Semnarea Tratatului de la Trianon, a însemnat încheierea procesului de recunoaștere internațională a frontierelor României întregite

Semnarea tratatului cu Ungaria de 16 națiuni aliate în Primul Război Mondial, la Trianon, a fost întâmpinată, în Parlamentul din Budapesta, cu formula Nem, nem, soha! (Nu, nu, niciodată!). 

Suntem departe de o reconciliere pe această temă, astăzi, nici măcar în spațiul cercetării istorice comune , semn că Trianonul, văzut ca o dramă în Ungaria, rămâne cea mai bună dovadă a neînțelegerii celor întâmplate în anii monarhiei duale (1867-1918), când maghiarii au ignorat dorința de libertate a popoarelor imperiului ale căror drepturi sociale, politice și religioase le-au îngrădit, consemnează publicația http://presamil.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-trianon.

În Transilvania, în momentul istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, armata română se afla în sud-estul Transilvaniei, pe o linie de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918.

Trupele române, potrivit Instrucţiunilor Marelui Cartier General, aveau sarcina de a asigura liniştea, avutul şi vieţile locuitorilor, indiferent de naţionalitate.

În colaborare cu Consiliile şi gărzile româneşti, cu Consiliul Dirigent, s-au luat măsuri severe pentru înlăturarea cazurilor de jaf; au fost dezarmate bandele izolate maghiare şi secuieşti. La mijlocul lunii decembrie 1918, trupele din Transilvania au primit ordin să înainteze, Aliaţii dându-şi consimţământul pentru depăşirea liniei Mureşului.

În decursul anului 1919, armata română a făcut eforturi importante pentru asigurarea fiinţei statului naţional român, rezultat al voinţei liber exprimate a tuturor românilor din provinciile istorice.Rusia bolșevică nu a fost parte a sistemului versaillez, așa încât dificultățile create de sovietici pe noua frontieră estică, pe Nistru, vor continua în întreaga perioadă interbelică, în pofida eforturilor diplomației românești de normalizare a raporturilor cu vecinul de la Răsărit.

În zona Hotinului, armata română a avut de înfruntat acţiuni ale unor detaşamente sovietice (generalul Stan Poetaş, comnadantul Brigăzii 17 Infanterie, este ucis de elemente comuniste în apropiere de Atachi, în ianuarie 1919), iar în vest s-a confruntat cu pericolul proclamării, în martie 1919, la Budapesta, a Republicii Sovietice Ungare, România găsindu-se în situaţia de fi prinsă între două regimuri bolşevice, unul la vest, altul la est, a căror acţiune conjugată putea pune în pericol existenţa noului stat român.

Noua republică sovietică din inima Europei i-a îngrijorat îndestul pe aliați prin rapiditatea extinderii flagelului bolșevic. În noaptea de 15/16 aprilie 1919, după ce tratativele dintre aliați și regimul lui Bela Kun eșuaseră, armata ungară a trecut la atac în zona Munților Apuseni.

Șase divizii românești de infanterie și trei brigăzi de cavalerie, experimentate în război, aproximativ 64.000 de soldați, s-au aflat în fața celor 60.000 de ostași maghiari. În numai cinci zile de lupte, Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta au fost ocupate de armata română, care și-a stabilit ca aliniament natural râul Tisa, cu acordul Comandamentului Armatei aliate de Orient.

Aceasta a nemulțumit Înaltul Comandament ungar, care a decis  trecerea Tisei în mai multe sectoare, în eventualitatea unei joncțiuni cu trupele bolșevice din Ucraina, care ar fi urmat să prindă armata română ca într-un clește.

Asigurarea controlului Tisei, un obstacol natural major, a fost socotit de conducerea Marelui Cartier General ca fiind modalitatea cea mai eficientă de a împiedica eventualele atacuri ale armatei bolșevice maghiare. Era evident – nu doar din informațiile obținute, ci și din acțiunile belicoase anterioare, inclusiv în zona cehoslovacă, devastată de război – că menținerea aliniamentului Tisei era o garanție până la dezarmarea completă a trupelor maghiare, așa cum comandamentul român ceruse în repetate rânduri.

Establishment-ul militar francez a înțeles mult mai bine decât politicienii francezi (în speță, Georges Clemenceau, prim-ministrul francez, care a insistat pentru revenirea armatei române pe un aliniament anterior, Satu Mare-Oradea-Arad) că stabilitatea politică și militară în acest sector european este imposibilă fără sprijinul militar al armatei române.

Mareșalul Ferdinand Foch a sintetizat excelent situația, într-un memoriu adresat Conferinței Păcii: Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar și pentru a evita compromiterea activității Antantei în Europa orientală, este important să se subordoneze retragerea forțelor românești la este de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistițiului din 13 noiembrie, adică a i se impune o demobilizare imediată, reducerea armatei sale la șase divizii pe picior de pace și repartizarea acestor divizii pe teritoriul ei, astfel încât să fie exclusă orice amenințare de ofensivă împotriva vecinilor ei.

La 2 iulie 1919, Comandamentul ungar dădea un „ultimatum” armatei române, cerând să înceapă, la 4 iulie, retragerea pe așa-numita „linie Clemenceau”, însă Marele Cartier General român a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania rămânerea pe aliniamentul Tisei, în așteptarea altor instrucțiuni din Paris.

Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art.27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.

Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920

Julier Ferenc, șeful Marelui Cartier General ungar, nota, la 5 iulie 1919, după instalarea lui în această funcție, că indiferent dacă românii evacuează sau nu teritoriul de la est de Tisa, intenția comandamentului armatei este de a trece Tisa cu grosul armatei și a înainta până la linia de demarcație ce ni s-a impus.

În egală măsură, scria generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, nu ne-am îndoit nicio clipă că ne vor ataca ungurii.

Este de semnalat, de altfel, potrivit memoriilor fostului președinte al primei republici democratice maghiare după destrămarea monarhiei austro-ungare, Karoly Mihaly, că românii au beneficiat de planul de luptă al bolșevicilor maghiari, divulgat chiar de șeful Statului Major al Armatei Roșii forțelor contrarevoluționare maghiare.

Raportul de forțe între armata română și cea maghiară pe frontul Tisei era de 1,5 la 1, bolșevicii unguri beneficiind de 60.000 de militari, 107 batalioane de infanterie și 60 de baterii de artilerie, în vreme ce armata română dispunea de 90.000 de militari, 92 de batalioane de infanterie și 80 de baterii de artilerie. Aveam o superioritate evidentă în privința escadroanelor de cavalerie, 58 românești în raport cu numai nouă maghiare.

În plus, armata română, eficient organizată și condusă, după experiența anilor 1917 și 1918, se opunea unei armate constituite după principiile bolșevice impuse de Lev Troțki, în Rusia, potrivit cărora comandanții sunt aleși de sovietul soldaților iar gradele militare sunt desființate, comandanții proveniți din vechea armată fiind asistați de locțiitori politici meniță să verifice în ce măsură aceștia îndeplinesc ordinele primite.

Este interesant de subliniat că, în perspectiva confruntării cu armata română, liderii militari unguri au decis revenirea la principiile organizării militare anterioare: au eliminat comisarii politici de la unități, lăsându-i numai la nivel de corp de armată, au reimpus comandanții, fără votul soldaților, care și-au recăpătat gradele militare, și au recrutat militari cu experiență de pe frontul cehoslovac, dar și din rândul populației cu vârsta cuprinsă între 18 și 46 de ani.

La 20 iulie 1919, după o puternică pregătire de artilerie, armata maghiară a început ofensiva pe direcția principală Szolnok, cu alte două acțiuni secundare de flanc. Alegerea direcției principale de ofensivă spre Oradea corespundea obiectivului strategic stabilit – cucerirea Transilvaniei – și permitea o dezvoltare favorabilă, întrucât atacul se petrecea chiar la joncțiunea celor două grupuri române (Nord și Sud) și la distanțe mari de forțele franco-sârbe (peste 100 km) și forțele cehoslovace (peste 200 km).

Sub presiunea acestui atac puternic, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive. Două regimente maghiare au reușit să treacă Tisa și să stabilească, dincolo de râu, un cap de pod. În aceste condiții, Marele Cartier General român a decis să treacă la ofensivă peste Tisa, pe direcția principală Szolnok-Budapesta.

Din 27 iulie, atunci când primele trupe reușesc să treacă Tisa și să se consolideze pe malul drept, armata română s-a aflat permanent în ofensivă, pe direcția capitalei Budapesta, mai bine de 100 km.

Până la 2 august 1919, apărarea forţelor maghiare a fost dezorganizată, astfel că majoritatea diviziilor române au reușit să treacă la vest de aliniamentul râului Tisa. Corpul 1 armată ungar a fost scos din luptă de Brigada 4 Roșiori, iar comandamentul lui s-a predat.

La 3 august, primele unități militare românești din Brigada 4 Roșiori, conduse de generalul Gheorghe Rusescu, au intrat în Budapesta fără luptă. Acesta rămâne un episod controversat al campaniei din Ungaria asupra căruia merită să insistăm.

La bariera de est a orașului, cele trei escadroane din brigada comandată de generalul Gheorghe Rusescu (alte cinci fuseseră trimise, așa cum i s-a cerut, spre Kecskemet, Rusescu păstrându-și pentru propria acțiune trei), însoțite de două grupe de mitraliere și o secție de artilerie călăreață, au fost întâmpinate de o delegație a noului guvern (guvernul bolșevic al lui Bela Kun fusese înlocuit de un altul condus de Peidl Gyula), care au cerut ca militarii români să nu intre în oraș.

Sub amenințarea artileriei proprii, generalul Rusescu le-a impus condițiile sale: intrarea până la ora 20,30, altminteri orașul este bombardat, evacuarea cazarmei „Arhiducele Joseph”, numită „Lenin” de bolșevici, armata română promițând să mențină ordinea în Budapesta.

Neștiind exact forțele pe care se întemeiază generalul român, oficialii maghiari au acceptat și, în felul acesta, Gheorghe Rusescu a rămas în istorie prin curajul cu care a impus intrarea primelor trupe române în Budapesta. Era, de altminteri, singura capitală inamică ocupată de un stat al Antantei prin acțiune militară directă în cursul sau ca urmare a Primului Război Mondial.

Acțiunea lui Rusescu l-a iritat teribil pe comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalul Gh. Mărdărescu, socotind că l-a lipsit, în acest fel, de gloria care i se cuvenea (la 4 august, Mărdărescu împlinea 53 de ani și i se suflase cadoul mult așteptat!).

Mărdărescu a invocat, atunci când l-a pedepsit pe Rusescu pentru indisciplină, că, prin acțiunea sa temerară, ar fi pus în pericol desfășurarea în bune condiții a ofensivei române (subliniind că cei 7.000 de bolșevici din Budapesta, organizați în trei regimente, dezarmați abia a doua zi, 4 august, de Divizia 1 Vânători, ar fi putut crea „o situație mai mult decât neplăcută”).

De altminteri, nu doar că generalul Rusescu nu a fost decorat, așa cum ar fi meritat, dar în memoriile sale („Dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”), generalul Mărdărescu nici măcar nu-i pomenește numele, amintind însă cum locotenent-colonelul adjutant Athanasescu a remediat „greșeala regretabilă” prin tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet (adică acolo unde ar fi trebuit să acționeze Rusescu!).

A doua zi, la 4 august, au intrat în Budapesta şi trupele Diviziei 1 Vânători, care au dat onorul comandantului trupelor române din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, care devenea și comandant suprem al trupelor române de ocupație, pe bulevardul Andrassy (cea mai frumoasă arteră de comunicație a capitalei ungare). În blocul de defilare s-au regăsit militarii din Regimentul 4 Vânători, un divizion din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 Roşiori.

Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei, dar ani la rândul Societatea „Apărătorii Patriei”, condusă de generalul Traian Moșoiu, căruia i se încredințase guvernarea militară a Budapestei și a teritoriilor ungare ocupate la vest de Tisa, a comemorat ocuparea capitalei maghiare la 3 august, ceea ce arată că data însușită de contemporani era aceea care se lega, implicit, de numele generalului Gh. Rusescu.

Acțiunea militară împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun a uimit prin rapiditate și eficiență, prin concepția operativă, logistică și modul de cooperare interarme care a funcționat ireproșabil.

Posibilitatea de a ajunge rapid în Budapesta a contribuit la moralul excelent al luptătorilor, iar militarii români au dovedit o admirabilă capacitate de organizare a serviciilor publice, dezorganizate de lupte, din capitala maghiară, sprijinind populația afectată de război, prin asigurarea regulată a mijloacelor de subzistență în întreaga perioadă în care armata română a controlat orașul.

Pentru a vedea dimensiunea sprijinului oferit, este suficient să amintim că numai forțele de sub comanda generalului Traian Moșoiu (din zona sud) trimiteau  zilnic spre Budapesta, din depozitele proprii de subzistență destinate armatei române, 30 de vagoane de grâu și 10 vagoane cu legume. Din stocul armatei române un important număr de cai (deveniți improprii serviciului militar) au fost cedați pentru a fi tăiați în abatoare și a asigura hrana populației.

S-au luat măsuri pentru constituirea armatei naționale ungare și pentru reînființarea și reorganizarea jandarmeriei ungare, iar de la începutul lunii noiembrie 1919, armata română a început retragerea din Ungaria, în două etape, Budapesta fiind preluată de Misiunea Militară Interaliată și autoritățile maghiare. La 19 noiembrie 1919, primele unități românești au trecut la est de Tisa, prin punctele special amenajate la Szolnok și Tokaj.

Prin eforturile sale, armata română a pus capăt efemerului regim bolşevic ungar al lui Bela Kun şi a făcut cu succes faţă, în cooperare cu trupele franceze, atacurilor trupelor sovietice în Basarabia, pe Nistru (în zona Tighinei).

Tratatele de Pace din 1919-1920 au oferit o consacrare internaţională a ceea ce românii înşişi, uniţi în voinţa lor, doriseră şi făcuseră, iar aliaţii nu s-au putut eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de România, efortul militar depus în anii 1916-1917 de armata română și apărarea Europei în fața bolșevismului maghiar fiind argumente puternice în favoarea deciziilor luate la Conferinţa păcii.

Publicitate

Istoria efemeră a Republicii Sovietice Ungaria

Foto: Trupele române din Regimentul 27 Infanterie în faţa Parlamentului de la Budapesta

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor a fost un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia.

A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei române care a ocupat Budapesta, scrie istoricul și jurnalistul  Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române. 
 

Ioan BOTIŞ

Ca urmare a înfrângerii în răz­boi şi a presiunii mino­rităţilor naţionale, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Partea austriacă s-a separat într-un mod organizat, fără violenţă, în schimb în partea un­gară a imperiului au avut loc confruntări armate, întinse şi pe par­cursul anului 1919. La 29 octombrie 1918, regatul Croaţiei, Sloveniei şi Dal­maţiei şi-a proclamat independenţa, devenind ulterior componentă Iugos­laviei.
La semnarea armistiţiului (3 noiembrie), în Ungaria era la putere un gu­vern condus de Mihály Károlyi, aristocrat cu ve­deri pro-Antanta. La 16 noiem­brie 1918 a fost abolită monarhia proclamată Re­pu­blica Ungară. Károlyi a devenit pre­şe­dintele republicii, iar Dénes Berin­key prim-ministru. Guver­nul ungar a încercat să ofere minori­tă­ţilor naţionale autono­mie culturală şi administrativă, dar acestea au refuzat, cerând separarea de statul ungar.

La întâlnirea dintre generalul francez Louis Franchet d’Esperey (comandantul armatei aliate din Balcani) şi contele Károlyi (Belgrad, 13 noiembrie 1918),
s-a încheiat o convenţie, în principal de natură militară, stabilindu-se o linie de demarcaţie între România şi Ungaria (în Transilvania), iar la sud de Mureş Banatul şi Baranya au fost puse sub ocu­paţie franco-sârbă. Viitoarele gra­niţe ale Ungariei cu România, Slovacia şi Iugoslavia nu erau stabilite. Tratatul de la 16 august 1916, dintre România şi Antanta (prevăzând ca România să primească  toată Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana, graniţa trecând la numai câţiva kilometri de Debreţin şi Seghedin) nu mai era în vigoare, deoa­rece fusese încălcat de România, care încheiase la 7 mai 1918 cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti.

La începutul lunii noiembrie, unităţi ale armatei cehe şi unităţi paramilitare slovace au încercat să cucerească Slovacia (încă parte a Ungariei), dar au fost res­pinse de armata ungară. În urma unui apel lansat de ministerul de exter­ne al Franţei, s-a creat o linie de demarcaţie cu Cehoslovacia, iar armata ungară a părăsit, incomplet însă, teritoriul slovac.

La 13 noiembrie 1918 armata română (re­mobilizată la 10 noiembrie) a traversat Carpaţii în Transilvania şi a intrat în Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşov (7 decembrie), atin­gând, pe la mijlocul lui decembrie, linia de demarcaţie fixată  la Belgrad de fran­cezi.
La Sibiu s-a instalat un consiliu guvernamental

. Având sprijinul generalului Henri Mathias Berthelot (comandantul forţelor aliate din România şi sudul Rusiei), românii au depăşit linia de demarcaţie, deşi acest lucru nu a fost agreat de Franchet d’Esperey şi Georges Clemenceau, invocându-se şi deci­zia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia.
La 24 decembrie a fost ocupat Clujul, înaintarea continuând până la 22 ia­nuarie, la aliniamentul Sighetu Marma­ţiei – Zalău – Zam.

La 28 decembrie, ce­hoslovacii, conduşi de generalul italian Luigi Piccione, au ocupat oraşul Koši­ce, iar la 1 ianuarie 1919 Bratislava, insta­lând acolo, la 4 februarie, guvernul pro­vi­zoriu al lui Vavro Srobar.

În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria. Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi, care însă a refuzat să semneze şi şi-a dat demisia.

A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.
Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun.

Foto: Bela Kun

Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei.
Primele acte ale guvernării au fost naţio­na­lizarea industriei, abolirea titlurilor şi privilegiilor aristocraţiei şi separarea statului de Biserică.

În pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ ţăranilor, îndepărtându-şi din această cauză o mare parte din suportul popular. Armata, condusă de ofiţeri ai vechiului regim, a fost dezamăgită de măsurile comuniste luate de noul guvern.
Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova.

Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale.
Cele 20 de divizii româneşti au primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare.
Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată,
s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”.
Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad.

La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României. Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei.

În acest scop colonelul Ion Antonescu s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor.
Au fost elaborate mai multe proiecte de operaţiuni, la 13 aprilie fiind definitivat acela care prevedea operaţiunea prin­cipală între Valea Someşului şi Valea Crişului Repede şi cea secundară pe văile Crişului Alb şi Negru.

Regele Ferdinand l-a anunţat printr-o scrisoare trimisă la Paris pe I. I. C. Brătianu că „înaintarea noastră în Transilvania e o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne. În ultimul Consiliu de Miniştri am hotărât în unanimitate să nu mai aşteptăm şi să dăm trupelor noastre ordin să înainteze”. Generalul Prezan nu a susţinut ofensiva şi a propus prudenţă şi o acţiune de­fensivă. Cel care l-a făcut să-şi schimbe părerea a fost generalul Văitoianu.

La 7 aprilie, cehoslovacii au avansat din nou spre sud, cu intenţia de a ajunge la noua linie de demarcaţie. Spre est, ei au ocupat Rutenia. În noaptea de 15/16 aprilie, armata ungară a atacat trupele române pe valea Crişului. Acţiunea a avut drept urmare reluarea înaintării armatei române în Ungaria. Cu excepţia diviziei de secui, armata română nu a întâlnit o rezistenţă prea serioasă.

La 20 aprilie a fost atins aliniamentul Hust (în Ucraina subcarpatică) – Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai – Oradea, pe flancul sudic ajungând la Orosháza.
La 5 mai, tot teritoriul până la Tisa, inclusiv podurile peste râu, era ocupat de armata română, continuarea înain­tării fiind interzisă de Consiliul Suprem Aliat.

În nord s-a stabilit legătura cu armata cehoslovacă, în oraşele Muka­chevo şi Tokaj, fiind tăiată astfel ruta prin care Béla Kun ar fi putut primi întăriri de la Armata Roşie.

La 6 mai s-a  constituit la Arad un guvern maghiar contrarevolu­ţionar, sub conducerea lui Gyula Károlyi (văr al fostului prim-ministru) şi în care Miklós Horthy, con­ducătorul „Armatei naţionale” anticomuniste, avea funcţia de ministru de război. La 30 mai, guvernul s-a mutat la Szeged, iar la 12 iulie conducerea lui a fost preluată de Dezs Pattantyús-Ábrahám.
Prin oprirea înaintării române, guvernul lui Béla Kun a câştigat timp. Situaţia continua însă să fie grea.

Între comu­nişti şi conducerea armatei persista neîncre­derea, iar soldaţii jefuiau populaţia civilă. Mobilizarea generală a muncitorimii nu a adus rezultatele scontate, înrolarea în­ce­pând să se facă cu forţa. Măsurile disciplinare din armată s-au înăsprit. Lenin a promis sprijin Republicii Sovietice Ungare, dar acesta nu s-a materializat.

Béla Kun intenţiona să recâştige teritoriile ungare pierdute, ceea ce i-a asi­gurat sprijin din partea naţionaliştilor. Kun a început să manifeste moderaţie faţă de burghezie, să facă unele concesii opozi­ţiei şi să încetinească programul de co­munizare a Ungariei.

Ame­nin­ţarea ofensivei române nu a reuşit însă să determine realizarea unei coeziuni între noua guvernare comunistă şi societatea ungară.

O parte semni­fi­cativă a popu­laţiei dorea intervenţia armatelor străine pentru a înlătura guvernarea comunistă. La 17 mai 1919, armata română a intrat în Arad, în pofida obiecţiilor franceze.

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie  şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava.

În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei.

Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva.

La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei.

Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia.

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă.

Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie.

Foto: Trupele Ungariei sovietice ocupă Kassa / Košice, in Slovacia de est.

Această formaţiune statală s-a desfiinţat la 7 iulie, după retragerea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi.

A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”. Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat.

Detaşa­mentul „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia.

Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei.

Unicul scop declarat al atacului era obligarea românilor de a se conforma deciziei Antantei privind linia de demarcaţie.

Foto: Bolșevici unguri veniți pentru negocieri de armistițiu la Szolnok.

Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat atacul.

În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat.

Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august  a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd.
Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”.

În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă.

Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie.
De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile.

Armata ungară s-a dizolvat, la 4 august fiind ocupată capitala Buda­pesta, în care armata română a organizat o defilare. La 1 august, Béla Kun a fugit la Viena, unde a fost arestat.

S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

Armata română a înaintat spre vest, până la 28 august, când a atins linia dintre oraşele Györ şi Veszprém.

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

La 16 noiembrie 1919, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta. Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor.

La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe Carol al IV-lea al Ungariei şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată.

Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace. În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul.

La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.

„TRAUMA TRIANON”- UN PRETEXT POLITIC VÂNTURAT DE PARTIDELE ULTRANAȚIONALISTE DIN UNGARIA ÎN SPRIJINUL POLITICII IREDENTISTE

Vechiul memorial Trianon din 1934.

Citim într-o analiză publicată de https://balkaninsight.com/2019/11/25/how-hungarys-trianon-trauma-inflames-identity-politics/, că Istoria, dar mai ales amintirea Tratatului de pace Trianon din 1920 îi bântuie neîncetat pe unguri.

Impus de aliații victorioși după primul război mondial,Tratatul de la Trianon a făcut ca Ungaria să piardă două treimi din teritoriul său și cca. jumătate din populație în marea ei majoritate nemaghiară.

100 de ani mai târziu, rănile Tratatului de la Trianon sunt încă nevindecate, mulți maghiari considerându-l până în zilele noastre nedrept, crud și o sursă de dispută cu privire la drepturile etnicilor maghiari din România și Ucraina, scriehttps://balkaninsight.com/2019/11/25/how-hungarys-trianon-trauma-inflames-identity-politics/ .

Analiștii spun însă că „sindromul Trianon” este util și pentru segmentele ultranaționaliste ale societății ungare, dornice să se descrie ca protectori ai națiunii maghiare. 

Și puțini fac asta mai bine decât partidul Fidesz la guvernare al premierului Viktor Orban.

La împlinirea centenarul Tratatului, Fidesz a pregătit o mare comemorare cu un monument nou-nouț în Piața Kossuth, în imediata apropiere a Parlamentului ungar și are o lungime de 100 de metri şi o lăţime de 4 metri.

Foto: Noul Monument al Trianonului.

Comentatorii spun că Fidesz încearcă să-i adune pe unguri peste tot în jurul unei cauze comune, chiar dacă descrie Ungaria ca o victimă neajutorată a istoriei.

Analiștii subliniază însă că Fidesz s-a dovedit a fi un maestru al valorificării memoriei colective, prezentându-se ca singura forță politică capabilă să apere interesele națiunii.

„Fidesz monopolizează complet cuvântul„ națiune ”și politica națională”, a declarat Peter Kreko, directorul grupului de reflecție Capitală politică, la o conferință despre politica identității și memoriei, co-organizată cu Fundația Germană Friedrich Ebert din Budapesta.

Observatorii democrației spun că partidele de stânga și liberale din Ungaria au neglijat multă vreme memoria istorică.

Cei din stânga au crezut că UE va rezolva toate problemele țării, rezolvând în același timp nemulțumirile istorice și calificând statul național drept învechit. Acum încearcă să găsească o formă de patriotism modern, neexclusiv.

Activiștii de la dreapta Partidul Ungar al Adevărului și Vieții organizează un miting în Piața Eroilor din Budapesta în iunie 2005, la împlinirea a 85 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Tratatul de pace, care a fost semnat de reprezentanții Ungariei și de câștigătorii primului război mondial la Versailles la 4 iunie 1920, a forțat Ungaria să cedeze două treimi din teritoriul său și mai mult de jumătate din populația sa vecinilor săi. Foto fișier: EPA / IMRE FOELDI

„Greșeală gravă”

Mulți văd creșterea populismului în Ungaria și în alte părți din regiune ca o dovadă că alegătorilor le pasă încă de rădăcinile lor naționale și de cultura și partidele de valoare care le conferă un sentiment de apartenență în lumea complexă de astăzi.

Între timp, partidele de stânga au văzut că prețul distanțării de concepte precum statalitatea și identitatea națională este greu.

„Am comis o greșeală gravă în 2004”, a declarat Balazs Barany, secretarul internațional al Partidului Socialist Maghiar, la conferința privind politica.

În anii 1990, reunificarea pașnică a etnicilor maghiari și protejarea drepturilor minorităților acestora se numărau printre pilonii principali ai politicii externe maghiare, împărțit pe tot spectrul politic de la stânga la dreapta, a spus el.

Adevărata schimbare a avut loc în decembrie 2004, când coaliția de stânga-liberală condusă de prim-ministrul Ferenc Gyurcsany al Partidului Socialist a cerut alegătorilor să se opună unui referendum care ar fi aprobat cetățenia maghiară celor care locuiesc în afara Ungariei.

Fidesz a militat puternic pentru „da”, descriind votul drept o oportunitate de a reuni o națiune sfâșiată de Trianon.

Datorită participării scăzute, rezultatul referendumului a fost invalid, dar partidele de stânga au suferit pierderi ireparabile. De atunci, analiștii spun că nu au reușit să scuture de imaginea – întărită în mod regulat de Fidesz – că au trădat națiunea și au dat spatele etnicilor maghiari din străinătate. 

„Referendumul din 2004 a fost începutul sfârșitului pentru partidul socialist”, a spus Barany al Partidului Socialist Maghiar.

„Consider că votul„ nu ”este o mare greșeală și liderii noștri au spus de mai multe ori că le pare rău pentru asta. Avem o poziție complet diferită acum. Am susținut dubla cetățenie și desfășurăm în mod regulat campanii în țările vecine. ”

Activiștii marchează 85 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon în 2005. Foto fișier: EPA / IMRE FOELDI

„Credem în patriotism”

De îndată ce a recâștigat puterea în 2010, Fidesz a acordat cetățenie și drepturi de vot etnicilor maghiari dincolo de granițele țării. Partidul a introdus, de asemenea, o Ziua Unității Naționale anuale pe 5 iunie pentru a „jeli” nedreptatea lui Trianon.

Fidesz a devenit campion al cauzei naționale, nu doar în cuvinte, ci și în fapte – și opoziția nu a obiectat. 

Criticii se tem că guvernul va folosi centenarul Trianon pentru a-și întări povestea că Fidesz este singurul partid care are grijă de națiune.

„Trianon este atât de traumatic pentru unguri, deoarece a pus capăt istoriei comune a bazinului carpatic, unde maghiarii erau națiunea de conducere și unde au reușit să organizeze versatila comunitate etnică și lingvistică într-un stat funcțional”, a spus Gabor Egry, directorul Institutului de istorie politică. 

În calitate de istoric, întrebarea pentru Egry este dacă abordarea centrată pe traume a amintirii lui Trianon poate fi înlocuită cu ceva mai incluziv și mai orientat spre viitor – și dacă cei din aripa stângă a politicii sunt disponibili.

„Credem în patriotism, dar respingem abordarea lui Fidesz de a exclude pe toți din națiunea cu care nu sunt de acord”, a declarat Olivio Kocsis Cake, un parlamentar al partidului liberal Parbeszed (Dialog).

„Credem într-o Ungaria Mare, care nu înseamnă Vechiul Regat Ungar înainte de 1920, ci o țară care unește în mod pașnic social-democrații, liberalii și conservatorii.”

Kocsis Cake a spus că s-a apropiat de guvern, cerând o comemorare comună a tratatului Trianon care include toate părțile. A fost repede refuzat.

Politicianul socialist Barany se teme, de asemenea, că guvernul va monopoliza aniversarea și o va folosi pentru a împărți societatea în „unguri buni” și „unguri răi”.

„Din păcate, Fidesz își amintește trecutul săpând și mai multe tranșee”, a spus el.