CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Portretul odiosului criminal comunist ALEXANDRU NICOLSCHI (Boris Grunberg), vinovat de exterminarea în închisori a zeci de mii de români. VIDEO

CINE SUNT AUTORII HOLOCAUSTULUI ASUPRA ROMÂNILOR?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Boris Grunberg, alias Alexandru Nicolschi s-a născut la 2 iunie 1915, în Chişinău. Ca şi în cazul lui Teohari Georgescu, copilăria a fost una marcată de frustrări.

Mama, Rozalia, şi tatăl, morarul evreu Alexandru Grunberg, nu au putut să ofere condiţii prea bune micului Boris: morarul se îmbolnăvise, iar în familia sa domnea sărăcia.

Fără să strălucească la vreun obiect de studiu şi avînd mari dificultăţi atît cu achitarea taxelor şcolare, cît şi cu învăţarea limbii române, Boris a absolvit totuşi opt clase de şcoală în oraşul natal, după care, datorită piedicilor materiale, a fost nevoit să se angajeze în 1930 calfă într­un atelier de gravură în metal.

Peste un an, a intrat ucenic la un giuvaergiu, unde a lucrat pînă în 1937, cînd a fost recrutat. Şi­-a satisfăcut serviciul militar la Iaşi, în cadrul Regimentului 2 Transmisiuni, fiind lăsat la vatră la începutul anului 1940 cu gradul de caporal, absolvent al şcolii militare de telefonie.

Ocuparea Basarabiei în urma ultimatumului din 27 iunie 1940 şi instaurarea puterii sovietice în România de peste Prut nu l­au afectat deloc pe tînărul Grunberg, care activase încă din 1932 în rîndurile extremei stîngi, ocupînd chiar funcţii în ierarhia locală a UTC şi mai apoi în aceea a partidului comunist din Basarabia.

A şi fost arestat în martie 1933, fiind eliberat însă după 5 zile şi o corecţie serioasă. La instalarea sovieticilor în Basarabia, buna sa pregătire în domeniul telefoniei, cît apartenenţa la comunişti au dus la aprecieri din partea noilor autorităţi, Boris fiind angajat la centrala telefonică din Chişinău, ca tehnician.

A lucrat aici pînă în decembrie 1940, cînd, ca semn al încrederii pe care o aveau în el bolşevicii, a fost racolat la sugestia secretarului de cadre de la primăria oraşului, I.A. Efimov, de RAZVDEKA, direcţie din NKVD care se ocupa exclusiv cu activităţi de spionaj şi a fost trimis într­un centru de instruire a spionilor, înfiinţat la Cernăuţi.

Într­o autobiografie din 1944 prezintă succint pregătirea sa ca spion: „în luna decembrie am fost trimis la lucru într­o altă instituţie”. Instruirea agentului Boris Grunberg, alias Nicolschi, a constat în 60 de lecţii a cîte trei ore fiecare, la sfîrşitul acestora el fiind oarecum familiarizat cu realităţile din România, învăţînd să se poarte pe stradă, în restaurante, trenuri, hoteluri etc.

Pe 2 aprilie 1941, într­o cameră a hotelului „Palace” din Cernăuţi, Boris Grunberg, îmbrăcat în uniforma celor din Narodnîi Komisariat Vuntrenîh Del (Comisariatul Poporului Pentru Afaceri Interne, prescurtat NKVD) primea de la instructorul său, căpitanul Andreev, 500 de ruble ­ un fel de indemnizaţie, înainte de a fi trimis în prima sa misiune: spionaj pe teritoriul românesc: „în luna mai 1941 am plecat cu o misiune în România.

Cînd am fost prins, ca să­mi pot ascunde trecutul şi misiunea, mi­am schimbat numele în Nicolschi Alexandru Sergheevici, originar din Tiraspol. Sub acest nume am fost cercetat de organele Biroului II Contrainformaţii de la Bucureşti şi sub acest nume mă recomand pînă astăzi, 14 octombrie 1944”. Autobiografia de mai sus e semnată de Alexandru Nicolschi.

Nicolschi trecuse în România în noaptea de 26 mai a anului 1941, cu acte false pe numele de Vasile Ştefănescu. La numai două ore după intrarea frauduloasă pe teritoriul românesc, a fost găsit de doi grăniceri dormind într­o căpiţă de fîn.

La ancheta preliminară, acesta avea să le declare ofiţerilor români de contrainformaţii:

„Eu, fiind decăzut din punct de vedere fizic şi moral, am mers numai o mică distanţă, nu ştiu cît, şi am hotărît să nu merg mai departe” (înainte de a trece graniţa, chefuise alături de căpitanul Andreev, în casa cîrciumarului evreu din Proboteşti).

În raportul care i s­a întocmit la pichetul de grăniceri Hilişeu­Curt, grănicerii care l­au prins povestesc că suspectul, după ce a fost observat dormind în căpiţa de fîn, la numai două ore de graniţa cu URSS­ul, a încercat să se ascundă, lungindu­se într­o văioagă, printre bălării.

În timpul interogatoriilor, s-a prezentat drept Alexandru Nicolschi. Chestionarele îl descriu astfel: „Talia 1.70m, părul castaniu, sprîncenele castanii, fruntea lată, ochi căprui, nas potrivit, bărbia ovală, faţă smeadă, fără semne particulare”. Ancheta s­-a derulat cu repeziciune.

Probele administrate fuseseră adunate în Dosarul de trimitere în judecată 1358/41. După trecerea lor în revistă, procurorul a cerut în baza acestora pedepsirea exemplară a lui Alexandru Nicolschi, dovedit ca spion, mergîndu­se pînă la condamnarea la moarte, întrucît delictul de care s­a făcut vinovat este deosebit de grav, mai ales într­o vreme în care războiul bate la uşă.Găsindu-i-se circumstanţe atenuante, a fost condamnat prin sentinţa cu nr. 481/7 iulie 1941 la muncă silnică pe viaţă, pentru spionaj.

A fost transferat la sfîrşitul lunii septembrie 1941 în închisoarea din Aiud, unde îşi ispăşeau pedeapsa ruşii depistaţi ca agenţi secreţi infiltraţi pe teritoriul nostru. Aici era cît pe ce să fie acuzat pentru tentativă de evadare: foştii deţinuţi de drept comun din celula în care fusese băgat Nicolschi slăbiseră zăbrelele ferestrei.

Numai bunăvoinţa şefului închisorii nu a dus la un deznodămînt nefericit pentru el. Curînd, fostul spion a ajuns chiar un protejat al conducerii, fapt datorită căruia ulterior, sub comunişti, comandantul Penitenciarului Aiud şi familia acestuia au fost protejaţii lui Nicolschi, deşi acesta figura pe listele negre ale Securităţii.

Porţile închisorii Aiud s­au deschis pentru agenţii serviciilor secrete sovietice în 28 august 1944, la cinci zile după insurecţie. Atunci, părăsea Aiudul îndreptîndu­se direct către Bucureşti şi Alexandru Nicolschi.

În interviul pe care realizatorii serialului „Memorialul durerii” au reuşit să i­l ia în 1991, Alexandru Nicolschi, ajuns la 76 de ani, arătîndu­se sacîit de acuzele care i se aduceau pentru exterminarea în închisori a miilor de români, a dat din mînă a lehamite şi a răpuns: „Lăsaţi că ştiu foarte bine cum a fost acolo.

Am stat şi eu la închisoare!”. Nu a precizat că pentru spionaj în favoarea URSS­ului.

Alexandru Nicolschi a avut o ascensiune fulgerătoare în aparatul represiv comunist. Imediat după ce a dezbrăcat zeghea, a fost încadrat ca ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de Luptă Patriotică, organizaţie paramilitară a partidului comunist.

La 17 octombrie 1944 locuia la Bucureşti, la fostul hotel „Paris” din strada Academiei.

Într­o „adeziune” semnată la această dată, pentru a putea fi încadrat în Direcţia Generală a Poliţiei, afirma: „Vreau să lupt în cadrul Partidului Comunist Român, pentru dezrobirea clasei muncitoare, pentru dreptatea socială, să construim o societate nouă, unde să nu existe exploatarea omului de către om”.

Succesele sale în organizarea grupurilor de provocatori comunişti înarmaţi, avînd scopul de a dezorganiza, dezbina şi intimida, acţiuni încununate de instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, i­au adus promovarea, Nicolschi fiind numit în funcţia de şef al Corpului de Detectivi din Direcţia Generală a Poliţiei.

Acest organism era direct subordonat fruntaşilor comunişti şi consilierilor sovietici în „probleme contrarevoluţionare” (în fapt, agenţilor NKVD).

La 1 septembrie 1946 a fost numit în funcţia de Inspector General la Direcţia Poliţiei.

Tot atunci, Nicolschi se mută din camera de hotel într­o casă arătoasă de pe strada Al. Donici, la numărul 39 şi se căsătoreşte cu Iozefina Marcovici, militantă comunistă angajată în Direcţia Generală a Poliţiei: el avea 32 de ani şi ea 40. Alexandru Nicolschi munceşte pînă la epuizare, afirmînd deseori în şedinţele de partid „dorinţa de a participa la lupta dreaptă a proletariatului, pentru dezrobirea din jugul capitalist şi construirea socialismului”, în timp ce ordona sau aviza zeci de mii de arestări şi deportări, sau racola şi pregătea viitoarele cadre de nădejde ale Securităţii.

Între timp, prin reorganizarea şi modernizarea aparatului represiv comunist, conform noilor structuri, Nicolschi devine Inspector General al Poliţiei de Siguranţă în 17 aprilie 1947 şi mai apoi, la 1 septembrie 1948 ­ după încheierea fazei de „gestaţie” a instituţiilor comuniste ­ este numit subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Trecuseră abia trei ani de cînd dezbrăcase zeghea Aiudului, unde îşi ispăşea pedeapsa pentru spionaj în dauna intereselor României. Partidul îi aprecia activitatea.

Într­o caracterizare a Biroului Organizaţiei de Bază nr. 9 din cadrul MAI, unde era înscris, se spune: „Alexandru Nicolschi are muncă de conducere în Direcţia Generală a Securităţii Poporului din 1945 şi pînă în prezent. Munca profesională şi­a însuşit­o bine. Este vigilent faţă de duşmanii Partidului şi ai clasei muncitoare. Este ridicat politiceşte şi are cunoştinţe.

Este uneori nervos şi distant. Din cauza muncii profesionale de care este absorbit, nu participă regulat la şedinţele de partid. În general este un tovarăş de încredere şi cu multă putere de muncă. În munca sa din mai a adus multe servicii cauzei partidului”.

După numirea ca subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 1 septembrie 1948, Alexandru Nicolschi a devenit prin puterea discreţionară a aparatului represiv pe care­l dirija, unul dintre cele mai temute vîrfuri ale noului regim.

Îndepărtarea Anei Pauker şi a grupării ei de la conducere cu acordul Moscovei l­-a găsit pregătit: nu a ezitat să ordone arestarea şi anchetarea chiar şi a unuia dintre foştii săi protectori, Vasile Luca, precum şi a ex­ministrului de interne Teohari Georgescu.

În calitatea sa de fost agent sovietic, subdirectorul Securităţii poporului a fost şi unul dintre pilonii agenturii KGB care funcţiona pe teritoriul românesc.

În 1968 avea să iasă la iveală că Pintilie şi Nicolschi ordonaseră în 1949 instalarea de microfoane chiar şi în locuinţa şi biroul lui Dej (ASRI, fond D, dos.9604, f.4).

nicolschi 3

Participase la instructaje KGB în Bulgaria şi Polonia, primind misiunea de a supraveghea obedienţa noilor conducători. În ceea ce priveşte „munca” sa depusă în acţiunile de reprimare duse la capăt de Securitate, ea a fost deseori recompensată: Nicolschi primea, la scurtă vreme după înfiinţarea Securităţii Poporului înalta şi nou creata distincţie „Steaua Republicii”.

Asta, deşi nu renunţase la cetăţenia sovietică, după „redobîndirea” celei române.

De la crearea Securităţii poporului şi pînă în 1953, Nicolschi a fost subdirector al acesteia. În 1953, în urma „succeselor” dobîndite a fost promovat, devenind secretar general al MAI.

Între timp, a absolvit şi o facultate (Institutul de Studii Economice din Bucureşti, promoţia 1959).

În 1961, pe 31 ianuarie, prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri, Nicolschi a fost trecut în rezervă cu gradul de general locotenent cu drept de a purta uniforma. Avea 46 de ani.

Îndepărtarea sa din Securitate se datorează afirmării naţional-comunismului. Ca şi Pintilie Gheorghe, pînă în 1989 s-a aflat sub supravegherea foştilor săi colegi, pentru a nu putea lua legătura cu agentura KGB din România.

I se fixase o pensie substanţială (4200 lei) şi trăia într-un apartament luxos din str. Olga Bancic nr.7, care îi fusese repartizat încă din vremea în care era subdirector al Securităţii Poporului.

În toamna anului 1991, Procuratura Generală, în urma sesizării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, instrumentează un dosar penal, după o prealabilă documentare care dezvăluie abuzurile în funcţie şi crimele lui Alexandru Nicolschi. Între timp, în două interviuri acordate presei, Nicolschi îşi clamase nevinovăţia, susţinînd că el a luptat doar împotriva legionarilor şi a fasciştilor.

Cu toate acestea, Direcţia I de cercetări penale a Procuraturii Generale a emis în 15 aprilie 1992 o citaţie pe numele său, pentru audieri. În aceeaşi zi, citaţia era înmînată personal lui Nicolschi de procurorul Şerban Niculescu.

Pe 16 aprilie, în zori, cu o zi înaintea termenului de prezentare la Procuratură, Alexandru Nicolschi a murit în somn, în urma unui infarct, după constatarea medicului legist. Vineri, 17 aprilie, Procuratura a procedat la recunoaşterea cadavrului. Acesta era întins pe o masă din sufragerie.

Iozefina, soţia defunctului, în vîrstă de 85 de ani înnebunise. Ţipa, cerînd ca acel străin mort în casa ei să fie scos afară. Generalul a fost incinerat a doua zi la crematoriul „Cenuşa”.

(vezi Marius Oprea, O biografie a terorii: de la spionul sovietic Grunberg la securistul Nicolschi, în Cuvîntul, nr.113 – 117, martie – aprilie 1992 şi Istoria secretă. Viaţa securistului Alexandru Nicolschi, în Lumea liberă, New York, nr. 553 – 559, mai – iunie 1999. De asemenea, D.Jela, Lexiconul…, p.199-202. Se cuvine să corectăm afirmaţia autoarei, potrivit căreia „în 17 aprilie 1992, cînd era aşteptat la Procuratură, familia lui s-a prezentat cu un certificat de deces.

Nu cunoaştem însă pe nimeni care să-i fi văzut corpul neînsufleţit”. Întrucît am colaborat la instrumentarea dosarului Nicolschi, pot certifica faptul că moartea a fost verificată de procurorul Niculescu.

De altfel, o fotografie a lui Nicolschi pregătit pentru incinerare a apărut la vremea respectivă în revista „Zig-Zag”).

Un studiu amplu (48 p.) poate fi citit aici:  NICOLSCHI ALEXANDRU (GRÜNBERG BORIS) – ilegalist comunist, spion sovietic, general de securitate, unul din autorii morali ai reeducărilor prin tortură

 

 

 

 

un articol de istoricul Marius Oprea

 Sursa: https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2015/08/11/cine-sunt-autorii-holocaustului-asupra-romanilor

 

 

 

 CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/03/30/povestea-sovietelor-un-film-cutremurator/

 

 

 

 

 

VIDEO:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

20/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea Brăilei, oraşul cu salcâmi de la Dunăre

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Brăila a avut un  trecut zbuciumat şi o istorie care încă nu a fost uitată de braileni.

 

 

 

Ce ştim despre Brăila?

 

     Brăila este un municipiu în sud-estul României, nord-estul regiunii istorice Muntenia, reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor date oficiale ale Institutului Național de Statistică, populația orașului era, în anul 2011, de 180.302 de locuitori, fiind al 11-lea oraș din țară după numărul de locuitori.

Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail.

În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România.

Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraș, care cunoaște multe modificări și realizări: pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraș porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înființarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme și a unui teatru, deschiderea unei școli de fete, a unui gimnaziu și construirea docurilor, a căilor ferate și a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în țară betonul armat.

În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul și becul electric. Se dezvoltă puternic învățământul și cultura sistemul bancar, susținute de comerțul înfloritor.

După ocupația din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populația așezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea prețul cerealelor în Europa, la Bursa Agricolă.
  Cu siguranţă v-am pierdut în privinta istoriei.. defapt ea este prezentată pe multe site-uri , astfel încât dacă doriţi să aflaţi mai multe legate de evoluţia acestui oraş accesaţi link-ul :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Br%C4%83ila”.

Ce nu se ştie despre Brăila  ?

Câteva lucruri, care desigur aparţin Brăilei ,  continuă să impresioneze prin existenţa lor. 

În prim plan  este vechiul  Castel de apă, unic în ţară,  altădată un punct de atracţie inedit, pentru toti cei care vizitau orasul. Astazi este părăsit.

Neputincioasa, ruginită, cu geamurile sparte, construcţia pare că se târăşte spre cer, într-un gest neîncheiat de decenii întregi.

 

Picture

 După cum arată Analele Ministerului de Lucrări Publice din 1893, un prim proiect al construcţiei, realizat la vremea aceea de arhitectul Elie Radu, şeful Serviciului de Studii şi Construcţii, înfăţişa clădirea în locul ocupat acum de Palatul Agriculturii, în mijlocul fostei pieţe Sf. Spiridon.

Castelul de Apă, ce avea să alimenteze aproape jumătate din populaţia Brăilei, a fost construit de Primarie abia pe la 1910.

Era cel mai mare castel de apă din ţară, cu o capacitate de 1200 metri cubi.

După ce a încetat să mai fie sursa de apă a oraşului, clădirea a căpătat diferite întrebuinţări, ajungând în anii de dinainte de revoluţie să fie unul dintre cele mai căutate restaurante din oraş.

 

Nava Borcea, se pare că este prima navă cu propulsie proprie construită de inginerii navali români, în România, conform unei declaraţii date de inginerul Dorin Buca, directorul adjunct al Şantierului Naval din Brăila “Este primul vapor construit de inginerii ro­mâni, care până atunci construiseră doar barje, şlepuri, mici ambarcaţiuni, şi este spre lauda lor, că după aproape 100 de ani încă mai func­ţionează cu piesele originale”.

 

 

 

 

 

 

    Vaporul cu zbaturi Borcea, era  prima nava construită în România şi în acelaşi timp ultima navă cu zbaturi construită în Europa.

 

 Brăila este unul dintre primele oraşe româneşti care au beneficiat de iluminatul public cu lămpi de petrol (1858).

Marele inginer constructor Anghel Saligny a folosit pentru prima oară betonul armat la construcţia de cheiuri şi dane pentru Portul Brăila (1883-1892).

 

 

Vaporul cu aburi Orient este prima navă românească ce pleacă de la Brăila pe Dunăre cu transport de pasageri (1895).

 

 

Tot la Brăila s-a pus în funcţiune prima uzină electrică, la numai 13 ani dupa inventia lui Edison si a avut tramvai electric; (1901).

O fabrica de celuloza din stuf –prima incercare de a valorifica stuful  din balta  Brăilei, este deschisa tot la Braila in 1906. 
 

Acest oraș despre care nu multă lume a auzit lucruri frumoase, de laudă, a oferit culturii romanești nume mari  precum Nae Ionescu, Hariclea Darclee, Ana Aslan, Maria Filotti, Panait Istrati, Mihail Sebastian, Fănuș Neagu sau Gheorghe Munteanu Murgoci.

 

  Ana Aslan specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988).

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital.

 

 

  Nae Ionescu a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism.

 

 

 

A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

 

 

 

  Hariclea Darclée, una dintre personalitățile muzicale cele mai importante ale României, s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene.

Mama Haricleei Darclée, Maria Haricli, născută Aslan, nepoată directă a domniței Mavrocordat, păstra în totalitate amprenta originilor ei nobile, iar tatăl, Ion Haricli, era mare proprietar în Teleorman.

Așa cum scria N. Carandino în cartea Darclée. Viața de glorie și de pasiune a unei mari artiste, la nașterea ei s-a prezis că “duduia va călători mult și va fi mereu în sărbătoare”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În copilărie, Hariclea a fost la un pas de a muri de febră tifoidă. În februarie 1881, ea s-a căsătorit cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary.

În 1886 pleacă la Paris, unde se luptă din greu cu neajunsurile, deși primea de-acasă câte 500 de franci pe lună. Nici măcar nașterea fiului ei, Ion, nu o abate din drum, continuând să ia lecții de canto. “Am făcut progrese și sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit” scria Darclée familiei

  Maria Filotti  a fost o actriță și directoare de teatru din România. Jocul său a îmbinat forța temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului.

A jucat în 167 de piese dintre care în 45 a deținut roluri principale, unele alături de marii înaintași ca, Nottara, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu. A avut parteneri admirabili Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu, Tony Bulandra.

 

 

 

 

 

Rolurile au fost multe și variate, pe registre multiple, de la ingenue până la femei fatale, regine, personaje clasice, personaje de legendă, cochete și, „din când în când … câte un om adevărat”.
  Timp de trei decenii a fost profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică București.
  Din 1930 a fost aleasă președinta Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici, a fost membră, ca reprezentantă a României, în Comitetul Internațional al Societății Universale de Teatru și societară de onoare a Teatrului Național București.
 

Panait Istrati a fost un scriitor român de limbă română și franceză. Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa, prin care a trecut de-a lungul vieții.

 

 

 

 

 

 

Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

  Mihail Sebastian a fost un romancier și dramaturg român.. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin legislația antisemită de la începutul anilor ’40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu.

 Piesa  lui Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a  fost nevoit sa foloseasca  un al doilea pseudonim, Victor Mincu.

 

 

 

 Fănuș Neagu a fost un  memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri.

 

 

 

 

 

A îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 și membru titular în anul 2001.

 

 

 

 

  

Sculptorul   român Nicăpetre (numele real: Petrică Bălănică); (n. 27 ianuarie 1936, Braila –  m. Canada 21 aprilie 2008).

A realizat decorația exterioară de la sediul primăriei Tg.Jiu; (32 capitele).

 

 

 

La 15 iulie 1980,   a părăsit România, iar creația sa  realizată între 1962 – 1980, a rămas în atelierul din Bariera Vergului, Intrarea Mieilor nr. 10, care a fost devastat după refuzul artistului de a reveni în țară.

Plecarea din România i-a fost favorizată de invitația la Simpozionul de sculptură în marmură de la Skironio (Grecia), organizat de soția sculptorului Costas Polichronopoulos, în memoria acestuia.

După o scurtă perioadă petrecută în Grecia și în Italia, în iulie 1981 Nicăpetre emigrează în Canada, la Toronto.

Deși a fost obligat să lucreze ca dulgher sau vopsitor pentru a supraviețui, artistul a continuat să deseneze (ciclul Artistul și Natura), să picteze (ciclul Livezi înflorite), să scrie (volumul autobiografic Brăilița – Downtown – via UAP) și să cioplească în parcuri, în locuri izolate, trunchiuri de copaci răsturnați de furtună și din ce în ce mai rar, în piatră.

In 1982 a reușit să expună în Toronto, pictură și sculptură la Columbus Center, iar în 1985, a deschis expoziția personală de sculptură la Goethe Institute.

Acesta a fost începutul unei intense activități expoziționale care îi va aduce recunoașterea internațională.

Nicăpetre s-a impus prin varietatea tehnicilor, a genurilor și prin complexitatea operei sale, prezentată în galerii și în alte spații culturale de referință din Canada, SUA, Japonia, Grecia, Germania, Austria.

În 1991 a fost distins cu Marele Premiu la Concursul Internațional de Sculptură Henri Moore de la Hakone (Japonia).

Lucrarea premiată, Adam și Eva, sculptată în marmură, a intrat în colecția Muzeului Regal din Tokio.

În 1993 a obținut Premiul Juriului la a II-a ediție a Concursului Internațional de Sculptură organizat de Universitatea din Birmingham – Alabama, SUA.

Lucrarea sa Invocație, sculptată în lemn, a fost cumpărată pentru colecția Universității.

În 1995 a participat cu lucrarea în lemn, Devenire, la Expoziția Trienală de Sculptură de la Osaka.

Alte lucrări monumentale sculptate de Nicăpetre sînt instalate în parcuri culturale și spații publice din lume.

Pentru Centrul Cultural Românesc din Hamilton (Canada) a sculptat portretele lui Mihai Eminescu (în 1989) și Nae Ionescu (în 2000), ambele în marmură, bustul lui Horia Stamatu (în 2001) în marmură, portretele lui Aron Cotruș (în 2002) și Mircea Eliade (2005), în bronz.

În vara anului 2004, Nicăpetre s-a reîntors pentru un stagiu de lucru la Brăila.

A desenat alte variante ale temei Artistul și Natura, a modelat în lut bustul filosofului Petre Andrei și a publicat Nicăpetre despre Nicăpetre, volum alcătuit din fragmente selectate din autobiografia Brăilița – Downtown via U. A. P.

 

 

 

 

 

 

Pentru a afla alte lucruri mult mai interesante despre Ana Aslan accesati link-ul urmator care va va prezenta viata acesteia Viata Anei Aslan.. partea necunoscuta

Pentru a vizualiza un interviu cu Fanus Neagu , accesati link-ul urmator Interviu Fanus Neagu

 

Tot despre Braila….  Cum a nimerit orbul  Braila.

Aţi auzit vreodată de zicala <<e imposibil să nu găseşti drumul, când până şi orbul a nimerit Brăila>> ?

V-aţi înterbat vreodată de unde provine? O parte din localnici sunt de părere că zicala s-a născut datorită faptului că Brăila era singurul port în acea vreme, deci singura cale comercială cu deschidere spre Dunăre şi mare.
Alţii admit existenţa unei legende care spune că în aces oraş micuţ de pe malul Dunării s-a născut un băieţel orb.

Părinţii l-au crescut bine şi au încercat să-i facă viaţa cât mai plăcută şi mai frumoasă. O singură dorinţă avea însă acest băiat, aceea de a merge la o apă curgătoare.

Anii au trecut fără ca el să-şi poată îndeplini visul, până când într-o zi s-a gândit să plece singur şi să ajungă la acea apă.

A întrebat în jurul lui cum ar putea să găsească drumul şi cineva i-a spus să meargă încet şi să încerce să ţină drumul drept fără a se abate de la cale, iar la capătul drumului va găsi apa la care dorea să ajungă. Astfel, el a mers până când, într-un târziu a ajuns la Dunăre.

Legenda s-a născut datorită topografiei acestui oraş deoarece toate străzile principale sunt circulare, ele plecă de la Dunăre şi ajung tot acolo. Din orice parte a oraşului aţi pleca veţi ajunge înapoi trecând pe lângă Dunăre. 

Legenda lui Codin,a fost un  personaj de roman sau o persoană reală?

Precum Terente şi tanti Elvira, Codin a lui Panait Istrati este de asemenea o personalitatea simbolica a acestui oraş.

Deşi este un personaj al unui roman, conf. univ. dr. Zamfir Bălan, directorul adjunct al Muzeului Brăila, editor al operelor istratiene, afirmă faptul că a existat un tâlhar pe nume Călin care l-a inspirat pe Istrati în opera sa.

Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani. Mustaţa o avea neagră, iar părul soios. Şi-a omorât tatăl, iar pe mama, Anastasia, o bătea periodic şi o trimitea pe „pietroiul” din faţa porţii. Uriaşul şi-a omorât chiar şi fratele de cruce, pe Tănase. L-a omorat şi pe prietenul care i-a întins un păhărel la nevoie, Alexe, care tânjea dupa frumuseţea iubitei lui, Irina”, cel puţin aşa spune legenda. Totuşi, a rămas în memoria brăilenilor ca „Uriaşul din Port”.

Ca el, mulţi alţii în Brăila, însă Codin, ca şi Terente, a dat identitate locului.

Alături de acesta, varianta vulgară a eroului pozitiv care a marcat viaţa socială a Brăilei în perioada interbelică, personajul Codin reprezintă o altă emblemă a spiritului brăilean, într-o variantă literară, pe care, cu iscusinţă, Panait Istrati a reuşit să-l impună în memoria culturală naţională şi nu numai.

Cei doi au îngrozit România prin faptele lor. Au tâlharit, au furat, au falsificat, au ucis chiar.

Au fost celebri şi de temut în vremea lor.
Codin a trăit în Comorofca, mahalaua brăileană, înainte de primul Război Mondial. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gătit în straie de sărbătoare, luxos.

De statură atletică, omul stătea rezemat într-un cot şi surâdea binevoitor.

„Mustaţa o avea neagră şi tare răsucită, părul soios de unsoare parfumată şi pieptănat mitocăneşte” – aşa îl descrie Panait Istrati pe Codin, în opera cu acelaşi nume.

Descrierea se pare că este insipirtă după prima întâlnire a autorului cu Călin.
Istrati l-a cunoscut pe tâlhar în cartierul „cuţitarilor” din Brăila, Comorofca, la vârsta de 12 ani.

Codin era o legendă încă de pe atunci: „ieşise din închisoare, era spaima mahalalei, căuta cearta unora şi altora şi dădea cu cuţitul”.

Tâlharul plecase de acasă, dintr-un sătuc aflat pe malului Ghecetului, la vârsta de 13 ani, iar în viziunea lui Istrati, Codin era uriaşul portului, „prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de muncă, prin tăria lui la bătaie, prin anii lui de puşcărie”.
Deşi a trecut mult timp de atunci, Codin a rămas în amintirea bătrânilor din Comorofca de azi: „Eu ştiu că el bea la cârciuma Anghelinei, aflată şi astăzi pe picioare.

Era un individ foarte înalt, se zicea că era cel mai înalt din Brăila”, a spus un localnic.

Reprezentând astfel o emblemă a „oraşului cu salcâmi”.

 

Surse:

http://www.istoria-romanilor.com/tot-despre-braila-orbul-a-nimierit-braila/2015/03/03; http://brailaolegenda.weebly.com/istoria-brailei-asa-cum-nu-o-stim.html

20/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 20 aprilie in Istoria Românilor

 
 
  
 

 
 
 
ISTORIA ROMÂNILOR – 20 aprilie  

 

 

 

 

 

 

1517: Începe domnia lui Ștefăniță Vodă în Moldova (1517–1527).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Ștefăniță Vodă cel Tânăr, sau Ștefan al IV-lea al Moldovei, (n. 1506 – d. 14 ianuarie 1527, Hotin), a fost domnitor al Moldovei între 20 aprilie 1517 si 14 ianuarie 1527. Era fiul lui  Bogdan al III-lea cel Orb (1470- 1517) si nepotul lui Stefan cel Mare si Sfant.Deşi, la moartea părintelui său avea 10 ani, a fost ales domnitor si  vreme de şase ani domnia lui a fost tutelată de marele portar Luca Arbore.

În 1523, în urma intrigilor de curte, Ştefăniţă vodă, fire nestăpînită, i-a decapitat pe „povăţiitorul” său Luca Arbore și pe  fiii acestuia.Domnia lui Ştefăniţă a durat sub semnul cruzimii, astfel ca din 1523 boierii au început să părăsească Moldova, adăpostindu-se în Polonia, Transilvania și Valahia.

Vechii dregători au fost înlocuiți, iar ridicarea boierilor împotriva „tiranului” a devenit o mișcare organizată.A intrat în conflict cu domnul Valahiei, Radu de la Afumați, din cauza unui aranjament potrivit căruia Ștefăniță urma să se căsătorească cu Ruxanda, fiica  lui Neagoe Basarab.

Cu aceasta se însurase  insa  Radu de la Afumați în ianuarie 1526.Lui Ștefăniță îi rămînea Stana, o alta fiică a lui Neagoe vodă, pe care insa n-o voia. Ștefăniță a năvălit asupra Valahiei in 1526 , „băgînd spaima în munteni”, după care a mai purtat încă două bătălii cu acest vecin.  Pînă la urmă neînțelegerea a fost remediată, Ștefăniță căsătorindu-se cu Stana.

Ştefăniţă vodă a murit la Hotin la 14 ianuarie 1527 si este înmormântat la Manastirea Putna.Unele letopiseţe ne spun că el a fost otrăvit de soţia sa, munteanca Stana, care apoi a fugit în Valahia. 

Doamna Stana, cu care Ștefăniță nu a avut urmași, s-a călugărit si a murit în februarie 1531. 

 

 

 

 

 

 

1829: Apare la Bucureşti primul periodic din Valahia, Curierul românesc, editat de Ion Heliade Rădulescu.

Seria a I- a acestei publicatii va fi editata până la 1 mai 1848 iar  seria a II- a de la 11 decembrie pana la  25 decembrie 1859.

 

 

 

Ion Heliade-Rădulescu, scriitor român

Ion Heliade-Rădulescu, scriitor român

 

 

 

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti), a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat unul dintre cei mai importanti ctitori din cultura română prepaşoptistă.

Gazeta Curierul Românesc a pus bazele presei românești fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată. Primul număr a fost difuzat în special prin librarul Iosif Romanov.

Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, care a obținut si aprobarea pentru apariția gazetei. Inițial, aceasta trebuia să poarte numele de Curierul Bucureștilor.

În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice și militare, articole și note de îndrumare, cuprinzând noțiuni elementare de istorie, geografie, comerț, economie, industrie etc.

Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor in lume; înștiințări „din lăuntru”; înștiințări „din afară”; informații despre „mezaturi”, plecări și sosiri de demnitari la Bucuresci; știri „despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor”.

În anul 1837, ziarul a început să publice un supliment numit Curierul de ambe sexe, magazin cultural cu o componentă feminină.

Curierul Românesc (in Muntenia) și Albina Românească (in Moldova), au fost anticipate de alte ziare românești, cel dintâi chiar pe teritoriul Moldovei, Couriere de Moldavie, editat în 1790, într-o ediție în limba franceză, dar și într-o  ediție în limba română despre care nu se mai știe sigur si  în orice caz nu s-a mai păstrat.

Ziare românești au apărut înainte de 1829 și la Cernăuți, în 1820 – „Crestomaticul românesc”, la Buda în 1821 – „Biblioteca românească”, si  la Leipzig, în 1827 – „Fama Lipschi pentru Dacia”.

Unii cercetători susțin că actul de naștere a presei românești ar trebui identificat cu apariția, la Brașov, în 1731, a Calendarului tipărit de dascălul Petcu Șoanul, motivând că și acest fel de publicație „poate avea o anumită periodicitate”.

 

 

 

 

 

 

 

1839: S-a nascut  la Sigmaringen, in Germania, Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, (pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen) , domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România, după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protectorul și președintele de onoare al acestei instituții.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii.

A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas pana in zilele noastre una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării.

După războiul ruso-româno- turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care a legat noua provincie de restul țării.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

A decedat la 10 octombrie 1914, la Sinaia.

 

 

 

 

1870: În România,  vine la guvernare cabinetul prezidat de Emanoil (Manolache) Costache Epureanu.

 

 

 

 

1884: S-a născut Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha, sora reginei Maria a României; (d. 1966).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1893: A decedat la Sibiu, George Barițiu,  om de cultură, istoric și publicist român transilvănean, conducător al luptei de emancipare națională a românilor ardeleni, întemeietorul presei românești din Transilvania; (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj).

 

 

 

În anul 1838 a întemeiat la Brașov, Gazeta de Transilvania, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei. În același an a început la Blaj publicarea Foii pentru minte, inimă și literatură, una dintre primele reviste literare românești. Difuzarea lor peste munți era asigurată de prietenul sau librarul Iosif Romanov.

George Bariț fost una din figurile cele mai importante ale Revoluției de la 1848 în Transilvania. În 1861, din inițiativa sa și a canonicului Timotei Cipariu, a luat ființă Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra). A fost mai întâi secretar, apoi președinte al Astrei,  asociație care  a editat începând din 1868 revista Transilvania, pe care a condus-o între 1868 și 1889.

Colectivului redacțional al revistei Transilvania i se datorează editarea primei enciclopedii românești, apărută în trei volume la Sibiu, între 1898 și 1904.

George Bariț a publicat tot la Sibiu, tot în trei volume, între 1889 și 1891, principala sa operă, initulată Părți alese din Istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă.

A fost membru fondator al Societății Literare Române (1866), precursoarea Academiei Române. În anul 1893 a devenit președinte al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

1894: la Bucureşti, are loc Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.).

 

 

 

 

 

1921: România a semnat „Convenția și Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes național”, precum și „Convenția și Statutul asupra libertății tranzitului”, adoptate în cadrul Conferinței de la Barcelona.

 

 

 

 

1933: Postul public de radio românesc efectueaza  de la Sofia, din Bulgaria, prima retransmisie internaţională: spectacolul susţinut la Sofia de Corul „Cântarea României”, sub bagheta lui Mihai Botez.În acelaşi an au mai fost efectuate transmisii directe de la Viena, Belgrad şi Varşovia.

 

 

 

 

 

1938: A fost dizolvat partidul naționalist român „Totul pentru țară”.

 

 

 

 

 

1943: Într-o scrisoare adresată mareșalului Ion Antonescu, Constantin I.C. Brătianu și Iuliu Maniu protestează împotriva intenției de a angaja România într-un război direct contra marilor democrații occidentale.

 

 

 

 

 

1947: Presa anunță punerea în circulație a bancnotelor de 1 milion de lei, eveniment ce marchează creșterea vertiginoasă a inflație

 

 

 

 

Image

 

 

 

 

 

1949: S-a născut  poetul român Mircea Florin Șandru.

 

 

 

 

1950: In România comunizata incepe naționalizarea unei părți a fondului de locuințe de la orașe.

 

 

 

 

 

1950: Echipa României se clasează pe primul loc la Campionatul mondial de dezlegări de probleme de șah.

 

 

 

 

1968: A decedat  scriitorul si traducatorul Adrian Maniu (n. 6 februarie 1891, București), membru corespondent (din 1933) al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

 

 

 

 

1970: Moare la Paris, Paul Celan, poet evreu originar din  Romania, (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel); (n.  23 noiembrie 1920 la Cernauti, in Bucovina).

 

 

 

 

 

 

 

 

  A scris în limba germană și a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka. A colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20.

Pseudonimul  „Celan” provine din  anagramarea numelui său de familie, Antschel.

 

 

 

 

 

1974: S-a născut Adrian Ilie, fost fotbalist la Steaua și in  echipa națională.

 

 

 

 

 

 

2002: A murit   solistul de muzică populara, Drăgan Muntean; (n. 1955).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2008: A decedat Monica Lovinescu, ziaristă, critic literar și cunoscută comentatoare la Radio Europa Libera , fiică a criticului Eugen Lovinescu; (n. 1923).

A fost o autoritate în materie de literatură română contemporană.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist.

După 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea „Teze și antiteze la Paris”.

Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții.

Angajamentul sau ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris.

Prin publicitatea făcută disidenților români în presa internațională, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au contribuit la ameliorarea tratamentului acestora de către autoritățile de la București.

După Revoluție, au ales să rămână în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

Sfantul Teotim, Episcopul Tomisului

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Teotim, Episcopul Tomisului

 

 

 

 

 

 

 

La 20 aprilie calendarul ortodox pomeneste pe Sfantul Teotim, episcopul Tomisului, numit si Teotim I, “scitul“ sau “filosoful“. Acest sfant daco-roman, originar din Dacia Pontica, a trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si la inceputul celui urmator, pastorind cetatea de la Marea Neagra, in jurul anilor 380 – 395.

Detalii despre viata sa ne-au ramas din scrierile unor importanti autori ce au trait in perioada sa. Astfel, Fericitul Ieronim il mentioneaza pe la anul 392 cu titulatura de „Scythiae Tomorum episcopus”. Despre Sfantul Teotim I, istoricul bisericesc Sozomen scria ca ducea o viata ascetica, purta plete lungi si se bucura de calificativul de „filosof”. Sfantul Teotim poseda si practica intr-adevar acea „monastica philosophia”.

Dar, el nu a fost numai educat in filosofia monahala, care presupunea a iubi si a practica intelepciunea trairii monahale, adica „asceza”, ci si in cultura si filosofia greaca. Un alt scriitor crestin, Socrate, spunea despre Sfantul Teotim ca „era cunoscut de toti – imparati, episcopi, calugari, credinciosi si barbari – pentru evlavia si corectitudinea vietii sale”.

Despre episcopul de Tomis auzise chiar imparatul bizantin Arcadie, datorita prieteniei legate cu Sfantul Ioan Gura de Aur. Din scaunul arhieresc al Constantinopolului, marele ierarh ii trimitea lui Teotim calugari misionari „pentru nomazii sciti de la Istru“, probabil la cererea acestuia. In anul 400, Sfantul Teotim lua parte la un sinod local din Constantinopol, convocat de Sfantul Ioan Gura de Aur impotriva invataturii eretice a episcopului Antonin al Efesului.

Aprecierea de care se bucura ierarhul tomitan in randul celorlalti episcopi reiese si din faptul ca, in lista celor care semnau documentele sinodului, Teotim era mentionat pe primul loc.

Invocarea numelui Sfantului Teotim al Tomisului – la lucrarile Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) – ca autoritate a dreptei credinte, constituie insa pentru noi, romanii,  o mar turie de mare pret privind izvoarele ortodoxiei romanesti in crestinismul daco-roman.  „Faptul ca monahii constantinopolitani isi raportau ortodoxia marturisirii lor de credinta la autoritatea Sfantului Teotim ramane fara indoiala o marturie graitoare a ortodoxiei credintei…

Numai un teolog ca Teotim, cu o solida formatie filosofica, putea fi in stare sa ia atitudine fatisa si impotriva celor care intinau memoria lui Origen, adica, „… memoria unui om – declara Sf. Teotim – care a murit de mult timp in credinta”, si ca atare, nici nu trebuia sa se faca „lucru nelegiuit, condamnand cartile pe care inaintasii nostri nu le-au condamnat …”.

Peste veacuri, Sfantul Ioan Damaschin avea sa reproduca, in lucrarea „Sfintele paralele“, cateva povatuiri morale date de Sfantul Teotim in unele omilii la textele evanghelice: „Cel ce pacatuieste cu gandul, prin insasi iuteala gandului, savarseste pacatul complet, pe cand faptele trupului pot fi intrerupte de multe piedici“; „Lucrul grav nu este sa suferi aspru, ci sa suferi pe drept“.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/20/o-istorie-a-zilei-de-20-aprilie-video-2/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. ro.wikipedia.org.

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

  9. Crestin Ortodox.ro

 

20/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu