CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lupta pentru tronul Țării Românești dintre Mircea cel Bătrân si Vlad Uzurpatorul

 

 

 

 

 

 

 

Mircea cel Batran

 

Mircea cel Bătrân

 

 

 

Din  vremea când Țara Românească avea doi domnitori: Mircea cel Bătrân și Vlad Uzurpatorul

În evul mediu domnitorii paracticau asocierea la tron a fiilor lor, pentru ca aceștia să se deprindă cu administrarea țării dar și pentru a-i legitima în fața boierilor.

Deși emitea acte singur sau împreună cu tatăl, fiul nu domnea efectiv.

A fost însă si o scurtă perioadă când Țara Românească a avut concomitent doi domni, fiecare stăpânind o parte a teritoriului său.

Situația cu doi domnitori a fost pusă în mișcare de prima mare confruntare dintre români și turci, in bătălia de la Rovine.

Deși victorios, Mircea suferise pierderi majore, iar pe plan extern se petreceau reasezari si schimbări importante.

Aliatul lui Mircea din Moldova, Roman I, este înlăturat de la domnie, iar urmașul său, Ștefan I (1394 – 1399), se manifestă deschis contra Țării Românești, chiar și în fața regelui maghiar Sigismund de Luxembrug.

Cel din urmă a reacționat, intrand  cu armata în Moldova la începutul lui 1395, insa la Hindău (Ghindăoani), a suferit o grea înfrângere din partea moldovenilor, al căror nou voievod era aliatul polonilor.

Blocul moldo-polon a susținut în Țara Românască gruparea boierească ostilă lui Mircea, care l-a impus la conducere pe Vlad I (posibil în noiembrie 1394).

Vlad I a fost domn al Tarii Romanesti intre noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversata. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I si frate cu Dan al II-lea.

Alti cercetatori au rezerve in stabilirea vreunui grad de rudenie intre Vlad I si Mircea cel Batran, invocand lipsa documentelor doveditoare.

El a  ocupat tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe invingatorul de la Rovine.

Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu  că regele maghiar Sigismund de Luxemburg, a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”.

Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile lui Mircea, voievodul de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul.

Istoriografia i-a zis “Uzurpatorul”.

Pe plan extern, a încercat scoaterea Țării Românești din coaliția anti-otomană și orientarea spre aceasta noua putere europeană, care odată cu anihilarea statelor sârbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.

Totuși nu se rupe complet de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia, făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într-un act din 28 decembrie 1395 „numitul Vlad, care se da drept voievod“), Vlad I era un domn puternic și stăpân în teritoriul sau.

Această poziție este confirmată de monedele pe care le-a emis.

 

 

 

 

 

În fapt, intre Mircea și Vlad I se pare că s-a ajuns la o împărțire a teritoriului, fiecare având reședință propie.

În aceste împrejurări complicate, Mircea a încheiat la Brașov un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei.

 

 

 

Sigismund de Luxembrug

 

 

 

Sigismund de Luxembrug  (n. 14 februarie 1368 – d. 9 decembrie 1437), a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437.

A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani.

  În 1396 Sigismund inițiază o cruciadă, care se dovedește a fi foarte populară, dar care se sfârșește prin înfrângerea din Bătălia de la Nicopole.

Tratatul era o formă de vasalitate, dar fără prestarea efectivă a omagiului, Mircea se angaja să îl sprijine pe regele maghiar în campaniile anti-otomane cu oaste și sa asigure armatei regale libera trecere și procurarea hranei platita cu banii acesteia.

Ca o consecință imediată, forțele române și maghiare reocupă mare parte a Dobrogei, unde turci își instalaseră pe alocuri garnizoane,

O cerere de ajutor adresată turcilor de catre Vlad I, sau Ștefan I după alte izvoare, a dus la o înțelegere între Vlad și Baiazid.

Nu a fost vorba de plata vreunui tribut, nici de aservirea țării, pretențiile otomane fiind scăzute din cauza înfrângerii survenite la Rovine.

După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta pe Vlad , expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.

 

 

Baiazid Traznetul

Sultanul Baiazid 

Instigat probabil de Vlad, Baiazid Trăznetul (Yildirim= trăznet, nu fulger) trece Dunărea cu o puternică oaste în Banat, unde pradă cumplit localitățile Becicherec, Timișoara, Caransebeș și Orșova. De aici, a trecut Țara Românească pe la Turnu Severin. Se alătură și detașamente de sârbești cu 8000 de oameni.

Sigismund vine în persoană și îl ajută pe Mircea să câștige bătălia de la Craiova din 17 mai 1395. Baiazid se retrage peste Dunăre în Bulgaria. Supărarea sultanului este atât de mare încât face un gest de împotriva oricăror uzanțe diplomatice.

La 17 iulie 1393 cucerise capitala țaratului bulgar de Târnovo iar țarul Șișman căzuse prizonier în mâinile sale.

Deși conducătorul bulgar nu avea nicio vină în înfrângerea sultanului în fața lui Mircea, Baiazid poruncește uciderea lui Șișman pe 3 iunie 1395.

 

 

 

 

Ivan Șișman (1371 – 1395)

 

Nici de această dată victoria creștinilor nu poate fi exploatată. Sigismund trebuie să facă față polonezilor care atacaseră hotarul nordic al regatului său iar Mircea să lupte cu Vlad și partizanii săi ajutați de contingente turcești. O bună parte din țară nu era sub ascultarea lui Mircea.

În iulie 1395 Sigismund vine să-l ajute pe Mircea. Oștile lui Vlad sunt înfânte în lupte de mică amploare.

La începutul lui august este cucerită cetatea Turnu unde Sigismund lasă o garnizoană maghiară.

Abia mai târziu îi va ceda cetatea lui Mircea. La întoarcerea acasă, la locul numit Posada (în latină Pazzata, suferă mari pierderi ca urmare a unui atac din partea lui Vlad.

Consolidarea poziției lui Vlad, l-a determinat pe Sigismund să-i solicite o alinață în primăvara lui 1396 (martie), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II Jagełło şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga, asupra regatului maghiar (28 mai 1396).

 

b800

 

Lupta de la Nicopole

 

 

La 26 septembrie 1396 are loc lupta de la Nicopole în care marea oaste creștină a occidentului este înfrântă de Baiazid. Sigismund fuge de pe câmpul de luptă si  incearcă să ajungă în Transilvania prin Banat sau Țara Românească.

Datorită prezentei ostile a  lui Vlad, regele maghiar trebuie să facă un ocol pe Dunăre, Marea Neagră, Constantinopol până la Ragusa, tot periplul durând trei luni.

Dezastrul de la Nicopole anticipa o amenințare iminentă pentru Țara Românească.

Turcii desființează țaratul bulgar de la Vidin, confiscă averile bisericești dându-le spahiilor, ucid mulți cavaleri creștini căzuți în prizonierat, iar cetățile din dreapta Dunării devin puncte de sprijin pentru eventuale atacuri în spațiul românesc.

În aceste condiții boierimea munteannă l-a părăsit pe Vlad și s-a alăturat lui Mircea.

Acesta, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 – ianuarie 1397), fortandu-l sa se predea.

A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”.

Vlad iese astfel de pe scena istoriei, murind, probabil, în Ungaria.

Poziția lui Mircea s-a întărit pe tot parcursul anului 1397, printr-o victorie asupra lui Baiazid, fără ca Sigismund să îi fi venit în ajutor.

 

 

bLegnica

 

 

 

 

 

surse:

Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitați, Editura Facla, Timișoara, 1983

Constantin C. Giuescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1971

istorie-pe-scurt.ro; Enciclopedia Romaniei.ro

02/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

DESPRE TRATATIVELE MOLDO-RUSE DE LA LUŢK DIN 1711 SI PLANURILE RUSESTI DE ANEXARE A MOLDOVEI

 

 

 

https://i2.wp.com/www.istoria.md/uploaded/poze/PERSONALITATI/Personalitati_cu_impact_istoric_major/Tara%20Moldovei/Dimitrie_Cantemir/Dimitrie_Cantemir_2p.jpghttps://i0.wp.com/istoria.md/uploaded/poze/PERSONALITATI/Personalitati_cu_impact_istoric_major/Imperiul%20Rus/Petru%20I/Peter_the_Great_Russia.jpg

   Dimitrie Cantemir             Petru I al Rusiei

 

 

 

 

 INTERPRETAREA “TRATATULUI DE LA LUŢK” DINTRE  PETRU I ŞI DIMITRIE CANTEMIR

 

 

 

 

Nu demult, ziarul “Nezavisimaia Moldova” (2011, 16 martie, pag. 2) a publicat un material cu genericul “Tratatul de la Luţk – un jalon important în istoria relaţiilor moldo-ruse”.

Reprezentantul “Centrului rus de ştiinţă şi cultură din Republica Moldova”, Valentin Râbiţki şi-a adus aminte despre aşa-numitul “tratat” din 13 aprilie 1711, care, chipurile, a fost iscălit de Petru I şi Dimitrie Cantemir.

Diplomatul rus afirmă că acest document de la Luţk ar fi pus “începutul eliberării” Moldovei de sub jugul otoman; că, chipurile, ideile acestui tratat au fost susţinute de către “poporul moldovenesc” şi realizate în 1812 “când o parte din Principatul Moldovei, numită Basarabia, a fost alipită la Rusia” .

Toate aceste afirmaţii sunt în realitate nişte minciuni gogonate sau baliverne din vocabularul politicii imperiale ruseşti.
Această problemă a fost cercetată neunivoc de către cunoscuţii istorici A. Xenopol, N. Iorga, C. Giurescu, I. Eremia, P. Parasca, A Eşanu etc.
Documentele istorice ne arată că aşa-numitul “tratat de la Luţk” n-a fost iscălit de către D.Cantemir, n-a fost aprobat de către “poporul moldovenesc”, n-a fost susţinut de “toţi” boierii moldoveni. Şi, în general, noi considerăm că n-a fost iscălit acest “tratat” în conformitate cu dreptul internaţional.

Contele Gavriil Ivanovici Golovkin a scris un document, care n-a fost dus până la sfârşitul lui logic şi nu putem să-l numim “tratat”.
Noţiunea de “tratat” înseamnă “o înţelegere cu valoare de act juridic, încheiată între două sau mai multe state, prin care se creează, se modifică sau se anulează drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre ele” (DEX, p. 1022).

 Dar aşa înţelegere în 1711 n-a fost iscălită, n-a primit statutul de act juridic, n-a fost aprobată şi ratificată.

Nici un document moldo-rus n-a fost dus până la sfârşit. Dar ce a fost? Ion Neculce scrie că Dimitrie Cantemir l-a trimis pe visternicul Ştefan Luca la Iavorovo, lângă Luţk, ca să ducă tratative cu Petru I, ca acesta să-l ajute pe D. Cantemir în lupta contra turcilor.

 Alţi istorici afirmă că D. Cantemir “l-a trimis la Petru pe boierul Ştefan Lupu, care a iscălit în numele său la 13 aprilie 1711 în oraşul Luţk un “tratat de alianţă cu Rusia” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332-336).

 După părerea istoricului N.A.Mohov, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

 Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin.

Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”. La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipseşte semnătura lui Petru I.

Lipseşte, în general, familia şi semnătura lui Dimitrie Cantemir. Acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional. După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre care nu erau în folosul Moldovei.

 Acest document prevedea trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească. Diplomatul rus Valentin Râbiţki afirmă precum că Ţara Moldovei trebuia să fie “suverană şi independentă” (N.M., 2011, 16 martie, p. 2), ceea ce este o minciună sfruntată.

 “Supuşenie” înseamnă ascultare, supunere, slugărnicie, subjugare, cucerire, dependenţă de Imperiul Rus. Moldovenii trebuie să fie “sub autoritatea” cuceritorilor, sub “stăpânirea” Rusiei ţariste. Proiectul lui Golovkin prevedea ca D.Cantemir să se declare “supus”, “ascultător” de ţarul Rusiei şi să participe cu oastea sa în luptă contra Turciei.

La începutul lunii martie 1711, Petru I, fiind cam beat, a decis să se bată cu sultanul şi să cucerească Ţările Române. El a considerat că va folosi 30.000 de ostaşi ai lui Constantin Brâncoveanu, 20.000 de sârbi. El spunea că polonezii “ne vor da 30.000 de ostaşi”.

Şi din Moldova planifica să primească 10.000, având personal numai 20.000 de moscali. “Şi ne ajunge atâta oaste”, a spus Petru I. Dar n-a fost să fie aşa. Turcii au adus în Moldova 150.000 de eniceri, 250.000 de “călărime” şi “40.000 de sindighiştri (tătari sau ghiauri, care erau gata să lupte de partea turcilor). Deci, Petru I n-avea o armată puternică.

El dorea să cucerească Ţările Române cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, a sârbilor şi polonezilor.
Acest document prevedea că Petru I avea dreptul să-l păstreze ca domn pe D.Cantemir şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească (p. 141). Dar dacă cineva ar fi dorit să fie suveran şi independent de Rusia, apoi el putea fi mazilit, arestat, decapitat tot aşa de repede precum o făcea Sultanul.

Vornicul Iordache Ruset, hatmanul Dumitraşcu Racoviţă, banul Savin Zmuncilă s-au împotrivit. “Nu este bine să fie domnitor veşnic”, spuneau ei. În opinia lor, domnitorul trebuia să se schimbe “cum va pofti ţara” (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1980, p. 201).

Această poziţie se lămureşte prin faptul că proiectul lui Golovkin prevedea ca “toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnitorului” (p. 141).

Acesta îşi răsfrângea puterea asupra tuturor boierilor. Domnitorul se declara stăpânitorul tuturor oraşelor moldoveneşti, incasa toate impozitele, veniturile statului. Boierii şi toată populaţia erau obligaţi să se supună poruncilor domnitorului. “Toată legea şi judecata aparţineau domnitorului”. Însă ţarul rămânea stăpân al Moldovei.

El putea să judece pe cineva dacă avea “un hrisov de la domnitor”. Petru I recunoştea că pământurile Ţării Moldovei “sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei, după delimitările făcute cu acele ţări” (p. 142). Această “recunoaştere”, făcută de Petru I, se explică prin faptul că Moldova trebuia să fie parte componentă a Rusiei ţariste.

 Petru I, prin această recunoaştere, dorea ca Ţara Moldovei să fie a Imperiului Rus. Însă această frontieră n-a fost recunoscută de Rusia în 1812, nici în 1940, nici în 1944.

În 1812, Aleksandru I a împărţit Ţara Moldovei şi a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi Cameniţa, iar în 1940, Stalin şi Hruşciov au inclus Sudul şi Nordul Basarabiei în componenţa Ucrainei Sovietice.

Dacă ei n-au reuşit să ocupe toată Moldova, conducerea Rusiei a început să ocupe câte o parte din teritoriul ei în 1812 şi în 1940.
Din câte cunoaştem, războiul ruso-turc din 1711 a fost pierdut de Petru I, iar Dimitrie Cantemir şi încă 400 de boieri s-au refugiat în Rusia. Constantin Giurescu subliniază că turcii pusese mari “speranţe” în Cantemir, dar el “a trecut la ruşi”.

 A. Xenopol scrie despre “trădarea lui Cantemir” (A. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1882, p. 7). Însă noi considerăm că domnitorul Moldovei n-a fost “trădătorul”. El a încercat să lupte cu turcii hapsâni şi sângeroşi, dar n-a avut un aliat bun şi serios. Rusia ţaristă promova aceeaşi politică expansionistă şi de jefuire a popoarelor mici ca şi Imperiul Otoman.

 În acele condiţii, D. Cantemir a devenit o jertfă a acestor două mari imperii, care întruchipau zodia răului absolut. D. Cantemir a greşit când a făcut această alianţă cu Rusia. Are dreptate academicianul Demir Dragnev când scrie că “popoarele balcanice nu cunoşteau încă îndeaproape politica ţarismului” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332).

 Rusia ţaristă întotdeauna a urmărit scopuri imperiale. Sub pretextul “eliberării popoarelor de aceeaşi credinţă”, Petru I a încercat să-şi întărească poziţiile geostrategice în Balcani, să capete noi sfere de influenţă şi noi teritorii, de a exploata alte popoare mai mici, precum era şi poporul român.

Se ştie că în iunie 1711, D.Cantemir s-a adresat cu un apel către populaţia ţării să-i susţină pe ruşi “ca pe nişte fraţi de arme, din toată inima, din tot sufletul, cu tot avântul nostru să ne ridicăm împotriva silniciei, tiraniei şi năvălirii turcilor” (p. 334).

Însă populaţia nu s-a ridicat. Toţi orheienii, sorocenii, lăpuşnenii au venit cu Petru I până la Prut. Dar mai departe nu s-au dus, nu l-au susţinut. În 15 zile, D.Cantemir a reuşit să mobilizeze o armată numai de 6-7 mii de oameni.

 Ei ştiau ce-i aşteaptă, dacă Petru I va pierde acest război. Lupta de la Stălineşti (1711) a arătat că Petru I se ocupa mai mult cu beţia decât cu organizarea luptei cu turcii.

Cel mai deştept om de stat a fost Constantin Brâncoveanu care, având o armată de 30.000 de ostaşi, a aşteptat câteva zile să se vadă cum se va desfăşura lupta lui Petru I cu turcii. După retragerea ruşinoasă şi dezonorată a lui Petru I şi D. Cantemir din Moldova, sultanul planifica să transforme Ţara Moldovei într-un “paşalâc” (gubernie turcească condusă de un paşa).

 Populaţia, cum pe drept cuvânt scrie D. Dragnev “a avut de îndurat greutăţi insuportabile”. (p. 333). După 10 iulie 1711 Moldova a fost jefuită, înjosită, chinuită, s-a ales cu satele arse şi casele pustiite. Numai în ţinutul Hotin au fost arse 73 din 93 de sate. (N.A.Mohov, Drujba kovalasi vekami, Chişinău, 1980, p.188).

Acestea au fost consecinţele “prieteniei moldo-ruse” de la începutul secolului XVIII. Constatăm astfel că diplomatul rus Valentin Râbiţki şi slugoii săi de la “Nezavisimaia Moldova” nu cunosc documentele istorice, falsifică istoria românilor. Ei şi-au atribuit misiunea ruşinoasă de a propaga ideile antiştiinţifice ale “moldovenismului primitiv”, să îndreptăţească politica imperialistă, promovată de satrapii ţarismului rus.

 Procesul mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni este ireversibil. Istoria îi îndreptăţeşte pe toţi acei mari patrioţi care luptă pentru unitatea de secole a întregului neam românesc.

 

 

 

Autor: Anton MORARU,
doctor habilitat în istorie,
profesor la Universitatea “Perspectiva”

Sursa: Basarabia literara md.

02/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord in primele zile ale ocupatiei sovietice

Fișier:Greater Romania.svg

 

 

Harta  Romaniei pana la „eliberarea” Basarbiei si Bucovinei de Nord de catre haitele bolsevice

 

 

Prima perioada de teroare; evacuarea: 28 Iunie – 3 Iulie 1940:

 

 

 

 

„La Chisinau era exercitata (teroarea) de catre «patrulele de autoaparare», cu sediul pe strada Armeneasca si dirijata de faimoasa „Rozenberg cea Roscata”, de Bubis, de Klinicikov si de Melnic.

Avocatul Sternberg a actionat independent o vreme, apoi a fost cooptat de patrule.

 

A doua perioada: de la 3 Iulie la sfarsitul lunii August:

 

— Preluarea administratiei de catre functionari adusi din Rusia;
—Inlocuirea «patrulelor de revolutionari locali (sic)» cu «truditori NKVD profesionisti»;

 

 

 

 

 

 

— Arestarea tuturor persoanelor suspecte, in primul rand a oamenilor politici, mai ales cei din Sfatul Tarii, care militasera pentru unirea Basarabiei cu Romania din 1917:

5 fosti deputati in Sfatul Tarii (printre care: Ion Codreanu, Leanca, Secara, Catelli), un fost senator – acuzati de… tradare de patrie (sovietica, se intelege);

— fosti ofiteri in Armata Alba;

— functionari civili si militari – toti acestia au fost transferati pentru mai multa siguranta la Tiraspol, pe malul stang al Nistrului, pretextand ca nu mai era loc la Chisinau…

Sarbatorirea liberarii Basarabiei de sub jugul boierilor Romani – la Chisinau – la 6 Iulie 1940:

Statuia Regelui Ferdinand pe care evreii scrisesera lozinci profanatoare si antiromanesti, a fost invelita in panza rosie si impodobita cu portretul lui Stalin; pe coloanele Clopotnitei Catedralei (invelite in rosu): portretele lui Stalin si Molotov;

In tribuna oficiala: N.S. Hrusciov, comisarul Mehlis, maresalul Timosenko (el condusese «operatiile militare»).

Reprezentanti ai truditorimii localnice: fratele lui Timosenko, taran analfabet din Furmanovka, Cetatea Alba; Kralov, primarul Chisinaului, Sviridov, responsabilul Komsomolului.
Cordoanele Garzii de Onoare (comandata de generalul NKVD Bodin), erau alcatuite din trupe NKVD si trupe SS (un batalion de SS-isti se afla in Basarabia, pentru a-i conduce in Germania pe colonisti Germani din Sud – vezi si marturia lui Gr. Vindeleanu).

In aceasta perioada au fost confiscate aparatele de radio si introdusa radioficarea.
S-au infiintat organizatii de partid in toate localitatile.
La 2 August a fost adoptata legea de «Alcatuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti Unionale».
Tot atunci s-a declarat «reuniunea RSSM (U) cu RSSAM»(!)

Nou presedinte al guvernului, tovarasul Konstatinov, anunta ca judetul Hotin si Sudul (judetele Ismail si Cetatea Alba), nu mai fac parte din Basarabia, ci din Ucraina.

 

Organizare:

 

RSSM (U) condusa de o «comisie guvernamentala creata de catre Sovietul Comisarilor Poporului», in care intra:

– tov. Ilinski, loctiitor al presedintelui (Konstatinov);
– tov. Sazakin – ministrul de Interne
– tov. Orlov. seful Carmuirii Republicane (?)
– tov. Soracian, – gospodaria comunala
– tov. Melnic, pres. al sovietului orasenesc Chisinau.

Dupa cum se vede: nici un aborigen moldovean…

Colectivizarea s-a facut fara opozite: taranii erau deja terorizati, traumatizati de brutalitatea ocupatiei – si au «consimtit».
S-au ridicat din biblioteci, de la particulari, toate cartile tiparite cu litere «burgheze» si au fost arse.
Scoli de rang secundar, la Chisinau: 25 Rusesti, 17 «Moldovenesti», 5 Evreiesti.

Facultati la Chisinau si Cernauti – de filologie-pedagogie – insa numai in Ucraineana si Rusa.

Facultati tehnice: numai in afara «republicii», cu precadere in Ucraina; aceeasi politica si cu scolile de meserii: adolescentii care doreau sa invete o meserie, dupa un examen de limba rusa, erau trimisi la scoli-intemat (FUZ) in Ucraina.

La 1 Ianuarie 1941 s-a anuntat: alfabetul latin a fost inlocuit cu cel chirilic.

Fabricarea „limbii Moldovenesti” – din arhaisme, din rusisme, din adaptarea rusismelor si eliminarea neologismelor franceze – dar nu si germane !

„Biserica” – a fost interzisa abia in faza a doua (la 1 Ianuarie 1941). Lacasurile au fost prefacute in cluburi, magazii, grajduri.

In «campania contra ateismului» majoritatea zdrobitoare a comisarilor: Evrei.

Inchisoarea: pana la 15 Februarie 1941 au fost arestate 48.000 persoane.

 

 

 

 

 

 

Deportarea: fara judecata – «pe baza de lista»;

a) capi de familie
b) familii intregi

 

Pe vagoane scria : «Tren cuprinzand muncitori Romani care au fugit din Romania de sub jugul boierilor, ca sa vina in raiul sovietic. Iesiti-le in cale cu flori».

Numarul deportatilor nu se cunoaste cu precizie. Se crede ca au fost cel putin 300.000 de persoane.

In locul lor au fost adusi circa 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportari fusese pus la punct mult timp inainte de ocuparea Basarabiei si a Bucovinei. Scopul: deznationalizarea.

In toamna anului 1941 unitati ale Armatei Romane au descoperit, langa Odesa, un tren de marfa; in fiecare vagon (din cele 22) cate 40-60 persoane impuscate prin peretii de lemn (Doar acest tren a cuprins 1.000 de victime).

Adulti, femei, copii – fusesera arestati si trimisi in Siberia, cu cateva zile inainte de izbucnirea razboiului…

«Rezolvarea somajului» (deportarea mascata) prin «deplasare benevola»:

— pana in Septembrie 1940 trimisi in URSS (din Teritoriile Ocupate: 135.000 muncitori
— in Octombrie-Noiembrie: 19.200
— in Decembrie: 27.000
— Acestia erau «trimisi liberi».

Asasinatul individual, colectiv:

— arestatii mai putin periculosi erau deportati;
— periculosii erau asasinati pe loc, dupa ce, sub tortura, li se smulgeau scrisorile care trebuiau sa para expediate din… Siberia.
— la Chisinau, executiile: in beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. In Septembrie ’41 (trei luni dupa liberare) au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 intr-o groapa comuna – maini, picioare legate;
— la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Vaitoianu: 6 cadavre (5 barbati, o femeie), mainile legate la spate;
— la Cetatea Alba: 19 Aprilie 1941 – 19 cadavre;
— la Cernauti: inainte de 22 Iunie 1941 au arestat «prea multi, nu-i mai puteau transporta»; i-au legat, i-au asezat cu fata in jos – au trecut cu tancurile peste ei.

Orchestra simfonica a Basarabiei fusese surprinsa de cedare intr-un turneu prin tara. S-a intors in 3 Iulie (1940). In gara Chisinaului toti muzicienii au fost suiti in camioane, dusi langa Orhei si impuscati in Valea Morii;

Dupa izbucnirea razboiului: la Sorotov, au fost executati 15.000 ostatici si prizonieri romani, ca represalii pentru impuscarea ostaticilor evrei dupa explozia Comandamentului de la Odessa.

Dupa o statistica sumara alcatuita de romani: intre 28 Iunie 1940 si 22 Iunie 1941 au fost asasinate sau moarte sub tortura circa 30.000 de persoane.

In ajunul Pastelor 1941, un grup de 40 de elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice – Dumitru Avramoglu: «Ne-am saturat de regimul si de painea sovietica! Vrem paine romaneasca! Jos Bolsevicii! Jos NKVD! Jos Stalin»

Tradati de o colega evreica, au fost arestati.

 In frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigorie Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeachi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executati ca «spioni si tradatori de tara»; minorii au fost condamnati la cate 25 de ani.

 

 

 

 

 

Pe ocupanti îi impresionasera magazinele alimentare (…). Cumparau cantitati enorme de alimente. Mancau pe loc, pana li se facea rau. Trimiteau colete uriase la ei, in Rusia.
Spre uimirea localnicilor, Rusii cumparau mari cantitati de vase de bucatarie, mosorele de ata, zeci de metri pe panglica, ace de cusut, ace pentru masini de cusut nasturi – mai cu seama nasturi.

In magazinele de imbracaminte erau uluiti de ce se putea gasi – nu se atingeau de palarii, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele sa iasa in oras imbracate in camasi de noapte, crezand ca sunt rochii de strada.

Au fost vazute purtand sutien peste rochii, peste bluze.

In noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri), a inceput deportarea masiva a basarabenilor si a bucovinenilor.

Circa 200.000 (unii contesta cifra astfel: «Numai 100.000») oamenii au fost deportati in Siberia.
«Intr-un sfert de ora sa fiti gata!»

De acasa erau urcati in camioane militare. La gara, in tren, cate 60-70 persoane in fiecare vagon (de marfa).
Pe vagoane scria: «Emigranti voluntari».

In judetele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost despartite familiile;

in RSSM: barbatii au fost dusi separat in lagare de munca fortata, familiile in Siberia.

 

Numarul

 

La Comrat denuntatorul-sef: Rimanov. Spre deosebire de alti ticalosi, el nu s-a retras cu Armata Rosie dupa 22 Iunie 1941. Localnicii l-au linsat.

Pe drum (era iunie, vara), oamenii cereau apa. NKVD-istii le aruncau prin ferestrele zabrelite peste sarat, spunandu-le: «Na, apa sovietica pentru banditi Romani!».
«Supravietuitorii, cand primeau Adeverinta de reabilitare (!), constatau ca data condamnarii era cu cel putin un an ulterioara arestarii. Deci fusesera deportati fara decizie juridica.

Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – intre 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941:
Serov – inalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;
Dmitrenko, inalt comisar NKVD al RSS Moldovenesti;
Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin (a fost executat odata cu Beria – ce tarziu, ce tarziu!);
Nasedkin, seful Gulag-ului pe intreaga Uniune Sovietica (in luna Mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportari masive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia si Bucovina de Nord);
Borodin – prim-secretar al PCM…

 

Bilantul unui (mai putin de) un an de putere sovietica:

— arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 Romani, reprezentand 12,23% din populatie – dupa revenirea sovieticilor, in 1944, procentul victimelor avea sa urce la peste o treime din total.
— Foametea organizata intre 1946-1947 a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane (vezi, pe larg in volumul Basarabia, la ed. Jurnalul Literar 2002).
— Arestarile in vederea deportarii din 1949: peste 11.000 de familii.

 

La Chisinau: din ziua de 28 iunie 1940: Etea (Petia?) Beiner, doctorul Derevici, avocatul (un articol de ziar bulgar il desemna ca inginer) Steinberg (Strenberg) – locuitori ai orasului au pornit in patrulele de autoaparare, conduse de Tovarasa cu Parul Rosu, Rozenberg, de pe strada Armeneasca, sediul NKVD.

Ei au fost primii care si-au manifestat, pe strazi, bucuria de a fi fost „liberati de sub jugul mosieristilor Romani”, agitand listele negre (alcatuite de cine stie cand…) si urland amenintarea:

«Ne-a venit noua randul sa va ardem noi pe rugul Inchizitiei!» – daca i-ai fi intrebat cine/cand ii arsese pe rugul Inchizitiei (Basarabenii? Care nici nu stiau ce-i o Inchizitie?), ar fi pretins ca insasi intrebarea ta este, cum altfel: antisemita;

— tot ei s-au aflat in fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiatii ce incercau sa iasa din oras pentru a se indrepta spre Prut – coloane alcatuite din functionari, profesori, elevi, studenti;

— la indemnul si prin exemplul celor trei (dirijati de la sediu de Tovarasa-Rosie, Rosenberg), „populatia pasnica indignata” – alcatuita de evrei locali, adusi de peste Nistru (dar si dintre cei veniti din timp de peste Prut – nici o greutate:

atunci nimeni din Romania mosieristilor si burghezistilor nu avea nevoie de pasaport ca sa treaca Prutul de pe malul drept pe cel stang) – tineau deja pregatite: pietre, bate, vase cu uncrop, oale de noapte, pline.

Refugiatii romani au fost batuti cu pietre, opariti, ciomagiti, dezbracati, scuipati, stropiti cu fecale (pe teologii si preotii cazuti la pamant, femeile doar mimau sau chiar urinau cu adevarat), apoi tarati si inchisi in subsolurile cladirilor Facultatii de Teologie, unde NKVD-ul amenajase una dintre inchisori, specializata in, mai cu seama, anchetarea ostasilor rapiti in timpul retragerii;

 

 

 

 

Inca o data – nu, nu e inutila repetarea: aceste acte de barbarie au avut loc incepand din 28 iunie 1940, in teritoriile revendicate de Sovietici – dar inca necedate oficial – si perpetuate mai cu seama de evrei asupra romanilor localnici.

In iulie 1941, dupa liberarea Chisinaului de bolsevici, in curtea Consulatului Italian, unde NKVD-ul isi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 cadavre, in majoritate ramase neidentificate, intr-atat fusesera mutilate (membre, capete taiate), batjocorite (organe sexuale in gura), arse la flacara in timpul „anchetei”, iar dupa moartea anchetatului cu var viu si cu acizi.

 Dupa resturile de imbracaminte, s-a dedus ca martirizatii fusesera preoti, studenti, elevi, ceferisti (dupa chipie);
S-a constatat ca in subsolurile Palatului mitropolitan fusesera amenajate celule individuale pentru „nationalistii Romani”;

 

 

 

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 12

Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, cateva cifre:

— La data de 7 Septembrie 1941, la Chisinau au avut loc funeraliile nationale ale celor 450 persoane gasite in gropile din curtile Consulatului Italian, Palatului Mitropolitan, Facultatii de Teologie – multe ramase neidentificate din pricina mutilarilor
— In mai putin de un an de ocupatie bolsevica s-au inregistrat in afara de… lipsa celor cca 300.000 refugiati in ce mai ramasese din Romania) in jur de 30.000 arestati, din care unii au fost impuscati pe loc, altii au fost deportati, au murit in detentie, au disparut…;
— In Basarabia, pe langa secerisul rosu al oamenilor, dintre 1940 – 1941 au fost dinamitate, incendiate de autoritatile sovietice: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 ale autoritatilor.

La aceste crime impotriva Romanilor din Basarabia si din Bucovina de Nord au participat cu zel (si eficace) foarte, prea multi evrei, unii numiti de noua autoritate directori de scoli, de institutii, de colhozuri, de sovhozuri etc., insa cei mai numerosi erau voluntari in aparatul politico-represiv: partid, Komsomol, sindicat, militie, NKVD.

Dupa retragerea sovieticilor din Basarabia si din Bucovina de Nord, in Iulie 1941, alde Rozenberg, Goldenberg, Axelrod, Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici, Fluchaser, Zuckermann, Glaubach, Burman, Glinsberg, chiar si marii rusi de la Popauti care, pe cand ucideau popi, declarau ca ei vor «Moldova pana la Seret!», au sters-o in furgoanele Armatei Rosii, in Kazahstan, nu au ramas, sa dea seama de faptele lor, oalele sparte le-au platit nevinovati, unii (medici, profesori, negustori, bancheri, sionisti), victime ale bolsevicilor.

Dar chiar daca cei ce scriu istoria o vor consemna potrivit adevarului istoric, fara a manipula cronologia – ce-ar fi?

Ar fi pedepsiti intr-un Nürnberg II (pe care il imaginam in romanul Ostinato, scris in Romania incepand din 1965) si marii-vinovati-comunisti, aflati de ani buni la adapost in Lumea Capitalista?:

in USA (unde nu sunt tolerati criminalii nazisti-fascisti; criminalii bolsevici, da, cu precadere „lucratorii” din politiile politice comuniste, fiice ale NKVD-ului – numai daca sunt evrei), in Germania (ca despagubiti);

in Franta ca pensionari ai Rezistentei, desi dupa razboi fusesera expulzati cu sutele ca spioni sovietici.

Dupa decenii de activitate in aparatele represive ale democratiilor populare, unde fusesera tot raul imaginabil (mai degraba din razbunare oarba si din interes material decat din convingere politica), au dat fuga la adapost la capitalisti plangandu-se ca, in Ungaria, in Cehoslovacia, in Polonia, in Bulgaria, in Romania (tovarasii-justi ca Perahim, Marcou, Mirodan, Maria Bonus, Tertulian, G. Horodinca, Nina Cassian, Crohmalniceanu, Ana Novak s.a.) fusesera cumplit persecutati, in dubla lor calitate de… comunisti si de evrei !

In „prelungirea in Orient a Occidentului”: Israel, pensionarii NKVD, KGB, komisarii politiilor politice ale tarilor sovietizate isi petrec ultimele momente din viata lor dedicata triumfului bolsevismului in toata lumea (dar nu in Israel!), in reculegere, in pace si in „rugaciune-mistica” – nu era un pleonasm in gura lor atunci cand ii vanau, cu revolutionara daruire, pe nefericitii crestini din Tarile Comunismului Biruitor.

Din pacate, nu.
Ceea ce nu inseamna ca cei care pot da glas indignarii – sa taca.

Vorba mea: «Daca tac ma doare si mai tare».

Paul Goma

 

 

 

 

 

01/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 565 de alți urmăritori