CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PLANURI SI ACTIUNI pentru instaurarea regimului comunist în România preliminare actului de la 23 august 1944

Preliminarii ale actului de la 23 august 1944: planuri şi acţiuni pentru instaurarea regimului comunist în România

Al Doilea Război Mondial a fost, conform teoriilor lui Gaston Bouthoul, „cel mai spectaculos, ca violenţă, dintre toate fenomenele sociale… care a marcat o mare cotitură în istorie”1, iar miza războiului a fost „delimitarea sferelor de influenţă, căreia i-au căzut pradă popoarele Europei”2.

Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial consfinţeşte împărţirea lumii între Statele Unite şi U.R.S.S., singurele ţări posesoare ale armei atomice (în 1945 şi 1949), în defavoarea fostelor puteri europene.

Din aliate împotriva Germaniei, cele două mari puteri devin adversare, alcătuiesc două blocuri ostile şi, începând din 1947, îşi împart lumea3, scrie Tănase Tiberiu, doctor în istorie ]m publicatía http://www.istoriesicivilizatie.ro.

România „abandonată” sovieticilor

În acest nou context, Europa Centrală şi Răsăriteană, ocupată de Armata Roşie, se raliază în câţiva ani la modelul sovietic, prin regimurile comuniste4. Comuniştii, susţinuţi de U.R.S.S., iau în stăpânire ministere cheie (Ministerul Apărării, serviciile secrete), fuzionează cu partide socialiste şi elimină celelalte partide.

În acest mod, Bulgaria, Polonia şi România devin în 1947 şi 1948 „democraţii – populare” aliate U.R.S.S., conform modelului şi planului sovietic5.

Dar, planurile şi acţiunile de trecere a României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice (1944), precum şi cele de instaurare a unui regim comunist (1944 – 1947), au fost pregătite înainte de actul de la 23 august 1944.

Acţiunile „mişcării comuniste”, prin organizaţia sa – Partidul Comunist, s-au intensificat începând cu 1943 şi vor culmina în anul 1944 cu elaborarea unor planuri6, alianţe7 şi acţiuni pe baza cărora se va ajunge la instaurarea comunismului şi în România după 23 august 1944.

Existenţa unor planuri şi derularea unor acţiuni premergătoare actului de la 23 august 1944, cunoscute sau mai puţin cunoscute, demonstrează faptul că România fusese abandonată de anglo-americani şi intrase în zona de „hegemonie a Moscovei”, care elabora planurile de instaurare a regimului comunist şi în România, cu aprobarea tacită a aliaţilor.

Edificatoare au fost în acest sens cuvintele ministrului de externe britanic Anthony Eden, care, în martie 1943, preciza poziţia Marii Britanii, faţă de România:

„Noi (Marea Britanie) nu vrem să acceptăm niciun angajament sau să întreprindem vreo acţiune fără deplina cunoştinţă şi consimţământul guvernului sovietic”8.

Desigur, este vorba de faptul că nu se putea întreprinde nimic fără acordul lui Stalin, care, folosindu-se de aranjamentul procentajelor pentru Europa Centrală şi de Est la întâlnirea de la Moscova din 9 octombrie 19449, a impus ocupaţia sovietică cu ajutorul Kominternului şi Partidului Comunist din România.

Foto: Primul Congres al Cominternului din 1921

Incă de la fondarea sa în mai 1921,Partidul Comunist din România şi-a însuşit „principiile” amintite ale Kominternului ori, mai bine zis adoptarea celor 21 de puncte, a marcat crearea partidului.

Prin acceptarea condiţiilor de afiliere, tânărul Partid Comunist din România10 a devenit în mod automat nu numai un prizonier ideologic al Kominternului, cum era cazul de altfel cu toate celelalte partide comuniste recent înfiinţate, ci şi un fidel executant al ordinelor transmise pe filiera kominternistă.

Astfel, comuniştii români, ale căror interese începeau să se confunde „cu interesele Republicii sovietice, pe care au obligaţiunea să le apere”, „aveau obligaţia, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente în România, ci şi împotriva intereselor legitime ale statului român”11.

Kominternul – organizaţie de spionaj sovietică

Deci, P.C. din România era complet subordonat Kominternului, de fapt o organizaţie de spionaj aflată în slujba URSS, care avea între  principiile de acţiune şi terorismul politic. De aceea, activitatea Kominternului se afla în atenţia structurilor informative româneşti.

Kominternul (Internaţionala a III-a Comunistă) a luat fiinţă în anul 1919, un rol important în crearea ei revenind la început lui Lenin. Partidele comuniste din diferite ţări făceau parte din Internaţional a III-a în calitate de secţii ale acesteia, hotărârile congreselor şi ale Comitetului Executiv fiind obligatorii pentru toate partidele comuniste componente12.

Conducerea în Internaţionala a III-a o avea Comitetul Executiv (I.K.K.I.)13. Cea mai importantă secţiune era cea a Operaţiilor Internaţionale Comuniste (Operotintern14), care concentra activitatea ultrasecretă de pregătire revoluţionară; planurile elaborate de această secţiune erau transmise Comitetului de acţiune15Operotinternul era subdivizat în mai multe secţiuni tehnice16. Alte birouri ale I.K.K.I. se ocupau de: mişcarea sindicală, propagandă, problema agrară, problema naţională şi colonială, toate având drept scop accentuarea „revoluţiei mondiale”17.

Activitatea Kominternului se desfăşura pe cinci căi18:

  • propagandă;
  • Serviciul Secret de Informaţii;
  • activitatea de diversiune şi recunoaştere;
  • activitate de diversiune şi dezagregare;
  • diversiune în spatele frontului.

Preliminarii ale actului de la 23 august 1944: planuri şi acţiuni pentru  instaurarea regimului comunist în România – Istorie&Civilizatie

Propaganda comunistă în România interbelică.

Serviciul Secret de Informaţii al Kominternului avea ca scop „să completeze datele relative la situaţia politică, socială, economică şi militară, care trebuiau să servească la întocmirea unui plan general de operaţiuni al Kominternului”.

Dintr-un document intitulat „Kominternul, metoda sa de lucru şi colaborarea cu Armata Roşie”19 înaintat la sfârşitul lunii decembrie 1940 generalului Antonescu, se constata că „Internaţionala Comunistă, profitând de izbucnirea actualului război, şi-a intensificat activitatea, uzând de o nouă tactică a unei cooperării între mai multe surse de informaţii interne şi externe.

De unde, până acum, Kominternul lucra singur, fie legal în ţările unde partidele comuniste au acest caracter – fie ilegal, speculând nemulţumirile interne şi fricţiunile dintre State şi intensificând propaganda comunistă şi defetistă, în prezent acţionează pe două căi: ca agent al Statului – Major General şi pe cont propriu.

În plus, în această calitate, Kominternul face şi oficiul de Serviciu de informaţii al Secţiei Operaţiunilor, culegând datele necesare pentru întocmirea planului general de acţiune”.

Se constata, deci, că între Komintern şi Armata Roşie exista o dependenţă reciprocă: pe de o parte, Kominternul este instrumentul Statului Major General în vederea pregătirii terenului şi recrutării aşa-ziselor „armate revoluţionare”, pe de altă parte, Armata Roşie este instrumentul Kominternului în ceea ce priveşte difuzarea ideilor comuniste.

În finalul documentului se afirma că „… metoda de lucru în prezent este aceeaşi, după cum şi programul care urmează a fi realizat a rămas cel din trecut. Singura deosebire constă în faptul că actualmente Kominternul nu mai acţionează izolat, ci s-a pus în parte în slujba Statului-Major General al Armatei Roşii, în vederea pregătirii terenului din punct de vedere politic şi strângerii informaţiilor cu caracter militar, politic, social şi economic, pe baza cărora secţia operaţiilor să-şi întocmească planul general de acţiuni”20. Totuşi, existenţa Kominternului, a creat o serie de greutăţi raporturilor de alianţă ale Moscovei, cu ţările capitaliste, în special cu Anglia şi Statele Unite.

După ce în anul 1939, Uniunea Sovietică, semnase cu Germania, pactul de neagresiune „Ribbentrop – Molotov”21, pentru a nu fi suspectată de noii aliaţi- anglo-americani, la 20 mai 1943 este dizolvat Kominternul (Internaţionala a III-a Comunistă)22.

După dizolvare, secţiunile acestuia din toate ţările lumii, trebuiau să apară în faţa maselor populare ca mişcări locale şi spontane cu caracter naţional şi nu ca mişcări importate şi întreţinute din afară23.

Preliminarii ale actului de la 23 august 1944: planuri şi acţiuni pentru  instaurarea regimului comunist în România – Istorie&Civilizatie

Dizolvarea Kominternului şi continuarea activităţii prin P. C. din România

Dizolvarea Kominternul-lui a produs în primul moment confuzie în rândurile Partidului Comunist din România. Pentru evitarea defecţiunilor se lansează lozinca: ,,Desfiinţarea este numai aparentă, continuaţi activitatea”24.

Dizolvarea Kominternului25 a dat posibilitatea Centralei Comuniste26 de la noi să elimine oamenii slabi sau dubioşi, pe care i-a trimis în noile „comitete antifasciste” şi „de pace” în timp ce elemente capabile au rămas să ducă lupta cu vechile organizaţii în condiţii de deplină conspirativitate.

Aceste elemente formau osatura mişcării comuniste din România, din rândurile cărora se vor recruta oameni pentru a executa acte de distrugere şi teroare.

Masele populare trebuiau convinse că potenţialul de război al fasciştilor este epuizat, iar viitoarea ofensivă a Uniunii Sovietice nu va mai putea fi stăvilită.

Trebuia provocată o „agitaţie” permanentă şi puternică în rândurile muncitorilor pe tema salariilor, a desfiinţării lucrului pe timp de noapte, a procurării de alimente şi de articole de îmbrăcăminte, probleme care bine speculate puteau aduce muncitorii într-o stare revoluţionară27.

Propaganda care se făcea în rândurile tineretului universitar şi şcolar avea ca bază de agitaţie problema recuceririi Ardealului. Pentru agitarea ţărănimii se avea în vedere răspândirea zvonului că recolta va fi pur şi simplu confiscată pentru nevoile armatei germane, cât şi pentru hrana popoarelor din Europa.

Acţiunile comuniştilor pregătite şi dirijate de la Moscova, s-au intensificat odată cu anul 1944, pe măsură ce trupele sovietice înaintau spre România.

La 2 august, comandamentul suprem sovietic emitea un ordin pentru Frontul al II-lea şi al III-lea Ucrainean, în vederea pregătirii şi executării unei ofensive asupra frontului românesc cu obiectivul: ocuparea liniei Bacău – Leora ­Tarutino – Moldova, şi o înaintare ulterioară spre Focşani – Galaţi – Ismail28.

Rapoartele operative din 18 şi 19 august, arătau cu certitudine iminenţa unei ofensive sovietice, pe frontul Moldovei, care se va declanşa în ziua de 20 august 1944 în sectorul Iaşi-Chişinău.

În aceste condiţii, Comitetul Central al Partidului Comunist din România, transmitea instrucţiuni organizaţiilor regionale şi locale pentru crearea în cadrul fiecărei formaţiuni a unor grupe de acţiune, ce vor primi misiuni importate de sabotaj, acte de teroare29, între care şi otrăvirea puţurilor care deserveau armatele germane şi române30.

De asemenea, printre refugiaţii din Bulgaria, Bucovina şi Moldova se strecuraseră agenţi sovietici şi partizani ce aveau în bagaje arme şi muniţii, pentru a le folosi la momentul oportun31.

Propaganda în rândurile populaţiei se intensificase spre a o determina la acţiuni contra ordinii sociale. Pentru ca această propagandă să aibă succes se spunea că germanii se vor retrage şi vor lăsa numai trupele române să lupte contra ruşilor32.

Manifest „Români şi românce! Cetãţeni ai Capitalei” din august 1944 al  Comitetul Central al Apãrãrii Patriotice (Muzeul P.C.R., nr. inv. 5125) –  Comunismul in Romania

Un acord „benefic” pentru ţară

În speranţa salvării României de la un dezastru iminent conducătorii partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal acceptaseră tratativele cu socialiştii şi chiar cu comuniştii.

Tratativele începute în luna octombrie 1943, pentru constituirea Blocului Naţional Democrat, pe baza acordului celor patru partide politice importante, între care se auto-inclusese şi Partidul Comunist, au fost reluate la insistenţele Moscovei, la 14 iunie.

După câteva întrevederi lipsite de succes, la insistenţele sovieticilor, se încheia acordul istoric de constituire a Blocului Naţional Democrat, în ziua de 20 iunie33.

În conţinutul unui Comunicat al  Subsecretariatului de Stat al Poliţiei din 14 iunie 1944, se arăta de fapt ceea ce urmăreau comuniştii prin constituirea Blocului Naţional Democrat: o formulă politică de tranziţie spre un regim comunist; angajamente cu democraţii de centru prin persoane ca Pătrăşcanu şi Constantinescu – Iaşi34 care puteau fi dezavuaţi la momentul oportun de conducerea partidului comunist; dirijarea atenţiei organelor de siguranţă spre acei presupuşi şefi comunişti, în timp ce adevăraţii conducători ai mişcării comuniste subterane să-şi poată dezvolta acţiunea lor din umbră; intensificarea, astfel, mai liberă, a acţiunilor de spionaj; declanşarea unor serii de acte de sabotaj la momentul socotit ca propice; provocarea de tulburări atunci când Moscova ar cere acest lucru în vederea instaurării unui regim comunist.

Comunicatul Subsecretariatului de stat al Poliţiei demonstra că la Moscova se urmărea cu insistenţă instaurarea într-un timp cât mai scurt a regimului comunist în România şi exista chiar o variantă extremă de anexare a statului român sub forma unei republici afiliate marii Uniunii Sovietice.

Dacă s-ar fi cunoscut de către celelalte formaţiuni politice semnatare ale acordului adevăratele scopuri ale comuniştilor, precum şi urmările acestui acord istoric pentru evoluţia ulterioară a României, desigur că acesta nu ar mai fost încheiat niciodată.

Imagini document. August 1944: Armata Roșie intră în București - 7est.ro -  Stiri Iasi, stiri locale, nationale si internationale

Foto: Armata Roșie în București

„Strategia” comuniştilor pentru preluarea puterii

Derularea unor acţiuni ale P.C. din România la indicaţiile Moscovei, în lunile premergătoare actului de la 23 august 1944, demonstrează existenţa unui plan de acţiune pentru instaurarea comunismului în România, despre care autorităţile aveau informaţii aşa cum reieşea din documentele structurilor de informaţii şi siguranţă.

Un astfel de document a fost şi „Ordinul de informare” nr. 84 din 14 august 1944 prin care Inspectoratul General al Jandarmeriei comunica tuturor secţiilor şi posturilor un plan al comuniştilor de preluare a puterii în România. Elaborat din ordinul autorităţilor sovietice acest plan reprezenta o „strategie a Partidului Comunist din România pentru cucerirea puterii”, după încheierea armistiţiului cu coaliţia antifascistă. În esenţă, acest plan avea următoarele puncte:

1) După armistiţiu, România va fi condusă de un guvern democrat emanat din aşa-zisul comitet naţional, care va legaliza toate partidele şi (pe) cel comunist.

2) Din momentul legalizării sale, partidul comunist român va începe o acţiune de câştigare a maselor proletare şi a micii burghezii.

3) Vor urma alegeri generale în care se conturează că partidul comunist român va avea mare succes însă nu va prelua singur puterea, întrucât în conformitate cu raporturile URSS-ului cu Anglia sau America nu se va putea forţa pe cale revoluţionară instalarea unui regim executiv comunist în România, iar ajungerea la putere va trebui să conţină o revoluţie democrată şi parlamentară.

În concluzie, Partidul Comunist transmitea membrilor săi un mesaj foarte clar şi anume că „după război le revine o sarcină grea şi relativ de durată de a se pregăti în vederea creării condiţiilor necesare pentru ocuparea ţării”35.

Autorităţile române au ordonat verificarea şi supravegherea comuniştilor (agenţilor), o măsură insuficientă pentru a putea opri derularea tragicelor evenimente, care au urmat pentru poporul român, începând cu 23 august 1944. Prin actul de la 23 august 1944, întregul dispozitiv german din Europa s-a dezagregat şi România a fost cedată Uniunii Sovietice36.

Astfel, s-au creat condiţiile punerii în aplicare a planului de comunizare/sovietizare a României, care odată cu eliberarea (de fapt ocuparea) României de către trupele sovietice, a fost îndeplinit punct cu punct, prin forţa Armatei Roşii şi a serviciilor secrete sovietice, prin intermediul Komintemului şi filialei sale – Partidul Comunist din România.

Note:

1. Sociolog francez (1896 – 1980) care s-a orientat spre studiul războaielor. Vezi şi Henri Michel, Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, 2001, p.7

2. Lloyd C. Gardner, Sferele de Influenţă – Împărţirea Europei de către marile puteri la München şi Ialta, Editura Elit, Bucureşti, 1995, p. 5

3. Anne Carol, Jean Garrigues, Martin Ivemel, Dicţionar de Istorie a secolului XX, Bucureşti, 2000, p. 359

4. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 117.

5. Anne Carol, Jean Garrigues, Martin Ivemel, op. cit., p.118.

6. Direcţia Arhivelor Municipiului Bucureşti (D.A.M.B.), fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943, f. 1- 2.

7. Cea mai importantă alianţă fiind constituirea Blocului Naţional Democratic. ­Comunicatul Subsecretariatului de Stat al Poliţiei prezenta adevăratele scopuri urmărite de comunişti prin această alianţă. D.A.M.B., fond Direcţia Generală a Poliţiei (D.G.P.­), dosar 30/1944, f . 10.

8. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României – percepţii anglo-americane, p. 11, Bucureşti, 1993.

9. Gh. Buzatu, România sub imperiul haosului (1939-1945), Bucureşti, 2007, p. 411- 412.

[1]. Ibidem

11. Ibidem, p. 661.

12. Ibidem, p. 696.

13. Ispolnitelneij Komitet Komunisticeskogo Internationele

14. D.A.M.B., fond D.G.P.­, Dir. Sig. Statului, d.6/1925 – 1926, f. 1.

15. Organul Executiv al Operotintern-ului.

16. DAMB, fond D.G.P., d. 6/1925 – 1926, p. 6.

17. Scopul revoluţiei mondiale era instaurarea aşa-zisei „dictaturi a proletariatului”.

18. Gh. Buzatu, op.cit., p. 683

19. Ibidem, p. 686 – 687.

20. Ibidem, p. 696.

21. Ibidem, p. 118 – 120.

22. Tiberiu Tănase, Kominternul – organizaţie de spionaj în slujba Moscovei, în Revista de Istorie Militară nr.3/1995, p.24 – 27.

23. D.A.M.B., fond P.P.C., dosar 501/1943, f. 43; fond D.G.P., dosar 1/1943, f. 1.

24. Ibidem, f. 2 şi f. 4.

25. În fapt, Internaţionala a III-a şi-a continuat activitatea, ca secţie a C.C al P.C.(b), încă trei – patru ani după ce şi-a proclamat autodizolvarea la 15 mai 1945.

26. Pentru adaptarea mişcării comuniste la noua situaţie creată în urma dizolvării Komiternului s-au adus schimbări la nomenclatura organizatorică Comitetul Central, care a luat denumirea de „Comitetul de Coordonare a Acţiunilor de pace şi antifasciste”.

27. D.A.M.B., , fond P.P.C., dosar 501/1943, f. 45.

28. Iosif C. Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, 1990, p. 347.

29. D.A.M.B., fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti,dosar 110/1943, f. 46.

30. Ibidem.

31. Ibidem, f. 31.

32. Ibidem, f. 62.

33. D.A.M.B., fond DGP, dosar 30/1944, f. 50.

34. D.A.M.B., fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943, f. 2 şi dosar 2/1941, f. 8.

35. D.A.M.B., fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti,, dosar 110/1943. f. 1- 2 .

36. I. Chiper, F. Constantiniu, A. Pop, op. cit., p. 19.

23/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

RUTENII, poporul fără țară din inima Europei

 

Rutenii din Maramureş - U.C.R.R.

Despre ruteni în general

Rusână sau rutenii sunt locuitorii unei zone din inima Europei Central-Răsăritene, la nord și la sud de Carpații nordici, mai numiți și Carpații Păduroși. Teritoriul de baștină, cunoscut și sub denumirea de Rusia Subcarpatică, se întinde în părtile limitrofe al Ucrainei, Slovaciei și Poloniei[1].

Denumirile sub care sunt cunoscuți în istorie sunt acelea de rusână și ruteni, în sensul că ei se autoidentificau ca „rusini” (în slavonă rus + sân = fii ai Rusiei), iar austriecii și mai târziu maghiarii i-au numit „ruteni”.

Kolea Medvid

            Chiar dacă originea rutenilor nu este încă pe deplin elucidată, este clar că este vorba de o populație slavă care a trăit aici de timpuriu și, potrivit propriei lor traditii istoriografice[2], rutenii sunt o populație slavă veche care a locuit în Subcarpatia și Moravia încă de pe vremea creștinării primilor slavi de către Sfinții Kirill și Metodiu (sec. al IX-lea  d. H.), scrie Georgiana Arsene în https://inprimalinie.org.

În Gesta Hungarorum (sec. al XIII-lea) ei sunt numiți ruteni și menționați alături de „ducii valahi” Glad și Menumorut, iar țara lor este numită Rutenia, fără ca această țară să fie delimitată exact. La fel, rutenii mai sunt menționați, alături de români și „greci” ( = populațiile de confesiune ortodoxă) în prima Diplomă Leopoldină, de la anul 1691.   

            Până la Primul Război Mondial, rutenii au rămas răspândiți in spațiile Europei Centrale și Răsăritene, fără a reuși să-și constituie un stat național. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în perioada interbelică, între 1919-1938 arealul principal al rutenilor, cunoscut sub numele de Rusia Subcarpatică a intrat în componența Cehoslovaciei și aici a funcționat o regiune autonomă a rutenilor, numită Rusia Carpaticăo zonă care corespunde aproximativ cu actuala regiune Transcarpatia din Ucraina.

Deci Rusia Subcarpatică, patria de facto a rusinilor, a intrat în componența Ucrainei Sovietice abia după al Doilea Război Mondial, la 30 ianuarie 1946.

            Până la Primul Război Mondial, rutenii au rămas răspândiți in spațiile Europei Centrale și Răsăritene, fără a reuși să-și constituie un stat național. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în perioada interbelică, între 1919-1938 arealul principal al rutenilor, cunoscut sub numele de Rusia Subcarpatică a intrat în componența Cehoslovaciei și aici a funcționat o regiune autonomă a rutenilor, numită Rusia Carpaticăo zonă care corespunde aproximativ cu actuala regiune Transcarpatia din Ucraina. Deci Rusia Subcarpatică, patria de facto a rusinilor, a intrat în componența Ucrainei Sovietice abia după al Doilea Război Mondial, la 30 ianuarie 1946.






Foto: Actul trecerii Rusiei Subcarpatice la Ucraina Sovietică din 30 ianuarie 1946

În regiunea numită Transcarpatia din Ucraina actuală trăiesc aprox. 1.250.000 de locuitori, dintre care sunt 140.000 de maghiari și 40.000 de români.Ceilalți, peste 1.050.000 de locuitori, sunt consideraţi de Ucraina toți ucrainieni, minoritatea ruteană nefiind recunoscută de această ţară, cu toate că aceasta este recunoscută în toate statele din vecinătate, în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia și România.

În România, potrivit recensământului din 2002, trăiesc 61.350 de ucrainieni (de fapt ruteni ucarinizați) majoritatea de 30.786 aflându-se în Maramureș, mulți dintre ei declarându-se ruteni, iar România este singura țară care are în Parlament un deputat din partea minorității rutene.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ruteni

[1] Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Franti%C5%A1ek_Koll%C3%

De ce Rusia Subcarpatică și nu Transcarpatia?

        Este vorba de Regiunea din dreapta Tisei, cuprinsă între acest râu și Carpații Păduroși, de la izvoarele Tisei și până dincolo de Ujgorod, numită în Ucraina de azi Regiunea Transcarpatia. Are denumiri care au cunoscut o anumită fluctuație istorică.

Kolea Medvidi

Din Evul Mediu și până după Primul Război Mondial, regiunea s-a numit Rusia Subcarpatică și, uneori, Rutenia Subcarpatică. Apoi, sub ocupația maghiară horthystă (1938-1945) i s-a spus Rutenia Carpatică sau Ucraina Carpatică, probabil pentru a estompa sugestia vreunei legături etno-culturale cu Rusia.

La fel, locuitorii regiunii s-au numit pe ei înșiși rusână și erau numiți ruteni de către austrieci, bineînțeles fără ca termenul să aibă ceva peiorativ, tot din Evul Mediu și până în perioada interbelică, pentru ca mai apoi să fie numiți și ruși carpatini, ucrainieni carpatini sau, după al Doilea Război Mondial, pur și simplu ucrainieni.

Scurt istoric al rutenilor - U.C.R.R.

Rusia Subcarpatică

Pentru omogenitatea stilistică și terminologică a textului, vom utiliza noțiunea de Rusia Subcarpatică și etnonimul rusân / rutean pentru a-i numi pe locuitorii ei.

  În mod concret, în textul de față, pentru a preîntâmpina unele neînțelegeri de ordin istoric și geografic,  prin Maramureș vom desemna acea parte a Maramureșului Istoric aflat azi în România, în sud-vestul Munților Maramureșului și în stânga Tisei, de la talvegul Tisei până la aliniamentul Munților Oaș – Gutâi – Țibleș – Munții Rodnei, iar prin Rusia Subcarpatică vom înțelege partea din dreapta Tisei a vechiului Comitat Maramureș de pe vremea Austro-Ungariei, precum și fostele comitate Bereg și Ugocia, de la Pasul Tătarilor și Iasinea în Est și până la Ujgorod și Berezina în Vest. Denumirile de Transcarpatia sau Rusia Subcarpatică se referă la același teritoriu și sunt relative la cei care le utilizează.

Din punctul de vedere al Ucrainei de azi, privind de la nord-est de Carpați, zona se numește regiunea de dincolo de Carpați, adică Transcarpatia, iar din punctul de vedere al fostului Imperiu Austro Ungar, privind dinspre Vest, era vorba de regiunea de la sud-vest de Carpații nordici, o zonă locuită compact de către ruteni sau rusână, care se numea Rusia Subcarpatică.







Harta Transcarpatiei

Religia

În ceea ce privește religia, rutenii sunt o etnie veche ortodoxă, care a fost teritorializată aici prin creștinare încă de pe vremea Sfinților Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, deci cu o sută douăzeci și cinci de ani mai înainte de creștinarea Rusiei Kievene, la anul 988, și mai înainte de creștinarea Ungariei pe la anul 1.000. Ipoteza are în sine un ridicat grad de plauzibilitate, pentru că, după cum se știe, în lucrarea lor misionară, Sfinții Chiril și Metodiu au inventat, în baza majusculului grecesc, un alfabet cu 43 de semne, apt să redea toate sunetele și cifrele limbilor slave, au tradus Biblia în limba slavonă, au transcris-o în acest alfabet și au purces, de la Marea Adriatică la Marea Baltică, la creștinarea și teritorializarea triburilor slave iar, cum era de așteptat, cei dintâi creștinați au fost slavii de pe limesul lor vestic, mult mai la vest de Kiev, de pe zona de contact nemijlocit cu civilizația latină a Europei Apusene, în acest limes intrând Moravia și bazinul Subcarpatic.

Și dacă în bazinul Subcarpatic nu a existat o populație slavă anterioară migrației lui Koriatovici de la anul 1397, atunci cine i-a influențat pe românii din Maramureș să accepte confesiunea Ortodoxă, în locul celei latine, sub ascultarea Haliciului anterioară anului 1387 (anul intrării Haliciului în componența Regatului Poloniei), precum și ridicarea în 1391 a Mănăstirii românești de la Peri la rangul de Stavropighie a Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol?

De aici decurge că românii și rutenii/ rusână sunt cele mai vechi etnii care viețuiesc și azi în Maramureș și respectiv în Rusia Subcarpatică, mai vechi decât ungurii din Panonia sau slavii din Rusia Kieveană. Serviciul pe care cei doi călugări greci l-au făcut civilizației Europei Occidentale a fost imens :  în urma creștinării de către ei, triburile slave s-au teritorializat, deci și-au oprit ofensiva migratoare către Vest și, în semn de recunoștință, Biserica Romano Catolică i-a trecut pe cei doi în rândul sfinților, ziua lor fiind celebrată la catolici pe data de 14 februarie, iar bisericile ortodoxe îi prăznuiesc pe 11 mai (sau 24 mai stil vechi).

Rusână / Rutenii, un popor fără țară (3)

Harta: Demografia Rusiei Subcarpatice, respectiv a vechiului Comitat Maramureș

Primele recensăminte riguroase și care pot fi luate în seamă au fost făcute pe vremea Austro-Ungariei. La recensământul de referință din anul 1910, pentru întregul Comitat Maramureș, adică atât pentru Maramureșul Istoric aflat azi în România cât pentru cel aflat azi în Ucraina, în Regiunea Transcarpatia, de la izvoarele Tisei până la Dolha și Hust[1], situația statistică era următoarea.  Dintr-o populație totală de 357.535 locuitori, 159.489 locuitori erau ruteni (44,60%), români 84.510 (23,63%) și 59.552 (16,65%) germani (o parte din evrei se declarau germani).

Și atunci, ca și azi, românii erau masați, în cea mai mare parte a lor, în stânga, iar rutenii în dreapta Tisei. Maghiarii erau abia pe locul patru, 52.964 (14,81%), cu toate eforturile lor de maghiarizare a etniilor nemaghiare și cu toate că în numărul lor îi treceau și pe evrei, știut fiind faptul că evreii obișnuiau să se declare ca fiind de limbă maternă maghiară sau germană, iar numai la rubrica religie era trecută confesiunea israelită.

În prezent, în actualul județ Maramureș, cu reședința la Baia Mare, la recensământul din 2011 era consemnată o populație stabilă ucraineană (de fapt sunt ruteni ucrainizați) de 30.786 persoane[2], deci o cifră apropiată cu aceea a românilor din Transcarpatia, de 33.000 de persoane, după recensământul din Ucraina din 2001, lucrurile fiind cumva echilibrate din acest punct de vedere.

            Problema reală și cronicizată este însă alta. După cum am văzut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea maghiarii erau în minoritate numerică, respectiv pe locul patru în Comitatul Maramureș, dar nu numai în acest comitat, ci erau minoritari pe ansamblul Ungariei.

La momentul formării Austro Ungariei, la anul 1867 maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin de 42% din totalul populației, sau altfel spus, maghiarii erau minoritari în propria lor țară[3].

Pentru a se justifica și a legitima stăpânirea teritoriului Ungariei Mari, ei au recurs la maghiarizarea forțată a etniilor nemaghiare, folosind în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii sale esențiale ca Biserică creștină. La anul 1910, maghiarii au ajuns majoritari în acest fel (54,5% din totalul populației), dar soluția s-a dovedit a fi greșită și s-a întors împotriva lor.

            În mod similar procedează și ucrainenii astăzi în procesul de ucrainizare forțată a rutenilor.


[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitatul_Maramure%C8%99

[2] http://www.recensamantromania.ro/wpcontent/uploads/2012/
08/TS5.pdf

[3] Vezi Robert A. Kann: Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975.#Maramureș#recensământul populației#rusână#ruteniSHARE

23/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Patria lui Nicolae Bălcescu

MNIR, autor la Muzeul Național de Istorie a României

Noţiunea de patrie şi-a pierdut pentru foarte mulţi interesul, pentru unii a devenit chiar un subiect de batjocură şi ironii, pentru alţii doar un pretext de populism politic scrie regretatul istoric Dan Berindei (1923-2021), fost vicepreședinte al Academiei Române, în publicaţía http://www.istoriesicivilizatie.ro.

 Din păcate, nici familia şi, mai grav, nici şcoala nu-i întreţin valenţele la tineri în măsura cuvenită şi necesară pentru ca o naţiune să nu se degradeze şi să nu-şi piardă fiinţa.

Și totuşi, fără acest simţământ nobil şi înălţător, o Românie n-ar fi putut exista.

Ziditorii ei şi-au iubit patria, s-au considerat fiii ei şi ca fiind cei care erau datori s-o slujească cu dăruire şi spirit de jerftă.

Ei ne aruncă dojeni din lumea de dincolo şi ne îndeamnă la trezire, şi printre cei dintâi se află Nicolae Bălcescu.

Deşi au trecut mai bine de 160 de ani de la dispariţia sa, modelul uman pe care el ni-l oferă rămâne impresionant.

S-a născut în vremuri de încercare, cu vreun an şi ceva înainte de revoluţia lui Tudor, a rămas orfan de tată la cinci-şase ani, crescându-l o mamă văduvă, care a înfruntat timpurile  pentru a-şi apăra  mica ei familie şi a o educa fără a precupeţi jertfe.

De mic, Bălcescu şi-a dezvăluit însuşirile intelectuale şi o pasiune pentru studiul trecutului. De la Ion Ghica, colegul său de la Sf. Sava, avem mărturia silinţelor sale cărturăreşti şi a luptei pe care a dat-o cu uriaşul Sotea pentru a-şi apăra însemnările.

Între el şi Ghica s-a zidit de atunci o prietenie de nezdruncinat, care avea ca numitor comun dorinţa lor ardentă de a fi ziditorii unei Românii.

Nicolae Bălcescu

Și-a început viața în închisoare pentru Revoluție

 Dorinţa de a sluji şi de a contribui la ridicarea ţării, dorinţă care însufleţea, de altfel, pe mulţi dintre cei care  aparţineau generaţiei sale, l-a determinat pe Bălcescu să se înscrie în rândurile oştenilor din armata naţională renăscută  şi, de asemenea, să consacre problematicii militare primele sale studii istorice  şi cu gândul de a trezi pe concetăţenii săi.

Tot în anii tinereţii, când nu împlinise 20 de ani, s-a implicat în acţiunea lui Mitică Filipescu, tânărul fiu de mare boier care şi-a jertfit viaţa fără să şovăie pentru ca să fiinţeze  un  stat modern al românilor. Bălcescu a cunoscut rigorile detenţiei, ceea ce l-a făcut să mărturisească, în 1850, că el şi-a “început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie” şi că “închisoarea obligă ca şi nobleţea”.

După eliberare, n-a trăit decât pentru cercetările şi studiile sale istorice, pentru ţara nouă la a cărei construcţie voia să contribuie, uitându-se pe sine şi interesele sale.

Istoricul Nicolae Bălcescu

Ideolog şi fruntaş al revoluţiei, luptător intransigent şi neînfricat, Bălcescu s-a ilustrat şi a fost apreciat de contemporanii săi pentru însuşirile sale, dar şi pentru dăruirea sa patriotică, el  luptând totodată pentru colaborarea şi împăcarea naţiunilor, însufleţit de imaginea României viitorului.

Suferind de o boală neiertătoare în acea vreme, a scris până în ultimele clipe ale vieţii lucrarea cea  mai de seamă consacrată lui Mihai Viteazul, considerat, îndrituit de el, un înălţător model prin  jertfa pe care marele voevod o făcuse pentru neatârnarea şi unitatea  românilor.

Întreaga viaţă, Bălcescu, şi-a dăruit-o României ce avea să vină, patriei virtuale la care visa. De pe această poziţie, el s-a apropiat şi a slujit studiilor istorice, considerate de el un temei de reînălţare al poporului său.

O naţie fără istorie este un popor încă barbar.

Magazinu Istoricu Pentru Dacia. Tomul 1 | PDF

Pentru Bălcescu istoria reprezenta mijlocul de trezire a românilor, instrumentul preţios prin intermediul căruia aveau să fie stimulate simţămintele iubirii de ţară.

“Istoria, scria el în prospectul “Magazinului istoric pentru Dacia” este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.

O naţie fără istorie este un popor încă barbar, şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirilor”. Necruţător, el îşi critica conaţionalii şi totodată le descria însemnătatea pe care istoria putea şi trebuia s-o capete în existenţa poporului român. “Românii au trebuinţă astăzi – arăta el în 1845, în cuvinte care-şi păstrează şi astăzi puterea de percuţie şi actualitatea –  să se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să câştige statornicie în caracter.

Aceste rezultate credem că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul răspândită. Privind în acel şir de veacuri, în care părinţii noştri au trăit şi la chipul în care ei s-au purtat în viaţa lor soţială, noi am căuta să dobândim virtuţile lor şi să ne ferim  de greşelile în care au picat.

Am părăsi, prin urmare, acel duh de partidă şi de ambiţie mârşavă. Am scăpa de acele temeri de nimic şi d-acele nădejdi deşarte. Am dobândi adevăratele prinţipe care trebuie să ne povăţuiască în viaţa noastră soţială ca să ne putem mântui.

Istoria încă ne-ar arăta că părinţii noştri se aflară în vremi cu mult mai grele decât acele în care ne aflăm noi acum”.

Nici astăzi, mai ales, nu s-ar cuveni să uităm cuvintele sale!

Nicolae Bălcescu îi scrie lui Vasile Alecsandri despre revoluția de la Paris  (1848) | Tipărituri vechi

Scrisoarea lui Nicolae Bălcescu, către Vasile Alecsandri, în timpul Revoluției de la Paris, 1848.

Românii nu vor pieri !

Câţiva ani mai târziu, Bălcescu se afla la Paris, unde a jucat un rol de seamă printre tinerii români veniţi la studii. La sfârşitul anului 1846, el a ţinut o cuvântare, la Societatea studenţilor români, care a avut deosebit ecou şi în care a aruncat “o privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului Patriei noastre”.

Prin patrie el înţelegea întregul spaţiu românesc, în care a cuprins nu numai principatele autonome ale Ţării Româneşti şi Moldovei, ci şi Transilvania, Banatul şi Bucovina şi, de asemenea, Basarabia, ba chiar n-a uitat nici pe aromâni.

Combătând descurajarea, el afirma cu energie: “Românii nu vor pieri ! Românii nu pot pieri!” şi totodată susţinea că “sufletul naţiei” fiinţa mai departe şi că “epoca de tranziţie, între trecutul  care piere şi viitorul care începe a luci” nu trebuia să ducă la descurajare.

“Societatea dar, domnilor – exclama el – trebuie a regenera”. Fără să şovăie, el trasa obiectivul pe care românii trebuiau să-l îmbrăţişeze: “Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Naţională a românilor.

Unitate mai întâi în idei şi simtimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din  munteni, din moldoveni, din basarabeni, din  bucovineni, din transilvăneni, din  bănăţeni, din  cuţovlahi, să facă un  trup politic, o naţie românească, un stat de  şapte milioane de români.”

Pledând, de asemenea, pentru “reformarea socială a românilor, bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi egalităţii”, Bălcescu proclama “Românismul” ca “steagul nostru” şi declara că “junimei române” îi revenea “cinstea de a lua iniţiativa acestei regeneraţii a naţiei”.

Jertfă și dăruire

În timpul revoluţiei, Bălcescu şi-a demonstrat rarele sale însuşiri, dar mai ales capacitatea de jertfă şi dăruire. Bolnav, mai trăind apoi doar câţiva ani de mare suferinţă, el n-a încetat să fie însufleţit de nesfârşita sa dragoste de ţară şi de neam.

Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României”, îşi începea el atunci scrierea consacrată lui Mihai Viteazul, caracterizând  apoi sintetic momentul istoric respectiv: “Timpuri de aducere – aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire!”

Pribegia lui Nicolae Bălcescu în Italia - Gazeta Românească Italia

Foto: Un bust al lui Nicolae Bălcescu instalat în 1961 în Piazza Marina din Palermo, la comanda Academiei Române. „Grande istorico e patriota romeno” este inscripția care amintește de ceea ce a reprezentat Bălcescu pentru România. 

Suferind, s-a silit să mai trăiască pentru a sluji România în care credea cu ardoare, patria virtuală care urma să strângă lalolaltă întreaga naţiune.

Pentru Bălcescu, patriotismul a fost mai mult decât pasiune ardentă, a fost crezul vieţii sale, iar patria în care credea îmbrăţişa naţiunea în întregimea ei.

Acest clarvăzător, acest intelectual de elită, rămâne mai departe un model de care tineretul zilelor noastre şi al viitorului ar trebui să se apropie cu respect, iar românii să-i admire capacitatea  de jertfă şi dăruire, puterea sa de a lăsa deoparte interesele proprii pentru a sluji neodihnit ţara sa.

23/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: