Republica Moldova a revenit în sfera de influență rusească, iar mai departe Dumnezeu știe ce ne așteaptă. Doar că există un detaliu, care unora le scapă. Acest lucru s-a produs nu pe 12 noiembrie, când a fost demis Guvernul Sandu, ci pe 8 iunie, când s-a format coaliția nefirească PSRM-ACUM.
Este o prostie să înjuri Rusia. Moscova nu a făcut decât să-și promoveze propriul interes. Asta ar trebui facă fiecare țară care se respectă, prin urmare, n-ai de ce să te superi. Dar dacă tot țineți cu tot dinadinsul să găsiți vinovați, vă propun o listă cu idioți utili, care au făcut posibil acest lucru. Credeți-mă, fără ei, am fi trăit astăzi o cu totul altă realitate.
Partidul Socialiștilor ar fi existat doar ca obiect de studiu, iar Dodon, cel mai probabil, îi făcea companie lui Filat la Penitenciarul 13. Dar nu a fost să fie, pentru că practica bate gramatica, iar discernământul plânge și suspină în singurătate.Ordinea e aproximativă, pentru că îmi vine greu să spun acum care dintre cei vizați au avut un rol mai important în această acțiune subversivă.
Maia Sandu
S-a lăsat folosită de grupurile de interese din anturajul fostului său șef de partid, Vlad Filat, și s-a angajat într-un război de uzură cu gruparea Plahotniuc, fără să aibă un interes direct. A deturnat (voluntar sau involuntar) atenția publicului de la adevăratele pericole, care amenință securitatea Republicii Moldova, promovând teme false sau secundare.
A compromis iremediabil noțiuni precum meritocrație, concurs, nepărtinire, integritate.Este un politician limitat, inflexibil și fără identitate clară, viziune și competențe, chiar dacă încearcă să pară consecventă și de neclintit. Îi lipsesc cele mai importante calități specifice unui lider autentic – înțelepciune, blândețe și compasiune.
Conduce un partid prost organizat, format în mare parte din activiști tineri fără experiență, dar autosuficienți. Prestația slabă a cabinetului său, incapacitatea de a se ține de cuvânt, mesajele confuze sau chiar contradictorii în ceea ce privește politica externă, cedările inexplicabile în fața președintelui Dodon, au avut efecte catastrofale pentru ”dreapta” politică, pe care a monopolizat-o. Prin comparație cu echipa Maiei Sandu, socialiștii pro-ruși par oameni educați și de treabă, astfel încât, în premieră, rolurile în percepția publică s-au inversat. Sub conducerea ei, ”dreapta” a devenit isterică, lipsită de substanță și incapabilă să opereze cu argumente, în timp ce ”stânga”, dimpotrivă, s-a prezentat ca fiind calmă, competentă, echilibrată și dispusă să facă concesii.Altfel spus, Maia Sandu a reușit ceea ce părea imposibil – să-l facă pe Igor Dodon să pară simpatic.
Andrei Năstase
Un aventurier politic fără discurs și carismă, total ieșit din tiparele cu care ne-am obișnuit. A intrat în politică pe ușa din dos, ca exponent al unei grupări rivale clanului Plahotniuc. Totuși, a reușit, într-un mod greu de explicat, să deturneze energiile protestatare către interesul îngust al finanțatorilor săi și să deformeze mesajul politic specific opoziției.
Curajos și ambițios, dar plat în gândire, a transformat mișcarea protestatară într-o gloată obtuză, după chipul și asemănarea lui, după ce i-a înlăturat, rând pe rând, pe oamenii cu discernământ și bun simț. Ca lider politic și membru al Guvernului a avut o prestație lamentabilă, iar prin comportamentul său brutal și inadecvat a ajuns să provoace dezgust printre oamenii normali.La fel ca și Maia Sandu, Năstase a reușit ceea ce părea imposibil – să-l facă pe socialistul Ion Ceban să pară simpatic.
Societatea civilă ”progresistă”
A avut un rol determinant în compromiterea ”dreptei”. A încălcat toate ”canoanele” de care ar trebui să se ghideze organizațiile neguvernamentale, participând activ la conflictele de interese și servind deschis opoziția politică, sub paravanul ”corectitudinii politice”. A făcut insistent lobby în favoarea Maiei Sandu și lui Andrei Năstase în cadrul organizațiilor internaționale, pe care le-au bombardat cu rapoarte părtinitoare și rupte din context.Aceste ONG-uri s-au manifestat ca niște animale de companie ale grupărilor politice și au ”legiferat”, în fața opiniei publice, monstruoasa coaliție dintre ACUM și PSRM.
Jurnaliștii ”antisistem”
Nu mă refer la jurnaliștii plătiți să promoveze un anumit mesaj sau angajați la instituții de presă afiliate politic. Aceștia au făcut ceea pentru ce erau plătiți. Au fost însă și mulți din acei care au acceptat benevol rolul de idiot util, doar ca să fie în rând cu ”lumea bună”. Au contribuit plenar la transformarea politicienilor în idoli și au ascuns sub preș, într-un mod impardonabil, prostia și incompetența. De asemenea, au evitat ostentativ să penalizeze populismul și demagogia și au tratat superficial subiecte de importanță majoră, fapt care a deformat substanțial realitatea.
Influencerii online
În teniși și blugi rupți, cu ecranul telefonului crăpat, aere plictisite și cărți anticariat subțioară (pe care nu neapărat le citesc), au creat o adevărată forță subversivă pe rețelele de socializare. Atitudinile semidocte de pe blogurile și vlogurile lor, comentariile siropoase și total lipsite de consistență intelectuală au cucerit spațiul online, acoperind și împingând spre periferie opiniile calificate, demne de luat în seamă.Datorită faptului că au mii de urmăritori, la fel de mediocri ca și ei, prostia s-a răspândit pe arii extinse, iar ideile lor supte din deget au căpătat proporții de masă. În acest fel, au anihilat capacitatea de analiză și autonservare a maselor.
Diaspora
Rupți de realitățile cotidiene și influențați aproape exclusiv de ceea ce văd pe internet, conaționalii noștri de peste hotare au jucat și ei un rol determinant în schimbarea raportului de forțe în favoarea Rusiei. Însetați de informație, aceștia au consumat cu nesaț prostia și derivatele ei și le-au distribuit masiv, creând confuzie în rândul apropiaților de acasă, pe care îi întrețin.Mai mult, faptul că se află undeva în Occident, adică în ”lumea civilizată”, le-a creat percepția falsă că ei știu mai bine ce trebuie făcut și și-au arogat titlul de ”clasă superioară”, de care depinde soarta de mai departe a țării. Sunt victimele clasice ale propagandei și asta este trist.
Politicienii români ”de dreapta”
Oricât ar părea de paradoxal, anume politicienii români, în speță cei din tabăra progresistă și popular-europeană, au încurajat fragmentarea majorității românești din stânga Prutului și au legitimat cedarea unor importante centre de putere de la noi în favoarea Moscovei. Prea puțin familiarizați cu realitățile din Republica Moldova și ancorați în luptele intestine din România, aceștia s-au aventurat să facă expertize improvizate și comparații deocheate, total neinspirate și paralele cu realitatea, care au creat confuzie în rândul unioniștilor de la noi și i-au împins, fără să-și dea seama, în brațele rușilor.Tot ei sunt cei care au promovat în instituțiile europene interesele înguste ale partenerilor lor politici din Republica Moldova, chiar și atunci când mofturile acestora veneau în directă contradicție cu interesele românilor din stânga Prutului.
Cu titlu de paranteză, atrag atenția că, după căderea Guvernului Sandu, primarul de Iași, Mihai Chirica, s-a dezlănțuit împotriva liderilor Blocului ACUM, pe care îi acuză că au cedat puterea rușilor. Ceea ce i-a ”scăpat” însă edilului din capitala Moldovei istorice este că anume el l-a făcut pe Năstase cetățean de onoare al Iașiului, ridicând, în acest fel, prostia și impertinența la rang de virtute. Același lucru l-a făcut și primarul de Suceava. Așa că, în cazul fraților de peste Prut, e perfect valabilă zicala: ”Păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”.
Comentatorii români
La fel ca politicienii de peste Prut, analiștii ”dă la Bucurăști”, cu foarte mici excepții, au călcat prin străchini, de fiecare dată când au deschis gura pentru a comenta ce se întâmplă la ”frații basarabeni”. Cu aere de atotștiutori și falsă compasiune, aceștia debitează atâtea prostii de te apucă amețeala.N-am o problemă neapărat cu faptul că oamenii aceștia habar n-au ce vorbesc sau că nu înțeleg pe deplin subtilitățile politicii de pe Bâc. Deranjant este însă faptul că își prezintă opiniile ca fiind fără drept de apel și nici măcar nu admit că s-ar putea să n-aibă dreptate. Bineînțeles că cei cărora le conveneau mesajele lor le preluau și le tirajau și, în acest fel, tâmpeniile, formulate în limbaj academic, dădeau o alură românească luptei pentru putere, girată de Moscova. În plus, îi dezarmau pe puținii oameni cu discernământ, care simțeau, în adâncul sufletului, că sunt trași pe sfoară.
Liderii unioniști
Au fost total incapabili să-și apere adepții de abuzurile favoriților zilei și au privit cu nepăsare cum mesajul unionist este împins spre derizoriu. Mai mult, s-au înregimentat benevol și de-a dreptul umilitor în gașca pretins antioligarhică și au netezit, în acest fel, drumul socialiștilor spre putere. Unii au participat direct la resuscitarea lui Dodon, alții au dat aprobator din cap, în loc să tragă semnale de alarmă.
Degeaba strigă astăzi ca din gură de șarpe despre pericolul rusesc. Un politician responsabil anticipează riscurile, nu vorbește despre ele post-factum. O explicație ar fi că partidele noastre unioniste sunt, în majoritate absolută, extensii ale grupărilor politice de peste Prut, prin urmare, cum îi Tanda așa-i și Manda.
Liderii europeni
I-am pus la coada listei, pentru că lor nu prea am ce să le reproșez. Este adevărat, ei sunt printre principalii responsabili pentru situația în care am ajuns, dar revin la ideea că fiecare țară e liberă să-și promoveze propriul interes. Sunt, desigur, și mulți decidenți din structurile europene care au acționat după ureche, influențați fiind de lobbyștii ruși și partenerii lor moldoveni, care, cu sau fără voia lor, făceau parte din schemă.
Pe de altă parte, e de-a dreptul ridicol să-l vezi azi pe Joseph Daul, liderul PPE, măcinat de îngrijorări, după ce alaltăieri ridica în slăvi, la Chișinău, struțo-cămila ruso-europeană pe care tot ei ne-au băgat-o pe gât în vara acestui an.
Harta Principatului Moldova şi cea a teritoriului său dintre Prut si Nistru care a fost anexat hoţeşte la 1812 de Rusia
Astăzi, 16 mai 2018 (28 mai SV), se împlinesc 206 ani de la semnarea „Păcii de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.
În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova), a fost anexat de Rusia, devenind o provincie a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).
Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.
Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:
,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”.
Încă în timpul războiului, ţarul Alexandru I al Rusiei, primise de la Napoleon I , împăratul Franţei, un fel de ,,cec în alb”, prin care avea calea liberă ca în caz de victorie să ocupe principatele dunărene, Valahia şi Muntenia.
Evenimentele petrecute în cursul răzoiului şi la sfârşitul lui nu au fost favorabile, încât Rusia să-şi realizeze acest deziderat, astfel încât în cele din urmă ea s-a mulţumit şi cu partea răsăriteană a Moldovei, cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, teritoriu ce se va numi, începând din 1813, Basarabia.
Acest teritoriu românesc, trecut sub stăpânire rusească, avea o suprafaţă de 45.630 kmp şi o populaţie de 482.630 de locuitori, cinci cetăţi, 17 oraşe şi 695 sate.
Din cei aproape 500.000 de locuitori, românii basarabeni reprezentau peste 86 la sută!
Cedarea Basarabiei ruşilor era cea de a doua mare ticăloşie pe care turcii au săvârşit-o faţă de poporul român. Prima s-a petrecut în 1775, când ei au cedat Austriei Bucovina(Ţara de Sus).
Nici Bucovina şi Nici Basarabia nu erau teritorii turceşti, fiindcă nici Moldova şi nici Ţara Românească nu au fost niciodată transformate în paşalâcuri (provincii) turceşti, aşa cum s-a întâmplat cu ţările sud-dunărene, sau cu Ungaria.
Semnificativ este şi faptul că în manifestul ţarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocupării Basarabiei, nu se făcea nici o referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îdemnată să se stabilească, urmând să primească moşii întinse, cu pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, herghelii numeroase, cirezi de vite şi turme de oi.
Vom aminti, de asemenea, că Congresul de Pace de la Viena, din 1814-1815, de după războaiele napoleoniene, a fixat graniţele de apus ale Rusiei pe actualele teritorii ale Finlandei şi Poloniei, fără nici o referire la Basarabia, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era prea convinsă de statorncia hotarului Rusiei de Prut.
Ocupaţia rusă va dura însă mai bine de o sută de ani, adică de atunci din 1812, când ,,a pus muscalu piatră de hotar la Prut” şi până în 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât că Republica Democratică Molovenească (Basarabia) ,,ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.
Din 1812 deci, ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei”. Aşa se află scris în lucrarea întitulată ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei”(Description ethnographique des peuples de la Russie), srisă de T. De Pauly, apărută la Sankt-Petersburg, în 1862.
Doar după câţiva ani de la ocuparea Basarabei, în 1817, o ststistică rusească consemna o realitate incontestabilă, anume că majoritatea covârşitoare a populaţiei noii provincii ruse, aproximativ 86 la sută, era formată din români şi doar 6,5 la sută din ruşi, ucraineni şi ruteni.
Datele de mai sus au fost întărite şi de cele scrise de guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, într-un raport din 1827:
,,Populaţia Basarabiei se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa că se vor putea ascunde de crimele lor”.
La scurt timp după ocupare, ruşii au început un puternic proces de deznaţionalizare şi de strămutare a populaţiei româneşti, dublat de o masivă colonizare a altor populaţii(ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.).
Acestea au început repede să dea roade, astfel că într-un timp relativ scurt populaţia autohtonă a Basarabiei s-a redus la 66,4 la sută.
Cu toate acestea, în lucrarea ,,Lista localităţilor din imperiul rus”, editată la Sankt-Petersburg, în 1862, se consemnează că ,,românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.
Teribilul proces de rusificare a populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, ca şi urmările sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscută şi de unii istorici ruşi. N.N. Durnovo în lucrarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, consemnează:
,,Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numaiîntr-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.
Procesul de strămutare a românilor basarabeni şi de colonizare a străinilor în Basarabia a continuat şi în primii ani de după războiul ruso-turc din 1806-1812, când au fost aduse aici 2.487 de familii, cu 10.218 suflete, din care 1.479 de familii au fost bulgari şi găgăuzi(populaţie de orgine turco-cumană trecută la creştinism).
Acţiunea de colonizare a Basarabiei a continuat şi în anii următori, astfel că până în 1827 au fost înfiinţate 42 de colonii bulgăreşti şi găgăuze, la care s-au mai adăugat alte 24 de colonii germane.
În ce priveşte rusificarea silnică, de care vorbeşte N.N.Durnovo, aceasta a continuat, cu toată împotrivirea dârză a românilor basarabeni.
Astfel, în 1867, limba română a fost scoasă din toate programele de învăţământ ale şcolilor, fiind înlocuită cu limba rusă.
După doar câţiva ani, Basarabia a fost declarată gubernie rusească, fiind trimişi aici cei mai aprigi ,,specialişti în rusificare”.
Între ei şi episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a început o adevărată prigoană faţă de tot ce mai era românesc: a desfiinţat catedra de limbă română din cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, a închis vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813, de către mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungaţi din parohii toţi preoţi români, fiindcă nu ştiau să oficieze sfânta liturghie în limba rusă, şi s-au înfiinţat ,,stranele ruse” în fiecare biserică românească, în care se vorba şi se cânta numai în limba rusă etc.
Două secole de umilinţă, deznaţionalizare, rusificare, sovietizare, comunizare, foamete organizată, deportări, lagăre de concentrare… Convulsiile „geopolitice” în care se zbate astăzi R. Moldova îşi au începutul în acel „tratat de pace” din 1812.
Cu toate acestea, conştiinţa naţională a românilor basarabeni nu a putut fi nici înfrântă, nici spulberată.
În sufletul lor ei trăit cu convingerea că au fost, sunt şi vor rămâne români, iar ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”.
De aceea, convingerea lor a fost întotdeauna fermă şi neclintită:
,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu toţi fraţii noştri români…Noi vrem o Românie a tuturor românilor”.
Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.
Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.
Harta şi Stema Basarabiei ţariste 1826-1878
La 12 februarie 1814 apar primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii împăratului Rus în noua provincie anexată.
Nobilimea basarabeană îi solicita ţarului rus: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.”
În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.”
Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.”
Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.
Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.
Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.
Rezultatul e stupefiant.
În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o.
Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.
Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.”
Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.”
Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.
Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:
„Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.”
În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.”
De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)
În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.”
Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.”
Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.”
Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.”
Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.”
Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.”
Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.
De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:
„Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.”
Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.”
La 12 februarie 1814, într-o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.
Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.”
Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.”
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 