcut sub auspicii bune, prin spiritul liberal, deschis și lipsit de prejudecăți, prezent aici în persoana doamnei ministru.”
Dovada longevității comunității de aromâni rezidă tocmai în spiritul și calitatea ei umană, reușind să-și transmită valorile din generație în generație. Ne dorim ca unitățile de învățământ să le împărtășească și copiilor din bogăția culturală și spirituală a acestei comunități în cadrul orelor de Cultură și civilizație aromână.”
Romanian Global News precizează că obiectivul recunoașterii ca minoritate națională a aromânilor din România este inițiativa unui grup împins de la spate de interese ale serviciilor secrete grecești, care doresc astfel ca România să nu mai revendice originea românească a aromânilor din Peninsula Balcanică, inclusiv a masivei comunități aromâne din Grecia, ținută sub o puternică presiune și reprimată sistematic de autoritățile de la Atena, atunci când își revendică rădăcinile românești.
Reamintim că în zona actualelor state ca Grecia, Albania , R. Macedonia de Nord, au existat peste 117 unități de învățământ (școli și licee) unde copiii aromâni/români din Balcani învățau limba literară română, pe lângă dialectul învățat în familie. De ce nu redeschide Ministerul Educației din România aceste școli în care să se predea în dialectul aromân?
Cine a fost cel care a făcut presiuni pentru ca această nouă asociație să fie primită de ministrul educației?

Nu cumva un aromân din structura guvernului și care susține pe unde poate că el nu este român și că limba lui maternă nu este româna ci “vlaha”?

Adică ceea ce vor autoritățile grecești…

01/12/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imperiul sovietic și fărădelegile îndreptate împotriva limbii române

Legile şi fărădelegile despre limbi

La început au fost legile. Avem în vedere cele trei legi adoptate în 1989: „Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”, „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi „Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.

Imperiul sovietic (U.R.S.S.) încă funcţiona, partidul comunist (P.C.U.S.) nu dădea semne de moarte (dimpotrivă, după „restructurarea” şi „transparenţa” declarate de tânărul pe atunci Mihail Gorbaciov, strecurat ca prin minune între mastodonţii din conducerea de vârf a statului şi partidului, alimenta speranţe de revigorare şi evoluţie), Vladimir Lenin continua să fie numai pe ici-acolo criticat (dar nu şi aruncat din mentalitatea şi comportamentul social al maselor), şi într-un atare context social-politic Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă hotărâri de neimaginat până la acea vreme: „A trece scrisul limbii moldoveneşti la grafia latină” şi, îndeosebi, „A abroga Legea R.S.S. Moldoveneşti din 10 februarie 1941 «Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus»”.

Faptul că în toate textele se scria „limba moldovenească” nu e cazul să ne mire. După 1812 Rusia, care luase fără vreun temei juridic Basarabia, a avut grijă întâi să tolereze glotonimul limba română, apoi să-l înlocuiască treptat cu „limba moldovenească”, pentru ca, de pe la 1871, să stopeze procesul de predare în limba acestui pământ, trecând oficial la limba rusă pe întreg teritoriul imperiului (mai concret şi mai detaliat în privinţa aceasta a se vedea: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003).

Ştafeta „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, necesară ţarismului pentru a edifica o naţiune „moldovenească”, alta decât cea română, a fost preluată de imperiul sovietic, astfel încât decenii la rând conaţionalii noştri de până la 1989 (iar unii – şi după acest an) afirmă – în opinia lor, justificat – că bunicii şi părinţii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „limba moldovenească”.

Din păcate, aşa a fost, însă e regretabil că numiţii concetăţeni nu se interesează cine şi în ce scop i-au transformat în… „moldoveni” vorbitori de „limba moldovenească”.

Abia după declararea „restructurării” şi „transparenţei” gorbacioviste ni s-a permis să ne aducem aminte că am fost şi suntem români şi că vorbim limba română. Zicem „ni s-a permis” şi ne gândim la nişte discuţii furtunoase, cu participarea unor iluştri savanţi ruşi şi ucraineni, între care Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Samuel Bernştein, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski ş.a., în cadrul cărora se afirma argumentat că limba „moldovenească” este, în temei, limba română, împestriţată însă cu rusisme şi scrisă cu alfabet rusesc.

Pe urmele dezvăluirilor făcute publice de tot mai mulţi scriitori, ziarişti, istorici, jurişti şi, nu în ultimul rând, savanţi filologi, se trezeau conaţionalii noştri, care înţelegeau tot mai limpede că e timpul să ne salvăm de teroarea limbii ruse, iar româna să fie declarată în republica noastră drept limbă oficială. Regimul comunist, încă în vigoare, acceptă formarea unei ample Comisii interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti. Da, „moldoveneşti”, pentru că stereotipul nu putea fi depăşit repede, uşor şi definitiv.

Nu minimalizăm câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al pomenitei Comisii, a cărei sarcină principală era pregătirea unei Legislaţii lingvistice, dar evidenţiem activitatea – în cadrul acelei Comisii – a lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, care, prin sutele de articole, dialoguri radiofonice şi televizate, cuvântări întru susţinerea ideii de declarare a limbii poporului băştinaş majoritar drept limbă oficială, au apropiat ziua convocării Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de cetăţeni, exprimându-şi voinţa fermă de a adopta Declaraţia de Independenţă, în care limba oficială a statului nostru a fost numită corect – română –, şi legile despre limbi, discutate între timp cu un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci. Cartea lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş Coloana infinită a verbului matern (Chişinău, Editura Hyperion, 1990) şi tratativele deloc ordinare şi uşoare ale lui Ion Borşevici în cadrul Comisiei, apoi şi în cel al Sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (desigur, şi alte articole, studii, luări de cuvânt ale altor autori) ne pot crea o imagine veridică a drumului extrem de complicat şi anevoios până să fie aprobate prin lege deziderate ca „În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din R.S.S. Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti hotărăşte:

„A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti cu articolul 701 având următorul conţinut:

Articolul 701: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” sau „…ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă…”.

Legile despre limbi, din care am citat, au fost echivalente cu o răzbunare a românilor din Republica Moldova pentru veacurile de oprimare naţională şi culturală de după 1812. Cu toate compromisurile făcute regimului care încă mai dăinuia, în primul rând – acceptarea denumirilor „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”, în al doilea rând – atitudinea blândă faţă de limba rusă şi faţă de celelalte limbi vorbite la est de Prut, legile despre limbi din 1989, obţinute în urma unor eforturi colosale din partea scriitorilor, savanţilor, întregii intelectualităţi a timpului, au avut o importanţă de-a dreptul istorică.

Afirmaţia din urmă îşi justifică valabilitatea în contextul în care aceeaşi Sesiune a Sovietului Suprem, la 1 septembrie 1989, a aprobat „în linii mari” proiectul Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi a dat Consiliului de miniştri însărcinarea să perfecţioneze Programul menţionat cu luarea în considerare a obiecţiilor şi propunerilor făcute de deputaţi, să-l aprobe şi să asigure realizarea lui în termenul stabilit.

Imperfecte, după cum s-au dovedit curând, din cauza acceptării glotonimului promovat încă de ţarismul rus şi a nenumăratelor concesii făcute limbii ruse şi celorlalte limbi vorbite în teritoriu, cele trei legi despre limbi, adoptate în 1989, au generat tot atunci o mişcare largă şi o activitate prodigioasă în întreaga societate. La 30 august 1991 preşedintele republicii Mircea Snegur a semnat un decret cu privire la înfiinţarea Departamentului de stat al limbilor, menit să poarte răspundere pentru realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor.

Au început să se desfăşoare acţiuni de nivel republican cu referate şi comunicări în limba română, glotonimul limba română a început să fie utilizat liber în domeniul învăţământului de toate gradele; în instituţii, întreprinderi şi organizaţii de toate profilurile au fost formate curând circa două mii de cursuri, cercuri, grupe de învăţare a limbii române (chiar dacă acesteia i se spunea şi „moldovenească” ori „de stat”). În colectivele de muncă de toate profilurile erau numite persoane concrete menite să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice.

Au fost instituite comisii pentru supravegherea respectării Legislaţiei lingvistice în colective, raioane şi o comisie de rang republican, subordonată direct Guvernului.

Se părea că veacurile de umilinţă erau lăsate pentru totdeauna în urmă. Putem înmulţi considerabil exemplele concrete de reînviere a limbii strămoşeşti în anii 1989-1993. Din păcate, pot fi numite şi fapte de împotrivire camuflată şi chiar făţişă Legislaţiei lingvistice adoptate în 1989. Or, începând cu acestea, vorbim nu atât despre legile istorice (totuşi) despre limbi, cât despre adevărate fărădelegi în acest domeniu.

Deşi mai democratice în comparaţie cu legile despre limbi adoptate în Ucraina şi în celelalte ex-republici unionale sovietice, actele noastre lingvistice au fost considerate de liderii ruşilor de la Tiraspol şi de la Tighina (Bender) o încălcare a drepturilor cetăţenilor alolingvi şi, ca urmare, ei au chemat lumea în stradă, la grevă împotriva legilor noastre, echilibrate şi paşnice în esenţă. Curând Federanţia Rusă a pus la cale şi a desfăşurat un război fratricid la Nistru, având drept pretext lezarea demnităţii etnicilor ruşi. Conducerea statului şi parlamentul chişinăuian s-au arătat oarecum înfricoşate, au devenit refractare imperativelor fixate deja în legislaţia din 1989.

Că nu susţineau în toate şi întru totul Departamentul specializat, înfiinţat între timp (a se vedea articolul Cine trage sforile la Guvern? de Alexandru Bantoş, în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 14 martie 1993), e una.

Că Guvernul n-a acceptat niciunul dintre proiectele de variante revăzute ale legii despre funcţionarea limbilor în republică, cu fixarea la locul cuvenit a glotonimului limba română, unul întocmit şi publicat în presă de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, condus la acel timp de regretatul academician Silviu Berejan, şi găzduit în cotidianul „Moldova suverană” de inimosul jurnalist Tudor Ţopa (cu riscul demiterii din funcţie!), altul – întocmit şi prezentat la Guvern de colectivul Departamentului de stat al limbilor (acesta a fost discutat, parţial redactat, până la urmă acceptat în cadrul Secţiei Probleme sociale a executivului), dar… în loc să dea curs variantei într-un fel definitivate a proiectului (cu precizarea denumirii corecte a limbii vorbite la est de Prut), executivul şi-a văzut misiunea în a… desfiinţa unicul organism statal chemat prin definiţie să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice, – e o altă acţiune / inacţiune prin care statul Republica Moldova s-a dovedit ostil limbii sale de… stat.

De altfel, Departamentul limbilor a fost ignorat şi mai abitir la nivel de parlament. Încă pe când trăia Ion Dumeniuk (decedat la 3 noiembrie 1992), Departamentul prezentase Guvernului o completare a Codului contravenţional, prin care propunea fixarea de amenzi conducătorilor de toate rangurile, care îngăduiau / tolerau comiterea de încălcări ale legilor despre limbi; propunerea Departamentului a fost discutată şi acceptată de executiv, dar lăsată fără atenţie de legislativ.

Guvernul Sangheli a renunţat categoric la atestarea cadrelor de conducere şi a funcţionarilor din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii zise „de stat”, după ce emisese câteva hotărâri ca cea „Despre organizarea şi desfăşurarea atestării cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat” (28 decembrie 1993, nr. 805) şi aprobase tot atunci „Programa de atestare a cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat pentru exercitarea obligaţiunilor de serviciu”, iar departamentul specializat înfăptuise o muncă serioasă în vederea pregătirii de acest eveniment care ar fi dat un impuls puternic învăţării limbii române de către mase întregi de funcţionari, e încă una dintre multele dovezi neîndoielnice ale lipsei de voinţă politică în rezolvarea problemei revenirii la normalitate în sfera vieţii spirituale a poporului român de la est de Prut.

Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirea limba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşi limbă română, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc. Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „…denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.

În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”. La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.

Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc.

Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut. Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.

Nu mărim în chip abuziv numărul exemplelor concrete din care se înţelege dureros de limpede că legile despre limbi, adoptate în 1989 şi care alimentau speranţe adunate de aproape două veacuri, au fost transformate de regimul politic comunist antinaţional în adevărate fărădelegi pentru românii din Republica Moldova, îndemnaţi azi din nou să aleagă cuvintele „moldoveneşti” de cele… româneşti şi să studieze numai operele scriitorilor „moldoveni”, nu şi ale celor… români, ca şi cum Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Alecu Russo n-ar exemplifica întru totul unitatea nedezmembrabilă a literaturii naţionale româneşti, atât de bine „prinsă” şi de marele preot şi poet basarabean Alexei Mateevici încă în 1917.

Or, toate au o limită, şi adevărul nu va fi înfrânt, mai cu seamă când avem testamentele lăsate nouă de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Grigore Vieru şi de alţi înaintaşi care ne insuflă tărie de caracter şi credinţă în victoria jinduită.

Un articol  de 
Ion CIOCANU

Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

07/04/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: