Ce au făcut soldații ruși ”eliberatori” pe unde au trecut?

 

 

 

 

 

 

Istoria vecinilor de la răsărit ne spune până în ziua de azi că rușii au fost salvatorii noștri, cu toate că barbaria de care au dat dovadă atunci când au trecut prin România, este greu de descris în cuvinte.

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” creștini ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul României n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

 

 

 

 

 

Oile la ceaun

 

Pe lângă faptul că au confiscat toți caii țăranilor  români, rușii aveau o pasiune nebună pentru rachiu și oaie la cazan. Problema nu  era doar aceea că  mănâncau, ci faptul că aceștia nu tăiau oile niciodată.

Puneau cazanele pe foc și în clipa în care începea apa să clocotească, aruncau oaia de vie în cazan.

În clipa în care părea că este fiartă, abia atunci îi dădeau pielea jos și îi scoteau mațele.

Această practică i-a șocat pe țăranii români, însă aceste lucruri nu au fost niciodată consemnate în filele de istorie, ci au fost transmise prin viul grai.

 

Rușii se comportau ca niște cotropitori barbari în România. Mai multe rapoarte ale vremii consemnează că aceștia scoateau cetățenii români din trenuri și îi obligau să călătorească sus, pe vagoane, chiar dacă în tren erau suficiente locuri.

Ultima soluție luată de autoritățile române a fost aceea a închiderii crâşmelor din fața Armatei Roșii.

În acest sens a fost emis un ordin prin care se cerea luarea de măsuri urgente ”ca toate cârciumile aflate pe itinerariile de trecere a trupelor rusești, să fie închise atunci când pe aceste drumuri sunt trupe în trecere”.

Despre  comportamentul ”civilizat”de care a dat dovadă armata sovietică imediat după cotropir ea României ne putem edifica citind mărturiile unor  contemporani de marcă.

Astfel, potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor evreu care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalulsău:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, generalul Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc.  

  Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

„Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația.

Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți.

Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste.

Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apărare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Pînă și un fost lider al PCR, Dumitru Popescu, e nevoit să-și amintească primitivismul rușilor. În „Am fost și cioplitor de himere”, el descrie astfel atmosfera din orașul copilăriei sale:

„Apoi rușii învingători! Furgoane, rubașcă de doc, căruțe scîlciate, cisme moi de iuft, automate pîrîind… Spirt alb, grămezi de ceasuri, violuri… După ei, divizia Tudor Vladimirescu pune stăpînire pe oraș, ocupă instituțiile publice…”.

Premierul Constantin Sănătescu: Mare bătaie de cap cu rușii !

Premierul Constantin Sănătescu în Jurnal purcede la o comparație între ocupația rusească și cea nemțească:

„Luna octombrie 1944. Mare bătaie de cap cu rușii, care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continuă, și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei.

Au mare înclinare spre a dezorganiza totul – spre deosebire de germani, care stăruiau să se organizeze totul.

Nu se pot face semănăturile de toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe cîmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei”.

 

 

 

 

 

Foto: Afiș de propagandă

Să presupunem că respectivele personalități sunt subiective. Barbariile rusești sînt însă sesizate și de instituțiile oficiale ale statului. Rapoartele SSI sunt elocvente. O Notă din octombrie 1945 a Direcției Poliției de Siguranță creionează un tablou edificator.

Cităm pasaje din  „Incidentele provocate de ostașii sovietici:

Buzău. La 13 septembrie, trei ostași ruși au lovit patru funcționari polițienești chiar în localul Poliției; au fost arestați de Comandamentul Sovietic; în noaptea de 5/6 septembrie, doi ostași sovietici au împușcat pe locuitorul Mihail Crețu; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit casa lui Zaharia Sali; în noaptea de 11/12 septembrie, locuitorul Iosif Frudel a fost jefuit și bătut de patru necunoscuți în uniforme sovietice; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit magazinul comerciantului Oprescu; la 13 septembrie, noaptea, locuitorul Santocomo Rugero și soția sa au fost maltratați și jefuiți, în locuința lor; la 18 septembrie, ofițeri de poliție au fost loviți de ostași sovietici în localul poliției; la 12 octombrie, locuitorul Nicolae Stelian a fost împușcat de un ostaș sovietic; în noaptea de 15/16 octombrie, 6 ostași sovietici au jefuit casa locuitorului Alexandru Ionescu. (…)

Caransebeș. La 26 septembrie, ostași sovietici au luat toate obiectele și lenjeria de la ferma penitenciarului Caransebeș. Un ostaș sovietic a intrat în restaurantul Stănescu, furînd haina patronului, cu 120.000 lei și un ceas de aur. Ostași sovietici au ridicat paiele, proprietatea Comisariatului Caransebeș, depozitate în curtea fabricii Talpeș. În noaptea de 26/27 septembrie, ostași sovietici cazați în hotelul și restaurantul Pomul Verde au ridicat mobilierul hotelului, iar de la școala normală 174 paturi, plecînd cu ele.

Slatina. La 12 august, un gardian public a fost dezarmat de ostași sovietici; de asemenea, 2 ostași sovietici au ridicat un porc de 170 kg, de la locuitorul Ion Poboran; în noaptea de 26/27 august, trei ostași sovietici au jefuit pe trecători lîngă pădurea de la școala de agricultură; în noaptea de 12/13 septembrie un ofițer sovietic a împușcat mortal pe locuitorul Mitică Cotoilă; în noaptea de 14/15 septembrie, un gardian public a fost luat de 4 ostași sovietici și dus cu forța în comuna Slătioara, pentru a face o percheziție; la 3 octombrie, șeful de birou Iov Mihail, de la primăria Slatina, a fost ridicat de trei ofițeri sovietici și dus în loc necunoscut, în noaptea de 8/9 octombrie, 6 ostași sovietici au atacat un autocamion, un autobuz și o mașină mică, la ieșirea din Slatina.”

Rușii atacă pînă și oficialitățile. O Notă a SSI din 12 februarie 1945 semnalează:

 

„În ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcați în uniforme sovietice au oprit mașina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculturii, Zăroni, între Sibiu și Săliște. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forța bagajele și mașina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoțit de un nepot al domnului vicepreședinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă la Sibiu. S-a găsit mașina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată.”

Oficialitățile autohtone sunt neputincioase. Incapabile să-i influențeze pe ruși, ele trec la pedepsirea românilor. Astfel Ministerul Justiției emite, în 9 ianuarie 1945, Decretul-Lege pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (ruși, evident). Decretul prevede sancțiuni extrem de grave. Cîteva dintre ele sînt reproduse și comentate în volumul Guvernarea Nicolae Rădescu  de Dinu C. Giurescu:

„– lovirea (art. 470 C.P.), de la 6 luni la 2 ani;

– vătămarea integrității corporale (art. 471 C.P.) de la 1 an la 3 ani;

– vătămarea gravă a integrității corporale (art. 472 C.P.), de la 2 la 5 ani;

– vătămarea foarte gravă a integrității corporale (art. 432 C.P.), de la 3 la 10 ani plus amendă;

– idem (art. 474 C.P.), de la 5 la 15 ani, plus amendă;

– lovituri cauzatoare de moarte (art. 475 C.P.), de la 7 la 20 ani.

Și «injuria» (art. 512 și 513 C.P.) era sancționată de la 6 luni la 2 ani!

«Complicii, tăinuitorii și favorizanții la infracțiunile de mai sus se vor pedepsi ca și autorii principali».

Infracțiunile se urmăreau «din oficiu, nefiind necesară plîngerea prealabilă»”.

În același volum, Dinu C. Giurescu ne arată cum se transpunea în viață Decretul-Lege:

„O știre a răzbătut în presă, probabil cu voia cenzurii, pentru a sluji de avertisment tuturora, Muncitorul Alexandru Pană Mircea din Constanța, str. Aviator Romeo Popescu nr. 21 a înjunghiat la 8 ianuarie 1945 pe locotenenții sovietici Pavlovici Constantin Micrakov și Mihail Iosifovici Dogaciuk.

«În stare gravă – notează ziarul – victimele au fost transportatee la spital unde se găsesc și azi internate».

Nu se arată de fel în ce împrejurări a avut loc rănirea.

Urmarea?

Curtea Marțială din Constanța a condamnat la moarte prin împușcare pe muncitorul Alexandru Pană Mircea. Recursul a fost respins iar condamnantul își așteaptă execuția, scrie ziarul «Ardealul», la 21 ianuarie 1945. Pedeapsa nu intra în nici una din prevederile noului decret-lege «pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (sovietice)»”.

Lucrețiu Pătrășcanu îi acuză pe liderii partidelor istorice că întrețin o panică artificială față de Armata Roșie

Semnificativă rămîne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața armată eliberatoare. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins pînă dincolo de limitele bunului simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rîndurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie:

„Am sosit în România la 15 zile după ocuparea Bucureștilor, într-un moment cînd fuseseră semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Roșie, incidente de care am luat cunoștință din telegrama d-lui ministru Niculescu-Buzești. Iarăși voi fi foarte sincer și voi spune: Nu cred că Guvernul și mai ales partidele politice, recte Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal, au procedat just în această chestiune pînă acum. Vă spun foarte cinstit: greșelile recente sînt mai grave decît cele trecute.

Ce s-a întîmplat în România? De pe o zi pe alta, o armată care se pregătea să intre victorioasă în România, o armată ucraineană, care trecuse prin satele devastate din Ucraina, trupe care fuseseră întîmpinate de populația ucraineană cu strigăte: Să ne răzbunați, trupe care aveau în ochi imaginea vie a ruinelor, pe care le-a lăsat armata română a sosit în țară. Ce sentimente doriți dvs. să aibă această armată? Nu putea să aibă alte sentimente și alte porniri, decît acelea pe care le-a avut – și cred, în limitată măsură, – pentru că s-a văzut bine din tot ceea ce am putut avea ca material diplomatic – că detașamente izolate, grupuri răzlețe au prădat și au făcut anumite excese, dar sub nici un motiv unități compacte n-au făcut asemenea lucruri (…).

Am impresia – și aș dori foarte mult să fiu dezmințit – că și după prezența armatei roșii, această panică a fost cultivată. Aici mă adresez în special domnului Maniu și domnului Dinu Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Liberal, pentru că cuvîntul d-lui Maniu și a d-lui Dinu Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvînt nu s-a spus.

Nu fac proces de intenții nimănui, dar nu trebuie să se lase impresia că se cultivă panică, după intrarea armatei roșii în România. Sunt regretabile incidentele: fiecare viață care se pierde, fiecare cinste care se ofensează este un bun pierdut, nu există discuție, dar pentru atitudinea României și a partidelor politice, cred că în momentele acelea de panică, cuvîntul d-lui Maniu și al d-lui Brătianu ar fi trebuit să se audă. Domniile lor ar fi trebuit să ia atitudine, pentru că aceasta ar fi fost spre binele României.”

Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație:

„Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație.

Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul și umilitorul fapt că ministrul nostru de război și un al domn ministru au trebuit – întîi – să ceară audiență și n-au fost primiți și pe urmă să aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militari, fiindcă sunt într-o țară străină, care este ocupată militaricește.

Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarei lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință.

Nu puteam noi, un Guvern al României pînă astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă.

În fața acestei atitudini a lor, care era cunoscută nouă, nu puteam face noi manifestări de dragoste și manifestări de amiciție cînd ei fac manifestări evidente nu numai de dușmănie, dar chiar de ofensă.

Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar vă rog să credeți că noi, Guvernul român, putem fi învinuiți într-o mare măsură de opinia publică românească și făcuți răspunzători de respectul și prestigiul pe care îl putem cîștiga și de influența morală, pe care o putem produce în această opinie publică românească.

De aceea, nu putem face acte de dragoste cînd față de noi ei fac acte de ofensă.

De aceea, vă rog să examinați și din acest punct de vedere atitudinea noastră, căci nu puteam face altfel.

A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.

În afară de acestea, dacă ar fi fost așa cum spunea domnul Pătrășcanu – că au fost excese din partea anumitor soldați ruși, fiindcă în orice armată din lume se găsesc și elemente fără conștiință – n-aș fi spus nimic. 

Dar cînd însăși conducerea supremă și Comandamentul Suprem Militar și cînd unitățile organizate rusești fac acte inadmisibile, atunci ce putem noi face? Las că la toate protestele, pe care le puteam prezenta pînă în ultimul moment, răspunsul era că sunt în țară ocupată, suntem țar fără armistițiu și că, prin urmare, ei, punct cu punct, respectă legile militare.

Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, cînd s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mîna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte pînă acolo, încît un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează.

Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie?

Am fost fericit că m-am putut stăpîni pe mine și că dl Brătianu s-a putut stăpîni și că lumea românească și ceilalți domni miniștri s-au putut stăpîni ca să nu facem nici un accent de revoltă și nemulțumire.

De aceea, imputarea pe care ne-o faceți pentru trecut este complectamente neavenită și nedreaptă. N-ați fost aici, căci eu cred că, dacă dvs. ați fi fost aici și ați fi văzut ce se întîmpla, apoi dvs. de bună seamă ați fi trebuit să folosiți o mare forță morală ca să vă rețineți de a dezaproba lucrurile petrecute.

Cînd sate de-ale noastre sunt aprinse, cînd se părăsesc averi de miliarde, cînd Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire?

Dar dvs. vă dați seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea Ministerului de Interne: ca să meargă Comandamentul Militar rus sau unitățile militare – nu particulare și soldații ruși, ci Comandamentul sau trupele organizate – să meargă prin sate și să scoată pe oameni afară din casele lor, și îi aruncă afară în timp de noapte!

Apoi, bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de calmă, sunt anumite sentimente, care nu pot fi predominante fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire și la o rupere de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie s-o ordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se poate.

Am și făcut-o.

Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori?

Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întîmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”

 

Surse:

https://evz.ro/iuliu-maniu-despre-rusi-in-sedinta-consiliului-de-ministri.html

https://www.efemeride.ro

Publicitate

Din respect pentru memoria celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile zilei de 23 august 1944

 

 

 

 

 

23 AUGUST 1944 – LOVITURA DE STAT

 

 

 

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester).

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns cu destula abilitate poporului român unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru țara noastră.

S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviță, săvârsită în strânsa legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora.

Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului său s.a

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni.

A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților.

La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

 

 

 

           Regele Mihai                            Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință.

 

 

 

 

 

 

 

 

În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile.

Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS.

Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război.

De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm.

Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri.

Astfel, este numit Cretzianu la Ankara, George Caranfil-la Helsinki si Fred Nanu-la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discuțiile si negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României.

În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditți:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revenea la patria-mama în totalitate;

4. Rușii se mulțumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român putea să-și exercite functiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea reanexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu complotul regal privitor la armistițiu, prin trimisii regelui, se duceau tratative  de scoatere a României din războiul antisovietic și de către Partidul Comunist.

Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care a însemnat de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic.

Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca. 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”.Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui.

Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior).

Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

 

 

 

 

 

 

 

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.

După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au avut forța necesară să joace un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric.

În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989, ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea avea o serioasă încărcătură emoțională și simbolistică.

Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite, a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului.

De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii, nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni.

În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat.

În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici.

Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării.

Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări.

Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă.

Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române.

În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc.

Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist.

Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor.

Aceștia erau pregătiți ca, o dată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze un guvern comunist marionetă, condus de Ana Pauker.

Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară.

În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 http://romaniatotalitara.wordpress.com/2008/08/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala?fb_comment_id 

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Regii%20Rom%C3%A2niei

“Râde iarăși primăvara”, CEL MAI CUNOSCUT CÂNTEC DE 1 MAI compus de Ciprian Porumbescu, devenit cântec comunist. VIDEO

Foto: Demonstraţie organizată de partidul comunist  în România ceauşistă

 

 

În anul 1872, aproximativ 100.000 de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

 

 

 

 

 

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, cea mai mare demonstraţie având loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă.

Toţi cereau ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă”.

Astfel, manifestațiile de stradă au continuat alte trei zile, iar numărul protestatarilor a fost tot mai mare. Pe 3 mai, forțele de ordine au intervenit, patru muncitori fiind uciși și mai mulți răniți.

În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket din Chicago.

 

 

 

Spre poliție a fost aruncată o bombă, iar 66 de polițiști au fost răniți și șapte au murit ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind în jur de 200 de persoane, dintre care mai mulți au decedat.

După acea grevă, pe tot teritoriul SUA s-a decis reducerea numărului de ore muncite într-o zi la 8 ore.

Doi ani mai târziu, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor.

În perioada care a urmat, pe 1 mai au avut loc anual demonstrații în Statele Unite, Chile, Peru, Cuba și în țări europene.  

În timpul întrunirii din anul 1886 a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii), George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

Congresul Internaţionalei Socialiste a declarat, în anul 1889, 1 mai – Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, care au manifestat pentru reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore.

Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

După 1904, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day (trad. – Ziua Muncii) anual, în prima zi de luni a lui septembrie.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. 

“Râde iarăși primăvara” a fost una dintre cele mai cunoscute melodii de dinainte de 1989, fiind cântată de fiecare dată la petrecerile de 1 Mai ale oamenilor muncii.

 Cântecul a fost compus de Ciprian Porumbescu în 1880, an în care a şi fost tipărit în Colecţia de Cântece. La acea vreme, tot marele Porumbescu a fost cel care a compus şi versurile.

Originalul cântecului nu a avut nici o legătură cu săr­bătoarea muncito­rească. Se pare că versurile iniţiale au fost ase­mă­nătoare cu strofele poetului Vasile Alecsandri. Un cân­te­cel de pri­măvară, cu bucuria re­naş­terii şi ve­se­lia naturii. 

 Ciprian Porumbescu a fost un patriot romantic. A scris despre românii care trăiau sub asuprire, şi despre eroii acestui neam. Versurile imnului Trei culori au fost de asemenea compuse de el. 

 

 

 

 

Versurile cântecului  de primăvară compus de Porumbescu în 1880 a fost schimbat în 1946. „În jurul anului 1946 a fost dată o dispoziţie de partid prin care toate întreprinderile erau obligate să aibă coruri ale muncitorilor.

Astfel, şi cântecelul de primăvară a suferit o schimbare, întrucât era necesar să aibă un anumit conţinut ideologic. Versurile au fost înlocuite cu cele scrise de Maria Rantes”, a precizat muzicologul Viorel Cozma.

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi.

Tânărul compozitor a  fost pre­şe­din­tele Societăţii Arboroasa, înfi­in­ţa­tă în 1875 de studenţii români din Bucovina, unde l-a cunoscut şi pe marele poet Mihai Eminescu.

Dacă în 1877, în Bucovina se sărbătorea alipirea de Imperiul Austro – Ungar, la Iaşi a avut loc o contrademonstraţie făcută în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica.

Societatea ”Arboroasa” i-a trimis o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi, insa acest gest nu a fost pe placul habsburgilor, care i-au acuzat pe conducătorii societăţii  de înaltă trădare. 

Ciprian Porumbescu a fost reţinut împreună cu alţi fruntaşi ai Societăţii „Arboroasa”şi aruncaţi în închisoarea din Cernăuţi, alături de tot felul de infractori. 
 Marele patriot a ramas întemniţat aproape trei luni, iar detenţia i-a şubrezit trupul firav. Boala de care suferea s-a agravat foarte mult.

  A murit tânăr, la numai 29 de ani, fiind diagnosticat cu tuberculoză.
Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, i/a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc:

“Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Internaţională a Muncii a fost sărbătorită pentru prima dată în România de către mişcarea socialistă în anul 1890. 

În fiecare an, de 1 Mai, cântecelul lui Ciprian Porumbescu „Râde iarăşi primăvara” răsuna la petrecerile muncitoreşti. 

În anii dictaturii comuniste, evenimentul era marcat de defilări grandioase, fiind totodată şi un prilej pentru Partidul Comunist de a-și prezenta mărețele realizări.

TVR şi Radio România aveau programe muzicale speciale dedicate acelei zile, transmințând cântecele patriotice. 

Versurile cântecului lui Ciprian Porumbescu au fost însă schimbate de comunişti  pentru a avea conținut ideologic.

 

 

 

 

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mări şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.

(Vesuri de Maria Ranteş)

 

 

 

 

Surse:

https://www.axanews.ro/mm/cel-mai-cunoscut-cantec-de-1-mai-video-rade-iarasi-primavara-de-ciprian-porumbescu.html

http://www.napocanews.ro/2018/05/1-mai-muncitoresc-cantec-de-ciprian-porumbescu-video.html

https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/va-mai-amintiti-1-mai-muncitoresc-povestea-melodiei-lui-ciprian-porumbescu-video-492216.html