CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Asimilarea poporului secuiesc de catre unguri si teoriile privitoare la originile secuilor. VIDEO

 

 

Ţinutul Secuiesc in 1528, harta lui Lazarus.

Istoricii maghiari nu au ajuns la o concluzie clară privitoare la  originea secuilor.

Istoriografia maghiară, pendulează între diverse teorii: hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cavară, avară sau maghiară. 

Cea mai veche teorie, atestată în cronicile medievale şi care a prins rădăcini în conştiinţa secuiască, este cea a originii hunice.

Atât primele cronici medievale, ale lui Anonimus şi Simon Kézai, dar şi lucrări cu pretenţii ştiinţifice până în secolul XX, au susţinut că secuii sunt urmaşii hunilor lui Attila.

Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască.

Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe secui urmaşii avarilor, care rămăsesera în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa , un neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc., initial total diferiti de maghiarii finici.

Etimologia cuvântului „székely” este neclara, cercetatorii pendulând între trei ipoteze principale:

1.) se trage din numele unui trib turcic ogur *s*k*l (pronuntat se pare eskel, iskil) sau eski (pe turceste „vechi”).

2.) Sunt urmasii unui trib turcic oguz din sud-vestul Asiei Centrale numit si džikil, dzekil, cigil, sau cikil, uneori citati de istorici ca acompaniindu-i pe kabari .

3.) vine din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de loc îngradit, sau, cu sensul de “scaun administrativ”, (desi secuii erau numiti „secui” si înaintea colonizarii sasilor, care au introdus termenul de „scaun administrativ”).

a.) szék/elu, cu sensul „dincolo de scaun”, ca în cazul cuvântului Erdély (Ardeal): Erdo/elu (dincolo de padure)

b.) szék/eli/li, în care -eli, -li este un sufix turcic insemnand „tara/teritoriu”).

c.) szék/elo, cu sensul de „sedentar” (aceasta din urma teorie având darul de a se împaca cu cele cuprinse în cronicile maghiare potrivit carora secuii se aflau în Pannonia la venirea ungurilor, szék/elo fiind în acest caz un etnonim extern dat de unguri populatiei sedentare gasite).

O alta  ipoteza destul de bine fundamentata afirma ca secuii sunt descendentii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate ca nu putem trece sub tacere faptul ca problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare ca nu va putea fi dezlegata cu adevarat.

Cert e doar ca secuii s-au maghiarizat într-o epoca foarte timpurie; si daca au fost totusi socotiti un neam aparte, acest fapt se explica prin organizarea sociala si sistemul de cutume specifice pe care si le-au pastrat, si nu în ultimul rând prin calitatea lor de „natiune politica” în structura feudala târzie a Transilvaniei.

Istoricii maghiari Györffy György si Pais Dezso sustin ca secuii reprezinta populatia kavara musulmana care popula Bihorul secolului al X-lea.

Alte doua popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lasând numeroase urme toponimice pastrate pâna in ziua de azi au fost  uzii ( Uz e o varianta a denumirii ramurii tribale turce Oguz) si pecenegii. 

Astfel, exista Valea Uzului respectiv asezarea Uzon (Ozun) din judetul Covasna. (Ozun înseamna pe turce?te „lung”, comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.)

În zona Mures exista sate cu numele de Besenyo care se traduce prin „peceneg” (pe turceste peçenek).

Conform unei alte teorii, secuii ar fi de origine turcică, dintr-o populaţie înrudită cu hunii, care au venit împreună cu ungurii în Panonia.

Originea turcică este susţinută de scrierea runică folosită de secui şi de rolul militar al secuilor – în avangardă la atac, respectiv în ariergardă cu ocazia retragerii.

Există teorii si despre originea  românească a secuilor (pentru cititorul român o trecere în revistă a teoriilor despre originea secuilor a făcut-o G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti, p. 11-49.

Din multitudinea lucrărilor în limba maghiară, cea mai echilibrată  pare a fi cartea lui Gyula Kristó, A székelyek eredetéről [Despre originea secuilor], Szeged, 1996, p. 169).

In epoca modernă, prevalează în ultima vreme tentativele de a dovedi originea maghiară a secuilor.

Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. 

Cuvântul secui a definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică.

În Evul Mediu, izvoarele istorice atestă  că secuii aveau o identitate proprie, diferită de cea maghiară. Primele cronici ungureşti susţin că secuii ar fi fost  urmaşii hunilor.

Chiar şi umaniştii care au scris despre secui, de la Bonfinius la finele secolului al XV-lea, până la Possevino la sfârşitul veacului următor, au remarcat că aceştia diferă de unguri în tradiţii şi obiceiuri.

De fapt, aceste obiceiuri diferite de cele ale ungurilor se referă la obligaţiile lor militare, la privilegiile lor, la modul de distribuire a pământului şi la împărţirea lor în categorii sociale.

Înainte ca secuii să fie atestaţi documentar în sud-estul Transilvaniei, ei apar în diverse alte locuri din regatul medieval al Ungariei: în Slovacia, undeva la nord de Bratislava, pe valea râului Morava, în Baranya, Nagyváty, în regiunea Bihorului şi în sudul Transilvaniei, unde s-au aflat înainte de colonizarea saşilor, în jurul Sebeşului, Gârbovei şi Saschizului.

Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei nou extinse.

Iniţial au fost colonizaţi în Panonia apoi în apropiere de Oradea şi în final în Ţinutul numit secuiesc.

Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor,  din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei .,sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului 1131, care pomenește o slugă însărcintă cu transportul sării, cu numele de Scichul.

Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria.

O altă diplomă din 1217 vorbeste despre satul Székelyszáz din Bihor. În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210.

O oaste formată din sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei.

Oastea ardeleană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o răscoală.

Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă și la secui. Secuii au trecut la catolicism abia în sec. XIII când au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei, la umbra Carpaţilor Orientali pe un teritoriu relativ compact, unde trăiesc şi astăzi.

 Doar o parte a lor formau o insulă de secui în regiunea Arieşului, către Turda. Din punct de vedere administrativ, secuii au fost organizaţi în şapte scaune, unde aveau propria lor conducere administrativă şi judecătorească.

La fel ca în cazul altor grupuri etnice şi sociale din Ungaria medievală, secuii aveau autonomie administrativă, militară şi judecătorească.

Exista si teoria potrivit careia  secuii ar fi o categorie social-militară, un amestec de populaţii maghiare, turcice şi de altă origine.

Este un punct de vedere, care ia în consideraţie faptul că un grup de turci horezmieni, numiţi kaliz sau korozmin, au fost colonizaţi în fostul scaun Sepsi, pe când un alt grup, numit barsil, considerat de origine alană a fost aşezat în zona Sovatei, iar un grup de mordvini, vorbitori de limba mokşa(fino-ugrică), a fost şi el stabilt în aşa-zisa zonă secuiască.

  Secuii, conform istoricilor Ioan I. Russu şi Gheorghe Popa – Lisseanu, la venirea în arealul de azi, erau circa câteva mii de locuitori şi s-au amestecat cu populaţia autohtonă românească. Până în secolul XIX majoritatea satelor erau româneşti ca într-un secol şi jumătate majoritatea lor să fie secuizate sau maghiarizate.

 

 

 

Familie se secui

 

Foto: Familie de secui

Amestecul cu populaţia românească se poate identifica în limba secuiască şi în tradiţiile sau portul popular.

Secuii au porţile de lemn la curţi cu semne solare identice cu porţile românilor maramureşeni, iar stâlpii funerari din scaunele secuieşti sunt identici cu cei din judeţul Gorj, dovedind o influenţă originară ancestrală pe filiera populaţiilor autohtone, chiar dacice.

Mai mult în cadrul Fraterna Unio de la 1437, secuii au venit cu un însemn de blazon heraldic distinct: soarele şi lună, specific populaţiilor autohtone de origine dacică.

Conform cercetătorului George Liviu Teleoacă, originea secuiască lingvistică şi etnică provine de la veche apopulaţie autohtonă a tribului dacic al cauconilor:

“Ca păstrători ai tradiţiilor româneşti, chiar şi secuii maghiarizaţi mai folosesc şi azi aceleaşi cuvinte străvechi pe care le au toţi românii. Printre ele şi cuvântul românesc „răboj”, care a devenit „rovas iras” prin maghiarizare, unde litera B a fost schimbată cu litera V, alternanţă frecventă şi în limba română.

Ca altă mostră lingvistică, alături de multe altele, prin care dovedim că secuii sunt urmaşii direcţi ai unui prestigios trib autohton preroman, ei mai posedă şi azi străvechile cuvinte româneşti „cobela” şi „ler”, regăsite şi în limba latină sub forma „cabalus” şi „levir”, cu înţelesul lor de „mârţoagă”, respectiv, de „cumnat de la sora mai mare”.

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate.

Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor.

Secuii şi-au pierdut identitatea specifică şi lingvistică originară, odată cu Reforma lutherană şi calvină, atunci când principele Ardealului a devenit şi comitele secuilor.

Autonomia secuilor a constat, de fapt, în organizarea administrativă în scaune, conduse de reprezentanţi aleşi de adunările secuieşti şi de funcţionari cu rol militar sau juridic numiţi de autorităţile centrale.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, atât a mai rămas din vechile privilegii ale secuilor. Orice proiect de reorganizare administrativă a scaunelor secuieşti distrugea, evident, ultima rămăşiţă a vechii autonomii.

Împăratul Iosif al II-lea a vrut să reorganizeze administrativ principatul Transilvaniei prin reîmpărţirea vechilor comitate şi scaune în 10, apoi 11 comitate noi, trasate geografic după alte criterii decât cele etnice sau ale privilegiaţilor.

A dispus recenzarea populaţiei cu scopul unei mai bune impuneri şi a introdus obligativitatea utilizării limbii germane în administraţie.

Ei  se simteau în întreaga lor istorie oameni liberi diferiţi de unguri, dar şi-au pierdut treptat limba specifică fiind maghiarizaţi lingvistic şi chiar cultural, în circa 150 de ani.

In 1876, când guvernul de la Budapesta a realizat reforma administrativă şi reorganizarea teritorială a Transilvaniei, unită cu Ungaria în 1867, a dispărut autonomia secuilor.

Vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari afirmau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern.

Nu au existat împotriviri ale secuilor la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia, astfel, a ceea ce a mai rămas din vechea autonomie secuiască medievală.

Şi folclorul secuiesc diferă de cel maghiar din Ardeal şi Panonia. Gestul de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor religioase ortodoxe.

Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime.

Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţata ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul austriac de tristă amintire Bucow, la 1761, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania.

 

 

 

 

 

Ceangăi

Foto: Ceangai

O parte dintre secuii aşezaţi pe frontiera răsăriteană a Transilvaniei au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în Moldova, formând grupul etnic numit astăzi ceangăi.

Potrivit profesorului Benedek, cei mai mulţi ceangăi au ajuns în Moldova fugind de armata austriacă, cea care încerca să constituie – la mijlocul secolului al XVIII-lea – regimente grănicereşti secuieşti.

Pentru că o parte din secui s-au împotrivit, în 1764 a avut loc o execuţie în masă în care aproximativ 400 de secui, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi de soldaţii austrieci la Siculeni, în judeţul Harghita. A fost momentul de maximă migraţie a secuilor peste Carpaţi.

 Timp de multe secole începând din Evul Mediu,  pe teritoriul Munteniei a existat un judet numit Sacuieni, având resedinta la Urlati (pe maghiara Váralatt), ce pastra amintirea unei populatii secuiesti sedentarizata în exteriorul arcului carpatic.

Judetul Sacuieni a fost desfiintat la 1 ianuarie 1845.

Este interesant sa stim ca  in sec. al XIX lea in multe sate secuiesti erau multi secui cu nume romanesti.

Pe final de secol XIX, erau mai multe biserici ortodoxe decat sunt astazi in mijlocul secuilor.

Ce ne arata asta? Secuii au fost amestecati initial cu romanii si a fost o asimilare a acestor romani de catre secui. Au mai ramas printre secui  destui care poarta nume romanesti.

Este evident că secuii au fost popor cu o identitate proprie, maghiarizat forţat cultural şi lingvistic.

Deşi, prin tradiţie, adversari ai turcilor otomani, care au invadat adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frăţietate faţă de turci în pofida religiilor diferite. Secuii vedeau în turci un fel de „frate mai mare regăsit”.

Astfel, ziarul Timpul (de sub redacţia lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitaţia din anumite aşezări secuieşti intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc.

Cete de secui organizate ad-hoc ameninţau să pătrundă prin trecătorile din Carpaţi în Romania, unde urmau să atace şi să pârjolească satele pentru a sabota interesele româneşti şi pentru a-şi arăta solidaritatea cu Imperiul Otoman.

Stindardul acestor secui era Turul madár („pasărea Turul”) identificat cu şoimul pelerin (Falco peregrinus), pe turceşte Tuğrul sau Toğrül, totodată numele unuia dintre fondatorii dinastiei turceşti selgiucide, din ramura oguză (vide supra), simbol comun al seminţiilor turanice sau altaice, repus în uz pentru o perioadă sub regimul horthyst.

Interesant este faptul că, de-a lungul istoriei,  secuii au luptat şi împotriva ungurilor. S-a întâmplat, de exemplu, la Guruslău, în Sălaj, unde, la 3 august 1601, Mihai Viteazu obţinea ultima sa victorie în luptă, cu numai câteva zile înainte de a fi ucis mişeleşte lângă Turda.

Armata coordonată de Mihai Viteazu, în alianţă cu generalul Giorgio Basta, compusă în mare parte din secui, s-a întâlnit cu oastea lui Sigismund Báthory, cu scopul de a-l învinge pe acesta din urmă şi a-l înlătura, astfel, de pe tronul Transilvaniei, în ideea de a reintegra principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea.

 

Alfabetul secuiesc, denumit şi runele secuieşti, este un alfabet (riguros fonetic, adaptat la maghiara contemporană) utilizat de secuii transilvăneni şi în prezent ca alfabet secundar, alături de cel cu caractere latine.

Întrucât acest alfabet era folosit în trecut preponderent la inscripţiile gravate, sistemul se mai numeşte popular scriere pe răboj (sau încrustată), în maghiară róvásírás.

Unele ipoteze susţin , că alfabetul secuiesc este de origine turcă, iar analiza paleografică a vechilor rune turceşti a relevat că acestea au apărut în Siberia de sud şi în regiunea Jeti-Su din China

În limbajul de specialitate, se foloseşte frecvent expresia scriere secuiască pe răboj (székely róvásírás), întrucât secuii au utilizat cel mai frecvent acest sistem de scriere,

Scrierea runică reprezintă un alfabet mai special utilizat în Transilvania şi Ungaria până în secolul al X-lea, când a fost introdus şi aici alfabetul latin.

În secolele ce au urmat, runele au fost utilizate ca alternativă la scrierea latină, profesorul Benedek precizând că erau folosite mai ales pentru a scrie mesaje codificate, care să nu poate fi descifrate de duşmanii secuilor.

Secuii poartă în ei de secole o traumă naţională, justificată prin pierderea identităţii lor ca neam, un fapt despre care se vorbeşte prea puţin!
Recensămăntul din 1850, a fost cel în care este menționată pentru prima dată “apartenența etnică”in Ungaria.La acest recensământ disputat, au fost înregistrate 180.850 persoane de „etnie secuiască”.

 Practic, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, nu mai exista nicio urmă a autonomiei secuilor.

Harta „Tarii Secuilor „

 

La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România.

Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari, insa in rezultatele ultimului recensământ nu se consemneaza care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

Suntem martorii genezei, sau mai degraba a formularii unei identitati duble, care presupune si sensul dublu al termenului de natiune. Secuii, sub acceptiunea civica a termenului, se considera parte integranta a natiunii maghiare, continuând însa a face uz de expresia natiune secuiasca.

 Sensul dublu al termenului de natiune l-a explicat clar si concis orientalistul Korösi Csoma Sándor, în raportul sau înaintat capitanului C. P. Kennedy (ofiter al armatei britanice stationare în India), aratând ca este „fiu al semintiei secuilor” care „face parte din natiunea maghiara”.

În viata publica a zilelor noastre sensul acestor concepte începe sa capete din nou o tenta ambigua, accentuata uneori de anacronisme flagrante.

Starile feudale etichetate drept natiuni nu mai exista de mult, drept care nu putem sti la ce se gândeste politicianul care vorbeste (la timpul prezent) despre natiunea secuiasca.

Nemaivorbind despre faptul ca natiunea secuiasca însasi a renuntat la statutul ei de stare („natiune”) privilegiata la adunarea de la Lutita din octombrie 1848, decretând ca „toti cetatenii Tinutului Secuiesc sunt egali în drepturi si îndatoriri.”

Este mai întelept, deci, sa vorbim despre Secuime, Comunitate Secuiasca, ocolind pe cât se poate termenul de natiune.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/diversiunea-tara-secuilor/

 

 SURSE:

http://www.ziuaveche.ro/ adevarata-istorie-a-secuilor

https://ro.wikipedia.org

http://www.napocanews.ro/originea-secuilor

http://pallavicini-blog.blogspot.ro/ terra-siculorum-si-natiunea-secuiasca

 

 

 

 

 

14/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 14 iulie în Istoria Românilor

14 iulie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

1456: In lupta navală de la Salankemen (pe Dunăre), flota lui Iancu de Hunedoara a înfrânt flota turcă, distrugând  mai multe vase de razboi otomane, provocând dispersarea acestora şi  reuşind să trimită ajutoare în trupe, arme şi alimente celor asediaţi de otomani la Belgrad.

 

 

 

 

 1582: A apărut “Palia de la Orăştie” –  prima traducere românească a vechilor cărţi biblice “Geneza” şi “Exodul”. Este un document lingvistic, tipărit  la Orăştie de meşterul tipograf Şerban, fiul diaconului Coresi, şi diaconul Marian, preţios mai ales datorită încercărilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor.

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

Traducerea, chiar si parţială a Bibliei, demonstra posibilităţile de expresie ale limbii române la acea data şi capacitatea ei de a fi o limbă de cultură.

 

 

 

 

 

 

 

1683: Armatele otomane ajung in fata Vienei. De partea otomanilor erau si ostirile conduse de domnitorii Valahiei si Moldovei.

Intre 14 iulie şi 12 septembrie, Şerban Cantacuzino,domnitorul Munteniei si  voievodul moldovean Gheorghe Duca,  au participat, alături de turci, la asediul Vienei.

Domnitorii tarilor  române au întreţinut  însă  legături secrete cu asediaţii, cărora le furnizau informaţii despre armata otomană

 

 

 

 

 

 

 

 In imagine: Asediul Vienei, pictor anonim

 

 

 

La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca (1678 – 1683), iar în Țara Românească, Șerban Cantacuzino (1679 – 1688).

Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la campanie cu circa 4 până la 7 mii de oșteni fiecare.

Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la Székesfehérvár(Stuhlweißenburg), în Ungaria. 

Ambii domni  romani intretineau legaturi secrete cu asediatii, furnizandu-le informatii pretioase despre armata otomana.

Asediul Vienei a durat pana la 12 septembrie cand  trupele de eliberare  ale Ligii Crestine  aflate ub conducerea regelui polonez Jan Sobieski au înfrânt oastea otomană  iar  turcii se retrag în dezordine, căutând să-și refacă rândurile la Gyor in Ungaria.

Comandantul turc, marele vizir Kara Mustafa, este strangulat cu o funie de matase    din porunca sultanului, in urma  înfrângerii suferite cu toate că a dispus de o forță militară de trei ori mai mare ca a învingătorilor din apus.

Sultanul va primi capul tăiat al marelui vizir pe o tavă de argint.

Ca amintire pentru victoria de la Viena, Biserica Catolica  a introdus pentru data de 12 septembrie sărbătoarea Sfântul Nume al Mariei.

 

 

 

 

 

 

 

1813: In Bucuresti, pe podul Mogosoaiei, se deschide prima “spiterie” (farmacie).

 

 

 

 

1883: S-a născut compozitorul şi profesorul Alexandru Zirra; (m. 1946).

 

 

 

  1892: A murit actorul Grigore Manolescu; (n. 1857).

 

 

 

 

 

 1897: S-a născut Marietta Sadova, actriţă şi regizoare (prima femeie-regizor de teatru din România).

A fost condamnată în 1960 de un tribunal comunist la opt ani de temniţă grea, pentru „uneltire contra ordinei sociale”, graţiată în 1963; (m. 1981).

 

 

 

 

1900: S-a născut pictorul Mircea Teodorescu.

Spirit complex, îl interesau în egală măsură celelalte arte, în special muzica, dar şi ştiinţele exacte; (m. 1971).

 

 

1902: S-a născut Mircea Socolescu, geolog şi geofizician; s-a impus prin introducerea metodelor magnetice şi electromagnetice în prospectarea acumulărilor de substanţe utile; membru de onoare al Academiei Române din 1993; (m. 1993).

 

 

 

 

 

 1916: Tristan Tzara şi Marcel Iancu au pus bazele curentului dadaist.

 

 

 

 

1924: S-a născut regizorul de film Lucian Bratu; (m. 1998).

 

1932: S-a născut compozitorul şi muzicologul Theodor Drăgulescu; (m. 2002).

  1932: S-a născut sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti, un  reprezentant al sculpturii avangardiste romanesti; (m. 2002).

 

 

 

 

 

1932: A murit marele sculptor roman Dimitrie Paciurea; (n.2  noiembrie  1873).

 

 

 

 

 

 

 

 Dimitrie Paciurea

 

 

 

 

A studiat la Bucuresti si Paris, debutand in 1894, la Expozitia artistilor in viata din Bucuresti.

A participat de asemenea la expoziții de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) și la Bienala de la Veneția (1924), conceptia sa simbolica și reprezentaționala fiind diferita de  stilul simplificat până la esența pură al contemporanului și conaționalului său Constantin Brâncuși. 

Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Școala Națională de Arte Frumoase din București.

 

 

 

 

 

1935: Liga  Apararii National-Crestine  condusa de A. C. Cuza, a fuzionat cu Partidul National Agrar, condus de Octavian Goga, formand  organizatia politica de dreapta – Partidul National Crestin.

 

 

 

 

1939: A murit chimistul Neculai Costăchescu, considerat întemeietorul şcolii române de chimia combinaţiilor complexe; ca fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc, a deţinut portofoliul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor în perioada 1928-1931; membru de onoare al Academiei Române din 1936; (n. 1876).

 

 1945: S-a născut Miruna Boruzescu, creatoare de costume de teatru şi film; soţia actorului şi scenografului Radu Boruzescu; stabiliţi în Franţa din 1975; (m. 2014).

 1947: S-a născut soprana Monica Teodorescu.

 

 

 

 

 

1947: Un grup de zece conducători ai Partidului National Ţaranesc, în frunte cu Ion Mihalache, vicepreşedinte, Nicolae Penescu, secretar general, şi Nicolae Carandino, director la ziarul “Dreptatea”, a fost arestat pe aeroportul din Tămădău, la 46 de km de Bucureşti, sub acuzaţia de “tentativa de fugă într-o ţară străină”.

Grupul de fruntaşi ţărănişti urmau să informeze opinia publică internaţională şi oficialităţile din statele occidentale despre situaţia din România

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Au urmat un comunicat de presa, comentarii si declaratii pline de invective adresate celor retinuti ale presei comuniste, si foarte curand hotararea guvernului, aprobata automat de Camera Deputatilor, de a scoate in afara legii Partidul National Taranesc.

Aproape toti fruntasii partidului au fost arestati in Capitala, in timp ce in alte centre urmarirea liderilor locali incepuse mai demult.

A urmat, intre 29 octombrie si 11 noiembrie “procesul” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache si al altor coinculpati acuzati de activitate “tradatoare si conspirativa”, sprijinita de “cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii si Marea Britanie”, si menita sa pregateasca “rasturnarea prin violenta a Guvernului democratic instaurat legal”.

     Actul de acuzare mai sustinea ca Partidul National taranesc “poarta raspunderea directa pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu, si pentru intrarea in razboiul criminal hitlerist”.

De asemenea, pentru “asasinatele din Piata Palatului, de la 24 februarie 1945″ si din 8 noiembrie 1945, pentru constituirea unor organizatii clandestine subversive in vederea “rasturnarii puterii de stat legale”.

“Operatiunea Tamadau” a reprezentat in Romania, intrarea in faza finala pentru instaurarea oficiala a “democratiei populare”, dupa tipare sovietice.

Condamnarea liderilor taranisti  Iuliu Maniu si Ion Mihalache la temnita grea pe viata a dus la moartea lor in inchisoare.

 

 

 

 

 

 

1958: S-a nascut Dan Mircea Geoana, politician, fost ambasador si ministru de externe, fost presedinte al PSD, presedinte al Senatului si candidat la presedintia Romaniei.

 

 

 

 

 

 

1965: A murit, la Londra, Matila Ghyka (Costiescu), ofiţer de marină, poet, romancier, matematician, istoric şi diplomat; (n. 1881).

 

 

 

 

 

 

 

 

1967:  Se stinge din viaţă la București,Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu), poet, prozator și gazetar român; (n. 23 mai 1880).

 

 

 

Tudor Arghezi (n.1880-d.1967), poet, prozator și gazetar român

Tudor Arghezi (n.1880-d.1967), poet, prozator și gazetar român


Pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al rîului Argeş. Tudor Arghezi, cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, este unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice românești.

Poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica, unde, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mînuirii cuvintelor.

Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vîrstă marcantă a literaturii române.

A scris poezie (volumele “Cuvinte potrivite”, “Flori de mucigai”, “Poarta neagră”, “Versuri de seară”, “Hore”), teatru, proză ( “Icoane de lemn”, notabile fiind romanele ”Cimitirul Buna Vestire”, ”Ochii Maicii Domnului”, “Lina”), pamflete (la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”), precum și literatură pentru copii (“Cartea cu jucării”, “Cîntec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.). Sub direcţia sa apare ziarul “Bilete de papagal” (1928), unde publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). 

Fiind în detenție, odată cu instaurarea regimului comunist iese din lagăr (1944). Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani.

În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sîrbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cîntare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

S-a remarcat în literatură prin relatarea universului mărunt, în care lumea viețuitoarelor fără grai a căpătat un contur unitar ca la nimeni altul.

Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cîntec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”).

Poetul este înmormantat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, astăzi muzeu.

1974: A murit botanistul şi profesorul universitar Emil Pop; la îndemnul său au fost întemeiate numeroase rezervaţii naturale menite să conserve vestigii de o inegalabilă importanţă pentru istoria vegetaţiei din România; membru titular al Academiei Române din 1955; (n. 1897).

 

 

 

 

 1987: A murit Mihail Fărcăşanu, jurist, scriitor (a publicat sub pseudonimul Mihail Villara) şi politician (a fost preşedinte al organizaţiei Tineretului Naţional Liberal între anii 1940 şi 1946); urmărit de autorităţi pentru acţiunile sale anti-comuniste, a reuşit să fugă din ţară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie; s-a stabilit în Statele Unite. 

A fost primul director al Secţiei române a postului de radio „Europa Liberă” (la 14 iulie 1950 românii au putut asculta prima emisiune care le era destinată a acestui post); (n. 1907)

1999: A murit Maria Banuş, poetă, eseistă, prozatoare şi traducătoare (a tradus foarte mult din poezia „angajată”, dar şi din Shakespeare, Puşkin, Goethe, Strindberg, Selma Lagerlof ş.a; a publicat, singură sau în colaborare, antologii din poezia romantică germană, din cea austriacă, din poezia de dragoste a lumii (1974, 1987); (n. 1914).

1999: A murit Cornel Regman, critic şi istoric literar; (n. 1919).

2002: A murit Henri Wald, filosof şi eseist; studii şi lucrări de logică, teoria cunoaşterii şi semantică; (n. 1920).

 2008: A murit criticul muzical Dan Scurtulescu; (n. 1939).

 

 

 

 

 

2010: Se sinucide la locuinta ei din Otopeni, jud Ilfov, solista de muzică uşoară  şi compozitoarea Mădălina Manole (Magdalena – Anca Manole).

 

 

 

 

 

 

 

 

 S-a nascut in data de 14 iulie 1967 la Valenii de Munte, jud.Prahova.

 Între anii 1982 şi 1985 cântăreaţa urmează cursurile Şcolii Populare de Artă, făcând parte din grupul care i-a avut ca mentori pe Mihaela Runceanu şi Ionel Tudor.

Participă în 1988  la   Festivalul de muzica usoara de la Mamaia cu piesa „Un om sentimental”, compusă de Diaconescu  obţinand  o menţiune

Intre albumele sale de succes se numara : „Fată dragă” pentru care a obţinut discul de aur, „Ei, şi ce?”, „Trăiesc pentru tine”, „Cântă cu mine”, „Dulce de tot”.

 

 

 

 

 

 

 

 14 iulie este in Romania:

 

 

 

„Ziua Transmisioniştilor Militari”; la 14 iulie 1873 principele Carol a semnat un decret prin care s-a aprobat înfiinţarea unei secţii de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al Armatei române, marcându-se, astfel, apariţia transmisiunilor militare.

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/14/o-istorie-a-zilei-de-14-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. worldwideromania.com ;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  9.  Istoria md.

14/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş,trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa

 

„Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta.”

 

 

Petru Rares

 

 

 

 

 

Petru Rareş, frescă în biserică

 

Petru Rareș (n.1483 – d.1546), a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546.

Era fiul natural al lui Stefan cel Mare cu o anume Răresoaia, a cărei existență nu e documentată istoric.

  O ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca.

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

 

 Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş, trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa.

 

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei.

Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu.

Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale.

Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului.

Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.

A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

 

———————————–

 

* Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/18/domnul-petru-rares-un-erou-in-scaunul-moldovei/

 

13/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: