CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1878 – Rusia recunoaște prin Tratatele de pace de la San Stefano si Berlin independența României, dar ii rapește pentru a doua oară Basarabia

 

 

 

 

  Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris  din 1856, recomandau la Londra Turciei, in ziua de 19 martie 1877, să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.

Refuzul Turciei a deschis  in scurt timp calea războiului Ruso-româno-turc, in urma caruia România si alte tari din Balcani, devin independente.

La 19/3 martie – februarie 1878, a fost încheiat Tratatul de pace de la San Stefano (azi Yeșilkoy, oraș din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

 

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878

 

Potrivit clauzelor sale, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari (un stat de la Marea Neagră la Marea Egee), autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea dreptul Rusiei de intervenție în treburile popoarelor creștine din Imperiul Otoman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei importante despăgubiri de război în valoare de 1 410 mln. ruble, ii ceda patru regiuni din Caucaz, şi ceda Rusiei Dobrogea si Delta Dunarii, pe care aceasta îşi rezervase dreptul de a le schimba “cu partea Basarabiei detaşată la 1856”(județele Cahul, Reni și Ismail, care apartineau  României)

  Delta Dunării și Dobrogea, cedate Rusiei de turci, vor reveni României drept compensație pentru sudul Basarabiei care se intorcea la Rusia, iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria. Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu. Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”.

Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că “este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”.

Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște.

Delegatul român venit la San Stefano, colonelul Arion, nu a fost admis la tratative. 

Maniera in care a inteles Rusia sa încheie pacea și condițiile impuse de ea României, au adus relațiile bilaterale în pragul rupturii.

Prințul Carol al României și Cabinetul său, i-au acuzat pe oficialii ruși că își încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei ca stat și nu României (stat nou, inexistent în 1856).

  

Încheierea tratatului de la San Stefano a fost primită cu vie neplăcere de puterile europene. Opoziţia puterilor europene faţă de încheierea bilaterală a tratatului de la San Stefano, a determinat diplomaţia ţaristă la concesii.  Statele occidentale erau nemulțumite de poziția importantă pe care o câștigase Rusia.

 România s-a alăturat celorlalte puteri europene cerand revizuirea tratatului de pace de la San Stefano.

Rusia  a purtat negocieri bilaterale secrete cu principalele puteri europene ce i se opuneau.

Bismarck, cancelarul Germaniei, care se intitula un “samsar cinstit”, a reuşit să convingă Rusia asupra necesităţii de a accepta discutarea din nou a problemelor pe care ea le crezuse rezolvate prin tratatul de la San Stefano.

La Berlin, la 1/13 iunie 1878, s-a intrunit un congres de pace, la care de data aceasta au participat toate puterile europene, reprezentarea justificată a României, motivată îndeosebi prin jertfele de sânge pe care le adusese poporul român în cursul războiului, nefiind însă acceptată nici de aceasta data.

Tratatul de la Berlin , avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano care intăreau foarte mult Rusiei Țariste în partea de Sud-est a Europei.

Dezbaterile congresului au durat o lună de zile, îmbrăcand  în bună măsură un caracter formal, problemele esenţiale fiind rezolvate prin negocierile bilaterale secrete anterioare.

 

 

19 februarie 1878, României i se recunoaște independența dar i se ia Basarabia, în ciuda contribuției remarcabile a armatei române

Congresul de la Berlin, 1878

 

 

 

Congresul de pace s-a desfășurat la Berlin, pentru că în epocă Germania era principala putere europeană.

După înfrîngerea Franței de la Sedan și realizării unității spațiului german în jurul Casei de Hohenzollern și a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa.

Marea Britanie continuă să rămână în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmărește ce se întîmplă pe continent și participă la politica acestuia, dar nu se angrenează în nici un sistem de tratate și alianțe.

Tratatul a avut câteva prevederi legate  în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoașterea independenței sale de stat.

 

Delegaţii români, primul ministru I. C. Brătianu şi ministrul de externe M. Kogălniceanu, au fost “auziţi”, dar nu “ascultaţi” – după expresia lui Bismarck – în ziua de 19 iunie/1 iulie 1878.

Si prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin, se recunoștea   independența României.

  Recunoașterea independenței era insa condiționată de articolul 44: “În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi.

Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.

Articolul viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Țariste), retrocedat Moldovei în 1856 și obținea la presiunile Rusiei, Dobrogea.

Rusia forța acest schimb, oferind Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, în schimbul sudului Basarabiei, deoarece era interesată de accesul la  zona strategică a Gurilor Dunării.

 

 În mesajul rostit cu ocazia deschiderii sesiunii extraordinare a parlamentului (15 septembrie), domnitorul aprecia:

“Europa a primit România în familia statelor independente, înapoindu-i gurile Dunării și întinzându-i posesiunile până la Mare. Totodată marele tribunal a obligat România la un dureros sacrificiu, la cedarea județelor noastre de peste Prut.

Nu există român, de la domn până la ultimul cetățean, care să nu deplângă dezlipirea unei părți din pământul strămoșesc, decretată de Europa. Însă pe lângă această dureroasă simțire, d-voastă ca mandatari ai națiunii, ca patrioți neclintiți, d-voastră aveți dreptul și datoria de a privi, de cumpăni, cu sânge rece și grelele împrejurări în care ne aflăm, și așa de a lua o hotărâre care să nu ne compromită prezentul și chiar să asigure viitorul țării noastre”.

La 15 septembrie Adunarea Deputaților și Senatul au luat act de cele stabilite la Berlin, declarând că se supuneau hotărârilor Europei.

Cedarea efectivă a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.

 

Sudul Basarabiei (1856-1878)

 

 

Harta Romaniei  dupa Congresul de la Berlin (1878)

 


 

Participanții la conferință

 

 

Cele șapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

Rusia si-a alipit  teritoriile istorice romanesti: județul Cahul, județul Izmail și județul Bolgrad.

Franța era slăbită dupa 1871, iar Londra și Parisul erau dezinteresate de evoluția spațiului Balcanic, singurele țări care puteau reprezenta o contrapondere față de influența rusă și franau expansionsmului Petersburgului fiind Germania și Austro-Ungaria.

În ciuda încordatelor relații cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar și din cea a chestiunii Dunării și a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianța cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania și Italia.

 

Principalele prevederi teritoriale ale Tratatului de la Berlin

 

  • România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independența deplină,   putand să-și înfăptuiască nestingherită politica externă și internă;

  • Erau recunoscute României: Delta Dunării, insula Şerpilor şi Dobrogea, de la est de Silistra până la sud de Mangalia

  • Se recunoștea independența Serbiei si  Muntenegrului (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiția acordării drepturilor de cetățenie și locuitorilor de altă religie decît cea creștină;

  • Județele Cahul, Izmail și Bolgrad, care apartinusera Romaniei, erau încorporate din nou Rusiei Țariste;

  • Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruență rusă, era simțitor micșorat.Se constituia provincia autonomă Rumelia Orientala , condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă;

  • Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina;

  • Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înțelegeri cu Turcia;

În urma semnarii tratatului de la Berlin, independenţa României a fost recunoscută de Rusia, de Austro-Ungaria şi de Turcia, apoi de Italia, care încă din toamna anului 1878 a acreditat la Bucureşti un ministru plenipotenţiar.

Celelalte puteri au recunoscut statul independent român  în 1880, Anglia şi Germania punând pentru aceasta grele condiţii economice.

Surse:

  – Ioan Scurtu, România în timpul celor patru regi. Carol I, editura Enciclopedică, București, 2010

  – romaniabreakingnews.ro

  – istoria.md ;

  –  descopera.ro;

19/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

DESPRE INVENTIA „MOLDOVENISTA” DE TIP SOVIETIC ŞI DIVERSIUNEA NUMITA „MOLDOVA MARE”

 

 

Recensământul din 1989 din R.Moldova, releva existenţa pe acest teritoriu a unei populaţii de 3.657.665 persoane, împărţită etnic astfel: 65% români, 14% ucrainieni, 13% ruşi, 4% găgăuzi, 2% bulgari şi un procent de 2%  format din reprezentanţii altor etnii. 

Dacă în ‘89 minorităţile reprezentau 35% din populaţia totală, în 2004 acestea vor reprezenta doar un procent de 24 %, ceea ce arată o rată drastică  de scădere a acestora.   

    Ceea ce aduce nou anul 2004, din punct de vedere statistic, este declararea  unui procent de 76,1 % dintre cei chestionaţi  ca fiind moldoveni. 

Dintr-un total de 3.383.332 de locuitori, mai întâlnim 8,4% ucrainieni, 5,8% ruşi, 4,4% găgăuzi, 1,9% bulgari şi 2,1% români.

Cine sunt aceşti  “moldoveni” si cum se pot ei deosebi etnic de români, atunci când vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi religie şi o istorie comună?

Cum se pot ei deosebi, când trupul domnului Ştefan cel Mare se află îngropat la Putna, in România, iar Republica Moldova nu reprezintă decât o parte a Principatului Moldovei care s-a unit cu Ţara Românească, formând România de astăzi?

Secolul XXI,  secol al gobalizării şi conexiunilor interstatale este marcat de două evenimente diferite la nivel global.

Vorbim aici de încercarea de construire şi consolidare a unor state, ce vor independenţă şi recunoaştere internaţională, precum Kossovo sau Palestina şi construcţia unor entităţi suprastatale, precum Uniunea Europeană, ale căror state membre vorbesc chiar şi de reducerea suveranităţii naţionale.

Tocmai în acest sens,  “moldovenismul”  reprezintă un subiect foarte interesant ce trebuie dezbătut.

Trebuie din start să delimităm moldovenismul naţional de cel etnic, lucru pe care autorităţile comuniste şi promotorii acestei ideologii nu îl fac, încercând chiar ambiguizarea şi inducerea în eroare a opiniei publice. 

În concluzie, a fi cetăţean moldovean al Republicii Moldova nu este obligatoriu a fi şi etnic moldovean, cetăţenia fiind atribuită oricarui etnic indiferent dacă  acesta este  bulgar, găgăuz etc.

Moldovenismul etnic nu este altceva decât un plan de  nation-building, pus la cale de  Komintern în anii  ’20, ca urmare a planului de export al revoluţiei bolşevice şi continuat după căderea URSS.

În 1990 oamenii ieşeau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cerând recunoaşterea limbii  române şi reintroducerea alfabetului latin. Ideea reunificării cu România a dus la începerea  unei drastice campanii de negare a valorilor şi identităţilor româneşti de către cei ce nu doreau acest lucru, printre aceştia numărându-se   preşedinţii Mircea Snegur (1990-1997), Petru Lucinschi (1997-2001) şi Vladimir Voronin (2001-2009).

Punctul culminant îl reprezintă  proiectul legii “Conceptul politicii naţionale  de stat a Republicii Moldova”, prezentat de  către Partidul Comunist pe 25 iulie 2003, fiind înainte de toate un act de politică externă, arătând orientarea Republicii Moldova către interesele şi dorinţele Rusiei.

Proiectul legii apare în aceeaşi zi când este lansat  aşa numitul “dicţionar moldovean-român” elaborat de către V.Staşi, aceste acţiuni urmărind inducerea ideii conform căreia românii reprezintă o minoritate naţională, iar limba română trebuie să fie transformată în limbă a minorităţilor şi înlocuită cu limba moldovenească privind statutul de limbă naţională, în timp ce limba rusă devenea a doua limbă de stat.

Predarea Istoriei Românilor în şcoli a reprezentat un alt obstacol ce trebuia eliminat de către   cei ce  doreau ştergerea identităţii româneşti.

O primă încercare a fost în 2002, prin scoaterea acestei materii din programa şcolară, fapt ce a dus la protestul în stradă a zeci de mii de cetăţeni.

În octombrie 2004, această intenţie este reluată, dorindu-se eliminarea Istoriei Românilor din grila privind examenul de bacalaureat din 2005 şi înlocuirea acesteia cu displicina geografiei. Ca urmare a acestei decizii, sub conducerea lui Ion Varta ia naştere Comitetul Naţional pentru Apărarea Românilor, iar mai apoi, Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova se alătura acestor manifestaţii afirmând că se pregăteşte  “înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată (n.a. la acea perioadă CE recomanda promovarea istoriei integrate în statele europene) care să cuprindă numai aspecte din istoria naţională, falsificată în stil  sovietic”.

Moldovenismul, această creaţie artificială a unei identităţi etnice promovată în prezent, încalcă până şi Declaraţia de Independenţa a Republicii Moldova, pentru că  aceasta menţionează limba română, nu cea moldovenească după cum urmează: “REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990 şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Introducerea “limbii moldovenesti”  a produs şi efecte geopolitice semnificative, Ucraina fructificând această situaţie, susţinând că astfel delimitarea etnică făcută de URSS este corectă, iar locuitorii din Buceag şi Transnistria sunt moldoveni, iar cei din Nordul Maramureşului şi Bucovinei sunt români. Astfel, pe teritoriul ucrainian nu sunt 500.000 de români, ci doar 200.000, restul de 300.000 fiind moldoveni.  Ba mai mult, situaţia creată permite Bulgariei să exercite presiuni constante asupra Chişinăului privind drepturile propriei minorităţi, deşi aceştia reprezintă doar 80.000 de locuitori (Moldova oferind chiar şi studii universitare în limba bulgară).

În consecinţă, Republica Moldova nu poate riposta cerând drepturi echivalente în Bulgaria, pentru că minoritatea de acolo este română.

Această ideologie a moldovenismului a ajuns până acolo în a nega rădăcinile comune ale celor din Republica Moldova cu patria mamă, încercând să susţină teza conform căreia în urma convieţuirii daco-romane cu slavii au luat naştere două popoare, cel român şi cel moldovenesc, voloh.

Mergând până la capăt, se poate considera astfel Basarabia că fiind urmaşa vechiului Principat al Moldovei şi  legitim urmaş al teritoriilor româneşti moldoveneşti.

Această teorie este falsă, fiind combătută cu uşurinţă atât de istoricii români, cât şi de cei occidental şi de aceea nu ne vom axa în discutarea sa, însă vom aduce câteva argumente, cel mai important fiind acela, că înainte de elaborarea acestui proces de ştergere a identităţii colective  început de Komintern, basarabenii erau consideraţi oficial de către ruşi ca fiind români.

  În acest sens, în 1816 istoricul rus P.P.Swinim spunea despre basarabeni:  “locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din  romani”, iar etnograful rus L.S.Berg folosea termenul de moldovean ca o conotaţie geografică, nicidecum etnică afirmând:  “moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson“

Întorcându-ne  asupra referendumului din 2004,  rezultatul acestuia este pus la îndoială, plecând de la corectitudinea tehnică a acestuia până la momentul politic intern creat, prin promovarea “Conceptului  politicii naţionale de stat a Republicii Moldova” şi considerarea negării “identităţii naţionale” ca formă a extremismului. Totodată, în acea perioadă, libertatea presei a fost sever încălcată, astfel încât pe 3 februarie 2004 le sunt retrase licenţele posturilor independente Euro TV-Chişinău şi Radio Antena C., în timp ce publicaţiile Timpul şi Flux sunt supuse unor presiuni ieşite din comun, printre care confiscarea bunurilor şi a conturilor bancare. În acelaşi timp, Partidul Comunist încerca să obţină controlul total al  posturilor Radio Moldova şi TV Moldova 1 prin eliminarea din instituţie a jurnalistilot ce nu agreeau directivele partidului. Mittingul acestora, deşi paşnic şi autorizat, s-a soldat cu intervenţia brutală a forţelor de ordine.

În acest sens, John Kelley, preşedintele grupului de experţi trimişi de Consiliul Europei pentru a supraveghea  desfăşurarea recensământului menţiona: “punem la îndoială veridicitatea rezultatelor  privind naţionalitatea, limba vorbită şi numărul populaţiei plecate peste hotare”, adăugând: “şapte din cele zece echipe de observatori au raportat cazuri în care recenzorii încurajau respondenţii să declare că sunt moldoveni şi nu români”.

După cum observa şi politologul Oleg Serebrian, după 1991, pe lângă conflictul transnistrean, Republica Moldova, întâlnea alte două provocări geopolitice: problema minorităţilor, ce reprezentau un procent de 34% din populaţia totală şi identitatea naţional-lingvistică a noului stat.

Renaşterea identităţii româneşti în rândul tinerei generaţii a dus la acţiuni de încercare a îndepărtării spiritului unionist şi de continuare a proiectului de  nation -building Kominterianist. S-a creat astfel o criză a identităţii colective, Republica Moldova fiind o ţară sfâşiată (torn-country) ca urmare a două discursuri identitare paralele.

România nu a acceptat şi nu va accepta promovarea acestei ideologii, o declaraţie de luat în considerare în acest sens fiind cea a lui Teodor Bachonschi, în 2010, perioadă în care deţinea funcţia de Ministru de Externe al României: ” România respinge orice demers menit să acrediteze ideea unei naţiuni şi a unei limbi distincte de cea română, pe baza argumentelor clare de ordin ştiinţific” adăugând  că   ” moldovenismul este un construct etnic şi geopolitic artificial care continuă să perturbe relaţiile diplomatice în această parte a lumii”.

În replică, preşedintele Partidului Democrat din Republica Moldova,  Marian Lupu, totodată candidatul propus la acea vreme de Alianţa pentru Integrare Europeană privind postul de preşedinte al Republicii Moldova afirma:  “am să fiu la fel de nediplomat ca şi ministrul Baconschi, care, în opinia mea, nu ar trebui, în calitate de persoană oficială de rang înalt, să-şi permită astfel de afirmaţii ”  adăugând:  “dacă nu greşesc, domnul Baconschi a declarat că ‘moldovenismul perturbă relaţiile diplomatice’ – astfel de afirmaţii din partea persoanelor oficiale de la Bucureşti sunt jignitoare pentru marea majoritate a cetăţenilor ţării noastre. Anume acestea ‘perturbă’, după cum s-a exprimat ministrul român, relaţiile noastre, otrăvesc acţiunile reciproce şi devin o barieră serioasă în colaborarea noastră fructuoasă. Consider că aceste declaraţii ale ministrului Baconschi reprezintă o greşeală mare diplomatică a principalului diplomat al României”.

De fapt, după cum observă şi Iulian Chifu, în Republica Moldova şi întreg spaţiul ex-sovietic, asistăm la o dispută  între noile elite şi reprezentanţii fostului aparat de stat,  ce au supravieţuit schimbărilor şi ce încearcă menţinerea accesului  asupra privilegiilor dobândite în perioada sovietică.

Astfel, există trei tipuri de identităţi reclamate, şi anume: revendicările unei entităţi de tip etnic (ca urmare a existenţei unui număr mare de etnici al căror stat-mamă este vecin), revendicările unei identităţi regionale/subregionale ridicate la rang de identitate naţională (cazul Adjariei sau Transnistriei) sau revendicări ale unei identităţi de tip sovietic (precum în Belarus sau Republica Moldova).

Moldovenismul nu reprezintă decât un proiect naţional comunist, prin încercarea de a îndrepta Republica Moldova către zona de influenţa rusă şi menţinerea sa departe de interesele Occidentului. Această acţiune are loc pe toate palierele  posibile, de la campanii de presă, până la acte de influenţă a foştilor membri ai aparatului sovietic sau până la transmiterea unor mesaje subliminale.

După cum spunea şi Gheorghe Cojocaru: “ca  şi fenomen, moldovenismul este expresia unui para-identitar care  parazitează pe demnitatea naţională a moldovenilor.  Moldovenismul este vulgarizarea  şi ducerea în derizoriu a moldovenităţii  moldovenilor. El este un termen compromis, cu conotaţii net peiorative şi, prin urmare, contraindicat într-o operă de construcţie pozitivă. În timp ce moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare şi ca o continuare a politicilor de deznaţionalizare  şi rusificare, moldovenitatea, ca  şi construct bidimensional, posedă valenţe şi resurse inepuizabile. Definită ca o deschidere în ambele sensuri – şi spre specificul local şi spre civilizaţia general românească – ea pare a  fi  un element important pentru depăşirea impasului identitar”.

 

Dincolo de ce s-ar vorbi şi scrie, „moldovenismul” are, în esenţă, două dimensiuni. Prima este una a moldovenismului românesc, care porneşte de la ideea unităţii moldovenilor cu restul românilor, unitate realizată politic la 1859, iar apoi în 1918, în baza unei comunităţi istorice, lingvistice, culturale dintre moldoveni şi ceilalţi români, aşa cum s-a întâmplat cu alte naţiuni care s-au adunat grămadă în întreaga Europă în acea perioadă.

Acest moldovenism are ca ax formativ râul Prut şi priveşte teritoriul dintre Prut şi Nistru ca o manifestare firească de continuitate a românismului, respectând tradiţiile şi obiceiurile statuate aici istoric.

Moldova mare

Al doilea „moldovenism” este de sorginte sovietică, care în esenţă este opus moldovenismului românesc şi implicit românismului, dar care a extras elemente convenabile pentru modelarea sa din dimensiunea culturală şi politică a moldovenismului românesc.

Acest „moldovenism” sovietic a avut (dar probabil mai are) ca ax formativ Nistrul şi vine, paradoxal, nu din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ci din regiunea transnistreană, care are puţine puncte de tangenţă cu moldovenismul românesc. „Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, lucru realizat metodic începând cu 1924, apoi 1940 şi ulterior din 1944 până în 1989.

Dacă pentru Uniunea Sovietică necesitatea unui astfel de construct era clară atât din punct de vedere al intereselor geopolitice, cât şi a necesităţilor de justificare a raptului din 1812 şi 1940, atunci chestiunea alegerii „moldovenismului” sovietic ca element constitutiv al noului stat R. Moldova după 1991 este de-a dreptul paradoxală. Politicul moldovenesc de la Snegur la Lucinschi şi Voronin s-a întrecut în a-l reproduce practic în totalitate, adăugând multiple nuanţe reieşind din necesitatea de a justifica statalitatea moldovenească în sine. În contextul recentelor dezbateri privind condamnarea comunismului, clasa politică trebuie să-şi asume plenar condamnarea acestui „moldovenism” sovietic, ca o emanaţie a unui regim totalitar care l-a impus în mod criminal şi abuziv populaţiei din RM, care în esenţă este o expresie a moldovenismului românesc.

Această condamnare este expresă pentru că natura sa sovietică şi imperială ascunde şi o componentă revizionistă, iredentistă, asociată cu politicile seculare ale Rusiei ţariste, ulterior ale URSS, iar mai recent ale Federaţiei Ruse. Iredentismul acestui „moldovenism” de sorginte sovietică este nu numai deşănţat din punct de vedere al justificării ştiinţifice, dar ascunde în sine pretenţii teritoriale faţă de vecinii noştri direcţi, România şi Ucraina, lucru care transpare evident din cerinţele de realizare a „Moldovei Mari” din contul acestor state.

Pentru a înţelege de unde vin aceste idei, voi aduce aici două exemple – unul din perioada ţaristă, altul din perioada sovietică.

La negocierile turco-ruse de la Giurgiu din 1812, Rusia a cerut otomanilor cedarea ambelor principate, Moldova şi Muntenia, turcii insistând asupra cedării Basarabiei, adică Bugeacului cu raialele turceşti de la Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina.

Pe parcursul negocierilor, Rusia, fiind constrânsă de perspectiva unui război iminent cu Franţa lui Napoleon, era dispusă să accepte doar Moldova, în cel mai rău caz, cu hotarul stabilit la Siret. Până la urmă s-a ajuns la anexarea ţinutului moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pe linia Prutului, adică ceea ce ulterior s-a numit Basarabia. Însă ideea anexării întregii Moldove sau chiar a ambelor principate şi încorporarea lor în cadrul Imperiului Rus nu a fost abandonată la Sankt Petersburg.

Acesta a fost unul din argumentele importante care au determinat Principatele Române să se unifice la 1859, iar această unire să fie sprijinită de către Marile Puteri, în primul rând, Franţa, care doreau o îngrădire a expansiunii ruse în această regiune.

În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România în 1944, conducerea RSSM a considerat oportună realizarea unei extinderi teritoriale a republicii din contul României. Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC(b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut – 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane de oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii de oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii de oameni).

Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură, continuă să rămână „…în robia boierilor români”.

Rămâne de văzut care vor fi rezultatele oficiale ale recensământului din Republica Moldova din anul 2014, care nu au fost facute publice nici pana in ziua de azi.

 

 

Surse: Octavian Țâcu,Timpul.md;  geopolitics.ro/moldovenismul-proiect-identitar-si-implicatii-geopolitice/

 

19/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 19 martie în Istoria Românilor

 

1693: După moartea tatălui său, Dimitrie Cantemir a fost numit domn al Moldovei.

 

 

 

Dimitrie Cantemir (n.1673-d.1723), domn al Moldovei (mar.-apr.1693, 1710-1711)
Dimitrie Cantemir (n.1673-d.1723), domn al Moldovei (martie-aprilie 1693, 1710-1711)

 

La 19 martie 1693, după moartea tatălui său  Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir a fost numit domn al Moldovei.

Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încat s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 1723) a fost de două ori domn al Moldovei (1693 şi 1710 – 1711).

Cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor, Dimitrie Cantemir a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714.

În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gîndirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

 

 

1826: S-a născut la Cernăuca, Cernăuți, baronul Nicolae Hurmuzaki, om politic român, membru de onoare al Academie Române (d.19.09.1909, Cernăuca).

A fost  deputat al Consiliului Imperial al Austriei  (Reichsrat).

 

 

 

 

1851: Domnitorul Barbu Ştirbei a aprobat înfiinţarea „Pensionatului Domnesc de fete” (ulterior Şcoala Centrală).

Piatra de temelie a edificiului a fost pusă abia la 20.11.1852.

 

 

 

1865 : A încetat din viaţă rapus de ftizie scriitorul Nicolae Filimon, autorul primului roman realist românesc „Ciocoii vechi şi noi” – 1863; (n. 6 septembrie 1819, Bucuresti).

 

 

 

 

 

Intr-una din Scrisorile sale, Ion Ghica ii face urmatorul portret:  „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

 

 

 

 

1877: Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris  din 1856, semnează la Londra un protocol prin care recomandau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.

Refuzul Turciei deschide calea războiului Ruso-româno-turc, in urma caruia România si alte tari din Balcani, devin independente.

 

 1883: Se adoptă Legea pentru exploatarea căilor ferate ale statului din România, prin care administraţia căilor ferate este încredinţată Direcţiunii generale ale Căilor Ferate Române.

Legea s-a aplicat cu mici modificări pînă la intrarea in vigoare a unei noi legi in 17 iunie 1925.

 

 1888: Ca urmare a tensiunilor economice şi sociale din România, Guvernul Ion C. Brătianu îşi dă demisia.

Pe 23 martie 1888, junimistul Theodor Rosetti, aflat in fruntea Partidului Conservator, este desemnat să formeze un guvern de coaliţie cu Partidul Liberal Conservator, în fruntea căruia rezistă un an de zile.

Această manevră politică surprinzătoare a regelui Carol I, de a-i chema la putere pe junimişti, i-a determinat pe contemporani să considere guvernul ca fiind „înfeudat regelui” şi format din „curtezani”.

Una din primele misiuni ale noului guvern a fost reprimarea răscoalei ţărăneşti izbucnită în acel an.

 

 

 

1917: S-a nascut la Bucuresti, pianistul, compozitorul și pedagogul român Dinu (Constantin) Lipatti.

A crescut într-o familie cu tradiție muzicală – tatăl său, Theodor, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu- i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale.

A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care i-a dat o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.

A urmat cursurile Conservatorului din București,iar in 1934 participa la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique.
Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.

 

 

 

 

 

 

 

În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu.

În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva.

Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.

În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie.
Două luni și jumătate mai târziu, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti se stinge din viață în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână.

Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.

A fost ales postum membru al Academiei Române.

Casa memorială Dinu Lipatti se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

 

 

1918: S-a născut  poetul, traducătorul si prozatorul George Ciorănescu.

În 1947, s-a expatriat la Paris.

A fost protagonist al mișcării pentru unitatea Europei în exilul românesc. Astfel, la 9 mai 1948, s-a ținut, la Haga, Congresul Constitutiv al Mișcării Europene, prezidat de Winston Churchill, unde s-au constituit comitetele naționale ale Mișcării Europene, cuprinzând inclusiv statele căzute sub ocupație sovietică.

Din comitetul român faceau parte  figuri proeminente, printre care  George Ciorănescu, președinte, Grigore Gafencu, Gabriel Bădărău și alții.

 

 

 

 

 In 1954 devine deputat în primul Parlament european (cu sediul la Viena); din 1955 a fost  redactor la postul de radio „Europa Liberă”.

A coeditat , la initiativa lui Ion Dumitru revista Apoziția, a cenaclului literar omonim din München, pe care a condus-o din 1982 până în 1992.

A decedat la 6 februarie 1993.

 

 

1926: S-a născut  avocatul şi omul politic liberal Niculae Cerveni; (d. 16 ianuarie 2004).

A  fost  senator român în legislatura 1996-2000 ales în Municipiul București pe listele Partidului Liberal- Democrat din Romania.

 

 

 

 

 

Pe 23 ianuarie 1990, a fondat, împreună cu un grup de colegi de la Baroul București Partidul Socialist Liberal (PSL), a cărui denumire a stârnit pe atunci numeroase nedumeriri.

La 18 decembrie 1990, PSL a intrat în alianță cu PNL, iar Cerveni devenea vicepreședintele partidului condus de Radu Câmpeanu.

În 1992, Niculae Cerveni a fondat Partidul Național Liberal – Convenția Democratică (PNL-CD).

A candidat fara succes  la funcția de președinte al României la alegerile generale din noiembrie 2000.

 

 

 

1941: S-a născut Virgil Măgureanu, fost director al Serviciului Român de Informaţii (1990 – 1997).

 

 

 

 

 

 

 

 

1944: S-a născut la Bușteni Eugenia Moldoveanu, cunoscută solistă de operă.

 

 

 

 

 

1949: In Romania comunista a  avut loc Congresul de constituire a Uniunii Tineretului Muncitor – UTM.

 

 

 

 

Plenara CC al Partidului Muncitoresc Roman  din 22-24 decembrie 1948  decisese  formarea organizaţiei unice de tineret, după modelul Comsomolului sovietic.
De altfel, Comsomolul a avut un rol decisiv în luarea acestei hotărâri, unificarea fiind cerută în cursul vizitei unei delegaţii a tinerilor comunisti la Moscova, în 1948.
Anunţarea intenţiei PMR şi „prelucrarea” rezoluţiei PMR în organizaţiile de tineret a stârnit proteste şi incidente violente în mai multe zone din ţară.
Congresul de „unificare”, de fapt de absorbţie, a tuturor organizaţiilor de tineret în Uniunea Tineretului Muncitor a avut loc, în prezenţa liderilor comunişti, la Sala Ateneului Român, în zilele de 19-21 martie 1949.

Gheorghe Florescu, un fost tipograf, în vârstă de 38 de ani, care a fost şi preşedinte al Frontului National al Tineretului Democrat , a devenit prim-secretar al UTM, rămânând în funcţie până în 1952.

Statutul şi structura de organizare a UTM au copiat modelul Comsomolului – definiţia organizaţiei, natura relaţiilor cu partidul, organizarea, funcţiile şi modul de funcţionare fiind, cu deosebiri nesemnificative, aceleaşi.

Între conducerea UTM şi aceea a Comsomolului au avut loc întâlniri frecvente la sfârşitul anilor 1940, partea sovietică ghidând atent structurarea UTM.

Au fost organizate periodic pelerinaje la Moscova ale liderilor şi membrilor UTM, iar câteva zeci dintre ei au urmat Şcoala Centrală de Cadre a Comsomolului[.

Au fost traduse sau scrise, în cantităţi industriale, materiale, broşuri şi cărţi privind „experienţa Comsomolului”. Orice discurs privind tineretul din anii 1940-1950 începea cu invocarea modelului sovietic.

Imediat după formarea organizaţiei unice, PMR a cerut epurarea ei, operaţiune care, într-o primă fază, a fost realizată sub pretextul „reînscrierii” membrilor în UTM – echivalentă campaniei de „verificare” a membrilor PMR. Ca şi Partidul Comunist, organizaţia de tineret a oscilat între rolul de organizaţie de avangardă şi acela de organizaţie de masă, înregistrând fluxuri şi refluxuri în funcţie de situaţia politică. Mai ales în perioada Dej, orice criză politică era însoţită sau urmată de dure campanii de epurare.

 

1965; A murit dictatorul comunist  Gheorghe Gheorghiu Dej (n. Gheorghe Gheorghiu la 8 noiembrie  1901, la Barlad), fost prim secretar al CC al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române (21 martie 1961 – 18 martie 1965).

Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să ordone eliminarea fizică a adversarilor sai  Ștefan Foriș (1946) și Lucrețiu Pătrășcanu (1948), ulterior epurand conducerea partidului comunist de liderii alogeni Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi.

 

 

 

 

 

 

In ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ducand o politica de indepartare fata de Moscova.

Astfel de inițiative au fost încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) în contextul Războiului Rece.

  A murit în 1965 in urma unui  cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varsovia, ca urmare a politicii sale tot mai independente.

Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei „zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă”. Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei.

Dupa moartea lui Gheorghiu- Dej,fruntasul comunist Gheorghe Apostol susținea că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, dar Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate, a manevrat în așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, (unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).

 

 

 

1990: Izbucnesc violenţele interetnice de la Târgu Mureş.

 

 

 

Cea mai cunoscută victimă a fost Mihăilă Cofariu, prezentat de televiziunile străine drept etnic maghiar maltratat de naționaliștii români.

 

 

 

 

 

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș s-a concretizat în confruntările grave care au avut loc între 19 martie și 21 martie 1990 in acest oras, în urma cărora cinci oameni și-au pierdut viața, sute de oameni au fost brutalizați și răniți, iar conviețuirea interetnică în Târgu Mureș a fost alterată considerabil pentru o perioadă de timp.

 

 

 

2009: A decedat în urma unei afecțiuni cardiace, cântăreţul de muzică populară Ion Dolănescu.

S-a nascut la 25 ianuarie 1944, in localitatea Perșinari, Dâmbovița si  a înregistrat 50 albume, intre care cele mai apreciate au fost  „M-am născut în Carpaţi”, „Cântece şi balade din ţara novicilor”, „Romanţe şi cântece de petrecere” şi „Hăulite”. 

 

 

 

 

 

 

 

A fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele partidului PRM

Este înmormantat la cimitirul Bellu din București.

Pentru activitatea sa, Ion Dolănescu a fost  numit, post mortem, cetățean de onoare al comunei sale natale, Perșinari, iar Căminul Cultural din localitate îi poarta numele.

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/19/o-istorie-a-zilei-de-19-martie-video-3/

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.

  4. http://www.worldwideromania.com;

  5. Wikipedia.ro;

  6. mediafax.ro;

  7. Istoria md.

19/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 610 alți urmăritori