CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA: GUVERNUL NATIONAL-LEGIONAR DIN EXIL DE LA VIENA DIN 1944

Image615

După lovitura de la 23 august 1944 din Romania,  Horia Sima, seful Garzii de Fier,  a fost chemat la Hitler,  unde au discutat despre organizarea  rezistenţei românesti  in fata  înaintării sovietice.

Germania a  acordat fonduri de întreţinere  legionarilor si  le-a dat acces liber la postul «Radio Donau», susţinandu-i in  crearea unei „Armate Naţionale de Eliberare”, formată in principal din legionari.

Liderii legionari s-au deplasat in diverse cantonamente de internaţi şi de prizonieri, ca să facă recrutări.

Guvernul de la Viena. Depunerea jurământului în 10 decembrie 1944

Horia Sima a organizat la Viena un  guvern în exil şi o „armată naţională”, compusă (potrivit unor surse legionare) din 12.000 de voluntari, respectiv, două regimente, dintre care unul rămas „în formare”.

Acestea erau compuse din militari români trimişi în Germania  pentru specializare şi internaţi în lagăre de prizonieri după23 august 1944,  prizonieri din luptele ulterioare actului de la 23 august şi legionari.

Instrucția unităților s-a făcut la centrul Döllersheim,  situat la 90 km nord-vest de Viena.

Șeful armatei naționale era Generalul Platon Chirnoagă, Ministru de Război în guvernul de la Viena, având ca personal de conducere pe Lt. Col. Ciobanu, pe Colonelul Alexandrescu și pe Comandorul Bailla pentru chestiuni de aviație.

Colonelul Alexandrescu supraveghea instrucția trupei și se deplasa deseori la Döllersheim.
S-a convenit cu autoritățile germane ca șeful operativ al diviziei românești în pregătire să fie un ofițer german, pentru înlesnirea operativitatii  ei în ansamblul frontului.

Primul comandant al diviziei a fost Colonelul Alfred Ludwig, care a fost înlocuit în Ianuarie 1945  de  Colonelul Fortenbach.

Îndată după formarea guvernului, primul regiment a depus jurământul de credință. Comandantul primului regiment a fost maiorul Wehnert, iar comandanții de batalioane, căpitanii Opriș și Dreve.

Legionarii s-au împrăștiat prin toate companiile pentru a face legătura  între vechii refugiați, foștii prizonieri și ofițerii și subofițerii din Germania care au aderat la armata națională.

Crăciunul anului 1944 a fost sărbătorit în mijlocul unei mari animații, punându-și speranțe în eficacitatea noilor arme germane.

Propaganda din lagărele de prizonieri, condusă de Vasile Mailat, Toader Ioraș, Vasile Posteucă și Eugen Teodorescu, dăduse roade.

Mii de prizonieri au aderat la armata națională, încât se constituiseră două regimente și al treilea era în formare.

Image587

În fotografie  ii vedem pe  Horia Sima, șeful Guvernului din exil, comandanți ai Armatei Naționale și ofițeri nemți.

Foto:  Horia Sima rosteşte la Radio Donau din Viena, la 26 august 1944, proclamaţia către ţară.

Guvernul naţional roman de la Viena s-a constituit în 10 Decembrie 1944 şi a avut următoarea formaţie:

Preşedinte de Consiliu: Horia Sima.

Ministru de Externe: Mihail R. Sturdza.

Ministru de Interne şi de Muncă: Vasile Iasinschi.

Ministru al Armatei: Generalul Platon Chirnoagă.

Ministru de Finanţe: Corneliu Georgescu.

Ministru al Propagandei: Grigore Manoilescu.

Ministru al Cultelor: Vladimir Cristi.

Titularul Episcopiei Româneşti din Vest: Mitropolitul Visarion Puiu.

Cabinetul a fost completat la începutul lui Ianuarie 1945 cu numirea Prof. Ion Sângiorgiu la Educaţia Naţională.

Profesorul Sângiorgiu trecuse linia frontului în Decembrie 1944 şi a ajuns la Viena în Ajunul Crăciunului.

Cum pe atunci şeful guvernului se afla la Baden am Wien de sărbători, Prof. Sângiorgiu a fost adus în această localitate, unde au avut loc conversaţiile.

Sediul guvernului era la Hotel Imperial, unde îşi aveau camerele şi cei mai mulţi miniştri.

Ambasadorul Altenburg, care reprezenta până atunci interesele Germaniei în Grecia, a fost delegat de Ministerul de Externe German să îndeplinească aceeaşi funcţiune pe lângă guvernele român şi bulgar din exil, cu sediul la Viena.

Nicolae Petraşcu plecând în ţară, în locul lui a fost numit Secretar General al mişcării Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu. Autorităţile din Viena au pus la dispoziţia mişcării Palatul Lobkowitz. Aici s-a instalat Secretariatul General cu toate serviciile lui. Vice-Secretar General al mişcării a fost numit Dr. Iosif Dumitru, iar ajutorul lui imediat a fost Dr. Ion Fleşeru.

Primul consilier al Ministrului Altenburg a fost Prof. Emst Gamillscheg, perfect cunoscător al limbii române prin studiile de filologie romanică ce le-a întreprins în spaţiul carpato-dunărean. Până la 23 August a fost în ţară, unde a funcţionat ca preşedinte al Asociaţiei Germano-Române.

Formarea guvernului de la Viena a coincis cu serbarea studenţească de 10 Decembrie, care s-a ţinut în după masa aceleiaşi zile în Palatul Lobkowitz.

Au participat legionarii din Viena, membri guvernului şi toate autorităţile germane acreditate pe lângă guvernul român, în frunte cu ministrul Altenburg. S-au ţinut cuvântări şi s-au cântat cântece legionare.

La Alt-Aussee activitatea guvernului de la Viena a continuat cu aceeaşi intensitate. Grija principală a fost de a se menţine contactul atât cu regimentul care lupta pe Oder cât şi cu unităţile rămase la Döllersheim.

Când ruşii şi americanii se apropiasera si ameninţau să ocupe şi ultimul refugiu al guvernului naţional, s-au luat măsuri pentru evacuarea românilor concentraţi la Alt-Aussee.

În grupuri mici, au fost împrăştiaţi pe toată întinderea spaţiului austro-german.

În 10 Februarie 1945, Horia Sima face o vizită Mitropolitului Visarion la Kitzbühel, unde îşi avea reşedinţa, pentru a se consulta asupra evenimentelor.

 

Surse: radionationalist.org,; Napoca news; miscarea-legionara.net si Wikipedia ro.

09/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARE INSANGERATE: La 8 august 1940 s-a creat organizatia criminală sovietică N.K.V.D. din R.S.S. Moldovenească. VIDEO

 

 

 

 

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului aditional secret, la 26 iunie 1940 URSS adresa României un ultimatum prin care cerea „inapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.

La 28 iunie, orele 11, guvernul român comunica acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixează finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei.

Comisarul Afacerilor Străine, Molotov la 26 iunie 1940:
„În 1918, Romînia, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins din Uniunea Sovietică (Rusia), o parte din teritoriul său, Basarabia, atentând în acest fel la unitatea seculară dintre Ucraina şi Basarabia, populată în principal de ucraineni”

Pe lângă Basarabia şi Nordul Bucovinei, la 29 iunie, tancurile ruseşti au ocupat abuziv şi Ţinutul Herţa.

In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.

Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească – ce făcea deja parte din componenţa URSS – a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940.

 

 

 

 

La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin (Khotyn) din Basarabi

Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţ, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic.

Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.

 

La 8 august 1940, prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice cu nr. 00961, s-a creat N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldoveneşti, la conducerea căruia a fost numit Nikolai Sazîkin. Eextinderea atribuţiilor N.K.V.D.-ului (Народный Коммисариат Внутренних Дел – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne) sovietic asupra Basarabiei ocupate de Uniunea Sovietică (28 iunie 1940)

 

Insigna N.K.V.D., sursă:marxists.org

Nikolai Sazîkin, Comisar N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești 1940-1941, sursă:timpul.md

 Insigna N.K.V.D., sursă:marxists.org

Nikolai Sazîkin, Comisar N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești 1940-1941, sursă:timpul.md

 

 Acest organism criminal de represiune a aparut  imediat după crearea la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea”, potrivit legii de „Alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale”) Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria) (şi cedarea către R.S.S. Ucraineană a sudului Basarabiei şi nordului Bucovinei).

„Tovarășul” Sazîkin s-a aflat în fruntea securităţii moldoveneşti pînă la declanşarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), cand a fugit împreună cu autorităţile sovietice în adîncul U.R.S.S.

În activităţile sale era asistat de locţiitorul său, Iosif Mordoveţ, precum şi de S. A. Goglidze, împuternicitul C.C. al P.C. al U.R.S.S. şi Consiliului Comisarilor Poporului pentru R.S.S. Moldovenească (numit la 7 mai 1941 în această funcţie).

Pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941), organele N.K.V.D. şi-au adus din plin aportul la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în R.S.S.M., prin terorizarea şi exproprierea ţăranului basarabean.

Au comis un lung şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea a tot ce era sfînt.

După o statistica sumară alcătuita de autorităţile româneşti, dupa revenirea acestora in Basarabia, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 30 000 de persoane.

 Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie – 3 iulie 1940:

A doua perioadă : de la 3 iulie la sfârşitul lunii august 1940:


– Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
– înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali (sic)» cu «truditori NKVD profesionişti»;
– arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari – aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.

„în această perioadă au fost confiscate aparatele de radio şi introdusă radioficarea.

„S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.

„Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.

– au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

– au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost „epurate”.
Rezultat – în învăţământ:
– şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti”;
– facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi – de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina”.

„La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic”.

Fabricarea „linghii maldavineşti” (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din „adaptarea” rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze – dar nu şi germane!

„Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”).

Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin.

Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii.

Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri.

O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus „pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.

„închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane”.

„Deportarea : fără judecată – «pe bază de listă»;
„a) capi de familie
„b) familii întregi

„Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»”

 

 

6 iulie, operațiunea „IUG”

 

 

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: deznaţionalizarea.

„în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…”

„«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
„- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
„- în octombrie-noiembrie: 19.200
„- în decembrie: 27.000
„Aceştia erau «trimişi liberi»”.

„Asasinatul individual, colectiv:
„- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
„- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

„- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
– mâini, picioare legate;

„- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

„- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 – 19 cadavre;

„Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi”;

„După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa.”

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni – între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 „în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia”. „«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

„De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). „Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»”. 3)

„Au fost deportaţi şi evrei – numai dintre cei foarte bogaţi ori sionişti; au fost şi câteva cazuri de ‘membri ai partidului culacilor'” (PNţ) şi ai „partidului fascist liberal” (PNL). „în judeţele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost despărţite familiile; în RSSM: bărbaţii duşi separat în lagăre de muncă forţată, familiile în Siberia”.

Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – între 28 iunie 1940-22 iunie 1941 au fost :

„Serov – înalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;

„Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSS M(old)”

„Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin [a fost executat odată cu Beria – ce târziu, ce târziu!];

„Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări masive
din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];

„Borodin – prim-secretar al PCM…” Bilanţul unui an de „putere sovietică”:

– arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie – după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.
(Paul Goma, „Săptămâna Roşie”, pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr).

Arestările se făceau noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul moral (de intimidare) să fie cît mai mare.

Din cauza terorii exercitate de N.K.V.D., sinuciderile în rîndul celor chemaţi pentru cercetări, erau frecvente.

Faptul că, N.K.V.D.-ul a fost atît de „eficient” în represiuni într-un timp relativ scurt, demonstrează că acesta avea adunate materialele de acuzare, precum şi listele întocmite cu adresele celor ce urmau să fie arestaţi, încă înainte de ocupaţie.

 

 Surse: Romania – Rusia info; Istoria md.

09/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DE CE NU A RECUNOSCUT LENIN LIBERTATEA BASARABIEI ŞI UNIREA EI CU ROMÂNIA ?

 

 

 

 

 

 

 Harta Basarabiei sub stăpânire rusească

 

 

 

 

 

Un răspuns plauzibil la această întrebare ar face lumină şi ar scoate în evidenţă multitudinea de greşeli, mari şi mici, comise de U.R.S.S., ce mai au repercusiuni nefaste până în zilele noastre.

În perioada sovietică, când numele lui Lenin era zeificat, când chiar greşelile îi erau luate drept adevăr demn de urmat în acţiuni, cum să nu ne amintim chiar de atenţionarea aceluiaşi V. Lenin: „…dintr-o greşeală mică întotdeauna se poate face una monstruos de mare, dacă în greşeală se insistă, dacă o vom motiva adânc, dacă o vom «duce până la capăt»”.

Una dintre greşelile monstruoase ale lui Lenin a fost nerecunoaşterea libertăţii şi independenţei Basarabiei, precum şi dreptul ei firesc de a se uni cu România, care, de fapt, însemna dreptul la autodeterminare şi realizarea lui, atât de mult promis popoarelor.

 

La 28 decembrie 1919, Lenin scria: „ …anume recunoscând independenţa statelor polonez, lituanian, leton, estonian, finlandez, noi încet, dar neclintit cucerim încrederea celor mai înapoiate, …amăgite şi oprimate de capitalişti, mase de muncitori ale micilor state megieşe”.

Dacă Lenin recunoscuse independenţa unor naţiuni ce aveau în comun un teritoriu total de zeci de ori mai mare ca cel al Basarabiei, de ce a evitat să recunoască libertatea şi independenţa încă a unei mici gubernii, ieri colonie?

Cauza principală a nerecunoaşterii de către Rusia Sovietică a unirii R.D. Moldoveneşti cu România considerăm că a fost una de interes financiar. Recunoaşterea ar fi însemnat implicit înapoierea către România a tezaurului ei naţional, dus în 1916 şi 1917 in Rusia.

În acea perioadă „…banii pentru Lenin erau nu atât un element al pieţei, complet distrusă de bolşevici, cât o armă politică, un mijloc de atingere a scopurilor comuniste”.

Tezaurul Românesc, odată nimerit în mâinile lui Lenin, devenise o convenabilă armă politică împotriva naţiunii române, pe care doreau să o păstreze cu orice preţ.

Acest fapt a fost înţeles just şi de ambasadorul român C. Filaliti, încă în timpul tratativelor sovieto-române din august 1921 duse cu L. Karahan, şeful delegaţiei sovietice, locţiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Externe care scria în telegrama trimisă Ministerului de Externe: dat fiind că tot avem o valoare negustorească în tezaurul nostru …nu ne vor da un leu, …a relua relaţiile cu bolşevicii ar fi să facem jocul lor, fără niciun profit pentru noi… ”

Lenin, fiind inspirat de rezultatul absolut fantastic al evenimentelor din octombrie 1917, credea că cu aceeaşi uşurinţă bolşevicii şi aliaţii lor vor acapara puterea şi în alte ţări ale Europei, iar apoi şi pe întreaga planetă… în Manifestul Congresului al II lea al Internaţionalei Comuniste, scris la indicaţia lui Lenin şi aprobat de el, se declară direct: „Războiul civil în întreaga lume e la ordinea zilei. Drapelul său este Puterea Sovietică”.

La 23 iunie 1920, Lenin îi scria lui Stalin cu satisfacţie: „Situaţia din Komintern e minunată. Zinoviev, Buharin, dar şi eu gândim că ar urma să stimulăm o revoluţie imediată în Italia, iar pentru aceasta cred că trebuie sovietizată Ungaria, dar poate că şi Cehia şi România… ”

 

 

 

 

 

 

Aceste scopuri urmau să fie realizate cu metode radicale, tiranice, de o cruzime politică fără precedent.

În acest context să ne aducem aminte de convingerea lui N.G Cernâşevski, venerat de V. Lenin: „Caracterul mijloacelor trebuie să fie la fel ca cel al scopului, doar atunci mijloacele pot duce spre ţintă.

Mijloacele nebune sunt bune doar pentru un scop nebun. Şi K. Marx atenţiona: „… scopul pentru care se cer mijloace nedrepte, nu este un scop drept…”

Dintre ţările vecine, una dintre primele jertfe ale tiraniei totalitare bolşevice urma să fie Polonia, căreia încă în martie 1917 Guvernul Provizoriu îi recunoscuse independenţa şi pe care ea şi-o proclamase în noiembrie 1918.
Analiza documentelor, mai ales ale acelora cur au stat şaptezeci de ani în fondurile secrete ale P.C.U.S , ne spune că Lenin a fost principalul iniţiator al „marşului spre Varşovia” .

În scopul „sovietizării Poloniei” şi „revoluţionalizării şi Germaniei”. ” Acest război de „pipăire cu baioneta” a Poloniei Lenin voia să-l câştige cu orice preţ, considerând că, in primul rând, din punct de vedere „politic este extrem de important a da o lovitură de graţie Poloniei”.

Pierzând războiul cu Polonia, guvernul sovietic a plătit o contribuţie imensă… de zeci de milioane de ruble aur.” Din ce mijloace?

„Acaparând puterea, bolşevicii, doar conform datelor preliminare, au găsit în Banca de Stat aur (lingouri şi monede) în sumă de 1 064 300 000 de ruble aur, fără acele 117 milioane, aşa-numitul „aur românesc” (tezaurul statului român n.a.).

Anume din aceste sume, datorită „soluţiei geniale” a lui Lenin, Rusia, nesuferind înfrângere în război cu Germania (!!!), a fost de acord să plătească o contribuţie în mărime de 6 miliarde de mărci.

Sovietele au plătit cu aur (aproximativ 245,5 tone), numai Germaniei”. Astfel Rusiei Sovietice îi trebuiau sume enorme ca să-şi poată realiza toate scopurile europene şi mondiale.

Vechile rezerve însă se micşoraseră. G.V. Cicerin, comisarul pentru Relaţiile Externe, îi scria lui Lenin: „…noi avem insistentă nevoie de ajutorul Apusului: împrumut, concesii, înţelegeri comerciale… Iar dacă e aşa, atunci nu trebuie să ne scuipăm, ci să ne înţelegem…”

Urmărind scopul de a ameliora starea financiară precară a Rusiei Sovietice şi pe contul României, Lenin îl trimite pe Karahan la Varşovia pentru a face târgul cu ambasadorul României Filaliti.

Karahan îi declarase: „…această chestiune a socotelilor este din cele mai plicticoase, ea ne-a ţinut în loc vreo 6 luni când am tratat cu polonezii şi probabil că ne-ar lua tot atât de mult dacă am trata-o cu dumneavoastră.

Cum dorinţa noastră e să sfârşim cât mai degrabă, dacă suprimăm socotelile, cădem de acord cu uşurinţă asupra celorlalte puncte, în 15 zile dumneata şi cu mine semnăm acordul fără să mai avem nevoie de o altă conferinţă ulterioară şi reluăm relaţiile diplomatice”.

Din aceasta se vede clar: Karahan pune accentul pe suspendarea socotelilor financiare.

 

El mai declarase că „…dacă România consimte să elimine pretenţiile sale financiare faţă de Moscova, Rusia Sovietică ar renunţa la problema Basarabiei şi a minorităţilor, …ştiu că Basarabia va rămâne a voastră, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi… Nu încerc să neg că vrem să vă facem să plătiţi preţul. Iar acest preţ este… concesii economice şi financiare”.

Răspunsul lui Filaliti a fost cât se poate de clar:

„…ne propuneţi o târguială. Doriţi să faceţi din Basarabia o monedă de schimb, să renunţaţi la dânsa, dar să scăpaţi şi de darea socotelilor?”

În situaţia în care atât Tezaurul, cât şi Basarabia sunt valori patrimoniale de drept ale naţiunii române, răspunsul nu putea fi decât negativ.

Pretenţiile Rusiei Sovietice faţă de Basarabia, precum şi problema grupurilor etnice minoritare ce locuiau pe teritoriul ei erau nişte pretexte artificiale ale diplomaţiei sovietice pentru a se eschiva de la înapoierea către România a Tezaurului ei naţional, în timpul târgului Karahan intenţiona sa renunţe la toate pretenţiile Rusiei cu condiţia neîntoarcerii Tezaurului.

Aceasta e o dovadă elocventă că anume marea dorinţă a Rusiei de a nu înapoia Tezaurul a fost cauza principală de nerecunoaştere a unirii R.D. Moldoveneşti cu România.

Pe Rusia Sovietică o costa mult mai ieftin această nerecunoaştere, plătind pentru susţinerea comuniştilor din Basarabia şi România şi a agenţilor săi de diverse speţe, decât să recunoască drepturile românilor şi să le înapoieze Tezaurul.

E de subliniat că diplomaţii sovietici transformaseră în marfă de schimb nu Basarabia, precum se exprimase ambasadorul Filaliti, ci pretenţiile lor absurde asupra Basarabiei.

Era un truc viclean al diplomaţiei sovietice, care urma să-i convingă pe politicieni şi diplomaţi că atâta timp cât Tezaurul României nu va fi reînapoiat proprietarilor de drept, el va continua să constituie un mijloc serios al datornicilor pentru a se amesteca cu mijloace insidioase în treburile interne vitale ale naţiunii române.

Ceea ce se şi întâmplase ulterior, de atâtea ori, pe parcurs de decenii.

 

Sursa: VASILE D CIUBUC: BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA – RESTANŢE ALE ISTORIEI

 

 

08/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 568 de alți urmăritori