CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cuvîntarea istorică a Mitropolitului Miron Cristea la Marea Adunare a românilor de la Alba Iulia

 

 

 

miron cristea unire

 

Episcopul Miron Cristea în mijlocul oamenilor la 1 decembrie 1918 Foto: Samoilă Mârza

 

Discursul lui Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului, înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia, la în 1 decembrie 1918 :

 

 

„Mărită nație română!”

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor  veacuri.

 Amintesc numai:


Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;

Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;
Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;
Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;
Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;
Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;
Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna. Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului: “Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.” Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul,tot roman, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea, Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”. Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu: “Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”. Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din parlamentul ungar: “Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală… Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră.

Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”. Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu: “Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”. 

După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson: “Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată. Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii?

Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere. Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.

Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger: “Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!”

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască: “acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte:  Pân-la Tisa! Amin!…

 

 

Sursa: https://centenarulromaniei.ro/discursul-miron-cristea-campul-lui-horea-1-decembrie-1918/

13/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un angrenaj destabilizator în Europa – neorevizionismul ungar

 

 

 

 

 

Imagini pentru Revizionismul ungar photos

 

 

 

 

Revizionismul ungar – un monstruos angrenaj destabilizator în Europa

 

 

 

 

Înainte de a vorbi despre revizionismul sau neorevizionismul ungar (care, între noi fie vorba, este tot cel vechi!), ar trebui să ştim ceva, mai întâi, despre „rădăcinile” din care s-a născut, fiindcă el nu a apărut deloc întâmplător la această naţie şi se manifestă atât de virulent la toate generaţiile de unguri.

Cred că aceste „rădăcini” se datorează structurii psihice a ungurilor, specifice unei naţiuni venite de aiurea în Europa, ţintind să domine, cu orice preţ, teritorii şi popoare pe care le-au supus prin forţa armelor.

O naţiune mică, dar fantastică în aspiraţiuni, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală”, cum a caracterizat-o Eminescu.

Nu întâmplător deci, chiar de la apariţia lor în Europa,  ungurii s-au dovedit a fi un permanent factor destabilizator, dominaţi mereu de convingerea falsă că ei trebuie să stăpânească alte popoare.

Această convingere a emant de la o altă fantasmagorie pe care doar „o naţiune mică, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală” şi-o putea închipui, anume că protopărinţii omenirii, „Adam şi Eva, au fost unguri, iar Dumnezeu vorbea cu ei în limba maghiară, când erau în rai”!

Cel ce a afirmat o astfel de absurditate nu a fost un novice, ci chiar un istoric ungur!

Cu alte cuvinte, ungurii se consideră un fel de „popor ales”, născut în Grădina Edenului!

Iar misiunea lor „sfântă” aici, pe pământ, este aceea de a fi stăpâni peste alţii. Iar aceşti „alţii” trebuie să devină musai unguri, ori să dispară.

Dintr-o asemenea ideologie primitivă nu se puteau naşte decât monstruozităţi primitive, precum, de exemplu, cele cuprinse în capitolul „Mărturisirea leventului”, din „Nincs Kegyelem” (Nu există iertare) a lui Ducso Csaba:

…voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea sângelui meu!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru „Nincs Kegyelem”

 

 

Aplicarea în practică a unor astfel de „mărturisiri” a făcut ca „mândrul pământ al Transilvaniei să se transforme într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate cestea doar pentru unica vină a nenoricitelor victime este aceea de a se fi născut român (…). Până aici se aude hohotul disperării  a multor sute de mii de oameni, ajunşi sub stăpânire străină ăe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde adavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc  că instictul bestial s-a eliberat şi barbarismul – răzbunarea joacă dansul sălbatec al morţii” (Ferenczy Gyorgy, jurnalist).

Revenind la convingerea lor falsă de a stăpâni, ungurii nu au făcut altceva decât să promoveze permanent o plitică externă bazată pe expansiuni teritoriale, pe cotropirea şi asimilarea tuturor popoarelor cu care au venit în contact.

Apoi au făcut totul pentru a menţine, cu orice preţ, privilegiile impuse cu forţa. Acestei politici i-au căzut victime popoare precum: sârbii, croaţii, sloveni, cehii, slovacii, polonezii şi teritoriile acestora. Între ele şi Transilvania românească.

Aceasta, chiar cucerită fiind prin forţa armelor, nu a fost niciodată transformată într-o ţară ungurească. Regii unguri au trebuit să accepte o organizre politico-adminstrativă separată de cea a Ungariei, „menţinându-se vechile jupănii geto-dacice, pe care ungurii le-au rebotezat în limba lor” (Ion Nestor)

Situaţia românilor transilvăneni s-a înrăutăţit brusc începând din 1438, odată cu constituirea acelei monstruoase coaliţii „Unio Trium Naţionum”, dintre nobilii unguri, saşi şi secui, devenită o adevărată instituţie discriminatorie, de persecutare socială şi politică  a românilor din Transilvania, deveniţi ,,toleraţi” pe propriul lor pământ strămoşesc. Astfel, persecuţiile îndreptate împotriva românilor au devenit o tristă realitate tocmai prin acele „drăceşti născociri”, cu scopul de a-i  desfiinţa.

Loviţi crunt atât în fiinţa lor naţională, cât şi în credinţa străbună, românii trasilvăneni au rezistat tuturor nedreptăţilor la care au fost supuşi, pentru că nicio frontieră artificială, marcată prin silnice borne de hotar, nicio supraveghere menţinută prin săbiile duşmane nu au reuşit să-i rupă de firul moral ce-i lega de fraţii lor de peste munţi, nu au putut să-i depărteze de credinţa că sunt parte a unui singur popor, unit de veacuri printr-un singur cuget şi o singură simţire.

Primul Război Mondial, izbucnit ca urmare a unei profunde crize care a marcat Europa începutului de secol 20, a condus, în final, la dispariţia de pe harta politică europeană a monarhiei austro-ungare.

O construcţie statală multietnică, artificială a cărei dispariţie a costituit un factor generator de progres social, prin apariţia, pe mormântul acestui colos cu picioare de lut, a noilor state naţionale, aşezate pe temelii solide.

Prin voinţa unanimă a românilor transilvăneni, exprimată la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu patria-mamă, România.

A fost un proces legic la care poporul român, în totalitatea sa, a avut o contribuţie esenţială. Intrarea României în război alături de Antanta a fost impusă de de o nedreptate strigătoare la cer: asuprirea socială şi naţională de către un mic număr de  de feudali unguri a peste trei milioane de români ardeleni.

Noi, poporul românesc – scria Octavian Goga – suntem chemaţi să aruncăm  cel dintâi bulgăre de pământ pe acest sicriu vinovat (al Austro-Ungariei, n.n.) Fiindcă avem un război mai mare al suferinţelor şi ne înfăţişăm la această îngropare cu cea mai mare ură şi cea mai mare durere în suflet… Poporul român din Transilvania a slujit cu aur, a slujit cu sânge o ingratitudine milenară”.

Dezintegrarea monarhiei austro-ungare a condus desigur şi la sfârşitul dominaţiei Ungariei asupra popoarelor supuse, fără voia lor, între graniţele regatului maghiar, denumit „stat naţional”!

Fiindcă şi Ungaria, la rândul ei, „nu a fost decât un conglomerat artifial de neamuri diferite şi, în unele cazuri ostile”. Procesul de descompunere  al Ungariei, ca şi cel al Imperiului Habsburgic, a început înainte de debutul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, prin voinţa popoarelor.

Acest proces nu a putut fi acceptat cu niciun preţ de grofii şi baronii unguri. Ei s-au opus cu toate puterile şi prin toate mijloacele pierderii privilegiilor, motiv pentru care au pus la cale cele mai oribile crime şi progromuri asupra românilor, sârbilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor şi polonezilor.

De aceea, imediat după semnarea Tratatului de pace cu Ungaria, la Trianon, în 4 iunie 1920, s-a pus în mişcare agrenajul uriaş al reacţiunii ungureşti, prin „martirajul revanşard”, pentru anularea „nedreptăţii istorice” făcută Ungariei.

Întreaga aristocraţie ungară şi-a exprimat voinţa de a lupta „până la ultima suflare” pentru ca prevederile trataului să nu devină niciodată o realiate. Deviza lansată de Parlamentul din Budapesta:

Nem, nem, soha”! (nu, nu, niciodată) a devenit deviza simbolică a revizionismului unguresc, un fel de catehism revizionist. Era astfel spulberată dorinţa exprimată la Conferinţa de Pace de la Paris, anume că „Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate şi pace”.

Nici nu putea fi vorba de stabilitate şi pace din moment ce revizioniştii unguri au început o aprigă campanie pentru reînvierea Ungariei milenare:

Pretindem hotarele noastre milenare, pretindem munţii ce au încojurat patria ungară! Vom muri dacă va trebui, dar nu vom avea linişte până când nu vom recâştiga ţara”!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aristocraţia ungară, generaţiile de politiceni ce s-au perindat pe la Budapesta, din 1920 şi până astăzi, au reuşit, cu dibăcie, să infiltreze în sufletul poporului ungar ideea că Ungaria nu poate exista fără redobândirea vechilor hotare, instigând astfel la ură împotriva popoarelor vecine, care le-au furat ţara.

Aceasta nu a încetat nicio clipă din 1920  şi până în prezent.

Însă acum, când s-au organizat manifestări prilejuite de împlinirea unui secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, care a fost războiul nostru pentru întregirea neamului, revizionismul unguresc s-a lansat într-o amplă campanie pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, în care sunt antrenate toate societăţile aşa-zise „culturale”, partidele politice mai mult sau mai puţin extremiste, din Ungaria dar şi din România, organizaţiile extremiste, de esenţă paramilitară, unele „interzise” la Budapesta, dar cu largă libertate de acţiune în România, „pentru ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi”!

Aplicând cu tenacitate şi perseverenţă politica paşilor mărunţi, folosindu-se cu iscusinţă de toate drepturile şi privilegiile acorate de toate guvernele ce s-au perindat  la conducerea României după decembrie 1989; plasându-şi oamenii în cele mai înalte funcţii politice, economice şi administrative, extremismul şi revizionismul unguresc din România s-a transformat într-o adevărată „coloană a cincea”, care lucrează, încet şi cu grijă, dar şi cu destul spor la dezmembrarea teritorială a ţării.

Ei sunt convinşi  că „fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează statul român – aceia pe dinafară, iar noi pe dinăuntru”.

Fiindcă ,,o înţelegere paşnică cu tâlharii – adică cu românii! – este esclusă. Trebuie să vindecăm rana Trianonului prin unirea celor 15 milioane de unguri şi să eliberăm pământul secular al maghiarimii”!

Acesta a fost şi a rămas visul dintotdeauna al revizionismului ungar: „dreptul indicutabil de a-şi recăpăta patria jefuită”. Iar din această „patrie jefuită” face parte în primul rând Transilvania.

Într-o astfel de situaţie, nu-mi rămâne altceva decât să mă rog: Doamne ocroteşte-i pe români! Nu faţă de duşmanii ştiuţi, ci de cei neştiuţi.

Nu faţă de revizioniştii şi extremiştii unguri, răi şi ticăloşi – cum bine ştim cu toţii! – ci împotriva miopiei şi prostiei politice a  de care dau dovadă cei ce au guvernat şi guvernează România.

Nu e vorba de greşeli, ce se mai pot îndrepta, ci de prostia în care se persistă. Blestemata sete de putere a politrucior de după 1989 i-a orbit pe toţi, încât au fost şi sunt incapabil să priceapă jocul perfid al revizioismului unguresc, al cărui slogan a rămas acelaşi:

România este un stat artificial, creat de Trianon, stăpânind teritorii ungureşti ocupate”.

 

  Ilie Șandru, ziarulnatiunea.ro

24/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: