CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Romanii din Dalmatia, Muntenegru și Bosnia – Maurovlahii sau Vlahii Negri. VIDEO

 

 

Spatiul etnogenetic romanesc

 

Spunea undeva Nicolae Iorga un adevăr memorabil: „România este locuită de români şi înconjurată de români”.

Vechea arie de răspândire a poporului român s-a restrâns mai la toate marginile. În schimb, elemente ale romanităţii noastre s-au răspândit mult dincolo de Dunăre, de Nistru, de Ceremus, de Tisa.

Toţi au purces din aceeaşi sinteză traco-daco-romană, sinteză primordială, sinteză originală, cu influenţe străine, sinteză în care a răzbit romanitatea. Graiul latin s-a tot îngustat, romanitatea orientală s-a divizat în părţi vorbitoare dialectale.

Pecetea Romei a rămas, după cum a spus marele istoric Nicolae Iorga „deasupra apelor, dintr-un lucru foarte mare care a existat cândva”.

Vatra de formare a poporului nostru nu s-a restrâns numai în părţile nord-dunărene şi la Dacia pontică. Ea a acoperit şi romanitatea orientală de la sudul Dunării, până la Adriatica.

Populaţia romanizată care şi-a păstrat identitatea – pentru că multă din ea a dispărut în masa slavă mai numeroasă, a căpătat pe parcursul timpului diferite denumiri şi porecle. Constantin al VII-lea Porfirogenetul numea pe vlahii balcanici „romani”, deosebindu-se de „romei” – adică bizantini.

Romanii s-au numit aromâni, armâni, macedo-român, valahi, vlahi, voioşi, fârşeroţi, români-epiroţi, ţintari, istro-român, megleno-români, cuţo-vlahi, morlaci, maurovlahi, ervanitorvlahi.

Denumirea etnică de valahi, vlahi a fost aplicată şi românilor din nordul Dunării. Încă spre sfârşitul primului mileniu izvoarele bizantine scriau de „vlahii de prin toată Bulgaria”. Albanezii foloseau şi cuvântul vllah şi pe cel de origine turcă „coban” (cioban), serbicroaţi, cuvântul „cincari” sau „cirebiri”; în Dalmaţia forme italienizate de „maurovlaca” sau morlac.

Aromânii s-au numit dintotdeauna „romanus”, rumăn, rămăn, varianta cea mai răspândită fiind armân şi arămăn.

Revărsaţi în Imperiul Bizantin, slavii s-au instalat masiv şi definitiv în Balcani schimbând echilibrul etniilor şi reducând rolul elementului romanic în Peninsulă. Pătrunderea slavilor şi apoi a bulgarilor a provocat o dislocare a romanităţii sud-dunărene şi ca urmare grupuri ale acestei romanităţi şi-au găsit noi vetre de locuit în regiuni muntoase sau pe malurile unor râuri, unele din ele reuşind să se conserve de-a lungul timpurilor.

S-au răspândit în zona munţilor Rodope, în nordul Greciei, în partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir şi Tesalia, în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei Mării Adriatice, până în Dalmaţia, în insulele Ionice. Numărul lor este astăzi greu de stabilit; în orice caz erau destul de numeroşi.

Dovezi sunt multe, dacă nu ar fi decât să amintim de numeroase centre, târguri şi sate cu nume care dovedesc că au fost locuite de români, de denumiri geografice, de limbă. Limba română este urmarea limbii latine populare care a înglobat elemente din idiomul tracic.

Influenţele slave nu i-au alterat conţinutul, structura gramaticală predominantă a fost tot moştenirea latină; impactul slav s-a manifestat în lexic. Cercetătorii problemei apreciază că în fondul lexical numai între 16 şi 20% sunt cuvinte de origine slavă.

Limbii vorbite de protoromâni îi aparţine foarte probabil expresia amintită într-un izvor bizantin (cronicarul Theophanes): „torna, torna, fratre” („întoarce, întoarce, frate”) – sunt cuvintele rostite de un soldat băştinaş din armata bizantină cu prilejul unor lupte cu invadatorii avari în 587.

Venirea slavilor la începutul secolului al Vl-lea în zona nord-dunăreană şi coborârea masivă a lor peste Dunăre la începutul secolului următor va determina ca limba daco-romană să se despartă în patru dialecte, respectiv unul în nordul Dunării şi 3 în sudul fluviului: aromân, istroromân şi meglenoromân. A fost un proces care s-a desăvârşit destul de greu şi complicat în condiţiile revărsării populaţiilor migratoare.

Unul din puternicele elemente de coeziune socială, spirituală şi chiar lingvistică a fost creştinismul, acceptat ca religie oficială în urma Edictului dat de Constantin cel Mare în anul 313. Sfântul Apostol Pavel a evanghelizat în Peninsulă (Macedonia); Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea, apoi misionari ca Nicetas din Remesiana şi episcopi, ostaşi romani creştinaţi au răspândit cuvântul Mântuitorului în interiorul Imperiului de Răsărit, în interiorul Imperiului Bizantin. Slujba religioasă se oficia în limba latină sau în greacă.

Aromânii au primit creştinismul în latină: dovada este că noţiunile fundamentale ale credinţei la aromâni sunt moştenite din această limbă: cristin, Dumnidză, cruţe, băsearică, altar, picat (peccatum), Paşti, Stâ-Maria, Sum Ketru şi exemplele pot continua.

Legăturile dialectului aromânilor cu latina şi româna sunt indiscutabile, după cum incontestabilă este şi originea lor.

În toată istoria din Peninsula Balcanică, aromânii – adică vlahii şi-au marcat prezenţa prin numeroase fapte de arme, dovedind reale însuşiri militare. Ei au fost prezenţi în viaţa economică, demonstrând un dezvoltat simţ comercial, în principal în produse lactate, lână, oi, cornute, în agricultură.

Este suficient să amintim rezistenţa lor împotriva autorităţilor bizantine, împotriva împilărilor fiscale: numeroase ciocniri armate între cetele de păstori, ţărani, neguţători şi armatele unor împăraţi bizantini precum Constantin Dukas, Alexis Comnen, Isac al II-lea şi al III-lea, Anghelos şi alţii încă. O nouă silnicie fiscala impusă de împăratul Isac al II-lea Anghelos a provocat o mare răscoala a doi fraţi, conducători vlahi, Petru şi Asan care, împreună cu bulgarii şi cu ajutorul românilor din nordul Dunării şi al cumanilor, au înfrânt armate bizantine (1186-1187 şi 1195-1196).

Intre secolele al XI-XV-lea, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Ţara Vlahiaţilor; Moesia – România Albă; Ţara Românească – România Neagră (Mauro-Vlahia)” – ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc şi presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcţie de interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei

A trecut mai bine de o sută de ani de când tânărul Irecec a publicat în rapoartele de la întrunirile Societăţii Regale Cehe de Cercetare de la Praga (1879) cunoscuta sa dezbatere „Vlahii şi Morlaţii (mauro-vlahii – n.t.) în monumentele din Dubrovnik” şi astfel a pus problema originii acestor păstori în regiunea Adriaticii.

Din acel moment mulţi cercetători de seamă s-au ocupat de această problemă, dar nici unul nu a ajuns la o soluţie satisfăcătoare. Doi călători, Pouqueville şi Lik, timp de câţiva ani au călătorit prin Grecia de Nord în prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Au mers pe drumuri apropiate, uneori văzând aceleaşi locuri. Aşa pot fi comparate descrierile lor şi se poate afla cum a decurs călătoria prin Imperiul Otoman din acea vreme alături de caravane, conducători, hanuri, peste poduri suspendate. Omul rămâne uimit de amestecul populaţiei, lipsa de siguranţă de pe drumurile parcurse şi de obiceiurile care au reţinut caracteristicile patriarhale. Ambii au întâlnit adeseori aromâni pe care unii îi numesc vlahi, iar alţii vlahioţi.

Este interesant că, din unele amănunte, se poate vedea cât de detaliat, credibil şi cu ce sentimente delicate Pouqueville descrie nomazii vlahi pe care i-a întâlnit în timpul călătoriilor sale prin Grecia.

Ei îngrijesc doar de cirezile lor, rătăcesc, funcţie de anotimpuri, prin Munţii Pindului şi la şes, care se întinde în toate direcţiile până pe coastă. Ei poartă sumane negre din postav. Trăiesc în corturi, iar mobilierul este spartan şi au preşuri grosolane şi pături din lână. Călătoresc cu familiile, altarele şi bogăţiile lor.

Fac parte din cei care plătesc dări sultanului: dări şi zeciuială pentru vite, iar impozitele se plătesc paşei pe teritoriul căruia se află. Faţa arsă de soare poartă urmele anotimpurilor şi, de obicei, sunt masivi şi puternici. Capul are proporţiile rasei romane.

Timpul care slăbeşte tipurile naţionale nu a putut să îi transforme nici în greci, nici în albanezi. Li se spune că sunt zgârciţi, încăpăţânaţi, dar prin obiceiurile lor rustice întâlnim o deschidere minunată pe care nu o întâlnim în caracterul orientalilor.

Soţiile lor, dotate prin naştere cu un simţ al coloritului pe care Rubens l-a dat, prin modelele sale, şcolii moderne, au ca frumuseţe doar părul lung şi blond, buzele rumene şi prospeţimea pe care o dă sănătatea.

Pânza groasă în care sunt îmbrăcate, ciorapii lungi, coloraţi până sub genunchi şi şorţul din fire toarse din lână roşie reprezintă podoabele lor obişnuite.
Chiar dacă observaţiile lor sunt precise, înţelegerea lor este, uneori, controversată, deoarece despre locuitorii balcanici nu se ştia mare lucru. Aceştia se aflau într-o etapă în care se punea întrebarea dacă albanezii sunt, de fapt, sciţi care au venit din Caucaz, dacă muntenegrenii sunt albanezi, dacă vlahii sunt greci ş.a.m.d.

De fapt, Pouqueville şi Lik au acţionat cu bună credinţă în notele lor de călătorie, chiar dacă nu au conoscut limba vlahă, din care cauză nu au putut lega relaţii apropiate cu poporul.

De aceea s-a întâmplat că Lic nu a putut afla nici măcar numele locuitorilor aromâni.
Wace şi Thompson, în cartea lor „Nomazii Balcanilor”, cu de-amănuntul şi documentat au descris blahii din nordul Pindului, îndeosebi pe cei din Samarina, acordând o importanţă deosebită vieţii, limbii, obiceiurilor, folclorului şi istoriei lor. Descrierea făcută de cei doi cercetători a luat naştere datorită notiţelor făcute la faţa locului şi observării „pe viu” a multor obiceiuri. Au fost adăugate, de asemenea, amănunte din izvoarele scrise.

Ei au dezbătut originea vlahilor, considerând că sunt urmaşii triburilor antice romanizate din Balcani, mai degrabă decât cei ai adevăraţilor colonişti romani, care ar fi absorbit de mult celelalte rase care populează oraşele, îndeosebi grecii.

Însă, ei se delimitează de această ipoteză şi concluzionează că nu este necesar să se caute strămoşii vlahilor doar din cauza nomadismului până în Asia sau în afara Peninsulei Balcanice. Ei pot fi găsiţi în triburile de păstori din dealuri, care au fost nevoiţi ca în fiecare iarnă să coboare pentru păşunat, iar acolo au fost influenţaţi de coloniştii romani şi aşa au fost romanizaţi.
Beurmann consideră că multe aspecte arată că este vorba, totuşi, de urmaşii ilirilor, care au fost romanizaţi sub ocupaţia Imperiului Roman, poate chiar şi urmaşii coloniştilor romani şi ai soldaţilor de pe acel teritoriu.

Acest lucru este doar în aparenţă contrazis de faptul că răspândirea în teritoriu a acestui popor, atâta cât istoriografia poate descifra, se întinde în afara Iliriei de astăzi.

Însă, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că, pe de o parte, zona istorică a răspândirii a fost la nord până la Marea Adriatică, iar, pe de altă parte, întreaga stabilitate naţională, nu numai a limbii, a fost în mare măsură perturbată sub apăsarea ocupaţiei slovene a ţării după anul 600.
Unul din cercetători arată că populaţia romană din provincie a putut supravieţui doar în anumite locuri în interiorul ţării împotriva uzurpării de către sloveni, care au venit în Balcani ca şi agricultori. Cea mai mare parte a populaţiei romane provinciale vechi şi-a părăsit, totuşi, patria sub presiunea slovenilor.

Ilirii romanizaţi (o parte din ei traci), conducând turmele, şi-au părăsit în acea perioadă proprietăţile agricole şi s-au refugiat în sud.

Retragerea în munţii din vestul Macedoniei şi în zonele mărginaşe din văile Tesaliei a fost cea mai convenabilă opţiune.

Chiar dacă originea păstorilor nomazi reprezintă una din marile necunoscute etnice în Balcani, se poate presupune, cu o oarecare siguranţă, afirmă Beurmann, că e vorba despre populaţia iliro-tracă romanizată.

În funcţie de condiţiile climatice şi cele legate de vegetaţie, aceştia au practicat în Iliria transhumanţa (semi-nomadă) înainte de a fi izgoniţi de sloveni şi, pierzându-şi pământurile, au putut foarte uşor să treacă la păstoritul nomad.

Kolţida, născut şi crescut vlah, a scris în 1976 o carte interesantă intitulată „Cuţovlahii”. El îi studiază şi localizează în cadrul poporului grec, cu intenţia de a arăta o strânsă legătură etnică şi biologică între cuţovlahi şi greci. Acordă destulă importanţă aspectelor lingvistice, vieţii sociale şi familiale, obiceiurilor, în cadrul cărora cântecul şi dansul ocupă un loc important.

Autorul susţine teza că vlahii şi grecii contemporani au aceeaşi origine autohtonă.
Purtătorii economiei paleomediteraneene în Peninsula Balcanică au fost, timp de mii de ani, vlahii, substratul etnic care, conform ultimelor cercetări ale lui Branimir Nusici, a luat naştere din simbioza paleomediteraneană-indoeuropeană şi prin afluxul constant din depresiunile înconjurătoare şi-a păstrat, până în zilele noastre, vigoarea proprie.

                                             Foto: Fată saracaceană cu o cruce tatuată între sprâncene

Hoardele barbare au invadat, în principal, ţinuturile aflate de-a lungul drumurilor militare şi a căilor principale de comunicare pe care le-au construit romanii. Ar fi aproape imposibil de estimat câte mii de oameni au rămas pe dealuri şi în văile, pădurile şi peşterile ascunse din provinciile balcanice pe care legiunile romane le-au părăsit în Peninsula Balcanică.

Nu există nici o îndoială că în Iliria, Tracia, Macedonia şi Epir au locuit, la sfârşitul sec. al IV-lea, grupuri de păstori care au vorbit un fel de limbă latină stricată.

Aceştia au trebuit să facă faţă la două tipuri de pericole (dacă au fost conştienţi de acestea), care au venit din două direcţii opuse: expansiunea bizantino-greacă dinspre sud şi invaziile hoardelor barbare dinspre nord.

Imperiul Roman s-a destrămat încă din sec. al V-lea, iar primii emigranţi sloveni au venit în Peninsula Balcanică încă din sec. al VII-lea.

Societăţile de păstori despre care vorbim aici au fost, cel mai probabil, triburi balcanice străvechi, care au fost, prima dată, romanizaţi de boiernaşii romani, iar, ulterior, au fost ocupaţi de sloveni (nou-veniţi din nord). A fost evident că aceşti păstori balcanici nu au fost romani „puri”, aşa cum unii vor să dovedească în zilele noastre.

Maurovlahii sau Vlahii negri  sau Morlacii  traiau in Dalmația, Muntenegru și Bosnia ( cunoscuți și ca vlahi negri )

Printre primii care au scris despre obiceiurile și portul vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmația,  a fost venețianul Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmația:  „Viaggio in Dalmazia”, carte apărută la Veneția în anul 1774.  Aproape în același timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile vlahilor dalmați în lucrarea sa „Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell’aria e degli nomini, Treviso, 1780).

Despre datinile vlahilor din acest cadru geografic scrie în 1846 și Sima Ljubić în studiul „Običaji kod Morlaka u Dalmaciji”, tipărit la Zadar. 

Oricum, pentru cunoașterea cât mai din aproape a morlacilor, a ocupațiilor și a vieții lor de fiecare zi, sunt foarte importante scrierile unui autor anonim (confident al împărătesei Maria Terezia),  apărute la Viena în anul 1775. În aceste scrieri este vorba despre ocupațiile moralcilor și felul lor de a fi și, nu în ultimul rând, despre alimentaţia lor. „Morlacii nu folosesc deloc legume în alimentaţia lor de fiecare zi, nu mănâncă supă și nici hrană preparată din făină, în afară de pâine, pe care femeile morlace o coc în fiecare dimineață deasupra jarului din tinda casei.

 

 

 

Tarani vlahi (morlaci)

„Morlacii au făcut din prietenie aproape lege și ea se încheia în biserică. Ritualul  include o binecuvântare, pentru a se încheia festiv legătura apropiată dintre doi prieteni sau două prietene. Relațiile astfel stabilite sunt numite „frate de cruce”, respectiv „soră de cruce” (în cazul femeilor). Obligațiile asumate în acest mod au subînțeles ajutorarea reciprocă la nevoie și în caz de pericol, respectiv răzbunarea nedreptății pricinuite de altcineva etc. Prietenia era atât de strâns legată, încât în multe cazuri putea punea viaţa în pericol pentru a se ajuta prietenul.

Dar, atunci când se ajungea la neînțelegere între prieteni, toată regiunea vorbea despre aceasta ca despre o rușine a locului… Morlacul tindea întotdeauna să facă bine celui apropiat, dar era foarte rău de acela care i-a făcut vreun rău sau l-a ofensat. Acești oameni puneau totdeauna în cumpănă răzbunarea și dreptatea.

Dușămaniile se uitau greu, astfel că se transmiteau din tată în fiu, ca un legământ de răzbunare (vendeta). Dușmăniile vechi între familii și răzbunările personale se soldau de obicei cu vărsări de sânge și după foarte mulți ani, chiar și după mai multe generații”. Astfel, de exemplu, ucigașul unui morlac era nevoit să părăsească satul natal, să fugă departe de casă și să se ascundă întreaga viață de prigonitori fiindcă cu greu era iertat de aceștia.

Despre morlaci se spune că erau cinstiți și cu omenie, dar numai cu cei asemănători lor. Se mai spune că uneori îi iertau pe cei care-i ofensau, dar, din păcate, nu-i uitau.

Unele familii de morlaci au reușit să ajungă la cele mai înalte poziții, ca de exemplu banul bosniac Kulin (1180-1204), apoi marea familie feudală Balșici, urmașii nobilului Balșa, stăpân al Zetei de jos (Litoralul muntenegrean și nordul Albaniei)44.

„Potrivit celor mai recente cercetări științifice Balșicii provin din vlahi, respectiv morlaci slavizați, care datorită meritelor ca soldați s-au ridicat la rangul de nobili și mai apoi domnitori ai unui stat (secolul al XIV-lea).

Cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani la o manstire croata ,pe insula Rab.

Vlahii din mijlocul marii
 
Calugarul franciscan Nediljko Jeran

Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.

Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.

“Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. „.

Vlahii din mijlocul marii
 
Manastirea franciscana Sfanta Eufemia

“Cei de pe insula ii numeau “vlasi”. De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci “Vlasche Njine”, “Campul Vlahilor”.

Un calugarul aduce  in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.

Pe copertele lor este scris mare Index.

Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.

Vlahii din mijlocul marii
 
Parintele Jeran si documentele sale pretioase

Se opreste cu degetul pe un rand:

“A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori.

Sunt consemnati la anul 650.

Vlahii din mijlocul marii

 

Indexul care cuprinde documentul despre vlahi

Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. ” Iata ca v-ati gasit si rudele!”, incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.

Acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu !

Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea “a treia carte a manastirii” scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii.

Calugarul Jeran spune :

“ In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile”.

Morlacii – vlahii negri

Coasta dalmata s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele “Canale del Morlacchi”, adica „al vlahilor/romanilor”

Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.

Astfel, “vlahii din nord” au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi.

Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: “Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.

Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia”. Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778.

Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.

Asezarea popoarelor migratoare a despartit de Dacia nord-dunareana pe Daco-Românii din Istria, „cea mai mare peninsula din litoralul Marii Adriatice”.

Aci exista si azi un grup numit „Româneşti”. Intr-un zapis din 1410 se mentioneaza prezenta Daco-Românilor aci la poalele muntilor Cicearia. Limba Daco-româna o vorbesc multi locuitori din satele: Jeiana, Bardo, Susnevita, Draga, Tirkovti, Zancovti, Skabici s.a. Ei erau numiti si „ţînebini” (tine bine).  

In orasul Cetinje, capitala a vechiului stat Zeta, care a capatat mai tarziu numele de Muntenegru, exista o biserica ce a fost zidita in 1450 „cel mai vechi edificiu din orasul Cetinje”. In 1864 a fost refacuta din circa doua mii de tevi de pusti capturate de la turci in timpul razboaielor din a doua jumatate a secolului trecut.

Ghidul turistic Muntenegru scrie: „prin originalitatea ei, Biserica Vlahilor, este cu siguranta cel mai interesant monument din tara si probabil unic in lume”. Inainte de a incheia acest capitol, amintim ca neamul Daco-Românilor este cunoscut acum si sub numele de Vlahi.

Ceva mai mult se generalizeaza acest nume si apar organizatii teritoriale Epir, Vlahia de sus (de langa Ungaria), zisa si Vlahia (Mare) din nordul Dunarii, Vlahia Mica sau Banatul Craiovei (Oltenia de azi) si Moldo-Vlahia sau Maurovlahia zisa si Rusovlahia. (Fragment din Dacii de-a lungul mileniilor, de Dumitru Balasa)

Surse: http://www.etransmedia.ro/in_morlacia_de_altadata_pe_urmele_vlahilor_din_dalmatia_in_croatia-2587 ; http://astraromana.wordpress.com/2011/04/15/vlahii-nume-limba-arie-de-raspandire-partea-a-doua-originea-si-trecutul/;  http://danlupu.net/2012/06/daco-romanii-din-peninsula-istria-adriatica-dacii-de-a-lungul-mileniilor-dumitru-balasa/; formula as.ro

 

 

 

 

24/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20 decembrie 1842 : Alegerea domnitoruui Gheorghe Bibescu, un prim pas spre Statul Român modern

Pe data de 20 decembrie 1842, Gheorghe Bibescu  a devenit primul șef de stat al românilor ales prin vot, acest exercițiu democratic reprezentand o prima incercare de instituire a unui  stat de drept în spațiul românesc.

Alegerea sa ca domn de către  Adunarea Obştească Extraordinară a Tării Româneşti, s-a facut  în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului Organic, si  a constituit prima şi ultima alegere de acest gen.  Odată cu reprimarea revoluţiei de la 1848, prin intervenţia armatelor străine, sistemul propus de Regulamentele Organice fiind desfiinţat.

Momentul alegerii, din data de 20 decembrie 1842/1 ianuarie 1843, a rămas, ca atare, unic în istoria Principatelor Române.

Pentru prima dată domnul era ales de un organism care se voia cât de cât reprezentativ, iar competiţia dintre candidaţi anticipa un fenomen aparţinând viitorului; iniţial, numărul candidaţilor s-a ridicat la 50: unii dintre ei au fost eliminaţi ca neîndeplinind condiţiile legale stipulate de Regulamentul Organic, alţii s-au retras singuri, rămânând în cursă numai 21.

Unii dintre candidaţi au fost eliminaţi la intervenţia consulului general rus, Daşcov, precum Ion Câmpineanu şi Iancu Văcărescu.

Conform Regulamentului Organic (act cu valoare constituțională), domnitorul țării era ales de o Adunare Obștească Extraordinară. Dintre cei 190 de membri, unii erau de drept: mitropolit, episcopi, boieri mari sau mijlocii dar și aleși: 36 de deputați aleși, câte doi de județ plus 27 de reprezentanți ai corporațiilor orașelor.

Toți aceștia trebuiau să aibă minim 30 de ani. Pentru a fi eligibil la domnie, candidatul trebuia să aibă minim 40 de ani, să fie boier și să fi fost destoinic în funcții publice, dar la acel moment să nu le exercite. Se încerca astfel limitarea influenței pe care un anumit candidat ar fi putut-o avea.

Bibescu a fost contestat pentru vârstă neîmplinită, dar a adus o declarație a unor boieri care atestau că acesta s-a născut în 1802, deci avea exact vârsta minimă.

Inițial au fost 50 de candidați, dar o parte dintre ei au fost eliminați pentru ca nu îndeplineau condițiile legale, iar alții s-au retras din “propie inițiativă”.

Un mare rol în acest lucru l-a avut Rusia, care a făcut presiuni ca persoane cu viziuni prea înaintate pentru “duhul epocii”, să fie eliminate, exemple putând fi Ion Câmpineanu și Iancu Văcărescu

Preferaţii Rusiei au fost cei doi fraţi, Gh.Bibscu şi Barbu Ştirbei, sorţii victoriei au căzut asupra primului dintre ei cu 131 din 179 de votanţi.

 

200px-Gheorghe_Bibescu

Printul Gheorghe Bibescu

 

 

Născut în 1802, la Târgu-Jiu*, Gh.Bibescu era descendentul unei vechi familii boiereşti, fiul vornicului Dumitrache Bibescu,descendent direct al domnului Constantin Brancoveanu ; fratele său, Barbu, fusese botezat şi adoptat de un unchi din partea mamei, vornicul Barbu Ştirbei, de la care îşi primeşte noul nume.

Sub raportul carierei publice, viitorul domn se afirmase în răstimpul administraţiei lui Kiseleff; mai întâi, în 1831, era ales deputat al judeţului Dolj în Adunarea Obştească Extraordinară a ţării Româneşti, urmând să ocupe apoi importante funcţii, până la aceea de secretar al statului.

În mod deosebit s-a remarcat, în anii anteriori, ca şef al opoziţiei împotriva lui Al.Ghica.

Făcuse studii de drept la Paris, alegerea sa stârnind unele speranţe, la început, în rândurile tineretului studios; cum ştia publicistul francez H. Desprez, cu prilejul acestei alegeri, fusese sprijinit în Adunarea Obştească Extraordinară nu numai de majoritatea marilor boieri conservatori, dar şi de “tinerii” deputaţi cu vederi liberale, aceştia, preferându-l, în lipsa altui candidat din rândul marilor boieri, după ce candidatul lor preferat, I.Câmpineanu, fusese şters de pe listă.

Cum s-a desfășurat procesul electoral

La ora 7 dimineața clopotele bisercilor anunță marele eveniment. La 7.30, alegătorii se stâng la Mitropolie, iar la 8 începe liturghia. Alegătorii sunt chemați pe rând pentru a depune jurământ.

Mitropolitul Neofit a ținut  o cuvântare:

“Cunoașteți că este mai mult de un veac și jumătate de când o adunare obștească și mare ca aceasta nu s-a strâns în Țara Românească. Adunare mare, căci ea este chemată să săvârșească o lucrare prea slăvită, să-și aleagă, adică însăși din sânul ei pe viitorul domn oblăduitor al țerii. Și care lucrare deși au fost preacurmată într-un curs de ani așe îndelungat, din bunăvoința însă a amândurora Curți (rusă și turcă) prin tratat, înapoindu-se iarăș acest drept, potrivit cu orânduiala ce a avut țara, suntem datori pe de o parte a le fi recunoscători iar pe de alta prin înțeleapta noastră purtare și adevărata patrioticească alegere să ne silim a ne arăta vrednici acestei mari cinste”.

 

 

Mitropolitul Neofit

Apoi, alegătorii s-au  îndreaptat pentru vot spre casele Brâncovenești  iar  Mitropolitul vorbește din nou:

“Astăzi suntem chemați a hotărî asupra soartei patriei noastre. Hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa o chestiunea de viață și de moarte. Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii. Puține minute ne-au mai rămas pentru a-i veni în ajutor, mâine va fi prea târziu. Desbrăcați-vă de orice patimi și interes în parte și alegeți bărbat drept, cu știință, cu bărbăție, cu frica lui Dumnezeu și iubirea de patrie.”

Candidații au fost împărțiți la patru urne. De la vot au lipsit unii boieri astfel încât au fost 179 de alegători. S-a votat cu bile albe și negre, așa cum se procedează și în prezent în Parlament.

Fiecare alegător era chemat de Mitropolit și vota pentru fiecare candidat în parte. Procesul electoral a fost unul îndelungat, dar într-un final a ieșit câștigător Gheorghe Bibescu.

El a strâns cele mai multe voturi în dauna fratelui său, Barbu Știrbei, cu care nu avea același nume de familie doarece acesta fusese înfiat de boierul Știrbei la o vârstă fragedă. Ambii erau pe placul Rusiei, dar alegătorii se temeau că Știrbei ar fi fost mult prea obedient astfel încât și-au îndreptat voturile spre Bibescu.

Candidații au fost repartizați astfel încât Știrbei și Bibescu să nu aibă concurenți puternici în urne și astfel să ia multe voturi. Alții precum Iordache Filipescu sau Manoil Băleanu, creditați cu șanse mari la tron, au avut o urnă difcilă, echilibrată, pierzând astfel un număr important de sufragii.

 

 

 

Barbu Știrbei

 

Barbu Știrbei

 

 

Ca domn a luat unele măsuri bune: a mărit armata numeric, a pus ordine în finanțele țării, i-a ajutat pe sinistrații bucureșteni care și-au pierdut casele în urma unui incendiu în ziua de Paști a lui 1847. Domnia lui a suferit din cauza influenței covârșitoare a Rusiei.

Un aspect important al domniei sale l-a constituit amplificarea relaţiilor cu Moldova, momentul culminant al acestor relaţii constituindu-l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.

Desfiinţarea vămii a venit pe fondul celor câteva întâlniri personale între cei doi, cu suitele lor, la Focşani, la Brăila sau la Bucureşti (întâlnirile de la Focşani, din 1845, devenite adevărate sărbători populare, erau prilejuite de cea de a doua căsătorie a lui Gh. Bibescu, cu Maria Văcărescu, nuni ai perechii domneşti muntene fiind Doamna şi Domnul Moldovei).

Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale ţării Româneşti. Trebuie subliniat că de la început comportamentul domnului în această direcţie avea o altă bază decât aceea a predecesorilor săi imediaţi sau chiar a contemporanului său moldovean: alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară conferea puterii sale un grad în plus de legitimitate şi credibilitate, care s-au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură.

A fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare ; s-a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.).

Iordache Filipescu

Iordache Filipescu

 

 

 

Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq (înlocuit cu Doré de Nion).

Păstrând strânse legături cu înalţi demnitari ruşi, dovedind prudenţă în sfera raporturilor cu Rusia şi Turcia, el a înţeles în acelaşi timp să valorifice, cât de cât, aura de prestigiu de care s-a bucurat, personal, pentru a încerca să rezolve, în interesul ţării, unele probleme majore, ca, de pildă, problema mănăstirilor închinate: succesiv, de-a lungul timpului, adresând Rusiei mai multe memorii asupra acestei chestiuni, în cele din urmă, în toamna anului 1847, în ajunul declanşării revoluţiei, ca rezultat al insistenţelor sale, Rusia acceptând ca mănăstirile închinate să plătească Principatelor, ca parte a veniturilor scoase din ţară, o sumă anuală de 1.500.000 lei, începând cu anul 1848, totodată, ca ele să accepte, începând din 1852, arendarea moşiilor sub controlul statului român (aranjament ulterior suspendat, o dată cu declanşarea revoluţiei).

 Se poate spune că, în mai multe privinţe, el a anticipat comportarea plină de demnitate a domnitorului Al.I.Cuza, ca şef de stat, în raport cu Poarta, după cum a anticipat şi rezolvarea pe calea reformelor a unor importante probleme: secularizarea avelor mănăstireşti şi reglementarea raporturilor stat-biserică, pe linia reducerii responsabilităţilor în viaţa publică a celei din urmă ş.a.

Trebuie subliniat că pe plan intern Gh.Bibescu a trebuit să depăşească un moment stresant în viaţa lui personală care a stârnit împotrivirea Bisericii, în persoana mitropolitului Neofit, şi care putea să stârnească faţă de el antipatia publică, anume, divorţul de o soţie bolnavă, pentru a avea liberă calea unei noi pasiuni şi, respectiv, a unei noi căsătorii.

Cu mitropolitul s-a confruntat deschis, fără menajamente, întorcând disputa în favoarea sa (respectiv a Statului în raport cu Biserica), cât priveşte antipatia publică, el a reuşit s-o disipeze, transformând momentul culminant al “crizei”, oficierea celei de-a doua căsătorii (nunta cu “Mariţica cea frumoasă”), într-un prilej de sărbători populare comune, între munteni şi moldoveni, Domnul şi Doamna Moldovei fiind nuni, iar Focşanii, cu cele două părţi ale sale, despărţite de Milcov, devenind, pentru câteva zile, un loc al “înfrăţirii” dintre cele două Principate şi locuitorii lor.

Aceste manifestări se conjugau cu o anumită impresie pe care Bibescu a ţinut s-o afişeze de la bun început, anume de a-şi înscrie comportamentul pe linia pe care i-o recomanda trecutul istoric şi, în primul rând, figura lui Mihai Viteazul; cu prilejul ceremoniei înscăunării, în februarie 1843, el îmbrăcase, simbolic, costumul lui Mihai Viteazul, iar cu prilejul amintitei călătorii prin ţară, din vara anului 1844, la mănăstirea Dealul, îngenunchea în faţa plăcii care ascundea capul eroului de la Călugăreni.

Erau gesturi învăluite în aura romantismului, care puteau să transfigureze imaginaţia populară într-un deceniu de viguroasă afirmare a spiritului naţional, ele puteau să stârnească vii speranţe în rândurile tineretului intelectual cu vederi liberale, şi să nu ne mirăm că la 1848, după declanşarea evenimentelor în ţara Românească, principala premisă a succesului care s-a conturat în mintea liderilor a fost atragerea lui Bibescu şi plasarea lui în fruntea mişcării.

Nu i-a fost dat lui Gh.Bibescu să-şi ducă la bun sfârşit programul de guvernare, declanşarea revoluţiei întrerupându-i domnia, iar el, în ciuda speranţelor pe care le stârnise, neavând curajul de a adopta calea luptei revoluţionare, pentru realizarea aspiraţilor de emancipare politică şi socială presupunând că revoluţia nu ar fi izbucnit, cu siguranţă că el ar fi mers mai departe pe calea reformelor treptate, înfăptuite pas cu pas, cu moderaţie şi înţelepciune, în limita condiţiilor date.

Ca şi predecesorul său, Gh. Bibescu a trebuit să facă faţă unei serioase mişcări de opoziţie în sânul Adunării Obşteşti, având în bună măsură – ca mişcarea din 1837, condusă de Ion Câmpineanu – o motivaţie de interes naţional; spre deosebire de Al. Ghica, el a precedat cu mai multă energie, fără a tolera amplificarea mişcării de opoziţie, în curs de doi ani conducând ţara în mod autoritar, ca un despot luminat, fără concursul unui corp legislativ. Având o mai mare experienţă politică, el a reuşit să domine un timp tendinţele anarhice şi lăcomia de funcţii a marii boierimi, sugerând chiar – aşa cum am arătat – unele speranţe tineretului cu aspiraţii naţionaliste şi liberale.

În orice caz, spre deosebire de predecesorul său, nu va fi în situaţia de a reprima mişcări conspirative, precum cele conduse de Ion Câmpineanu şi Mitică Filipescu.

În mod abil, inca  de la începutul domniei el ierta pe conspiratorii din 1840, după nici doi ani de închisoare. Dar spiritul revoluţionar nu murea odată cu sentinţa din februarie 1841 şi nici cu amnistia lui Bibescu peste doi ani.

A fost indecis, nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 13/25 iunie 1848  și să părăsească țara plecând în Transilvania.

 

Putem comcluziona ca procesul electoral din 20 decembrie 1842 a fost un eveniment unic în istoria românilor.

Până la începutul veacului al XVIII-lea domnitorii erau aleși de boieri și confirmați de Poartă. Uneori, erau numiți chiar de turci, trecându-se peste dorința boierilor. Cu domniile fanariote, dreptul ca țara să își aleagă domnul fusese anulat, iar străinii impusi de turci au pus mâna pe administrație si au jefuit tara.

Alegerea lui Bibescu a însemnat o victorie importantă în desprinderea Principatului Valahiei de sub dominația otomană.

Adunarea Obștească Extraordinară deși era dominată de boieri, care se aflau acolo printr-un drept moștenit, cuprindea și membrii aleși, reprezentanți ai intereselor micilor boieri si a  orasenilor, cei care vor lupta pentru impunerea idealurilor  revoluției de la 1848.

 

 

 

Surse:  http://ebooks.unibuc.ro/istorie/isar/2.htm; http://www.istorie-pe-scurt.ro/20-decembrie-1842

 

23/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea lui Gheorghe Solomon, un Matusalem român

 

 

 

 

 

Matusalem de România

 

 

În toamna anului 1912, undeva, în Rusia, se stingeau din viaţă, la numai câteva zile distanţă, doi veterani din războiul ruso-napoleonian (cel din 1812).

Aveau 119, respectiv 121 de ani.

Presa a făcut oarece vâlvă, întrebându-se oare ce regim de viaţă vor fi avut aceştia, de-au trăit o vreme atât de lungă pe pământ!?

Nimeni nu se aştepta însă ca, la relativ puţin timp, să apară mărturii cum că Matusalem trăise… pe teritoriul României.

Un “matusalem” modern, contemporan cu străbunii noştri de acum un secol.

În ediţia din 31 decembrie 1912, ziarul “Universul” venea cu o informaţie surprinzătoare, titrând: “Moartea unui centenar în Capitală”.

De fapt, “centenar” era prea puţin spus, căci aceluia îi mai lipsise doar un an pentru a împlini exact un secol şi încă un sfert (de secol).

“În ziua când creştinătatea sărbătorea al 1912-lea an de la naşterea Mântuitorului, s-a stins în Capitală venerabilul Gheorghe Solomon, în vârstă de 124 de ani”, scrie N. Doljanu, subliniind că nu vârsta lui este cea care trebuie să stârnească interesul (“ce este o asemenea longevitate faţă de eternitatea timpului!”), ci faptul că în parcursul unei asemenea existenţe omul se leagă de un complex de evenimente, relaţia vieţii lui cu timpul istoric fiind cea care contează.

De aceea, o dată cu jurnalistul de acum un veac, vom trece şi noi în revistă evenimentele trăite de centenarul român, a cărui existenţă s-a întins… pe trei veacuri!

Ziarul-Universul-iunie-1940-Basarabia-Bucovina.Info_

Gheorghe Solomon s-a născut în comuna Perişor-Dolj, în anul 1788, când Ţările Române erau în plină epocă fanariotă. Şi chiar dacă nu a înţeles, copil fiind, prin ce epocă de mari frământări trecea Europa (mai puţin întârziatele ţărişoare din curbura Carpaţilor) la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu siguranţă, în familia sa de ţărani olteni a muncit din greu, pentru a câştiga de-ale gurii şi a plăti birurile impuse.

În 1806, când Alexandru Şuţu ajungea domn în Muntenia şi izbucnea conflictul ruso-turc (1806-1812, cel care avea să se încheie cu o pace care rupea Basarabia de Moldova şi o alipea Imperiului Ţarist), Gheorghe Solomon, de teama de a nu fi prins cu arcanul şi luat la armată, fuge din satul său şi se stabileşte tocmai în Moldova, în satul Bodeşti de pe lângă Buhuşi. Aici, pentru că ştia “psaltichia” şi “ceaslovul” şi se dovedise sprinten la minte, ajunge repede “pârcălabul”, adică primarul satului.

Capul uneia dintre marile familii de boieri din zona Bacăului – Lecca sau “Leculeştii” – apreciindu-i meritele, îl ia pe lângă el, îl mai trimite la nişte şcoli şi îl ajută de ajunge “cămăraşul Ocnelor” (şeful salinelor Statului), pentru ca mai apoi să ocupe funcţia de ispravnic al judeţului. Se spune că lui i se datorează construirea, în acel ţinut, a şoselelor sistematice, primele din Moldova.

Şi era abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea !

Tudor_Vladimirescu

În 1835, la numai 47 de ani, Gheorghe Solomon hotărăşte să se retragă din orice demnitate a statului, se pensionează şi primeşte o pensie de 150 lei. (În vremea asta, Oltenia natală cunoscuse revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi ravagiile Eteriei!). Se retrage tocmai la timp, pentru a nu fi amestecat în ţesătura de intrigi care izbucneşte sub domnia lui Mihail Sturdza. Solomon avea un bun instinct de apărare (ne amintim episodul cu fuga din Oltenia, pentru a nu fi trimis la oaste), aşa că nu se va implica nici în Revoluţia de la 1848…

De altfel, în 1841, holtei răscopt, la 53 de ani, acesta hotărăşte să se căsătorească cu dra Ana Palladi, din Bacău, pe atunci în vârstă de numai 16 ani. Credeţi că diferenţa aceasta de vârstă i-a împiedicat să cunoască fericirea? Dimpotrivă.

Au trăit împreună… 63 de ani. Adică până ce ea a împlinit 79 de ani, iar el 116. Abia în anii aceia, când deja intrasem în secolul XX, diferenţa de vârstă dintre ei nu mai era vizibilă !

Gheorghe şi Ana Solomon au avut împreună 7 copii şi un număr de cinci ori mai mare de nepoţi şi strănepoţi.

Pentru a-şi creşte copiii, vârstnicul soţ şi tată (dar tânăr pensionar) nu se putea mulţumi cu veniturile care-i veneau, lună de lună, din trezoreria statului. }n 1895, pe când era prim-ministru al României, prinţul Dimitrie Sturdza i-a tăiat pensia de 150 lei (considerând că trecuse prea mult timp de când acesta “păpa banii statului” – deja, 60 de ani!), ulterior el fiind reînscris ca pensionar, dar numai cu 10 lei pe lună.

Revenind însă la anii 40-50-60 ai secolului al XIX-lea, pe când avea grija celor 7 copii ai săi, să spunem că el a lucrat ba ca inginer hotarnic, ba ca veterinar, ori chiar avocat sau judecător de pace, construindu-şi o avere bunicică, pe care apoi a împărţit-o copiilor.

Gheorghe Solomon a fost contemporan cu câteva evenimente importante din istoria neamului: raptul Basarabiei (1812), revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), revoluţia din 1848, Unirea Principatelor (1859), abdicarea lui Cuza şi venirea Principelui Carol pe tronul Principatelor Unite (1866), prima Constituţie a României (1866), Războiul de Independenţă (1877-1878), declararea Regatului României (1881), răscoala de la 1907 etc. Ce va fi simţit acest om, văzând cum lumea se schimbă pe lângă el, cum România se modernizează?

Cum trec secolele – nu unul, nu două, ci trei secole a parcurs într-o viaţă de om!

revolutie 1848

Nepotul său, stabilit în Bucureşti, avea să-i poarte de grijă în ultimii ani de viaţă. Tot el avea să mărturisească presei avide de informaţii că bătrânul, în lunga-i viaţă, de două ori şi-a pierdut vederea şi de două ori şi-a recăpătat-o, trecând de la miopie la prezbitism şi invers, că a avut mintea limpede până în ultima clipă şi că, lucru curios, în ultima vreme parcă şi părul său – cărunt de mai mult de jumătate de viaţă, ­ începea să capete culoarea din tinereţe.

Moartea lui, care a venit într-una dintre zilele sfinte ale calendarului creştin, a fost privită ca un semn că Dumnezeu îl “slobozise” pe robul său şi că-i deschisese larg porţile Raiului.

Ion_Marinescu_Valsan_-_Batran_in_toiag

surse :

 

http://jurnalul.ro/calendar/matusalem-a-trait-in-romania-povestea-unui-roman-care-a-trait-124-de-ani-si-a-murit-in-ziua-de-craciun-acum-un-secol-632169.html  si  http://www.istorie-pe-scurt.ro/matusalem-de-romania/

23/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 505 alți urmăritori