CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Morti suspecte ale unor personaje cheie din timpul revolutiei

In zilele revolutiei, dar si in anii care au urmat, multi dintre oamenii-cheie ai evenimentelor din 1989 au murit, au disparut ori s-au sinucis in conditii ramase neelucidate.

Desi in majoritatea cazurilor anchetatorii s-au grabit sa diagnosticheze cauze naturale sau accidentale, exista numeroase suspiciuni legate de aceste decese, informeaza Romania Libera (editia din 18 decembrie 2007).

 

Dosarul Milea, redeschis in 2007

 

vasile milea

DATA NAȘTERII: 1 ianuarie 1927, Lereşti, Argeş
DATA MORȚII: 22 decembrie 1989, București (62 de ani)
CAUZA OFICIALĂ A DECESULUI: sinucidere prin împușcare în inimă
A FOST: ministru al apărării între 1985 – 1989


Generalul Vasile Milea
, ministrul Apararii Nationale in ultimul guvern comunist, a deschis seria deceselor suspecte. Moartea lui a fost anuntata de catre Nicolae Ceausescu (“Tradatorul s-a sinucis!”) pe postul national de televiziune, chiar in prima jumatate a zilei de 22 decembrie 1989, inainte sa fuga cu elicopterul din sediul CC al PCR.

Pana la data de 21 decembrie, ministrul Milea a transmis ordinele comandantului suprem Ceausescu de reprimare a manifestantilor si a coordonat executarea acestora impreuna cu ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, seful Securitatii Statului, Iulian Vlad, si seful garzilor patriotice, generalul Corneliu Parcalabescu. Despre moartea lui Milea au circulat doua ipoteze.

Potrivit primei ipoteze, ministrul Milea ar fi fost impuscat din ordinul lui Ceausescu pentru ca a refuzat sa continue sa lupte impotriva propriului popor. A doua ipoteza porneste de la premisa ca Milea chiar s-a impuscat pentru ca si-ar fi dat seama ca Ceausescu va pierde batalia, iar el va fi pedepsit pentru crimele comise pana la acea data.

Presupusa sinucidere a avut loc in biroul generalului garzilor patriotice, Corneliu Parcalabescu (vazut des in preajma Elenei Ceausescu), cu o arma ce apartinea unui subofiter din garda de corp a acestui general.

Pana in 1998, dosarul decesului ministrului Milea a fost inchis cu diagnosticul “sinucidere”, desi in raportul medico-legal de expertiza nu au fost consemnate urme de pulbere pe haine si pe corp, urme specifice cazurilor de sinucidere prin impuscare. Generalul magistrat Dan Voinea de la Sectia Parchetelor Militare a deschis dosarul in 1998 pentru a completa cercetarile si a stabili cu exactitate imprejurarile mortii lui Milea.

Dupa schimbarea puterii din 2001, dosarul a fost preluat de magistratii militari Vasile Stanca si Gheorghe Oancea, care au clasat dosarul tot cu sinucidere, fara a explica de ce in raportul medico-legal nu au fost consemnate urmele lasate de traiectoria glontului ucigas. In 2007, generalul magistrat Dan Voinea a redeschis acest dosar pentru completarea cercetarilor.


Dosarul Trosca-USLA, la un pas de instanta
.

 

Gheorghe Trosca

Colonelul Gheorghe Trosca, adjunct al sefului de Stat Major USLA, coordona, in noaptea de 22 spre 23 decembrie, trei transportoare blindate catre Ministerul Apararii Nationale, unde i se ordonase sa sprijine apararea.

Transportoarele au fost distruse, iar echipajele USLA macelarite de catre dispozitivele de aparare ale MApN, care i-au luat drept teroristi (asa au fost informati conducatorii dispozitivelor de aparare). Trosca era antrenat sa cunoasca si sa riposteze in situatii limita gen lupte de gherila si contracara metodele de diversiune.

Era unul dintre ofiterii care ar fi putut depista rapid “celula” transmitatoare de informatii diversioniste despre teroristi, “fantomele” care au generat, dupa 22 decembrie, circa 1.000 de morti si 3.000 de raniti. In acest caz, Sectia Parchetelor Militare a reconstituit cu precizie faptele si persoanele participante, dar numele acestora si acuzatiile care li se aduc nu sunt, inca, publice.

 

 

Nuta si Mihalea au ars de vii.

 

 

Generalul Constantin Nuta, seful Militiei, si adjunctul sau, generalul Velicu Mihalea, au murit in seara de 23 decembrie 1989, dupa ce elicopterul care-i aducea la Bucuresti a fost doborat la Alba Iulia.
Pana la data de 20 decembrie, cei doi au sters urmele macelului de la Timisoarape data de 19 decembrie au trimis cadavrele la Bucuresti, unde au fost incinerate, iar cenusa lor a fost aruncata la groapa de gunoi a Capitalei), apoi s-au dus la Arad .

In dimineata zilei de 23 decembrie au luat trenul spre Bucuresti, dar la Deva au fost arestati si dusi la sediul unui regiment de geniu din oras.

Apoi au fost urcati intr-un elicopter (unde au fost legati cu franghii de scaune) pentru a fi dusi la Bucuresti.

In loc sa se indrepte spre Capitala, elicopterul si-a schimbat – nu se stie de ce! – traseul spre Alba Iulia.

Elicopterul a fost doborat pe dealul Mamut din Alba Iulia de catre militarii de la sol, care au primit ordin sa doboare tot ce zboara, deoarece ar fi fost vorba de “teroriști“.

Ordinul a venit de la Bucuresti, de la celula de comanda de la MApN (unde se aflau, intre altii, generalul Victor Athanasie Stanculescu si Ion Iliescu), dupa cum s-a aflat de curand in cadrul anchetelor de la Sectia Parchetelor Militare. Au fost identificate persoanele care au transmis ordinul de doborare “a tot ce zboara”, precum si cei care le-au executat.

Considerat o adevarata biblioteca vie, Nuta a fost anterior sef la contrainformatiile militare. Era extrem de temut si multi l-ar fi dorit disparut.

Puiu, disparut si declarat nebun

Generalul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, a disparut, pur si simplu, pe 24 decembrie 1989, dupa ce a anuntat la TVR ca detine filme cu masacrul de la Otopeni. A fost descoperit pe strazile Timisoarei, unde a fost internat la spitalul de psihiatrie.

A murit in mod suspect la inceputul lui 1990. Casetele disparute ar fi facut lumina asupra diversiunii de la aeroport in urma careia numai intr-o singura ora au fost ucise circa 50 de persoane.

Conditiile disparitiei generalului Puiu nu vor putea fi elucidate niciodata, sustin surse judiciare.

 

Misterul de la Viena

 

 

Marin Ceausescu

 

Generalul Marin Ceausescu (fratele dictatorului) – seful reprezentantei comerciale a Romaniei pentru Europa de Vest de la Viena (in fond, o centrala de spionaj) – a avut acces la conturile familiei Ceaușescu.

La 28 decembrie 1989, acesta “s-a sinucis prin spanzurarela sediul reprezentantei, iar conturile Securitatii au disparut. Moartea generalului Ceaușescu nu a fost anchetata.


Seful lui Pacepa si judecatorul lui Ceausescu, “sinucisi”…

Generalul Nicolae Doicaru (seful Directiei de Informatii Externe intre 1959-1978) a murit extrem de ciudat la o partida de vanatoare din 1992, verdictul anchetatorilor fiind cel de “sinucidere prin impuscare”.

Toti participantii la vanatoare aveau cartuse cu alice, dar Doicaru a fost ucis de un glont care nu se stie din arma cui a “pornit”.

Doicaru a fost prieten cu Pantiusa Bodnarenko, fostul sef al generalului Mihai Pacepa (generalul de Securitate, “defectat la americani”), iar dupa 1990 a fost consilierul lui Gelu Voican Voiculescu. Dosarul a fost clasat.

Judecator militar, generalul Gica Popa, presedintele completului de judecata in procesul Ceausestilor, cel care a pronuntat condamnarea la moarte a acestora, s-a sinucis prin impuscare intr-o unitate militara la data de 1 martie 1990, dupa ce a cerut trimiterea la o ambasada in strainatate, pentru protectie.

 

Potrivit unor surse judiciare, generalul Popa, pana la sinucidere, a fost asaltat de telefoane de amenintare cu moartea. Dosarul a fost inchis.

 

Seful USLA, mort intoxicat

Colonel Gheorghe Ardeleanu, fost sef USLA, fost sef de contraspionaj pe spatiul european, a murit in iunie 1993, cand s-a “intoxicat cu insecticid, stropind cartofi” la Petrani (langa Oradea). Diagnosticul: “moarte accidentala”.


Bunoaica si Malutan au plecat cu elicopterul

 

Generalul Ion Bunoaica, fost sef al comandamentului Trupelor de Securitate Timisoara, implicat in reprimarea de pana la data de 21 decembrie, numit ulterior sef al noii Jandarmerii Romane, s-a prabusit cu un elicopter in 1995, impreuna cu generalul de politie Ion Eugen Sandu (fost la Militie).

Bunoaica era un martor incomod, deoarece putea spune cine si ce ordine de reprimare a dat la Timisoara. Dosarul mortii a fost clasat.
Locotenent-colonelul de Securitate Vasile Malutan, fost pilot al lui Nicolae Ceausescu, s-a prabusit cu elicopterul de la inaltimea de 12 metri “in timp ce uda vita-de-vie” la Fundulea (“moarte accidentala”).

Cu o zi inainte de a muri, el a sustinut in fata unei comisii parlamentare ca “la plecare, in 22 decembrie, Nicolae Ceausescu avea cu el o valiza plina cu documente”.


Generalii Militaru si Gusa, morti “natural” de cancer galopant…

 

Generalul Nicolae Militaru, primul ministru postdecembrist al Apararii, a murit de cancer galopant (“moarte naturala”) in 1996, la scurt timp dupa ce a anuntat ca va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la presedintia Romaniei. Militaru a fost deconspirat ca agent sovietic. Cunostea in detaliu reteaua KGB din Romania, din care facea parte.

Generalul Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major General al Armatei, a participat la reprimarea demonstrantilor de la Timisoara pana la data de 19 decembrie 1989. A murit de cancer galopant (“moarte naturala”) in martie 1994. Membrii familiei sale au declarat presei ca boala i-a fost provocata intentionat pentru a fi impiedicat sa spuna tot adevarul despre cei implicati in crimele din decembrie 1989.

 

DECESE “NATURALE”

 

Cinci generali prea bine informati…

 

» Generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I , a coordonat represiunea din Bucuresti si se presupune ca a cunoscut imprejurarile “sinuciderii” ministrului Milea. A fost gasit mort in birou la inceputul lui 1990.Nu s-a anchetat decesul generalului, moartea fiind considerata “naturala”.

» Generalul Safta, seful dispozitivului de aparare al sediului MApN, mort la inceputul lui 1990. El i-a cunoscut pe toti membrii “celulei de comanda” din sediul MApN, de unde au plecat toate informatiile diversioniste, generatoare de victime. Imprejurarile mortii generalului Safta nu au fost anchetate (“moarte naturala”).

» Generalul Cerbu, seful centralei Transmisiunilor MApN, a detinut controlul asupra circulatiei informatiilor si ordinelor. El este cel care a anuntat la TVR ca “s-au intrerupt legaturile cu Securitatea…”.

A stiut cine si ce ordine a transmis. Ca si fiul sau, tot ofiter, Cerbu a murit de cancer galopant (“moarte naturala”).

» Generalul de Securitate Stelian Pintilie, seful tuturor transmisiunilor militare si civile din Romania (sef al generalului Cerbu), cu sediul la Palatul Telefoanelor din Bucuresti, a murit in conditii suspecte, dar decesul a fost consemnat ca “natural”.Generalul Pintilie a stiut cu exactitate cine a facut diversiunea, care au fost verigile de transmisie, cine le-a executat si cu ce scop.

La revolutie, din centrala, s-a ocupat de intreruperea legaturilor unitatilor Ministerului de Interne si ale Securitatii si a creat o linie directa, securizata intre centrul de comanda de la MApN cu celulele aflate in sediul CC al PCR si cu TVR.

 » Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a de contraspionaj economic a Securitatii, specializat in inabusirea revoltelor (inclusiv a revoltelor din 1977 si 1987), a fost arestat si inchis dupa revolutie.

Macri nu a apucat sfarsitul procesului sau. El a murit in aprilie 1991. Diagnosticul oficial a fost “infarct”, dar s-a sustinut si ipoteza intoxicarii sale in masina care il transporta de la un spital la altul. Diagnostic: “moarte naturala”.

SURSA

22/12/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

Decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora

Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (I)

Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (I)

După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).

În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat  şi şef al Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei operative, am început prin a enunţa concluzia: “ Ardealul, pe arcul carpatic, este prins intr-o centura de foc si violente”.

În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.

În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.

Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime, comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate.

În judeţul Timiş, pentru crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe, vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de fromtiera.

Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategica pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal – Poarta Mureşului, cu cele doua variante.

Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba-Iulia -Tg.Mureş-Bistriţa. A doua, de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei..
În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave  secesioniste în întregul Banat, dar şi în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)

Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.

Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie 1898 au fost 67.530!

În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv Ungaria,numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.

În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane.

În retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent.

Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului, înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase  Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit” (“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi, administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.

În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie, dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte, escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic din 19-20 martie la Târgu Mureş.

Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România

Organizaţia „România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada „România” a Securităţii Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca, plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de „Forumul Democrat Maghiar”.

Conştienţi că „Ardealul nu poate fi obţinut fără români”, revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei majoritare, iar organizaţia „România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui sprijin.

Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” – îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia „România Liberă” împreună cu oficiali de la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii „revoluţiei de palat” care, la începutul anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.

La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.

Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.

În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.

Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P. Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske, pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în Româ­nia”.

Instructorii erau unguri origina­ri din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale.

Noul conducător al Româ­niei Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul petrochimist Manea Ghe­orghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic.

Subzistenţa grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.

În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi trimise în Româ­nia, cu scopul de a se determina apa­riţia unor nuclee interne ale organizaţiei România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Un­gar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Un­gariei) şi difuzată de aceasta din urmă.

Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor „so­lidarnosc” din Polonia, ai „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea înde­plinirii misi­unilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau „revo­­luţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor stra­tegice (politice) pla­nificate”.

Ei aveau să recunoască cine sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare prin care urma să se rea­lizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile provocării şi conducerii (dirijării) eveni­men­telor amorsate.

În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este completă).

Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false.

Ipotetic, fiecare contact trebuia să treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor întâmp­lă­toare cu cele de creare a puncte­lor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat identificarea şi controlul acestora din urmă.

Fiecare emisar acţiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti s-au vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire în parcuri. „Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară.

Unii părinţi îngrijoraţi s-au adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Mi­nisterului de Interne.

În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a mi­siunilor acelor emisari. Cele mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – tero­rizând unităţile de Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor jude­ţe­ne militare de apărare, urmare a stării ex­cepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în „revoluţionari profesionişti”

Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru „represa­lii şi restabilirea vechii ordini”.

Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.

Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.

În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice (desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de etnie maghiară) şi a copiilor minori.

Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central, am asigurat preluarea rapoartelor ope­rative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului departamentului.

Invariabil, la apelurile „Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era standard: „Solicitaţi sprijin comanda­mentului judeţean de apărare!”. Când şeful Secu­ri­tăţii judeţului Sibiu, locote­nent-colonelul inginer Theodor Pe­tri­şor, a primit această soluţie, mi-a spus să aştept un moment şi să ascult.

A des­chis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în fil­mele de război auzisem. „Cine trage?” – l-am întrebat. „Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost răspunsul.

În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie arşi de vii.

[General+Iulian+Vlad+2007.jpg]

Foto: gen.Iulian Vlad

Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ.

S-a interesat dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie evenimente de un tra­gism cutremurător…

Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea ceho-slovacă şi Iugoslavia.

Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală româno-ungară, chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.

Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la evenimente.

Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că:

“în România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem sa continuăm această schimbare de regim şi ne dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”

Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA.

Era punctul terminus al trădărilor post-pacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marşrutizarea politică (n.r. – termen folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale Americii.

În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să „tragă de timp”, amânând – de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ – raportarea exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională.

Probabil, ei sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce.

Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.

La scurt timp după trecerea în tabăra adversă, Liviu Turcu a devenit protagonistul unor operaţiuni de propagandă politică cu obiectice foarte transparente, dintre care menţionez: cultivarea animozităţilor între Centrul de Informaţii Externe şi structurile Securităţii Interne ale Departamentului Securităţii Statului, între Departamentul Securităţii Statului şi celelate structuri ale Ministerului de Interne, între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, între toate acestea la un loc şi societate, în ansamblu.

Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii occidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor anuale de bilanţ. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul penitenţelor.

Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB, condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, vinovat de trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri acoperiţi.

Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte, concomitent, cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod cu totul deosebit şi fără precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.

Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie, se produce un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional – „scrisoarea celor şase”. Acţiunea a fost descoperită şi conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public prin intermediul postului de radio BBC.

Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară… Ea îşi aştepta doar semnatarii.

După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.

În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu. Izolarea în care a fost aruncat de „prietenii” care, odinioară, l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate.

El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe – un efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei -, dar nu da de înţeles că va diminua rata acumulării în favoarea consumului.

Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea „ţărilor nealiniate”.

În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german „Molotov-Ribbentrop” şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară, respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic!

Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, deoarece cea bună şi aşteptată era liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.

Cunoscuta revistă internaţională „Paris Match” continua să dedice numere speciale fostelor case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite.

Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant.

Întrucât „era un rentier viager la locul lui”, beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic „Victoria” (fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străini), cetăţeanul-rege nu constituia o ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din Elveţia…

O grupă operativă constituită „ad-hoc” mimează o misiune de recunoaştere, angajează „în privat” un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un „veteran” al Casei Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.

Membri ai „Comitetului Naţional Român” din SUA – un aşa-zis guvern în exil al României, pe care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască – sunt „talonaţi” (termen din tabela de codificare a informaţiilor, folosit pentru desemnarea acţiunii de „exploatare informativă”), iar „cercetătorii” dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare. Numai în parte adevărat.

Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care, ulterior, în anii ’90, nu s-a mai auzit nimic.

Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor ’80.

Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil – dar şi rutinat – serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu cca. 1.125.000 lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă.

Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind făcuţi venit la bugetul statului român.

Cauza eşecului a fost transferată de către serviciul de informaţii respectiv asupra inabilităţii şi bunei-credinţe discutabile ale unui important personaj al proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan de acţiune.

Cazul menţionat ne aminteşte de „operaţiunile britanice de război politic”, duse prin intermediul Ministerului Afacerilor Neonorabile – Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale (SOE) – în anii ’43-’44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat a mai „pertractat” şi, în cele din urmă, a declinat oferta…

Dovedind un fair-play de adevărat gentleman, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile sale, pentru faptul de a fi fost mai bun decât „diplomaţii de la MI-6″.

Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor

Indiciile din anii ’80 care semnalau că în Europa de Est se dorea schimbarea regimurilor au fost receptate de DSS cât se putea de realist, în condiţiile în care, după trădarea lui Pacepa, s-a politizat conducerea activităţii şi raportarea rezultatelor… Profesioniştii informaţiilor secrete din sistemul Departamentului Securităţii Statului şi-au făcut însă bine munca.

Omologii occidentali aflaţi la post în ambasadele din Bucureşti făceau ca, de voie ori de nevoie, ochii şi urechile contraspionajului să afle anumite lucruri. Ceauşescu a avut totodată, începând cel mai târziu din luna septembrie 1989, informări speciale, chiar în mai multe ediţii zilnice, asupra acţiunilor sistematice coordonate împotriva sa din exterior.

Numai pentru perioada 7 noiembrie-12 decembrie 1989 reţin atenţia cel puţin 11 informări din categoria celor extrem de incomode, după cum urmează:

1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: „Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei revoluţii de catifea (…)”.

2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: „S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.

3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: „Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – „După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.

5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – „«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…”.

6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul „sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.

7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: „În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”.

(n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).

8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind „caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.

9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: „Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.

10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: „Problema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Dau un exemplu care este edificator în ceea ce priveşte urmărirea evoluţiilor internaţionale în direcţia accelerării prăbuşirii sistemului mondial socialist. Pe evoluţiile din Polonia s-a realizat un studiu de caz timp de nouă-zece ani.

Că venea schimbarea nu era o noutate. Se ştia de la momentul Helsinki (coşul trei, al drepturilor omului, numai că fiecare parte opusă înţelegea sau dorea să înţeleagă cu totul altceva), de la reorientarea tacticii SUA în timpul mandatului preşedintelui Jimmy Carter, de la desecretizarea unor documente ale Consiliului Securităţii Naţionale al SUA, în 1974, de la pontificarea cardinalului polonez Karol Voityla… Strategia anticomunistă globală era cunoscută şi nu existau dubii că, după ce se va instala la Moscova conducătorul „aşteptat”, odată pornită căderea liberă a sistemului, aceasta nu va mai putea fi oprită.

Dacă se întâmpla ca informaţiile din exterior să dubleze în mare măsură ceea ce în Centrală se colecta direct din presa externă, din fluxurile agenţiilor de ştiri, din documente oficiale, din monitorizarea mediilor diplomatice şi din alte surse, de regulă sigure şi de înaltă fidelitate, este posibil ca ofiţerilor din aparatul extern să li se fi cerut să nu furnizeze informaţii redundante, ci să caute răspunsuri la întrebările şi problemele necunoscute: „Când? Cum? Unde? Cine? În beneficiul cui?”.

Dacă totuşi, în structuri paralele, ani la rând s-a lucrat altfel, omiţându-se din informări adevărurile incomode, faptul este imputabil şi unor factori din DSS, deoarece, potrivit obligaţiilor de protecţie contrainformativă pe care le aveau, nu l-au cunoscut şi nu au putut fi luate măsurile de îndreptare cuvenite.

În niciun caz, însă, pe linia Departamentului Securităţii Statului, din partea şefului acestuia – nici înainte de 1986 şi cu atât mai puţin după – nu ştiu să li se fi cerut ofiţerilor de informaţii să nu culeagă ori să nu transmită informaţii privind tendinţele politice internaţionale de reaşezare a ordinii mondiale. Ar fi fost absurd, fiindcă tocmai acesta era unul dintre obiectivele majore şi constante ale informaţiilor externe (spionajului).

Pesemne că cei care au spus contrariul ori nu au fost niciodată ofiţeri de informaţii ori nu au ştiut – ceea ce este grav pentru ei – că pe spaţiul respectiv nu erau de capul lor, ci erau şi alţii care îi supervizau sau îi monitorizau.

Nu mai spun că nu cred că ar fi putut îndrăzni cineva, la vremea aceea, să dea o asemenea orientare extrem de gravă şi de periculoasă.

 

 

Aurel I. Rogojan

 

 

 

20/12/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

O INVENTIE SOVIETICA : „Granionnâi”, paharul lui Stalin care i-a alcoolizat pe moldoveni. VIDEO

 

 

 

„Granionnâi” – invenţie sovietică

 

 

 

Bătrânii povestesc că,în Moldova de la est de Prut,până în 1940, inclusiv la nunţi, bautura se consuma cu pahare mici care aveau maximum 50 ml.

Văzând acest lucru, în timpul primei ocupaţii din 1940, la ordinul lui Stalin (în 1943), sovieticii inventează un pahar special numit „granionnâi” de 250 ml, cu 14 faţete, şi îl aduc în Moldova.

Între 1944-1990 moldovenii au băut mult mai intensiv din cauza acestui pahar, supranumit şi “paharului lui Stalin” .

Din cauza degradării provocate de beţii ,anume atunci a apărut  toastul laconic şi greu de tradus – „Hai, davai!” (adică: „Ei hai!”)

Dr. Veaceslav Stavila

Jurnalul istoricului de veghe http://blog.nistru-prut.info/?author=1

 

 

 

 

 

18/12/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 424 other followers