CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Legendele locale române şi maghiare despre formarea Cheilor Turzii

„Câte bordeie, atâtea obiceie” – legende despre Cheile Turzii

 

 

 

    Dacă mai multe culturi convieţuiesc în acelaşi spaţiu geografic, acest lucru are drept consecinţă o serie de interferenţe interesante. Dacă în acel spaţiu există fenomene, peisaje naturale deosebite, oamenii vor încerca să-şi explice  apariţia acestora în funcţie de bagajul istoric şi cultural, de universul de aşteptare şi de mentalităţile grupului etnic/cultural din care fac parte.

O astfel de situaţie găsim în cazul legendelor despre Cheile Turzii.

Am citit despre acest lucru aici: Vöő Gabriella: Natură – mitologie – simbol cultural.

Mitologia Cheilor Turzii. (Természet – mitológia – kulturális szimbólum. A tordai-hasadék mitológiája (Natură – mitologie – simbol cultural. Mitologia Cheilor Turzii), în Ethnographia, A Magyar Néprajzi Társaság Folyóirata (Revista Societăţii Maghiare de Folclor) şi  aici

Cheile Turzii reprezintă o realitate geografică naturală care şi-a pus amprenta pe modul de viaţă şi pe cultura populară a comunităţilor existente în imediata apropiere a acestei forme de relief somptuoase, înfricoşătoare, cu faună şi vegetaţie specifice.

Localităţile din zonă au populaţie mixtă, română,  maghiară şi romă.

În legendele locale despre formarea Cheilor Turzii este vizibilă această structură. Aceasta depinde de personalitatea, memoria, talentul povestitorului şi, nu în ultimul rând, de limba lui maternă şi de apartenenţa etnică.

În legendele care circulă în limba maghiară, elementele componente ale ciclurilor de motive sunt următoarele: Cheile Turzii s-au format printr-o minune dumnezeiască, pentru a-l salva pe un erou – Szent László – de duşmanii care-l urmăresc. Este vorba de Ladislau I cel Sfânt (cca. 1040-1095), rege maghiar din dinastia arpadiană, devenit cea mai populară figură din hagiografia creştină a ungurilor, canonizat în 1192. 

Ovidiu Pecican constată că din Panteonul istoric unguresc, acest rege militar, din suita căruia făceau parte şi cavaleri valahi, este „cel mai faimos erou maghiar printre românii” dintr-o Transilvanie pluriconfesională. 

 

 

Foto: Herma Sfântului Ladislau

  Celebrul relicvar gotic în formă de bust, confecţionat la comanda Episcopului orădean Andrea Scolari pentru adăpostirea craniului regelui, cunoscut astăzi sub numele de Herma din Győr, se numără printre capodoperele orfevrăriei medievale europene.

Sfântul Ladislau deţine un cult pronunţat mai ales în rândul ungurilor şi secuilor din Transilvania, fiind considerat protector al Ardealului. 

 Sfântul Ladislau este considerat întemeietorul Diecezei de Oradea și ctitorul primei catedrale a acesteia; a fost nu doar întemeietorul așezării medievale fortificate din care mai târziu s-a format orașul Oradea, ci în același timp și un sfânt al Bisericii creștine cu adânci rădăcini în meleagurile bihorene.

Ladislau s-a născut în anul 1046 în Polonia, linia dinastică de care aparținea fiind considerată în acea vreme uzurpator al tronului Ungariei. Părinții lui au fost Béla I, viitorul rege al Ungariei, și prințesa Richeza, fiica regelui Mieszko al Poloniei.

Familia s-a întors în țară încă în anul nașterii lui Ladislau, așezându-se în cetatea Bihariei, unde Ladislau și-a petrecut cea mai mare parte a tinereții copilărind în curtea tatălui său, începând de la mijlocul anilor 1060 deținând calitatea de principe al ducatului Bihariei, titlu rezervat în acele vremuri pentru moștenitorii tronului Ungariei.

De aici se trage profunda sa relație cu meleagurile din vestul țării. De la moartea lui Ștefan I, în anul 1038, și ridicarea pe tron a lui Ladislau I, Ungaria medievală a fost zguduită de războaie civile și conflicte dinastice.

Principalele merite ale domniei sale au fost consolidarea Bisericii și a credinței creștine, respectiv asigurarea ordinii și a siguranței interne a țării.

În urma războaielor purtate cu succes în Boemia, Rusia și în frontierele estice ale țării împotriva nomazilor, s-a format în jurul lui imaginea cavalerului de neînvins, care mai târziu s-a reflectat sub forma numeroaselor legende și tradiții populare legate de persoana și faptele regelui.

Statura lui voinică cât și sfințenia vieții sale sunt trăsături caracteristice ale sfântului rege, amintite și în legenda de canonizare, redactată pe la sfârșitul secolului al XII-lea.

În anul 1079 s-a căsătorit cu prințesa germană Adelhaid, fapt care a contribuit la menținerea păcii în Europa. În același timp însă cuplul regal a dăruit lumii un alt sfânt, fiica lor, Piroska-Paraschiva, cunoscută în tradiția bizantină sub numele de Eirene, care a ajuns soția împăratului Ioan al II-lea Comnenul și se numără printre sfinții Bisericii răsăritene.

Ladislau a inițiat canonizarea regelui Ștefan I la 20 august 1083, a înființat episcopiile de Oradea și Zagreb și a fost ctitorul mai multor biserici și mănăstiri, printre care a celei din Sâniob, Bihor, construită pentru adăpostirea moaștelor Sfântului Ștefan, una dintre principalele relicve naționale ale Ungariei.

Regele Ladislau se pregătea de preluarea comandamentului primei cruciade organizate pentru eliberarea Ierusalimului, când, în anul 1095, s-a îmbolnăvit și a decedat subit în data de 29 iulie la Nitra. Trupul său neînsuflețit a fost așezat în catedrala orădeană.

Datorită acestei înmormântări, și a prezenței moaștelor sfântului rege, venerat după canonizare lui din anul 1192, Catedrala din Oradea ctitorită de sfântul rege a devenit unul dintre principalele locuri de pelerinaj ale creștinătății occidentale, iar lăcașul de cult extins și reconstruit în mai multe rânduri într-una dintre cele mai mari și mai frumoase biserici medievale ale bazinului carpatic.

Membrii familiilor regale şi imperiale de Anjou şi Luxemburg l-au venerat pe Sf. Ladislau ca pe unul dintre principalii sfinţi protectori ai dinastiei lor, răspândind cultul sfântului rege în locuri îndepărtate ale Europei, cum ar fi sudul şi nordul Italiei, Polonia sau unele teritorii ale Germaniei.

La începutul secolului al XV-lea, prin asigurarea unor privilegii papale, biserica orădeană a Sfântului Ladislau a fost ridicată la rangul celor mai importante centre de pelerinaj, alături de catedrala Sf. Marcu din Veneția, biserica Sf. Maria Portiuncula din Assisi.

În proximitatea mormântului sfântului rege au fost înmormântate mai multe figuri regale ale Ungariei: regele Ștefan al II-lea, regina Bearix de Luxemburg și Maria de Anjou, respectiv Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, Boemiei și împărat romano-german.

Relicvele Sfântului Ladislau s-au răspândit în evul mediu în întreaga Europă. În afara Ungariei azi se regăsesc în Zagreb, Dubrovnik, Aachen și Bologna.

Membrii familiilor regale și imperiale de Anjou și Luxemburg l-au venerat pe Sf. Ladislau ca pe unul dintre principalii sfinți protectori ai dinastiei lor, răspândind cultul sfântului rege în locuri îndepărtate ale Europei, cum ar fi sudul și nordul Italiei, Polonia sau unele teritorii ale Germaniei.

Perioada de glorie a cultului Sfântului Ladislau s-a încheiat odată cu întărirea mișcărilor protestante și distrugerea Catedralei medievale la mijlocul secolului al XVI-lea, punând capăt pentru câteva secole pelerinajelor, până când Catedrala medievală dispărută a fost înlocuită cu un lăcaș de cult demn de tradiția istorică și religioasă a locului, în forma celei actuale, consacrată abia în anul 1780.

   Ladislau reprezintă modelul legendar al cavalerului medieval ungur, curajos dar blând, bun credincios creştin, dar nemilos faţă de duşmani. În jurul mormântului regelui, aflat la Oradea, e ţesută credinţa că ar fi făcător de minuni.

    O interesantă reprezentare plastică a personajului se găseşte într-o frescă datată în secolul al XV-lea, aflată în biserica unitariană din Dârjiu (Székelyderzs, lângă Odorheiul Secuiesc), care ilustrează varianta cea mai populară a legendei hagiografice : Ladislau cel Sfânt este salvat de la moarte de o tânără fată, care îl ucide pe tătarul (în alte variante, pe cumanul – în realitatea istorică e vorba însă de luptele cu pecenegii) care e pe cale de a triumfa în lupta cu regele ungur ajuns la capătul puterilor.

Fresca îl înfăţişează pe Ladislau odihnindu-şi capul în poala tinerei, în timp ce aceasta îl caută în cap. Căutatul în cap, „despăducheatul”, simboliza, în reprezentările din Evul Mediu, odihna, liniştea, familiaritatea, comuniunea spirituală.

Alt motiv legat de figura legendară a lui Ladislau cel Sfânt se referă la faptul că el se poate ridica din mormânt pentru a-şi ajuta poporul în momente de cumpănă.

Legendele referitoare la invazia tătarilor  din 1345, spun că secuii au reuşit cu greu să înfrângă hoardele, după trei zile aprige de luptă. În acest timp, trupul lui Ladislau a dispărut din criptă, ca să apară abia a patra zi, ud de sudoare.

După legendele maghiare, Cheile Turzii au luat naştere astfel: Ladislau e urmărit de tătari, care aproape că îl ajung din urmă. Pentru a-i face să-şi încetinească goana, regele aruncă în urmă bani de argint pe care tătarii se opresc să-i adune.

Regele se roagă la Dumnezeu să îl ajute. Sub copitele calului, muntele se crapă în două, tătarii se prăvălesc în prăpastie. Pe peretele stâncos, drept mărturie, se vede şi astăzi urma copitei calului lui Ladislau.

 

 

 

 

Arginţii aruncaţi  s-au preschimbat în pietricelele rotunde, care se găsesc şi azi în Cheile Turzii – spune lgenda. 

E vorba despre foraminifere, nişte protozoare fosilizate.

Legenda formării Cheilor Turzii include în unele variante şi secvenţe referitoare la flora specifică zonei. E vorba despre planta medicinală numită în partea locului Szent László fű / kereszt(es)fű (iarba Sfântului Ladislau / iarba crucii – Gencia Cruciata).

Altă plantă care apare în variantele legendei esterozmarinul (Rosmarinus officinalis), arbust cu frunze veşnic verzi şi cu flori parfumate, care creşte pe stâncile golaşe ale Cheilor : când Ladislau sare cu calul peste prăpastia ce tocmai despărţea muntele în două, de la pălăria eroului cade pe stânci o crenguţă de rozmarin, care prinde rădăcini.

Al doilea ciclu de motive are în centru un izvor despre care persistă credinţa că are apă miraculoasă, tămăduitoare. Acest izvor a luat naştere la rugămintea pe care eroul obosit şi însetat i-o adresează lui Dumnezeu. Dumnezeu îl răsplăteşte pe cavalerul apărător al creştinătăţii făcând să izvorască apă din stâncă.

Al treilea grup de motive este legat de fiinţele fantastice despre care se zice că populează Cheile Turzii. Cheile ar fi locuite de genii silvestre malefice, podurile sunt păzite de zmei sau de duhuri cu cap de animal, care ademenesc oamenii. Existenţa acestora explică în mentalitatea localnicilor numeroasele accidente care au avut loc în zonă.

 *

Legendele în limba română despre formarea Cheilor Turzii sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al ciclurilor de motive. Elementul creştin este rareori prezent în variantele româneşti iar cadrul medieval e înlocuit cu unul mitologic, arhaic, atemporal.

Personajul principal nu este un erou naţional, ci unul mitologic, simbolic. Figura centrală a legendei româneşti este cea a lui Alexandru Macedon, care apare alături de calul său năzdrăvan, cu corn în frunte. 

Tony Brill (în Legende populare româneşti, I, 1981) a remarcat locul important pe care îl ocupă Alexandru Macedon între personajele istorico-fantastice din legendele româneşti.

Influenţa cărţilor populare e clară, dar plasarea în timp a legendei nu mai ţine cont de fapte istorice. În legenda Cheilor Turzii, Macedon luptă cu turcii, alteori cu hunii ori cu „căpcânii”.

Refugiindu-se din calea acestora, el despică muntele nu cu ajutorul lui Dumnezeu, ci cu ajutorul forţelor supranaturale cu care este înzestrat. Ca şi în variantele maghiare, legenda românească foloseşte procedeul asocierii numelui unui personaj istoric cu apariţia unei forme de relief naturale. Existenţa personajului românesc depăşeşte însă cu mult graniţele timpului, delimitat istoric în cazul legendelor maghiare.

Alexandru Macedon are însă un rol secundar, figura sa e detaşată de personajul real căci în majoritatea variantelor româneşti ale legendei accentul nu cade pe formarea Cheilor, ci mai ales pe existenţa izvorului cu apă vindecătoare, „bună pentru plămâni”.

Izvorul e produsul unei minuni pe care o înfăptuieşte nu divinitatea ori eroul, ci calul, făcând să-i curgă apă pe nări. Şi acest nucleu epic probează arhaicitatea naraţiunilor româneşti.

Motivul este argumentat prin faptul că stânca are formă de (cap de) cal.

În ceea ce priveşte naraţiunile româneşti despre duhurile malefice care atrag călătorii într-o zonă periculoasă, acestea se fondează pe vechi credinţe despre fiinţele mitologice silvestre.

Nici în acest caz legenda nu mai are în centru geomorfologia propriu-zisă a unităţii de relief a Cheilor, ci întâlnirile cu nişte fiinţe silvestre, personaje mitologice difuze(aşa le numeşte Otilia Hedeşan):

O mărs on ciurdar, Roştaş Traian, ierea la bivoli, tăt acolo, la Cheile Turzii, vedeţ că tăt acolo-s dracii şi zmeii, şi dac-o mărs acolo cu vitile, n-aş putea să mă esprim, c-o zâs că : – Am văzut, o ieşit on zmeu dindărăpt, şi din coadă-i iese foc, şi din cap – zice – şi noi am fost nevoiţi să fugim d-acolo. Pă toţi ne omoară… Şi ţiganii până-n sat or fugit…(Vöő, 1992, 120).

Din text, reiese că naraţiunile româneşti despre geniile rele care stăpânesc Cheile Turzii sunt percepute cu funcţia lor originală de a semnala un spaţiu periculos, mai ales în mentalitatea localnicilor ţigani. Scurta naraţiune de mai sus a fost pusă în circulaţie chiar de un ţigan, cum se poate deduce şi din patronimul acestuia: Rostaş = cel care confecţionează ciururi, Ciurar (magh. rosta = ciur, sită).

Într-o scurtă concluzie, naraţiunile româneşti din zona Cheilor Turzii pot fi privite ca reminiscenţe ale unor vechi mituri, se apropie mai mult de basmul fantastic şi le lipseşte elementul de istorie naţională.

În schimb, sunt populate cu personaje mitologice cu rol punitiv, ce controlează spaţiul şi „veghează asupra respectării unei serii întregi de norme legate de activităţile cotidiene ale localnicilor” (tot Otilia Hedeşan, în Pentru o mitologie difuză, 2000).

Variantele legendelor maghiare sunt alcătuite din elemente creştine din perioada medievală, din secolele în care regatul ungar a cunoscut o dezvoltare puternică, sub cârmuirea unui rege sanctificat ulterior.

Cheile Turzii sunt unice. Dar fiecare grup cultural altfel a explicat această unicitate: câte bordeie, atâtea obiceie…

 

 

http://fereastramicalei.blogspot.ro/2013/10/cate-bordeie-atatea-obiceie-legende.htm/ Mihaela Bucin

17/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: