CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Revolutia si contrarevoluţia din decembrie 1989 în România

Piaţa Operei, Timişoara, decembrie 1989

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989

Istoria politică post-comunistă a României, cu toate gravele şi numeroasele sale neajunsuri încă vizibile astăzi, nu poate fi înţeleasă şi evaluată fără o reexaminare radicală a mitului său fondator: aşa-numita Revoluţie anticomunistă din decembrie 1989.

Deşi prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est după venirea la putere a liderului sovietic reformist Mihail Gorbaciov în 1985 nu urmează un tipar unic, cazul României este unul singular, neputând fi încadrat nici în formula schimbărilor de regim negociate între reprezentanţii Partidului Comunist şi reprezentanţii Opoziţiei civice care a caracterizat schimbarea de regim în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est şi, într-o măsură mai mică, Bulgaria şi chiar Albania, nici în formula resurecţiei naţionalismelor care a dus la decomunizarea şi totodată la disoluţia Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice.

Căderea comunismului în România a fot caracterizată printr-o violenţă neobişnuită, aparent ilogică şi – tocmai tocmai de aceea – învăluită în mod extravagant şi premeditat în retorica şi simbolistica revoluţionară specifică anului 1789, dar mai ales specifică miturilor Revoluţiei franceze reeditate de revoluţionarii ruşi în 1917, o mitologie transformată ulterior de protagoniştii acestor evenimente în politică de stat şi instrument de legitimare a noului regim.

 

Aşa-numita Revoluţie Română din decembrie 1989 – a doua din istoria naţională, dacă ar fi să  credem istoriografia oficială curentă – cuprinde trei etape cronologic şi genetic distincte: 

 

1) o mişcare de protest spontană care a evoluat într-o revoluţie împotriva regimului începută la Timişoara în data de 16 decembrie, înăbuşită de autorităţile comuniste, dar care totuşi se extinde în data de 21 decembrie în Bucureşti şi alte câteva oraşe importante din ţară;

2) un vid de putere în data de 22 decembrie, care durează de la celebra fugă a soţilor Ceauşescu în jurul orei 12:40 cu un elicopter de pe acoperişul fostei clădiri a Comitetul Central al PCR şi până în jurul orei 23:00, când Ion Iliescu anunţă după ce se asigură de loialitatea generalului Victor Atanasie Stănculescu, ministrul apărării lăsat de Ceauşescu lider de facto în Bucureşti, crearea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, un autodesemnat guvern revoluţionar provizoiriu;

3) faza contra-revoluţionară propriu-zisă, începând chiar cu constituirea CFSN în seara din 22 decembrie şi până în data de 25 decembrie, când soţii Ceauşescu sunt executaţi în jurul orei 15:00 la Târgovişte după o punere în scenă de prost-gust a unui proces revoluţionar, act menit să legitimeze – împreună cu aşa-numitele atacuri teroriste, acte-fantomă, despre care nu se ştie încă absolut nimic decât că au murit aproape o mie de oameni, atacuri teroriste care au avut loc între 22-24 decembrie în Bucureşti şi alte oraşe şi care de altfel au încetat în mod miraculos chiar înainte de executarea soţilor Ceauşescu – act menit să legitimeze, aşadar, după cel mai pur scenariu revoluţionar acapararea puterii de către Ion Iliescu şi grupul său de nomenclaturişi gorbaciovişti din eşalonul doi.

Scenografia revoluţionară derulată conform tuturor clişeelor bolşevice – căderea tiranului, reacţia duşmanilor poporului, uciderea tiranului, democidul, panica şi confuzia indusă, urmată de salvarea venită de la omul providenţial al momentului – a avut ca scop manipularea şi controlarea manifestaţiilor populare, ale căror consecinţe erau greu de anticipat; reinventarea eşalonului doi al nomenclaturii PCR şi reinventarea Securităţii ca elemente „revoluţionare”, adică pozitive;  deturnarea întregii responsabilităţi pentru crimele şi neajunsurile regimului comunist asupra soţilor Ceauşescu şi, într-o anumită măsură, asupra câtorva oficiali comunişti de rangul întâi din preajma acestora; în sfârşit, pavarea căii spre putere a lui Ion Iliescu şi a grupului din jurul său prin singurele mijloace posibile într-un regim comunist dinastic – puciul.

Numai astfel Ion Iliescu putea clădi legitimitatea internă şi externă necesară unui nou regim care, în multe privinţe, nu era decât o emanaţie a celui vechi.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ion iliescu la revolutie photos

 

 

Foto: Iliescu si Petre Roman

 

 

 

 

Ideologia grupului condus de Ion Iliescu care a preluat puterea la sfârşitul lui decembrie 1989 şi care o va menţine prin cele mai barbare metode puse în practică de vreun guvern european din acea perioadă (propagandă, manipulare, represiune, Piaţa Universităţii, mineriadele I, II, III…) până în 1996 a fost, aşa cum Ion Iliescu însuşi a declarat la televiziune în 22 decembrie, „comunismul cu faţă umană”, o expresie prin care acesta a tradus în mod liber propria înţelegere a perestroikăi declanşate de Mihail Gorbaciov în URSS şi în ţările din jur cu lideri mai maleabili faţă de Moscova şi care în curând i-a scăpat de sub control.

Contra-revoluţia lui Ion Iliescu, în mod cert realizată cu asentimentul unor elemente din administraţia sovietică despre care nu avem deocamdată date, s-a vrut de fapt o realiniere a regimului comunist român la dorinţele Moscovei, o rocadă între stalinismul naţionalist al lui Ceauşescu, cam depăşit chiar şi la Kremlin, cu o versiune mai raţională, mai „umană”, mai adaptată la prezent de comunism, din prisma anului 1989, o versiune de comunism care nu ar fi pus cu nimic în pericol condiţia nomenclaturii comuniste şi a Securităţii din România, dimpotrivă, ea părea singura capabilă să îi asigure continuitatea în acel an de mari transformări, dar asta numai cu condiţia ca evenimentele să nu scape de sub control, ca nu cumva reconstituirea partidelor istorice să conducă la o evoluţie în care elitele comuniste să fie marginalizate sau, mai rău, trase la răspundere pentru acţiunile lor din trecut.

Din nefericire, contra-revoluţia mitologizată a lui Ion Iliescu a avut un succes deplin, ca urmare a erorilor şi slăbiciunii opoziţiei politice şi civice dintr-o ţară mult mai debilitată decât vecinele nord-vestice de peste 40 de ani de represiune comunistă.

Obiectivele contra-revoluţiei iliesciene – vizibile încă şi astăzi, în ciuda a două alternanţe şi jumătate la guvernare care au numărat printre ele şi partide cu un puternic discurs anti-iliescian – au constat în menţinerea poziţiei privilegiate a elitelor comuniste, fidelizarea caategoriilor sociale vulnerabile faţă de noul regim, înăbuşirea şi prevenirea oricăror tentative de a le trage la răspunde pentru crimele şi nedreptăţile practicate (Ceauşescu, cum ar veni, a fost făcut ţap-ispăşitor pentru toţi călăii în decembrie 1989) şi – pe măsură ce evoluţiile internaţionale au dovedit profundul irealism al viziunii gorbacioviste de a reinventa comunismul cu o faţă umană – privatizarea patrimoniului vechiului regim în folos propriu.

De aici corupţia, clientelismul, lipsa de imaginaţie, incompetenţa şi ineficienţa generală a clasei politice româneşti de astăzi care – indiferent de partid politic, dar mai cu seamă în cazul Partidului Social-Democrat – provine încă în bună măsură din cadre comuniste sau descinde din generaţii mai tinere marcate de aceleaşi valori şi educate în spiritul aceluiaşi tip de reţele informale patron-client care asigura succesul personal în vechiul regim, chiar dacă între timp au învăţat să se bucure şi de colecţii de artă occidentală, de vacanţe în Mediterana, de ultimele gadgeturi capitaliste sau de tricouri cu Che Guevara.

Tot de aici, în bună măsură, şi decalajul de dezvoltare economică, educaţională şi socială comparativ cu alte ţăr ex-comuniste, precum Cehia, Polonia, Estonia ş.a.m.d.

Deşi fostele elite comuniste au reuşit să îşi conserve un rol notabil pe scena publică şi în celelalte foste state comuniste din Europa centrală şi de est, contrar Revoluţiilor autentice din trecut, situaţia din România nu poate fi comparată decât cu spaţiul ex-sovietic şi ex-iugoslav în amploare.

Iar condiţiile politice şi sociale din Balcanii de Vest, Rusia şi din multe alte republicii ex-sovietice la douăzeci de ani de la căderea comunismului demonstrează cu prisosinţă ce consecinţe profunde şi neaşteptate poate avea pe termen mediu şi lung această altoire umană, culturală şi instituţională între fostul regim şi noile regimuri liberal-democratice în absenţa unui Nürnberg al comunismului.

 

 

Bogdan C. Enache

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989

Anunțuri

10/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Identitatea națiunii, protocronismul și alterarea istoriei

 

protocronism3

 

 

 

 

 

Somnul rațiunii naște monștri.

 

 

 

 

 

Prolog

 

 

 

 

Orice organism funcționează pe „see a need, fill a need basis”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vânează/cultivă, dacă au nevoie de identitate… și-o creează.

Nu intru în capitolul legat de religie. Nu își are rostul.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun/în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvări, întâmplări care au implicat întreaga comunitate, etc.

De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat său oraș mic, chiar regiune decât ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și „întâmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împăratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l-a terminat cu o identitate colectivă germană consolidată (și traumatizată).

Identitatea unei comunități intră sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală, etc. Dar și în cazul unor războaie.

Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi.

Dacă războaiele sunt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrângere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici recenta dezbatere din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de „decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze.

Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

 

I. Începuturi

 

Invenția de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă pană în zilele noastre. Întâmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul românilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza românească, pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei.

În tezele ardelenilor dacii fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizată de romani „puri” aduși fix de la Roma. Cu mult înainte de a veni maghiarii în Europa, evident.

La rândul lor maghiarii susțineau că romanii s-au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pământul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, mai ales pe al lor.

Românilor li s-a rezervat o etnogeneză sud-dunăreană bazată pe o listă de cuvinte comune cu albaneza.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împăratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mânui banii.

Românii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a-și susține cauza mizând pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Ideile acestea au pătruns în mod natural și în Țara Românească și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți. Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea băștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strângeau taxele.

Taxele de la țărani, că de boieri nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul?

Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru „domn pământean” de ce nu i-ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scăpa de „jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil după 1821 în folia orbitoare a naționalismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei românești, se înființează școlile de stat și pe lângă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie.

Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decât să i se spună cât de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și câte drepturi are el, ca popor desigur (sub conducerea boierilor).

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu tema națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu.

Țelul: unirea tuturor românilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se relatinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană). Este epoca „formelor fără fond” în care românii adoptă imaginea și sunetul Europei. Vestimentație, bucătărie, muzică, cuvinte, literatură, organizare.

Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la „casă deschisă” de la oraș, grădini, teatru, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 când dezideratul unirii se săvârșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe „pompă”) și acordă drept de vot universal punându-și astfel în pericol supremația, ceea ce s-a și întâmplat, marii boieri dispărând de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică vede pe români nu foarte siguri ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se prăbușește și începe odată cu Carol al II-lea o dictatură care, indiferent de culoare, a ținut pană în 1989-1990.

 

II. Protocronism

 

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară încă din epoca de piatră și boierii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfânt patron… erau prea populari.

Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea „pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. România devenise un fel de adolescent rebel față de mama Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model (cum altfel) francez. În consecință istoria trebuia acordată (iar).

Dar cum să fii autosuficient, independent și unic când tu te tragi de la Roma? Rectificare, poate ca romanii se trăgeau din daci (speculând detaliul lipsă de pe Columna lui Traian: translatorii).

Astfel se naște curentul protocronist în care se speculează lipsa de informații despre daci și traci, creându-se astfel o istorie ascunsă, neoficială (dar atent regizată de putere) care să atragă poporul și să simuleze un act de rebeliune în fața istoriei oficiale.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile. Frumos, poetic, romantic.

Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător. Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut că setea de cunoaștere a românilor să își creeze propriile mituri în virtutea ideii „underground” a protocronismului.

Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel s-a reluat și teza dacității care însă a suferit mutații grotești.

S-a ajuns la a se susține că limba dacă a fost PIE (proto-indo-european language). Că dacii/tracii au fost pelasgii găsiți de primii indo-europeni la venirea pe aceste pământuri.

Că noi suntem „poporul ales”, România este „grădina maicii Domnului”, de la noi va începe renașterea spirituală a lumii, noi suntem centrul universului plus alte miliarde de teorii.

Problema este că aceste teorii prin popularitate, frecvență și mai ales prin insistența cu care sunt preluate dar niciodată cercetate ajung să iasă din „underground” și să devină „mainstream”.

Cu ceva timp în urmă am găsit un în care din păcate nu am reușit să găsesc însuși „apelul”. Articolul făcea referire la un site care conținea o teorie halucinantă cum că limba română ar fi la origini o „limbă izolată”, care s-a dezvoltat din onomatopee și sunetele naturii (dar numai sunetele naturii de pe Dunăre, nu din altă parte) și care ar fi baza tuturor celorlalte limbi indo-europene.

De asemenea se susține că 240 de cuvinte „pur românești” se vorbesc și astăzi în India (în Rajasthan, Punjab, Kashmir, etc.) din care sunt traduse vreo 170. Se mai vorbește despre alte 420 de cuvinte (iar) „pur românești” în „indiana veche” (nu se precizează care – sanscrita sau și mai vechile limbi dravidiene).

Problema este că la o simplă folosire a serviciului Google Translate teoria nu mai stă în picioare. Gujarati, Hindi, Bengali,Punjabi și Sanscrita nu corespund decât cu vreo 7 cuvinte dar nu cu traducerile din articol. În felul acesta corespund și mai puține.

În concluzie întregul articol este o făcătură. Este imposibil a introduce pe lista cuvintelor „vechi, pure românești” neologisme precum „duș” și „dubă”.

Un alt articol susține asocierea populației Jat din Punjab cu românii și peste 2000 de cuvinte identice. Filiera ar fi jat = get. Exercițiul de căutare pe internet a cuvintelor nu a întors nici un rezultat.

Încep să cred că dr. Lucian Cueșdean se înșeală și cineva chiar îi pune sub semnul întrebării teoriile.

Toată această teorie se bazează pe numele unui trib indo-arian numit massageți, ceea ce a produs ideea unei continuități balcano-indiene a tracilor/dacilor/geților.

Să nu uităm că, de exemplu, triburi de celți au trăit și în Transilvania, Balcani și până și în Asia Mică unde dau numele Ankarei de astăzi (grupul celtic al Galaților).

Asta nu înseamnă că exista un continuum etnic care să lege Iberia, Gallia, insulele Britanice și tot teritoriul dintre ele cu Asia Mică.

E vorba de triburi izolate care au migrat de sine stătător: splinter groups.

La fel se speculează micul grup de români rămași în Kazahstan în urma deportărilor din anii ’40-’50 din Basarabia și Bucovina de Nord pentru a cimenta această teorie. Ironic cum deportările lui Stalin ajută la mândria națională.

Teoria cu „limba română cea mai veche limbă” nu stă în picioare oricum ar fi mai ales că ceea ce cunoaștem noi acum ca fiind limba română este rezultatul unui proces artificial de relatinizare început în secolul al XIX-lea.

În perioada aceea, pentru a susține teza latinității și europenității au fost înlăturate din limbă majoritatea cuvintelor de sorginte slavă, greacă și turcă și înlocuite cu neologisme importate în general din franceză (dar și italiană, germană, etc.).

Este deci imposibil de a compara limba română actuală (care suferă un proces agresiv de anglicizare pe filieră americană datorat unei ofensive culturale de peste ocean, și care are loc în toate limbile) cu alte limbi actuale împănate și ele de neologisme și să scoatem un numitor comun tocmai în antichitate, mai ales dacă nici unii din noi nu suntem lingviști. Iar a “crea” aceste legături se numește fals.

Țin să atrag atenția că încă nu s-a stabilit exact nici urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor indo-europene, nici dacă dacii și tracii erau sau nu înrudiți și nici în ce măsură limbile dacă și tracă sunt de sine stătătoare sau fac parte din arealul de limbi iraniene (cum erau sciții).

La fel cum nu se poate ști exact în ce măsură ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atâtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întâietatea limbii române asupra tuturor celorlalte limbi europene.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri “puri”, primii oameni de pe Terra, făuritorii civilizației europene, etc.

Astăzi se poate observa aceeași mistificare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea: un popor slav își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii – trib de sorginte greacă) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le-a furat civilizația (!!!). Alte paralele ar fi și „Povestea Veneta” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directă între Irak-ul său și Sumer și/sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sârbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decât restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mâncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

Bulgarii își preaslăvesc imperiile de acum 1000 de ani și uită că au fost fondate de niște neamuri turcice și și le însușesc întru totul la fel ca și numele.

Grecii se mândresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cât au contribuit ei la progresul lumii.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sunt mai puri decât rușii.

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr-o populație pură, nu dintr-un amalgam de populații cucerite de un trib maghiar.

Croații se mândresc că au dat lumii cuvântul “cravată”. Și lista poate continua.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L-au naturalizat pe Gingis Han, astfel încât a devenit un „mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar.

Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!) și prin lipsa părului facial și corporal. Sunt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Protocronismul nu a fost inventat nici măcar în epoca modernă. În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau să cristalizeze regate și societăți „civilizate” căutau cu disperare să își aroge rădăcini antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația.

De exemplu gotul Jordanes scrie„Getica” în care îi asociază pe Geți ca strămoși ai Goților, transformându-l pe Zamolxis în rege got, tocmai pentru a justifica dominația lor asupra teritoriilor din interiorul și exteriorul arcului Carpatic.

La fel, Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia și vecinii bulgari preiau numele tribului turcic care a creat primul regat de durată în zonă.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să-și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

III. Probleme

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă ca foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice.

Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a-și condimenta viața. Nu ai bani, salariu mic, rate, etc.?

Ți se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni? Nu-i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului român și o conspirație care vrea să ne-o ascundă. În felul ăsta ne hrănim mândria și putem merge cu capul sus. Știm cine suntem! Știm că le suntem superiori!

Teoriile de superioritate nu fac decât să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și rămân de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea.

Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie. Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme. Exact ca un drog.

Nu este nimic rău în faptul că am fi un popor normal, nici mai răi și nici mai buni decât alții. Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu înconjurați de alte imperii.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru (mai puțin, ce este adevărat). Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni.

Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm aleșii lui Dumnezeu sau să descâlcim conspirații pentru a putea duce o viață frumoasă.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a ingurgita pe nemestecate orice teorie ne gâdilă mândria. Este foarte periculos.

Asta s-a întâmplat și în Germania anilor ’30, când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul.

Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme.

Apropo, cine a inventat sarmaua?

 Sursa:

https://civitaspolitics.org/2013/02/27/protocronism-identitate-si-alterarea-istoriei/

David Stancu, arhitect în Hangzhou, China.

10/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Ziua de 10 octombrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

10 octombrie, istoricul zilei

 

 

 

1394: Are loc Bătălia de la Rovine in urma careia oastea Ţării Româneşti, condusă de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418), înfrânge oştile turceşti invadatoare, conduse de sultanul Baiazid I, obţinând o remarcabilă victorie.

 În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărţite deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia – 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine) -, şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos Bătălia_de_la_Rovine

 

Astfel, in 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851 .

Cu un an mai târziu, marele istoric si filolog roman B.P. Hasdeu, observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395.

Observația lui Hasdeu a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395

Pe de alta parte, unii istorici (Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite una pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Totuşi, istoricii Al. V. Diţă şi D. I. Mureşan, susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas. Izvoarele vorbesc despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat.

Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva (14 octombrie).

În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor, pare contrazis de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui Mircea cu Vlad, pe tronul ţării).

 

 

1636: Are loc Batalia de la Salonta, dintre armata Otomana si armata Transilvaniei, condusa de catre Principele Gheorghe Rákóczi I.

 

 

 

 

Imagini pentru Principele Gheorghe Rákóczi I photos

 

 

 

 

Batalia de la Salonta, a fost o confruntare militara, parte a Campaniei militare Otomane, in Transilvania, prin care turcii doreau inalturarea principelui Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), de la conducerea Principatului Transilvaniei.

Dupa moartea lui Principelului Gabriel Bethelen (1613-1629), tronul Principatului Transilvaniei fusese  ocupat de catre Gheorghe Rákóczi I, dar fara consimtamantul Inaltei Porti si a Imperiului Habsburgic.

Gheorghe Rákóczi I,a dobandit pana la urma  sprijinul Imparatului Ferdinand de Habsburg (1619-1637), ceea ce l-a nemutltumit  pe Sultan, care a decis in consecinta inlocuirea lui cu Stefan Bethlen si trimite o oaste in Transilvania, spre al inscauna pe acesta.

Gheorghe Rákóczi I infrange armata otomana la Salonta, dar recunoaste suzeranitatea otomana si este lasat sa domneasca in schimbul unui tribut anual de 40.000 de taleri.

 

 

 

 

1821: A murit Dionisie Fotino, istoric grec, originar din Patras, stabilit în Ţara Românească în 1804.

A fost secretar al domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, profesor de muzică la Bucureşti, dascăl al lui Anton Pann.

 

 

 

 

 

Istoria Daciei, tomul II, Viena, 1818

Dionisie Fotino, Istoria Daciei, Tomul II, Viena, 1818

(Foto: tiparituri romanesti.ro)

Tot acest istoric este autorul unei „Istorii a vechii Dachii, a Transilvaniei, a Valahiei şi a Moldovei…”, în 3 volume, scrise în limba greacă; (n. 1777).

 

 

 

 

1824: S-a născut la Sohodolul Branului, Transilvania, in Imperiul Austriac,  Ioan Puşcariu, istoric şi scriitor participant la Revoluţia de la 1848 din Transilvania şi apoi din Ţara Românească, unul dintre animatorii vieţii culturale a românilor transilvăneni, membru de onoare al Societăţii Academice Române şi membru titular al Academiei Române din 1900; ( d. 24 decembrie 1911, Bran,Comitatul Făgăraș, Austro-Ungaria, azi în județul Brașov, România).

 

 

 

 

Imagini pentru Ioan_Pușcariu photos

 

 

1841: S-a nascut Ion I. Câmpineanu, primul Guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 1880-1882.

 

 

 

 

 

A fost învestit pe 15 iulie 1880, fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei şi imprimarea primelor bilete de bancă şi a regulamentului interior al instituţiei.

Va reveni în aceasta funcţie la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa, care a survenit la data de  15 noiembrie 1888. 

A îndeplinit si alte funcţii guvernamentale şi publice, printre care cele mai importante sunt:

–  ministru de justiţie (27 ianuarie – 23 septembrie 1877)
–  ministru de finanţe (23 septembrie 1877 – 25 noiembrie 1878; 25 februarie – 15 iulie 1880)
– ministru de externe (în 1878 – 1879 şi 1885)
– ministrul  domeniilor (1 aprilie 1883 – 2 februarie 1885)
– primar al Bucureştiului (1887).

 

 

 

 

 

1846 : S-a nascut  Dimitrie Brândza (10/22 octombrie), medic si naturalist român (1894-1895).

A contribuit la crearea terminologiei botanice românesti; (d.3 august 1895).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1884 a pus bazele Gradinii Botanice din Bucuresti, (a carei amenajare începe în 1884 şi se încheie în 1891, când sunt inaugurate serele) si în 1891 ale Institutului de Botanica din Bucuresti (“Flora Dobrogei”, “Despre vegetatia României si exploatatorii ei”).

 A fost  membru titular al Academiei Române din 1879, vicepreşedinte al acestui for între anii 1892 – 1895.

 

 

 

 

 

1857: Începe construcţia clădirii Universităţii din Bucureşti.

 

 

 

 

Universitatea Bucureşti, începutul secolului XX

 

 

 

 

Construcţia clădirii actualei Universităţi din Bucureşti, situată în Piaţa Universităţii, s-a facut conform planurilor arhitectului Alexandru Orăscu. În amintirea acestui eveniment important a fost emisa o medalie comemorativa.

Aceasta poate fi văzută astăzi în colecţia numismatică a Academiei Române. Clădirea a fost ridicată în urma unui concurs, în timpul căruia au fost analizate mai multe oferte.

Cîştigătorul acestei competiţii a adus 70 de constructori austrieci. Piatra şi marmura au fost aduse depeste Dunăre de la Pesta ( din capitala Ungariei de azi – Budapesta) la Giurgiu, iar apoi cu carutele la Bucureşti, deoarece calea ferată dinspre Bucureşti spre Giurgiu (port la Dunăre) a fost construită abia în 1869.

Din cauza lipsei de resurse financiare, clădirea a fost inaugurată după doisprezece ani, în anul 1869. Clădirea de atunci avea două etaje şi era constituită numai din aripa care se întinde spre Bulevardul Carol.Faţada are un peristil cu stîlpi în stil ionic şi reliefuri realizate de Karl Storck.

Din nefericire, în timpul bombardamentelor aeriene din 1944, lucrările lui Karl Storck au fost distruse. La început, edificiul găzduia şi alte instituţii, cum ar fi Senatul, Academia Română, Biblioteca Centrală, Muzeul Istoric, Şcoala de Arte etc.

Celelalte aripi ale Universităţii au fost cunstruite sub coordonarea lui Nicolae Ghica – Budeşti între anii 1912 – 1926. Între secolul al 17 -lea şi prima decadă a secolului al 19-lea, chiar pe locul unde esta astăzi Piaţa Universităţii, se aflau clădirile şi grădina mănăstirii Sfîntul Sava.

Acolo a funcţionat  “Şcoala înaltei Societăţi“, care a devenit în 1709 “Academia Domnească“, întemeiată de Constantin Brîncuşi. Aceasta era un centru cultural renumit în Sud-Estul Europei. La începutul secolului al 19-lea, după 1817, Mănăstirea Sfîntul Sava a găzduit Colegiul Sf. Sava, prima facultate cu predare în limba română.

Predarea în limba franceză a durat pentru un scurt timp în anul 1847, dar Revoluţia din 1848 a reintrodus limba română. Deoarece în vremea aceea nu exista o distincţie clară între şcoala secundară (liceu) şi facultate, acest colegiu reprezenta ambele niveluri.

Universitatea a fost întemeiată ca şcoală superioară în anul 1864, la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă.

În 1864 aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Litere şi Filozofie. Primul doctorat a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie.

Universitatea a cunoscut  “epoca de aur” între cele două războaie mondiale. Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15.700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea “Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York.

În anul 1945 această peroiadă remarcabilă a luat sfîrşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist si chiar daca unii profesori s-au întors, atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise.

După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte.

Astăzi universitatea are aproximativ 20.000 de studenţi şi paisprezece facultăţi.

1859: S-a nascut  la Vaida – Recea, in Comitatul Făgăraș din fosta Austro-Ungaria, Ioan Boeriu, baron, feldmareșal în armata imperială austro-ungară (d. 1949 la Sibiu).

 A fost  ridicat la rangul de baron,  decorat pe 17 august 1918 cu Ordinul Maria Terezia în grad de cavaler și numit feldmareșal, pentru cucerirea satului Polichna in ziua de 23 august 1914  actiune care a creat premiza victoriei austriece în bătălia de la Krasnik.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La  înnobilare a  primit titlul Boeriu de Polichna, după numele amplasamentului inamic pe care l-a cucerit.

În 1915 a fost grav rănit, rămânând infirm, activand  în continuare ca expert militar în Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război, fiind totodata  președintele Consiliului de Onoare din Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război.

1866: S-a nascut la Bacău, pictorul  român, Nicolae Vermont (Grünberg); (d. 14 iunie  1932). Fratele său a fost traducătorul și astronomul Bernard Varvara Vermont, iar sora sa a fost actrița Lea Fanșeta Vermont, mama actriței franco-române Marioara-Aristița Ventura.

A studiat la Școala de arte frumoase din București, cu Theodor Aman, fiind primul student evreu al acestei instituții, apoi la München și la Paris.

S-a convertit mai târziu la religia creștină ortodoxă.

 

 

 

 

         Imagini pentru nicolae vermont autoportret         Imagini pentru nicolae vermont portrete

                       Autoportret                                Nicolae Vermont –  Bust de 

                                                                              fata

A aderat la  mișcarea de înnoire initiata de grupul pictorilor independenți, numărandu-se  printre membrii fondatori ai societăților „Ileana” și „Tinerimea artistică”, în cadrul cărora a expus cu regularitate.

 

 

 

 

 

1872: După ce timp de 12 ani a activat ca dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, Ion Creanga a fost exclus definitiv din rândurile clerului , deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ion-creanga photos

In 1993, Ion Creanga a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului ortodox.

 

 

 

 

1876 (10/22) : A fost înfiinţat Partidul Popular Săsesc din Transilvania.

La 23-24 mai / 4-5 iunie 1872, reprezentanţii sasilor transivaneni  s-au întrunit într-o conferinţă pentru elaborarea unui nou program politic,  cunoscut sub numele de Programul de la Mediaş. Ei intenţionau să lupte pentru o îmbunătăţire a legislaţiei cu privire la naţionalităţi în cadrul statului dualist, în aşa fel ca ideea unităţii monarhiei habsburgice să nu poată fi folosită în avantajul exclusiv al unei naţiuni sau alteia.

Programul cerea deplina egalitate pe plan confesional şi acceptarea şi a altor limbi, alături de cea maghiară, în parlament şi în viaţa publică.

Programul de la Mediaş axa în general revendicările sale pe menţinerea autonomiei administrative a  „Universităţii Săseşti”, un organism politic de autoadministrare al sașilor transilvăneni (in germană Siebenbürger Sachsen), constituit la ordinul lui Matei Corvin în 1486, care a funcționat până la jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876) ca „administrație autonomă” iar de atunci până la desființarea sa definitivă, în 1937, ca fundație.

Universitatea săsească, îngloba cele șapte scaune ale Sibiului (Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sighișoara, Nocrich, Cincu și Rupea), Scaunul Șeica și cel al Mediașului, formate mai târziu, precum și Districtul Brașov și Districtul Bistriței.

Ca urmare a constituirii sale, comunitatea săsească din Transilvania a devenit „națiune politică” alături de maghiari și secui, având drept de reprezentare în Dieta Transilvaniei.

Denumirea „Nationsuniversität” (Universitatea Națiunii) poate induce în eroare, dar prin analizarea cuvântului în componentele sale regăsim termenii latini „natio”(popor, etnie) și „universitas” (întreg, totalitate). Prin urmare, în această sintagmă, cuvântul „Universitate” nu are nici o legătură cu noțiunea de „învățământ superior”.

Prin „Națiune” se desemnează un anumit grup etnic sau o etnie. Prin urmare, termenul „Nationsuniversität”desemna  totalitatea unei națiuni sau a unui grup etnic.

Din punct de vedere semantic, este vorba despre „totalitatea sașilor transilvăneni”, de pe teritoriul pe care s-au stabilit.

După ce, cu toate protestele, această autonomie a fost desfiinţată în martie 1876, activitatea pe baza programului de mai sus nu mai era posibilă.

De aceea, în octombrie 1876, reprezentantii sasilor şi-au restructurat organizarea  politică, creând Partidul Popular Săsesc, organizaţie politică  cu secţii în fiecare comună şi având la bază programul adoptat, la Mediaş, de către Partidul „bătrânilor” (Altsachsen) şi cel al  „tinerilor” (Jungsachsen), pentru susţinerea, între altele, a luptei pentru menţinerea autonomiei politice a zonei locuite de saşi (autonomie desfiinţată de Parlamentul maghiar în martie acelaşi an).

 

 

 

 1896: La Bucureşti apare săptămînal revista literară “Povestea vorbei”, din 10 octombrie 1896 până  în 4 mai 1897.

Era continuatoarea revistei Vatra (1894-1896) scoasă de Caragiale, Slavici și Coșbuc, sub deviza întoarcerii la „obârșia culturală a noastră”. In Povestea Vorbei a debutat literar și  marele poet Ion Minulescu, sub pseudonimul Nirvan.

 

 

 

 

 

1906: S-a născut medicul Ilie Ardelean.

Sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România, membru corespondent al Academiei Române din 1948

Este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră ; (m. 1972).

 

 

 

 

 

1914:  A încetat din viaţă regele Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, încoronat rege al României la data de 10 mai 1881, unul dintre principalii fauritori ai Statului Roman independent (n. 10 aprilie 1839 la Sigmaringen, in Germania).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1914: Dupa decesul regelui Carol I, printul  Ferdinand I, succede la tronul României.

 

 

 

 

 

 

Ferdinand  I (1865-1927), Rege al României (1914-1927), Principe al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen

La 10 octombrie 1914 stil nou (28 septembrie 1914, stil vechi),  printul Ferdinand I succede la  tron  regelui Carol I, al carui nepot de frate era.

Acesta  jura credinţă României şi promite că va fi “un bun român“.

Majestatea Sa Ferdinand al României a devenit protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române.

S-a căsătorit  în decembrie 1892 cu  principesa Maria (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, si a avut şase copii: Carol, Nicolae, Elisabeta, Mărioara, Ileana şi Mircea.

În timpul războiului mondial, regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania.

Cu tot entuziasmul românilor, situația de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iasi.

Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, a murit de febra tifoida, la numai 4 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal.

Deși familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu și-a pierdut speranțele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale și România.

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub  Arcul de Triumf , întâmpinat fiind de populația entuziastă.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie grandioasă, în ziua de 15 octombrie 1922  la  Alba Iulia.

Domnia Majestăţii Sale s-a încheiat la 20 iulie 1927, data la care a decedat.

 

 

 

 

 

 1916: Începe prima bătălie de la Tîrgu Jiu intre armata romana si trupele germano- austro-ungare (10-16 octombrie).

 

 

 

 

 

Trupele Armatei I române, comandate de generalul Ion Dragalina, resping o puternică ofensivă a armatei germano-austro-ungare, oprind, temporar, înaintarea acesteia spre Oltenia şi părţile vestice ale Munteniei.

In batalie se remarcă prin vitejia sa Ecaterina Teodoroiu, supranumita Eroina de la Jiu.

 

 

 

 

Foto: Ecaterina Teodoroiu

         

 

 

 

1918: Ştefan Ciobanu şi Ion Inculeţ, ctitori ai Unirii Basarabiei cu Romania,  sunt aleşi membri titulari ai Academiei Române.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Ştefan CiobanuPoza 1, Ion C. Inculeţ (1884-1940), Preşedintele Sfatului Ţării a Republicii Democrate Moldoveneşti

       Ştefan Ciobanu                    Ion C. Inculeţ

 

1921: S-a nascut  marele istoric si heraldist româDan Cernovodeanu,

stabilit la Paris în 1978; (d.25 noiembrie 1999).

 

 

 

 

 

Imagini pentru istoric Dan Cernovodeanu photos

 

 

 

 

S-a stabilit la Paris în 1978 si a avut o însemnată contribuţie în cunoaşterea istoriei Tricolorului naţional, a studiului stemelor provinciilor româneşti si a diferitelor emisii monetare de pe teritoriul ţării noastre.

 

 

 

 

 

 

1926: A fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ)  din Romania, prin fuziunea Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu.

 

 

 

 

 

Imagini pentru iuliu maniu photos

 Foto: Sigla PNT si portretul lui Iuliu Maniu

Cu acest prilej s-a adoptat programul de guvernare al noului partid, care îmbină doctrinele celor două partide componente: “ţărănistă” şi “naţională”.

In fruntea Delegaţiei Permanente, ca prim for de conducere a noului partid, a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache.

 

 

 

 

1929: S-a născut fizicianul Mihai Gavrilă, stabilit, din 1975, în Olanda.

A adus contribuţii fundamentale la studiul teoretic al interacţiei sistemelor atomice cu radiaţia electromagnetică; este considerat un continuator al şcolii româneşti de fizică cuantică fondate de Şerban Ţiţeica; membru corespondent al Academiei Române din 1974

1930: Demisioneaza guvernul naţional-ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu are loc la 10 octombrie 1930.

Se formează un  nou guvern naţional-ţărănesc în frunte cu G.G.Mironescu.

 

 

 

 

 

1931:  S-a constituit Federatia Româna de Handbal.

 

 

 

 

 

 

1931: A murit inginerul  roman  Elie Radu, unul dintre întemeietorii ingineriei de construcţii din România, membru de onoare al Academiei Române; (n.20  aprilie 1835).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1932: S-a născut la Targu Ocna, actriţa Tatiana Iekel, prima soţie a actorului Florin Piersic şi mama actorului Florin Piersic jr.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Tatiana Iekel,

 

 

 

 

 

1934: S-a născut economistul Ion Sergiu Chircă din R. Moldova, autor al unor importante studii privind tranziţia la economia de piaţă şi integrarea multilaterală a noului stat în Uniunea Europeană.

Este membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997.

 

 

 

 

 

1942: S-a nascut politicianul român Radu Vasile.

 

 

 

 

 

 

 

Radu Vasile (d.3 iulie 2013, Bucureşti), a fost profesor universitar, om politic şi istoric, prim ministru al României  între 1998 şi 1999, propus de PNŢ CD.

 

 

 

 

1943: A murit (la Orsk, în Rusia) istoricul Sever I. Zotta, membru corespondent al Academiei Române din 1919 ; (n. 14/27 aprilie 1874, satul Chisălău, județul Cernăuți, azi in  Ucraina).

 

 

 

 

 

Imagini pentru istoricul Sever I. Zotta,photos

 

 

 

 

 

 

A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută în 1912 – 1913).  A trăit în Iași până în 1934, fiind între anii 1912 – 1934 șeful Arhivelor Statului Iași. 

A înfiinţat (1921), împreună cu Gh. Ghibănescu, la Iaşi, Societatea de Istorie şi Filologie si a publicat studii de genealogie, studii referitoare la trecutul mănăstirii Golia ori la Arhivele Statului din Iaşi (unde a fost numit director în 1912).

În 1941 a fost deportat de ocupantii sovietici în Ural și a murit  2 ani mai târziu in urma conditiilor barbare de detentie.

Institutul Român de Genealogie și Heraldică îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România.

 

 

 

 

1964: A decedat la București, Jacques Byck, lingvist şi filolog român de origine evreiasca; (n. 19 octombrie 1897, București).
A fost profesor universitar la Catedra de limba română a Universității din București.

Împreună cu lingvistul Alexandru Graur, a coordonat culegerea “Studii de gramatică”.

1964: La cea de–a XVIII–a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară de la Tokio, Iolanda Balaş şi Mihaela Peneş cuceresc medaliile de aur.

În total România a obţinut 11 medalii (2 aur, 4 argint, 5 bronz).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1967: S-a născut la Targoviste, cântăreaţa de muzica pop-rock Laura Stoica. În perioada 1987-1991 a participat la toate concursurile muzicale organizate în România pentru tinerele talente, reuşind foarte repede să intre în preferinţele publicului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A decedat în urma unui accident de circulaţie alături de viitorul ei soţ, bateristul Cristi Mărgescu, în data de 9 martie 2006, pe când se întorcea de la un concert susţinut la Urziceni.

Discografie: “Un actor grăbit”, “Focul”, “Nici o stea”, “S-a schimbat”, “Dă, Doamne, cântec”, “Vino”.

 

 

 

 

 

1967: A intrat în vigoare Tratatul privind „Principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului cosmic, a Lunii şi a altor corpuri cereşti”, semnat de U.R.S.S, S.U.A. şi Marea Britanie, la 27 ianuarie 1967 (ratificat de România la 31 ianuarie 1968).

 

 

 

 

1968: A apărut primul număr al revistei săptămânale de literatură şi artă „România literară” (prin transformarea săptămânalului „Gazeta literară”, apărut în 1958).

 

 

 

 

Primul sau redactor şef  a fost poetul Geo Dumitrescu.

 

 

 

 

1986: A decedat  Mansi Barberis, compozitoare, soprană şi violonistă de origine română.

S-a născut în Iași, la 12 martie 1899, fiind fiica inginerului Giuseppe (Iosif) Barberis și a Margueritei Cazaban, descendenta unei vechi familii franco-italiene împământenite în Moldova, care a dat o seamă de personalități în lumea artistică română, precum actorul Jules Cazaban, scriitorul Alexandru Cazaban, sculptorul Ion Irimescu, compozitoarea Rodica Suțu, etc.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Mansi Barberis,

 

 

 

A absolvit Conservatorul din Iași în 1922. S-a specializat la Berlin, studiind armonia, contrapunctul, formele muzicale, orchestrație și canto.

A continuat la  Paris, urmând cursuri la Schola Cantorum  și la Conservatoire National . În perioada interbelică, Mansi Barberis avea să revină periodic la Paris, dar avea să se specializeze și la Viena, luând lecții cu Marck von Neusser (canto) și Joseph Marx (compoziție).

A instruit mai multe generatii de studenti ca  profesoară universitară de canto la Conservatoarele din Iași (1934-1950) și București (1951-1956) și la Institutul de Teatru “I. L. Caragiale” din București.

A  fost membră a Societății Compozitorilor Români (din 1935) și apoi a Uniunii Compozitorilor din România. Laureată a Premiului  George Enescu (1925, 1934, 1941) și distinsă cu Ordinul Meritul Cultural (1969). Lucrările sale au fost interpretate în Italia, Elveția, Olanda, Germania, Marea Britanie.

A publicat volumul de amintiri „Din zori până în amurg” (convorbiri cu Melania Munteanu), care a fost tradus, mai târziu și în limba italiană, prin grija strănepotului sau Vlad Coroamă.

 

 

 

 

 

 

1992: A fost constituită in Romania, Liga Profesională din Divizia Naţională de Fotbal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2005: A murit la Bucuresti, compozitorul de muzică uşoară Alexandru Mandy (numele la naştere: Armand Abram Penchas);  (n. 9 august 1914, Craiova).

Între 1935 și 1940 a urmat Facultatea de Farmacie din București, dupa care si-a început activitatea componistică cu revista în două acte Pour vous Madame, pe un libret de Alexandru Assan (Sandu Sanft). Premiera a avut loc la Craiova, în octombrie 1940.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Alexandru Mandy

Între 1950 și 1952 a fost director de studii la Institutul de Teatru și Film „I.L.Caragiale” din București.

Debutează în muzica ușoară în 1956 cu Noapte albă, pe versuri de Eugen Mirea și interpretată de Gigi Marga.

Adevărata lansare în creație are loc zece ani mai târziu, cu Cântecul vântului. A scris versuri pe muzica altora, dar în majoritatea cântecelor sale a fost creatorul total. L-au cântat Mihaela Mihai și Sergiu Cioiu precum și Margareta Pâslaru, Cornel Constantiniu, Doina Spătaru, Liana Lungu, Luminița Dobrescu, Mirabela Dauer, Corina Chiriac.

A încetat din viață la un Cămin de bătrâni din  Bucuresti. si a fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc Sefard din București.

 

 

 

 

 

 

 

2010: A murit Mattei Dogan, politolog şi sociolog francez de origine română, stabilit în Franţa din 1953; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992; (n. 1920).

 

 

 

 

 

2013: A decedat baritonul Emil Pinghireac, profesor universitar, doctor in muzica, artist liric pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi în perioada 1980-1998.

 La data de 4 octombrie implinise 80 de ani ; (s-a nascut in anul  1933, in comuna Adancata, jud.Suceava ).

 

 

 

 

 

Imagini pentru Emil+Pinghireac photos

 

 

 

 

A avut o stralucita cariera la Opera din Iasi, dupa care, din 1980 a contribuit la faima Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/10/o-istorie-a-zilei-de-10-octombrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

10/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: