UN DOCUMENT SCRIS ÎN AREST PE 23 AUGUST 1944 DE MAREȘALUL ION ANTONESCU: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!”

Foto: Mareșalul Antonescu și soția sa Maria Antonescu 

In Memoriam Prof. Univ. Dr. Acad. Gh. Buzatu, reunim într-un singur articol, mai multe materiale oferite în exclusivitate portalului Ziaristi Online de regretatul istoric, căruia îi resimţim lipsa în aceste momente critice pentru demnitatea României şi a Istoriei ei, când marea majoritate a istoricilor şi-au închis gura . Iată, dar, Adevărul despre lovitura de stat din 23 august 1944, ziua marii trădări a României.

Tot în exclusivitate, Profesorul Gheorghe Buzatu ne-a oferit din lucrările sale – şi pentru lămurirea “cioflângarilor” uniţi din toate ţările – un document ajuns şi păstrat prin minune în Arhivele României, după ce acesta a trecut prin mâinille preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu: Însemnările olografe ale Mareşalului Ion Antonescu scrise aproape pe întuneric, în celula în care a fost aruncat de către viitorul medialat cu diamante al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi “generalissimului” I. V. Stalin, Regele Mihai I. Diamantele trădării. (Z.O.)

Exclusiv Ziaristi Online

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

de Gh. Buzatu

Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944.

Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3].

Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…

Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. 

Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945.

Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice” (vezi infra anexa I).

Apreciind în mod just valoarea excepţională a Însemnărilor din celulă, N. Ceauşescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceauşescu, comunist declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanţii de frunte ai regimului[4].

După 1944-45, N. Ceauşescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareşalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se ştie, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale.

Celebritatea şi-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareşalul Ion Antonescu.

În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant.

Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri intelectualiste de la Bucureşti, obişnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

ANEXE

– I –

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceauşescu, în problema unui document

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

MULT STIMATE TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Preşedinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forţelor Armate,

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice şi istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată ataşamentul meu faţă de Patrie, Partid şi faţă de Dumneavoastră, tovarăşe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareşalului Ion Antonescu se găseşte la mine, urmând ca asupra destinaţiei sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

(Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150).

– II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei.

Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

1.– a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

2.– să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

–a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

– a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare

– În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

M[areşa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareşal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)

Note:

---

[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia şi izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII şi urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, Iaşi, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internaţional. Studii şi documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, Bucureşti, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, Bucureşti, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări şi controverse, Ploieşti, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploieşti-R. Vâlcea-Iaşi, 2005-2009; ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniştii din „categoria A” – Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informaţia ne-a fost transmisă, cu titlu confidenţial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi şi detalii despre condiţiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceauşescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află şi prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareşalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareşalului, de departe în top sub raporturile obiectivităţii, preciziei şi promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalţi “actori” şi martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu şi Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioaniţiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ş.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Şi a fost 23 august, în Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredinţat la 29 august 1944 delegaţilor Armatei Roşii din Bucureşti, el a fost a doua zi îmbarcat şi trimis în URSS, în maşini pe traseul Dobreşti-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focşani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iaşi-Stânca-Bălţi, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineaţa de 31 august 1944, îşi aminteşte generalul Pantazi, ex-mareşalul s-ar fi destăinuit foştilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoţeau” spre destinaţia necunoscută prizonierilor în aceşti termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareşalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui şi a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

[7] Lipsă în textul original.

[8] Aşa în original.

[9] Aşa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

Publicitate

La judecata istoriei: 23 August 1944 – Marea Trădare a României

 ISTORIA SĂ JUDECE! – de Prof. Gheorghe Buzatu

În Memoria Marelui Istoric Gheorghe Buzatu reproducem acest text oferit în exclusivitate portalului Ziaristi Online: amintind atât materialul Profesorului despre PACTUL Ribbentrop-Molotov, TOTALMENTE NUL. Secretele PROTOCOLULUI SECRET din 23 AUGUST 1939. DOCUMENTUL cât şi cel privind arestarea Mareşalului Ion Antonescu EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!” Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani.

Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga.

În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război.

A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?!

S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului.

O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război.

Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)”[3].

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. 

Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA!

În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7].

A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]…

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. 

Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune…

Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României.

În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă.

Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] …

Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.).

Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie – “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a.

Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …”

În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului”!

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.).

Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17].

De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat, ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19].

Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte.

Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22].

Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33].

În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan, în nume personal dar pentru Poporul Român!

Sursa: Ziaristi Online

Note:

---

[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.

[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 – indici de documente şi persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluţie decât să se supună …”legii internaţionale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administraţiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.).

Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat – menţionează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată – aşa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului”, la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” şi … vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război” (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens “scurta biografie”: “VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani – 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele “Al. Voitin” (cel mai frecvent), “Al. Adamescu”, “Adam Apostol”; decorat cu ordinul “23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … “magistrat” (vezi “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la “procesele” loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de “sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în “Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, Bucureşti, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Din respect pentru memoria celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile zilei de 23 august 1944

 

 

 

 

 

23 AUGUST 1944 – LOVITURA DE STAT

 

 

 

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester).

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns cu destula abilitate poporului român unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru țara noastră.

S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviță, săvârsită în strânsa legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora.

Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului său s.a

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni.

A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților.

La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

 

 

 

           Regele Mihai                            Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință.

 

 

 

 

 

 

 

 

În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile.

Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS.

Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război.

De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm.

Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri.

Astfel, este numit Cretzianu la Ankara, George Caranfil-la Helsinki si Fred Nanu-la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discuțiile si negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României.

În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditți:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revenea la patria-mama în totalitate;

4. Rușii se mulțumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român putea să-și exercite functiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea reanexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu complotul regal privitor la armistițiu, prin trimisii regelui, se duceau tratative  de scoatere a României din războiul antisovietic și de către Partidul Comunist.

Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care a însemnat de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic.

Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca. 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”.Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui.

Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior).

Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

 

 

 

 

 

 

 

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.

După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au avut forța necesară să joace un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric.

În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989, ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea avea o serioasă încărcătură emoțională și simbolistică.

Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite, a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului.

De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii, nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni.

În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat.

În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici.

Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării.

Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări.

Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă.

Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române.

În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc.

Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist.

Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor.

Aceștia erau pregătiți ca, o dată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze un guvern comunist marionetă, condus de Ana Pauker.

Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară.

În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 http://romaniatotalitara.wordpress.com/2008/08/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala?fb_comment_id 

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Regii%20Rom%C3%A2niei