CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SARBATOAREA TRICOLORULUI. ORIGINEA TRICOLORULUI ROMÂNESC

 

Tricolorul – simbol al identităţii şi unităţii naţionale.

 

Pe câmpul de luptă sau în competiţiile sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de dragoste de ţară, îi însoţeşte pe români de aproape două secole.

Steagul capătă suflet când e purtat de un sportiv victorios sau când onorează un militar căzut la datorie.

Drapelul ne umple de bucurie şi ne sprijină în suferinţă, fiind un simbol care se transformă în sentiment atunci când se întâlneşte cu momente cheie din vieţile noastre şi din destinul ţării noastre.

Cele trei culori ale drapelului românesc – albastru , galben şi roşu- sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dainuirea noastra neîntrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghika şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în ţara Românească galben şi albastru, în Moldova – roşu şi albastru.

Introducerea  celor trei culori – albastru, galben şi roşu – pe drapelul românesc,  s-a înfaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti (1834 – 1842).

La cererea domnului muntean, sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfatisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitatile ostirii pamântene.

Pentru corabiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbena si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, “steag cu fata rosie, albastra si galbena, având si acesta stele si pasare cu cap în mijloc.” [1]

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitatile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos.

În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, încoronata princiar si cruciata cu aur.” [2]

În porunca data ostirii, cu prilejul înmânarii lor solemne, domnitorul arata, între altele, ca “steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor…

Militia româneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobândeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale,” [3] lasând a se întelege ca tricolorul reprezinta neamul românesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se îndreapta aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.

În 1848, în toiul revolutiei, însa, tricolorul a devenit în Ţara Româneasca însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat.

Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarât ca drapelul tarii sa aiba “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânza sa fie înscrise cuvintele “Dreptate, Fratie” [4].

O luna mai târziu, “vazând cu nu s-a înteles înca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore.Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”.

El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmatoare: “lânga lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind” [5].

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare.

Este semnificativa, în acest sens, precizarea facuta în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Ţării Românesti, într-o nota adresata lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut înca de mai înainte pe steagurile noastre” [6]. Dar nu precizeaza de când anume.

Înlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza.

El avea însa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceasta alcatuire pâna în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sa fie asezate cum era la 1848″ [7], adica vertical, în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pâna azi .

Cand  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite a spus: „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca:

“Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de români.” [8]

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia însemnatatii pe care o reprezinta pentru toti românii.

Este, deci neîndoielnic faptul ca în perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrâni, a tricolorului.

 

Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov în 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane. [9]

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se afla în Novella XI, data la 14 aprilie 535 de împaratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie româna, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pâna la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreapta, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul caruia sunt vazute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)” [10].

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata înca sub stapânirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pâna în secolul al Vl-lea, adica fosta Dacie Porolissensis.

 Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin în principiu, aflata însa în afara teritoriului detinut efectiv de catre romani.

Precizarea Dacia de dincolo, avea în vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara îndoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord -vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, întinzându-si stapânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul roman de rasarit era exprimata prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia românilor în vatra în care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco – romana, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor, românii au pastrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sa traiasca timp îndelungat despartiti în trei principate – Moldova, Muntenia si Transilvania -, si au facut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dainuirii lor pe pamântul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale [11].

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb în lupta cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare rosie.

Faurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai în domnie.

În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas rosu [12] si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour) [31].

 Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul rosu. cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour [14].

Calatorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie [15]. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se vad în culori doua steaguri rosii [16].

În timpul lui Mihail Sutu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe calare. Pe fond rosu [17].

La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un patrat mare rosu [18], iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastra în centru [19].

În Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvila neagra, stând pe o ramura verde de ienupar si tinând în cioc o cruce patriarhala rosie [20].

Acelasi stindard galben – alburiu e mentionat – fara sa fie si descris – de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila [21].

Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, în care neîndoilenic vedea întrupata glia stramoseasca,

Pentru apararea careia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusa în cumpana însasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag.

Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de lupta pâna nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine [22].

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importanta a Ţării Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) si Vlad Ţepes (1456 – 1462) si îl însotise pe Mircea cel Batrân (1386 – 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la întemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupa înfrângerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al tarii în vremea domniei sale.

Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împaratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat înainte [23].

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapânirea maghiara si apoi de cea austro – ungara, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca moderna.

Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe însemnele heraclidice ale tarii, datorita împrejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfratirii lor cu glia strabuna.

În sprijinul celor de mai sus, mentionam ca în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine româna sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer).

 

 

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc.

Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”

În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată.

Tricolorul din 1848 cu menţiunile “Dreptate, Frăţie”: acuarelă de C. Petrescu

Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.

Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”).

Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize.

Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina.

Pe fâşia albastră e scrisă deviza Fratie-Dreptate-chirilic.svg („Frăţie Dreptate”), pe galben — Judetul-Oltu-chirilic.svg („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — Orasul-Slatina-chirilic.svg („Oraşul Slatina”). Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.

Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din Tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale.

Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”.

Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”.

Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne.

Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”.

Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.

Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez.

Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur).

Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă.

Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ) ca drapel naţional.

Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii.

Se pare că cele două exemplare având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj.

Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România.

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.

În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.

Drapelul de război al Ţării Româneşti, model 1834 (o altă imagine mai clară aici.

Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1840 – 1848

Drapelul de luptă al dorobanţilor din judeţul Argeş, model 1852. Drapelului de luptă al ţării îi lipsea doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.

 

România revoluţionară. Pictură de C. D. Rosenthal.

România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă verticală.

 

 Legenda contopirii culorilor principatelor romane

Constantin Lecca – Înfrăţirea moldovenilor şi a muntenilor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii.

Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”.

Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de aceasta.

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania).

Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.

Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 – modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare.

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal.

Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil.

Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”.

Anumite surse consideră că până în 1862  banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu.

În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1: 3, cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu ,este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”.

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă… Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart….”

Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu, Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867.

Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând.

Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard.

„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”

Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi, doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu.

Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşii, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.

 

 

 

 

In aceasta zi de sarbatoare, sa ne amintim cuvintele marelui Domn  al Unirii, Alexandru Ioan Cuza , care spunea in 1861 cand  a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite:

Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Bogdan Ioan Stanciu, vicepresedinte  Asociatia Altermedia

Wikipedia.ro

 

 

NOTE BIBLIOGRAFICE:

 

1. “Buletinul – Gazetă Oficială a Ţării Româneşti “, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144

2. “ Anuarul Principatului Ţării Româneşti”, Bucureşti 1842, p. 118

3. I. Popovici,“Organizarea armatei române”, vol.I, Roman,1900,p. 96

4. “Anul 1848 în Principatele Române”, Tomul I, Bucureşti. 1902, p. 567

5. Ibidem, Tomul II, bucureşti, 1902, p. 477

6. C. Căzănişteanu, “ Trei culori cunosc pe lume”, în “Magazin istoric” nr. 8/ 1967, p.36

7. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română, Însemnele domneşti, Trofee”, Bucureşti, 1903, p. 71

8. Ibidem

9. J.F. Neigebaur, “Dacien aus der Uberresten des klassichen Alterthums mit besonderer Ruksich auf Siebenbürgen. Topographische Zusammen- gestellt”, Braşov 1851

10. Marius Bizerea, “ Tricolorul românesc peste veacuri “, “Magazin istoric”, nr. 9/1970, p. 51

11. Alex. M. Ioniţă, “Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate şi independenţă”, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-1271984, p. 860

12. R. Rosetti, “Steaguri, prapure (polemici)”Bucureşti, 1938, p. 1-7

13. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 1-12

14. Anton Velea, “Steagurile României”, în “Enciclopedia Română”, vol. I, Bucureşti, 1936, p. 76

15. P. P. Panaitescu, “Călători poloni în ţările române”, Bucureşti, 1930, p. 17 şi 72

16. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 43

17. Ibidem

18. Ibidem, p. 51-53

19. Ibidem, p. 63

20. C. Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Veneţia 1638, cf. P. V. Năsturel “Steagul, Stema Română”, p. 13-14

21. Dan Cernovodeanu, “Stindardul cel mare al lui Mihai”, în “Magazin Istoric”, nr. 7 / 1975, p. 14

22. A. D. Xenopol, “Istoria Românilor din Dacia Traiană”, vol. V, Bucureşti, 1928, p. 290 23. C. Razachevici, “Un sol împărătesc la Radu Şerban”, în “Magazin istoric”, nr. 6 / 1970, p. 84-88

24. digi24

 

 

26/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CINE A SCRIS MISTERIOSUL CODEX ROHONCZI?

 

 

 

 

 

 

De peste 100 de ani, un manuscris numit Codex Rohonczi, după localitatea unde a fost descoperit, caligrafiat într-o limbă necunoscută şi cu un alfabet straniu, de peste 150 de litere, polarizează atenţia specialiştilor în lingvistică şi istorie antică din Europa.

Considerat de către unii dintre cercetătatori drept un fals, de către alţii drept un document veridic, care se referă la poporul blak sau vlak, Codexul Rohonczi a constituit şi subiectul dezbaterilor din cadrul celui de al 11-lea Congres de Dacologie, desfăşurat la Alba Iulia în perioada 28-29 mai 2010.

Cine a scris misteriosul Codex Rohonczi?
TVR1, Emisiunea „Semne”

 

  Descarca Codex Rohonczi in format PDF
http://www.voci.ro/codexul-rohonczi-si-tacerea-academica/

25/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dosare istorice : SUDUL BASARABIEI ( Bugeacul), SUPRAFAȚĂ ȘI POPULAȚIE

Regiunea Ismail harta rusa

Bugeacul, adică Sudul Basarabiei istorice (fostele judeţe Ismail, Cetatea Albă şi părţi ale judeţelor Cahul şi Tighina) are o suprafaţă de 13 106 kilometri pătraţi între faţada basarabeană a Mării Negre şi fluviile Dunărea şi Nistru, scrie omul politic si scriitorul basarabean Vlad Cubreacov, preluat de Romanian Global News.

Populaţia din această regiune istorică a Basarabiei, ataşată arbitrar şi artificial regiunii Odesa, reprezintă, potrivit datelor ultimului recensământ general al populaţiei din Ucraina, un total de 481 014 locuitori grupaţi în 176 de primării organizate, la rândul lor, în 9 raioane: Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni, Sărata, Tarutin şi Tatarbunar.

Regiunea Ismail

Până în anul 1954 localitățile din Sudul Basarabiei au fost organizate în regiunea Ismail. La 15 februarie 1954, printr-un Decret al Sovietului Suprem al URSS, regiunea Ismail a fost desființată, iar teritoriul ei a fost anexat regiunii Odesa. Decretul de desființare a regiunii Ismail a avut următorul cuprins (originalul rusesc și traducerea noastră românească):

 

 

”ОБ УПРАЗДНЕНИИ ИЗМАИЛЬСКОЙ ОБЛАСТИ УКРАИНСКОЙ ССР

 

Указ от 15 февраля 1954 г.
(«Ведомости Верховного Совета СССР» 1954 г. № 4)

Утвердить представление Президиума Верховного Совета Украинской Советской Социалистической Республики об упразднении Измаильской области и передаче ее территории в состав Одесской области.

 

DESPRE DESFIINȚAREA REGIUNII ISMAIL DIN RSS UCRAINEANĂ

Decret din 15 februarie 1954
(«Monitorul Sovietului Suprem al URSS» pe anul 1954, nr. 4)

 

Se aprobă propunerea Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Ucrainene privind desființarea regiunii Ismail și transmiterea teritoriului acesteia în componența regiuniuu Odesa. ”

Decretul de desfiintare a regiunii Ismail

Principalele comunități etnice din Sudul Basarabiei sunt reprezentate de bulgari, români, ucraineni, ruși lipoveni și găgăuzi. Există și comunități mai mici de albanezi, greci, țigani și evrei.

Niciuna dintre comunitățile etnice nu deține majoritatea în această regiune, ai cărei locuitori se remarcă prin cel mai ridicat nivel de toleranță etnică în Ucraina de astăzi.

În cuprinsul fostei regiuni Ismail, populația românească deține o pondere de 18%. Vechea comunitate numeroasă a nemților basarabeni a fost aproape integral evacuată în Germania conform înțelegerilor sovieto-germane.

Sudul Basarabiei 1930

Ideea reînființării regiunii Ismail a fost formulată public de reprezentanți ai multor organizații neguvernamentale:

1. Asociația «Возрождение региона» («Renașterea regiunii») din Odesa (președinte cunoscutul politician Ruslan Bodelan, etnic ucrainean, fost primar al municipiului Odesa și guvernator al regiunii Odesa, originar din raionul Chilia), începând cu anul 2012;

2. Revista ”Країна” (”Țara”) din Kiev (materiale ale jurnalistului Ihor Lubyanov), începând cu anul 2013;

3. Asociația Naţional-Culturală ”Basarabia” a Românilor din regiunea Odesa (președinte Anatol Popescu), începând cu anul 2014;

4. Asociaţia Naţional-Culturală ”Valul lui Traian” a Românilor din raionul Tatarbunar (președinte Nicolae Moșu), începând cu anul 2014;

5. Alianța Creștin-Democrată a Românilor din Ucraina, filiala regională Odesa (predinte Petru Șchiopu),  începând cu anul 2014.

Există mai multe voci și în mijlocul comunității bulgare din zonă care și-au exprimat dorința ca regiunea Ismail să fie reînființată.

Propunerea unei noi organizări administrative a Ucrainei lansată de revista ”Країна” (”Țara”) din Kiev prevede existența unei regiuni distincte numite Basarabia, incluzând două raioane mari (Cetatea Albă și Ismail), și a unei regiuni numite Bucovina, incluzând actualele regiuni Cernăuți și Ivanofrankovsk (fosta Pocuție).

Organizare administrativa noua a Ucrainei, cu regiunile Basarabia si Bucovina incluzand Pocutia

Basarabia de Sud

Harta etnica a regiunii Ismail pe raioane 2001

Harta etnica a regiunii Ismail 2001

Doar ucraineni in 2001 in regiunea Ismail

Doar romani in 1989 in regiunea Ismail

Doar bulgari in 1989 in regiunea Ismail

Doar gagauzi in 2001 in regiunea Ismail

Toate etniile in 1989 in regiunea Ismail

 

Vlad Cubreacov: SUDUL BASARABIEI (REGIUNEA ISMAIL), SUPRAFAȚĂ ȘI POPULAȚIE


Mai multe pe: http://cubreacov.wordpress.com/2014/06/16/sudul-basarabiei-regiunea-ismail-suprafata-si-populatie/

25/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 472 other followers