CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Masoneria și Revoluția de la 1848 în Principatele Române

Florin Stuparu: REVOLUTIA MASONICA de la 1848 în Principatele Române

Despre 1848 în Principatele Române

Marile ţări agricole situate între Marea Baltică şi Marea Neagră nu pot fi izbăvite de barbaria patriarhală-feudală decât cu ajutorul unei revoluţii agrare care să transforme ţăranii în proprietari de pământ liberi, o revoluţie cu totul asemănătoare celei care a avut loc în 1789 în satele franceze.

 Engels

În sfârşit, pe primăvară, sosiră din Paris tineri studenţi aparţinând clasei boiereşti mijlocii, care nu voiau să creadă într-o îngrădire în spaţiu a revoluţiei franceze. Unul dintre ei, C.A. Rosetti, credea realizabilă în cel mai apropiat viitor o înfrăţire idilică a tuturor oamenilor. 

Iorga

Întreg anul 1998 naţiunea română (adică statul) a sărbătorit cei 150 de ani de la revoluţia paşoptistă. De ce? Singura explicaţie vine din partea demagogiei oficiale. Adevărata istorie a ‘48-lui nu ne dă nici un motiv pentru a fi veseli, aşa cum se va arăta.

În deceniul al cincilea al secolului trecut, revoluţia mondială începută în 1789 intră într-o nouă etapă, scrie Florin Stuparu  în Revista AXA.

Ciuma franţuzească nu mai este răspândită acum de către armatele de ocupaţie iacobine şi napoleoniene, care impuneau libertatea, egalitatea, fraternitatea cu sabia, prin cele mai sălbatice războaie pe care le cunoscuse Europa.

‘48-ul foloseşte o metodă mult mai economică şi mai eficientă: subversiunea, autoocuparea ideologică şi militară de către o trupă de „comisari ai poporului” recrutaţi la faţa locului şi instruiţi la Paris (mai târziu, la Moscova) unde îşi însuşesc tehnicile teroriste şi propagandistice ale loviturii de stat şi înfiinţează viitoarele Guverne provizorii ce se vor permanentiza, într-o formă sau alta, până astăzi.

Obiectivul principal este acum, ca şi în vremea lui Napoleon, înfrângerea celor două imperii teocratice, Rusia şi Austria, la care se adaugă Germania, care, cu toate reformele, se opuneau realizării „republicii europene umaniste”, dovedind că nu puteau fi învinse prin mijloace exclusiv militare şi nici prin revoluţii „de sus”, cum încercase iluminismul în vremea Ecaterinei, a lui Rudolf şi a lui Wilhelm.

Sfânta Rusie, mai ales, era hotărâtă să oprească invazia antihristică, aşa cum o făcuse şi în 1812, şi manifestul ţarului Nicolae I din martie 1848 este fără echivoc: Après de longues années de paix et de prosperité, l’Occident de L’Europe a été subitement bouleversé par des troubles qui menacent de détruire toute autorité légitime et l’ordre social tout entier. Prenant leur origine en France, la révolte et l’anarchie se sont étendues promptement à l’Allemagne et le flot révolutionnaire, croissant dans la mesure des concessions des gouvernements a enfin atteient les Etats de nos alliés, l’Autriche et la Prussie.

Ne connaissant plus de frein, cette force aveugle menace aujourd’hui la Russie, que Dieu a confiée a notre garde. Ici elle trouvera ses bornes. Fidèle au glorieux exemple de Nos ancetres, invoquant le secours du Très-Haut, Nous sommes prets à faire face a Nos ennemis partout où ils se montreront, et fermement unis à Notre sainte patrie, Nous conduirons Nos peuples à la défense de l’honneur russe et de l’integrité de Notre territoire. Dieu est avec nous. Ecoutez peuples de la terre et suivez la voix de Dieu qui est avec nous. (ACT I / 159).

‘48-ul nu reprezintă o singură revoluţie, un eveniment punctual. Cu toată aparenţa megaloman-propagandistică, rândurile următoare exprimă o realitate asumată:

Ziua de 11 iunie 1848 va rămâne o stea strălucitoare pe firmamentul românesc, căci strigătul „Vrem să trăim prin noi înşine” a ieşit atunci limpede şi puternic din însuşi peptul poporului român, nu ca strigăt de desperare, ci ca strigăt de reînviere; înăbuşită a fost atunci mişcarea şi, deşi cei ce au stat în capul ei, mult timp au umblat pribegi şi persecutaţi, dar sămânţa aruncată a purtat roade mănoase, strigătul de la 1848 fu reînviat prin Parlamentele legale din 1857; el capătă fiinţă prin naţiune în 1866 şi fu întrecut în consecinţe prin războiul indepenenţei din 1877. (ACT I/VII). (La 1890, când apare textul, autorii nu ştiau că aşteptările lor vor fi satisfăcute după viitorul prim război mondial.)

‘48-ul este o mişcare amplă ce se întinde pe multe decenii, suferind transformări şi tactica aceasta a dizolvării din interior îşi va dovedi deplin eficienţa abia o dată cu primul război mondial, când Sfânta Alianţă va fi în sfârşit sfărâmată şi antihristul va face pasul decisiv către imperiul mondial. I se mai opune doar o scurtă renaştere spirituală, ce va fi lichidată în uriaşa confruntare a celui de-al doilea război mondial şi anul 1945 va marca un prim „sfârşit al istoriei”.

Pentru a-şi atinge colosalele obiective, de la 1848 până după primul război, internaţionalismul ateu speculează infailibil naţionalismul legitim al popoarelor aflate în puterea sau sub influenţa monarhiilor imperiale, stimulând, organizând şi finanţând „revoluţii de eliberare de sub jugul despotismului, în numele dreptului sfânt la autodeterminare”.

În acest interval naţionalismul este o atitudine „umanistă”, „pozitivă”, pentru că pulverizează ce mai rămăsese din „internaţionalismul” creştin.

După 1920, termenul naţionalism începe să capete sens tot mai sumbru, pentru că ameninţă „ecumenismul” ateu. (De la iacobini, Napoleon, Lenin, Stalin şi până la campaniile N.A.T.O., armatele revoluţionare vor tot „elibera” popoarele „mici şi persecutate”, anexându-le ideologic, militar şi economic în interes propriu).

Despre acest naţionalism, termen inventat de revoluţia franceză şi adaptat apoi de iluminismul german, „naţionalism” promovat în numele unei idei universalist-atee, voi tot vorbi pe parcurs, pentru că este un alt „fetiş lingvistic” ce încurcă toate comentariile şi face istoria noastră de neînţeles.

Printre ţările folosite ca masă de manevră împotriva „tiraniei” imperiale, Principatele au un loc cu totul aparte, din mai multe motive.

În primul rând, ca întotdeauna, din cauza importanţei lor strategice, Ţările Române au rol esenţial în jocul dintre cele trei imperii care îşi dispută cucerirea sau măcar dominarea „Bizanţului”.

Trebuie înţeles că înainte de a fi centru de putere geopolitică şi economică, Constantinopolul, şi nu Roma, este centrul spiritual european al creştinismului şi cucerirea lui înseamnă dominarea religioasă a lumii. Astfel ruşii vor să-şi încoroneze ţarul ca basileu de drept, ei considerîndu-se moştenitorii Imperiului Ortodox.

Austriecii, la rândul lor, urmăresc refacerea Sfântului Imperiu în formă catolică. În fine, „Franţa” (adică internaţionala atee) vrea şi ea să reconstituie imperiul roman păgân, ştiind de la Bonaparte că aici trebuie fundată capitala statului său mondial. În această confruntare Principatele aveau misiunea de a stopa avântul rusesc şi de a întreţine nesiguranţa în Austria prin „bomba cu efect întârziat” din Ardeal.

De asemenea, ele erau baza pentru operaţii militare şi pentru organizarea de comploturi în toată Europa sud-estică.

Ruşii, la rândul lor, ca întotdeauna, înţelegeau prea bine că erau singuri şi nu se puteau apăra decât păstrând Principatele sub controlul lor, pentru a-şi proteja flancul vestic, cel vulnerabil.

Pericolele crizei ce ameninţă ordinele soţial în Europa preocupă cu tot adinsul mintea Augustului nostru Domnitor pe când radicalismul triumfă-n Elveţia, pe când în Italia principiul monarhic e foarte cutreerat, pe când în Franţa o iute catastrofă înalţă republica peste ruinele tronului de Iulie, pe când înfierbântarea revoluţionară străbate în Germania cu repejune ducătoare la rătăcire, Împăratul trebuie să-şi arunce privirea mai mult decât oricând altă dată asupra intereselor de linişte şi sigurătate, pe care Rusia, prin a sa pusăciune, este mai cu deosebire chemată a o apăra. (ACT I/168) Principatele de la Dunăre se ţin anumit de această categorie; ele sunt puse sub nemijlocita protecţie a Rusiei, şi această protecţie noi suntem hotărâţi a o aplica cu o manieră străbătătoare.

Deci oricare va putea fi aiurea rezultatul orcanului revoluţionar Împăratul este determinat a nu suferi ca anarhia să pătrundă în partea aceasta a celor doi Principi cu cea mai apriată manieră. (Nota Comitetului de Nesselrode, Cancelarul Rusiei, către Consulul general din Principate, de Kotzebue în ACT I/169)

Pe de altă parte, ţările româneşti sunt însele un centru religios de o extraordinară importanţă, pentru că de la cucerirea Constantinopolului ele reprezintă Bizanţul.

Cu toată recunoaşterea politică a vasalităţii sale, domnul ţărilor româneşti se bucură însă până foarte târziu de toate drepturile care, după noţiunea veche şi nouă romană, adică bizantino-slavă, formează imperiul. În biserică, domnul român, care a rămas în orientul supus de păgâni singurul stăpânitor creştin împodobit cu coroană şi sceptru, este primit cu onorurile ce se dădeau odinioară împăraţilor dreptcredincioşi din Răsărit. (IOR 1/380).

Această misiune hristoforică a României se accentuase în secolul 18 şi la începutul secolului 19, o dată cu protestantizarea bisericilor rusă şi grecească, încât cele două mici provincii, „primitive”, „turcite”, devin extrem de puternice şi de bogate spiritual, având cele mai multe mînăstiri din lume, dacă luăm în seamă „proprietatea” asupra Sfântului Munte Athos, şi fiind refugiul tuturor monahilor persecutaţi de ofensiva protestantă şi catolică. În consecinţă, presiunea revoluţionară va fi aici mai puternică decât oriunde.

En 1792 c’était sur les bordes du Rhin que se rencontraient les armées de la Republique francaise et des Souverains coalisés ; le champ de la bataille est aujourd’hui dans la partie orientale de l’Europe; c’est sur le rives du Danube que le deux principes se trouvent en presence. Ainsi la liberté a recele de trois cents lieues des frontières.( Scrisoarea unui român despre situaţiunea Românilor din Orientul Europei. În ACT I/245).

Ceea ce desemna Principatele ca victime sigure ale revoluţiei era starea lor de descompunere internă şi completa dependenţă externă la care ajunseseră în cele două secole precedente, ca urmare a continuelor invazii, devastări, pustiiri, jafuri ale campaniilor militare susţinute de „protectorii” aflaţi în război pe acest „pământ al nimănui”, la toate acestea adăugându-se acţiunea dizolvantă a ideologiei iluministe, venită o dată cu ocupanţii străini.

Erodarea tradiţiei începuse, ca în toată Europa, încă din secolul 17, şi chiar mai înainte.

Cauza directă a fost falimentul Imperiului Otoman care a antrenat, firesc, pe acela al hinterland-ului.

Transformarea spre lumea modernă, în secolul 16, s-a produs sub presiunea unui factor extern, dominaţia otomană, care, prin exigenţele ei economice, a supus ţărănimea la o povară mult peste puterile ei. Obişnuiţi cu un schimb elementar de produse, lipsită de lichidităţi monetare, ţărănimea s-a găsit dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului pentru plata tributului. (IOR 2/424).

Apăsarea pe care uriaşul în agonie o exercita asupra popoarelor pe care le exploata era imensă, principatele ajungând la un moment dat să întreţină singure întreaga împărăţie.

Situaţia aceasta a dus la alterarea structurii sociale, care era una funcţională, după formula încetăţenită de Dumezil: oratores, bellatores, laboratores categorii la care se adaugă, acea supraordonată a monarhului autocrat, în cazul nostru domnul.

Începând cu domnul, care recunoaşte pe vecinul de la sud stăpân şi e înzestrat de acesta cu o putere aproape deplină asupra supuşilor săi, şi până jos la ţăran, care la început plăteşte noile dări cu rodul muncii, apoi cu trupul şi cu demnitatea şi libertatea sa omenească, nimic nu mai seamănă cu trecutul. (IOR 1/355).

Este greu de înţeles din perspectiva noastră anarho-democratică ce înseamnă un asemenea sistem interrelaţionar, în care fiecare funcţie are un rol esenţial, la fel ca în orice organism viu. Astfel, păstrând analogia, laboratorii rustici, „talpa ţării”, asigurau subzistenţa materială, belatorii, braţele înarmate ale ierarhiei războinice, luptau cu prădatorii externi, iar preoţimea , inima rugătoare prin legătura permanentă cu planul absolutului, conferea existenţei lumeşti, acţiunilor istorice practice, sens şi valoare. Toate aceste mădulare conlucrătoare, erau coordonate de către domn, cap al Statului şi al Bisericii, persoană unică ce acţiona prin mandat divino-uman.

Orice perturbare a uneia dintre funcţii avea să ducă la dezechilibrul întregului organism. Asta s-a întâmplat când funcţia conducătoare a început să se atrofieze. În Moldova, vechea boierime pământeană dispăru de la curte şi din slujbe şi dregătorii încă din zilele lui Petru Rareş. Boierii se retraseră pe la moşiile lor şi căzură aproape pe treapta ţărănimii. (IOR/432).

Retragerea belatorilor ce fac loc administratorilor-exploatatori (ciocoilor) duce la schimbarea întregii structuri a statului organic.

Consecinţa imediată este că funcţia lucrătoare este afectată şi ţărănimea, lipsită de aici înainte de apărare, intră în lunga, nesfârşita încă, fază de extincţie.

În locul statului alcătuit din ţărani liberi, care luptă împotriva oricăror încălcători peste moşia mare sau mică moştenită de la strămoşi, apare ca urmaş nevrednic statul fiscal al cărui singur scop este să adune bani, sume incalculabile pentru viaţa luxoasă a stăpânilor străini din Constantinopol (IOR 1/355).

Nu e de mirare că acela care încă de mai înainte abia putea să poarte pe umerii săi osteniţi sarcinile ţării, se prăbuşeşte acum sub apăsarea unei mari împărăţii, a unei împărăţii putrede, luxoase.(IOR 1/420).

Statul cerea prea mult; statul străin, ale cărui interese le reprezenta domnul, care apărea tot mai mult ca un străin.(IOR 1/505) De toate acestea erau vinovaţi boierii (deveniţi administratori ai unui stat străin). Ei răpiseră ţăranului averea, libertatea şi toate drepturile. Încă din a doua jumătate a veacului al 17-lea uitaseră aproape cu totul să mai lupte.(IOR 1/507).

Până în a doua jumătate a secolului XVIII ţările româneşti au avut asigurat, cel puţin teoretic, dreptul la existenţă, fiind ocrotite într-o oarecare măsură de suzeranul otoman care le exploata în folos propriu. Chiar dacă nu mai erau independente, ele îşi păstrau suveranitatea internă şi aveau un statut internaţional definit.

Odată cu slăbirea puterii turceşti, vasalii îşi pierd condiţia de ţări şi devin unităţi teritoriale vacante, simple elemente de calcul politic pentru puterile rămase în conflict: Rusia, Austria şi Franţa revoluţionară.

Împăratul Iosif, de pildă, croise împreună cu împărăteasa Ecaterina (un alt monarh „luminat”), planuri cu vederi enorm de îndepărtate. Printr-un război comun trebuia să se înfiinţeze un regat al Daciei neogreceşti pentru arhiduci austrieci şi pentru foşti favoriţi ai Curţii ruseşti. Potemkin urma să fie noul rege al Daciei. (IOR/521).

În aceste condiţii singura soluţie a supravieţuirii Principatelor părea a fi aflarea unui nou suzeran sau chiar anexarea. În preajma Păcii de la Kuciuc-Kainargi (1774), care dădea dreptul ruşilor de a interveni în folosul creştinilor subjugaţi şi de a pune consuli în locurile ce le vor plăcea. Boierii moldoveni şi munteni merseră la Petersburg în 1770, dorind încorporarea la împărăţia rusească, cerând garanţii ruşinoase.

Muntenii începuseră cu dorinţa ca „ţara noastră să fie unită cu celelalte provincii pe care le stăpâneşte atotputernica Rusie”. Ei cerură legi ruseşti, judecători ruşi şi ierarhie bisericească rusă, adică supremaţia sinoadelor ruseşti. Când văzură că ruşii vor rămâne suzeranii ţării, se gândiră la o unire cu fărâmiţatul stat polon, sau chiar la o cârmuire proprie sub suzeranitatea Porţii, dar sub ocrotirea Rusiei, Austriei şi întâmplător şi a Prusiei (IOR 1/514). Alţi boieri ar fi fost bucuroşi dacă patria lor ar fi fost anexată de Austria. (IOR 1/516).

Expansiunea mondială a revoluţiei, prin Napoleon, slăbeşte şi mai mult poziţia Principatelor.

Era epoca împărţirii ţărilor, epoca în care ţări şi popoare se vindeau în masă, şi, în romanticele planuri ale lui Napoleon, ca şi în cele real politice ale Ecaterinei, care năzuia la o împărţire a împărăţiei turceşti, principatele jucau un rol însemnat.

În 1809 Napoleon pomeni despre anexarea de către Rusia a ambelor principate cedate apoi de ţar austriecilor, cu binecuvântarea împăratului francezilor (IOR 1/517).

În războiul continuu dintre Franţa (prin intermediul Turciei, pe care o întreţine artificial tocmai în acest scop) Rusia, Austria, Moldova şi Ţara Românească sunt ţări de compensaţie.

La începutul secolului trecut, odată cu Regulamentul, ţările româneşti nu mai au un statut propriu, iar statutul lor internaţional este mai rău decât acela al popoarelor integrate într-un imperiu. Ele sunt vasale Porţii şi protectorate ale Rusiei (de fapt gubernii), sub supravegherea Puterilor.

Impunerea Regulamentului reprezintă un eveniment capital în istoria viitoarei Românii. El marchează momentul pierderii suveranităţii interne, pe care nu o vom mai căpăta niciodată.

De acum încolo ne vor fi impuse, mai mult sau mai puţin brutal, exclusiv legi străine, prin mijlocirea unor guverne „naţionale” fantomă, manevrate de centrele de putere mondială.

Ca să pricepem înjosirea cuprinsă în aceasta (în impunerea Regulamentului) trebuie să ne gândim că turcii în poruncile şi privilegiile lor nu se amestecaseră niciodată în chestiuni pur lăuntrice. Abia acum, la începutul epocii de cultură glorificate de cei interesaţi, românimea de la Dunăre îşi pierdu şi ultimul drept care-i mai rămăsese, acela de a-şi da singură legi, bune sau rele, asiatice sau europene. (IOR/586) (Intenţia „civilizatoare” nu poate fi pusă la îndoială.

Autorul Regulamentului, generalul Pavel Kiseleff era mai mult francez decât rus, mai mult european „filosof” în sensul veacului al 18-lea decât împuternicit militar (IOR 1/586)).

Este de la sine înţeles că în aceste condiţii, încheierea unui act de vasalitate faţă de un suzeran nu numai îndepărtat dar şi „generos” până la „sacrificiu dezinteresat”, aşadar închinarea ţărilor către Franţa apare drept soluţia providenţială.

Cel mai bun lucru li se părea conducătorilor să modeleze România actuală după felul cum îşi închipuiau o Franţă viitoare. Puţinii care erau de altă părere, cunoscătorii ţării, care simţeau sau ştiau că niciodată un popor nu-şi poate împrumuta bazele vieţii sale şi nici nu poate să se dezvolte nearmonic se retraseră sau tăceau. (IOR/655).

Tot ceea ce ni se cerea în schimbul „mântuirii” era să ne trădăm istoria, şi din martiri ai lui Hristos, a Cărui armată de linia întâi fusesem, să devenim martiri ai „libertăţii”, înrolându-ne în armata celuilalt:

Nous sommes donc les premier martires de la liberté; nous sommes les enemies nés de la seule puissance de l’Europe, qui ait ose elever un voix menaçante devant la mouvement liberal de l’Europe Rusia; nous sommes les santinelles avancées de la regéneration sociale.

Permettez nous de vous dire, votre cause (a Franţei), est la notre, et en eclairant l’opinon sur cette question, vous aurez un fois de plus, Monsenieur le Redacteur, bien merite de la France et de la liberte. (Din Scrisoarea unui român despre situaţiunea românilor din Orientul Europei, în ACT 1/246).

În afara ocupaţiilor militare, ţările româneşti sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor „marii revoluţii”, ce se extinde pentru eliberarea Răsăritului, înflăcărând imaginaţia patrioţilor „naţionalişti”.

Sub puternica impresie a mişcării de reformă care cuprinsese toată Europa, sub înrâurirea spiritului apusean, care pătrunsese prin secretarii francezi ai domnilor, prin medici nemţi, prin industriaşii şi negustorii apuseni imigraţi şi care încetăţeniseră idealul filantropiei, precum şi sub înrâurirea noilor, spiritualelor, aţâţătoarelor scrieri, gândurile din 1774 apărură acum şi mai clare.

Persoanele conducătoare din Muntenia cutezau acum a se gândi chiar la o naţiune română, pe temeiul cercetărilor istorice.(IOR 1/523).

Pe lângă tinerii plecaţi la „studii”, boierii înşişi călătoresc la Paris ca să vadă strălucirea tânărului imperiu universal. Lunga şi des repetata şedere a ofiţerilor ruşi şi austrieci în timpul nesfârşitelor, aproape neîntreruptelor războaie contra Turciei erau tot atât de vinovate de această mare schimbare, pe cât şi răspândirea fatală a noului spirit, înceata dar sigura cucerire a Orientului de către Apus. (IOR 1/566). Din străinătate se întoarseră cu toţii cu vestea îmbucurătoare a unei apropiate mari prefaceri, prin care toate popoarele vor fi scăpate din lanţurile lăuntrice şi externe.(IOR 1/566).

Aşa se explică faptul că autorităţile statului, domnitorul şi Divanurile, pătrunse ele însele de spiritul schimbărilor iluministe, nu numai că nu se opun decât formal nenumăratelor conspiraţii ale partidei zise naţionale, dar joacă rol de mecena al ideilor noi.

Sturza crease la Academia Mihăileană prima şcoală înaltă laică din Moldova şi cheamă ca dascăl la această Universitate moldavă pe Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii. Idolatria faţă de Franţa „mesianică” era de atunci atât de grotesc de mare încât Bibescu ajunse a voi să întemeieze la Bucureşti un Colegiu francez.(IOR 1/585).

Numeroşi profesori străini, mai mult francezi pe care îi chemă Bibescu, nu putură lupta cu curentul naţional românesc şi planul acestui domn de a face şcoala cu totul franceză rămase neîmplinit. (IOR 1/586).

Încercările de parodiere a „marii revoluţii” începuseră în anii ’20 prin proiectul din Constituţia cărvunărească a lui Ioniţă Tăutu, pe care Lovinescu l-a socotit adevăratul act politic al revoluţiei franceze de la noi, legătura dintre ideile cărvunarilor şi acelea ale revoluţiei franceze fiind evidentă pentru oricine compară unele articole ale proiectului cu Declaraţia drepturilor omului. (MAN/169).

Până la 1848 acestui proiect i-au urmat alte manifeste, dintre care mă voi opri la două dintre ele, din 1840, care mi se par semnificative pentru toată istoria românească viitoare.

Este vorba de binecunoscuta Introducţie a „Daciei literare” şi de Constituţia elaborată de societatea secretă condusă de Mitiţă Filipescu, program al încercării de lovitură de stat pentru care va fi închis (la mănăstire!) şi minorul Nicolae Bălcescu, ce îşi va face astfel intrarea în istorie.

Introducţia este prezentată peste tot ca program al paşoptismului şi al romantismului românesc, fiind văzută până astăzi ca reper al curentului „autohtonist”.

Să vedem în ce măsură aceste locuri comune ale manualelor şcolare sunt şi adevărate.

În primul rând, documentul fondator al Daciei literare este doar o parte a programului paşoptist, şi anume aceea culturală, singura ce putea trece de cenzura regulamentară. Pentru a obţine un program complet trebuie adăugată jumătatea politică, proiectul de constituţie al conspiratorilor din rândul cărora, în acelaşi număr al revistei, Gr. Alexandrescu publica poemul 1840.

Constituţia „societăţii” lui Mitiţă Filipescu prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor, desfiinţarea rangurilor şi a privilegiilor, libertatea persoanei, armată revoluţionară, toate într-un sistem republican-democratic. Preluarea puterii urma să se producă printr-o răscoală susţinută militar.

Reunind cele două texte, vedem că întregul suferă de o aparentă contradicţie internă: programul politic, de pură inspiraţie iluminist-radicală, pare a nu consuna cu acela cultural, „reacţionar” la prima vedere.

Schizoidia congenitală a revoluţiei româneşti, care trebuia să fie fundată pe „tradiţie”(?), având deci, cel puţin în anumite puncte aspectul unei restauraţii (!) , are cauze binecuvântate. Fiind o revoluţie burgheză într-o ţară lipsită de burghezie, ea era cu necesitate făcută în numele ţăranilor.

Pe de altă parte, având aparenţa unei mişcări de eliberare de sub dominaţia fanariotă (deşi domnii erau pământeni), turcă şi rusă, proiectata lovitură îşi căuta legitimitatea şi modelele în trecutul voievodal. În consecinţă, folclorul şi trecutul eroic vor fi constantele propagandei revoluţionare de modernizare până în cea din urmă fază a revoluţiei, aceea a comunismului ceauşescian.

De fapt, am mai spus-o, pentru orice revoluţie un anumit tip de recurs la trecut este absolut necesar, indiferent de condiţiile concrete din fiecare ţară, în încercarea de a aboli istoria creştină. Pe de altă parte, istorismul, căutarea obsedată a „originilor”, a „formelor primare”, altele decât cele biblice, este o consecinţă inevitabilă a mitului evoluţionist.

De aceea iluminismul şi produsele sale sunt interesate de „primitivi”, de „sălbatici”, de toţi „neevoluaţii” care nu au parvenit la „civilizaţie” prin „cultură”, prin efort raţional autonom. În această stare „larvară” se află mare parte a omenirii, de la papuaşi până la populaţiile rurale europene, adică toţi „ne-europenii”, şi ei sunt susceptibili de a oferi informaţii despre originile instituţiilor, limbajului şi comportamentului uman, cu alte cuvinte despre felul în care „experienţa socială a determinat apariţia conştiinţei”, ajungându-se la „homo sapiens”. (Absurditatea preexistenţei experienţei nu a inventat-o Marx. Marxismul a apărut mult înaintea „iluminatului” Karl Monderchai).

Dacă iluminiştii francezi, „romanii” moderni au fost preocupaţi de „barbarii exotici”, iluminismul german, concurent la un moment dat, prin curentul sturm-ist şi prin romantismul propriu-zis s-a interesat de „primitivii” autohtoni, ţăranii, care formau marea majoritate a locuitorilor continentului.

Aşa apare „folcloristica” şi etnografia, din încercarea unora ca Herder de a descoperi „izvorul” limbajului, al literaturii şi al artei, care cu prospeţimea sa naiv-primitivă ar fi dus la revigorarea literaturii „civilizaţiei”.

Germanii au un motiv particular de a investiga arhaicitatea păstrată în forme populare. Ei nu sunt moştenitorii greco-romanilor aşa cum e cazul „latinilor”, adică vorbitorilor unui idiom neo-romanic. De aceea racordul lor cu precreştinismul se face referitor la mitologia germană, ale cărei urme sunt căutate în cultura populară. (De la Herder la Hitler, germanii s-au căutat într-un trecut walhalic, din care fuseseră exilaţi de creştinism).

Aşa a apărut naţionalismul german, păgân, care a înlocuit orgoliul de a fi naţia aleasă pentru a apăra şi spori Imperiul Papal.

A sosit momentul să încercăm lămurirea istoriei acestui cuvânt-fetiş – „naţional” – şi a familiei sale.

În cadrele ideologice ale Revoluţiei franceze, care îl pune în circulaţie, conceptul de naţiune este subordonat unei anumite forme statale, republica umanist-democratică. Aceasta la rândul ei fiind expresia unui „contract” încheiat de un număr oarecare de persoane care aderă la Declaraţia dreptului şi cetăţeanului.

„Naţiunea” ar fi aşadar actualizarea concretă a „republicii ideale”, cuprinzând „poporul”, adică doar „starea a treia”, rezident, prin hazard, pe un anumit teritoriu delimitat istoric.

Sieyes (1789) a arătat importanţa stării a treia la sfârşitul Vechiului Regim în celebra broşură: Qu’est-ce que le Tiers Etat? La această întrebare el răspunde: Este totul. În primul capitol el demonstrază că starea a treia este o naţiune desăvârşită.

„Nobilimea nu face parte din orânduirea socială”. Şi Sieyes încheie: starea a treia cuprinde aşadar tot ce alcătuieşte naţiunea; iar tot ceea ce nu face parte din starea a treia nu poate fi privit ca făcând parte din naţiune.(SOB/27).

După cum se vede, în această accepţiune, termenul este atât de deformat, încât nici nu are legătură cu referentul pe care îl desemnează etimologic: natio=neam, rasă.. Criteriul etnic de identificare este înlocuit printr-unul ideologic-politic, cetăţenia, şi „naţiune” ajunge să însemne „suma celor născuţi întru revoluţie”. (O asemenea interpretare contorsionată a lui natio, nativus – născut, înnăscut – se impunea şi din motive obiective, căci regicidul din anul 1792 însemnase distrugerea principiul unificator, monarhia creştină, care ţinea laolaltă conglomeratul eterogen de popoare ce păstrase, după1000 de ani de istorie comună puternice particularisme. Singura cale de a împiedica pulverizarea Franţei, era identificarea „cetăţeniei” cu „naţiunea”).

Republica umanistă universală nu poate lucra cu termeni care implică etnicul, decât cu mare băgare de seamă, trebuind să inventeze ceva care să însemne, simultan, şi „autohton”, şi „cosmopolit”.

În interior, „naţionalismul” este cosmopolit, pentru că urmăreşte să legitimeze acţiunea uzurpatoare a unei clase fără funcţie de conducere, burghezia, formată, în partea ei cea mai puternică, din reprezentanţii unei naţii apatride, care manevrează masele, compuse de asemenea din alogeni sau din autohtoni fără conştiinţă etnică.

În exterior, naţionalismului i se atribuie un sens etnic, pentru a desprinde, cum spuneam, popoarele lipsite de autonomie şi a le ataşa imperiului democratic. Şi sub acest aspect revoluţia imită antichitatea, şi nu degeaba codul juridic modern este copiat după cel roman.

Calitatea de „francez” se traduce prin „supus al republicii franceze”, aşa cum „roman” putea fi, la un moment dat, orice nativ barbar care dobândise statutul de cetăţean prin servicii aduse instituţiei abstracte a statului.

Iluminismul german fundamentează conceptul unui naţionalism coerent etimologic şi aparent întemeiat pe realităţi. Pentru nemţi, „naţiune” înseamnă chiar naţie, totalitatea descendenţilor unor strămoşi originari, care locuiesc un teritoriu comun, alcătuind un complex socio-cultural şi natural având trăsături particulare discernabile, altfel spus, un „specific” propriu.

Definiţia aceasta ar fi corectă dacă nu ar fi incompletă şi antitradiţională, oricât ar părea de paradoxal.

Căci herderianismul, cum spuneam, descoperă „naţia” având ca model trecutul mitic pre-creştin, ceea ce înseamnă negarea acumulărilor, a întregii dezvoltări care au transformat fondul originar păgân. Redeşteptarea artificială a unei experienţe istorice consumate este o utopie anti-istorică. Erezia protestantă procedase la fel atunci când a refuzat predania, crezând că astfel apără puritatea creştinismului. Iluminiştii nu fac decât să urmeze drumul deschis de „reformatorii” Bisericii.

Adevărata formulă a naţionalismului ar trebui să reunească principiul etnic, principiul teritorial înţeles ca apartenenţă la un spaţiu con-natural (autohtonia) şi principiul spiritual, supraordonat, tradiţia creştină.

„Confruntarea” dintre cele două tipuri de pseudo-naţionalism, copiate simultan de revoluţionarii moldo-valahi va face substanţa istoriei româneşti timp de vreo 80 de ani.

Formula „naţionalismului” fără naţionalitate va fi urmată de munteni, liberali, fanatici francofili şi va orienta decisiv viaţa politică şi socială. Pentru a-şi justifica pretenţiile de stăpânire asupra „vechii Dacii”, „grecobulgărimea” dâmboviţeană a fost obligată să se declare „nepoata lui Traian”, uzând de această monumentală batjocură a „naţionalismului-cosmopolit”.

În general, moldovenii, proprietari rurali şi infinit mai instruiţi decât flămânzii mahalagii „roşii” semialfabetizaţi, tind către modelul german apărând drept „conservatori”, „tradiţionalişti”, „reacţionari”.

Tocmai pentru instrucţia lor mai serioasă, scrupule morale şi intelectuale îi vor împiedica să ajungă la putere şi ei vor trebui să se mulţumească cu rolul de administratori ai culturii „naţionale”.

În realitate cele două curente sunt complementare. Lucrarea, acum când este universală, trebuie să ne silim şi mai mult să fie una şi aceeaşi în familia română. (Rosetti, în ROS392) Revoluţia, indiferent de orientările ei în aparenţă contradictorii, este unitară prin obiectivul final: apariţia, în urma incendiului universal purificator, a omului autonom.

Socială sau naţională, spune Rosetti, revoluţia pretutindeni (deşi sunt felurite haine) este tot aceea, adică: suspinul suferinţelor adunate de veacuri şi care se prefac în lave arzânde, dar mântuitoare. (ROS 248)

De aceea analiza fenomenului ’48 sfidează clasificările. Nu putem vorbi decât cu totul convenţional despre o direcţie „progresistă” şi una „tradiţionalistă”, din moment ce avem de-a face cu nişte rudimente ideologice eclectice amalgamate confuz, colportate de scriitori-comisari care, dincolo de prejudecăţi stilistice, sunt şi „clasici” şi „romantici”.

Mult mai târziu, după ce va fi preluat puterea, prin anii ’80, ‘48-ismul află timp şi pentru construcţii teoretice şi se constituie în cluburi, după criterii „politico-filozofice” niciodată precizate. Aşa apar „partide” bizare, conservator-liberale (?), cum e cel al „junimii”, sau liberal conservatoare (takismul).

Dincolo de „polemicile” electorale susţinute cu mijloacele cele mai contondente, tandemul revoluţionar a funcţionat perfect, opoziţia „conservatoare”, în rarele perioade când a guvernat, nefăcând altceva decât să continue politica „adversarului”, consolidând măsurile luate de roşii, judecate iniţial ca distructive şi antinaţionale.

Se tot vorbeşte despre o fericită, deşi ridicolă, sinteză a acestei perioade care, în termenii teoriei literare ar fi aceea dintre „romantism” şi „clasicism”. Nu este nici o sinteză, ci o gallimatie ideologică preluată mecanic. Atmosfera anilor ’40 ai secolului trecut este un amestec de entuziasm şi de decepţie, de europenism crepuscular şi de naţionalism incipient, de internaţională masonică şi de spirit cazanier. (MAN/168).

Acesta e contextul în care apare „spiritul critic” al „sturmiştilor” de la Dacia literară: Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, susţinătorii unei teorii a „originalităţii” copiate (delicioasă ironie inevitabilă) mot cu mot din scrierile lui Herder, care vor alimenta întreg „autohtonismul” revoluţionar, trecând prin Junimea şi sfârşind cu sămănătorismul, într-o anumită parte a sa.

Introducţia din 1840, combătând „duhul nefast al imitaţiunii”, deschide o lungă şi oţioasă falsă polemică, continuată de toate generaţiile următoare până la noi. Este vorba despre discuţia asupra precedenţei „fondului”, respectiv a „formei” în viaţa socio-culturală, teorie care ar despărţi net cele două direcţii: liberalo-progresistă şi conservatoare.

Primii „lovinescieni”, începând cu un Heliade („Scrieţi, băieţi, orice, dar scrieţi!”), susţin un formalism absolut, aceasta fiind caracteristica primă a ideologiilor, aşa cum arătam în introducere. Idealismul revoluţionar nutreşte un dispreţ suveran faţă de realităţi, pe care vrea să le modeleze cu orice preţ după un şablon abstract. Este şi aici implicată o atitudine magică, ce presupune credinţa că forma ideală imaginată de om, asemeni Cuvântului dumnezeiesc, va crea, mai devreme sau mai târziu, un „fond”, un obiect „concret”.

Cel de-al doilea grup, „maiorescienii”, cum e Kogălniceanu în literatură – în tot, de fapt, Kogălniceanu fiind liberal-conservator (?), iar Maiorescu, conservator-liberal (!) – cei din urmă, spuneam, insistă asupra unei revoluţii „treptate”, dând timp realităţilor să crească, justificând noile „forme”.

Lăsând la o parte deosebirile în privinţa ritmului „înnoirilor”, cele două poziţii sunt coincidente în esenţă şi se află doar într-un conflict „formal”.

Căci în ce constă „fondul chestiunii”? În presupoziţia, cu valoare de adevăr absolut, că omul modern occidental şi „civilizaţia” pe care a creat-o reprezintă desăvârşirea evoluţiei universale şi că acest proces „firesc” este oricum inevitabil pentru toate comunităţile omeneşti, revoluţia nefăcând decât să grăbească această „fericită” fatalitate.

Prin acest sofism, imperialismul revoluţionar pustiitor îşi justifică crimele împotriva culturilor şi civilizaţiilor pe care le distruge în numele „progresului”.

Astfel încât, diferenţa între revoluţionarii „liberali” şi cei „conservatori” se reduce la adoptarea unui „fond” străin în „formele” originare şi, respectiv, la travestirea ideilor în forme „autohtone”.

Dar, indiferent prin ce mijloace ar fi făcută revoluţia, ea duce la alienare, pentru că, oriunde şi oricând, este un proces pseudomorfotic. De două sute şi mai bine de ani, popoarele lumii sunt supuse acestei pseudomorfoze care le-a alterat identitatea până la desfigurare. Or, pierderea identităţii înseamnă desfigurare, căci orice lucru este ceea ce este şi nu se poate transforma decât cu preţul dispariţiei.

Adevărul este că, pentru a avea şanse de succes, revoluţia trebuie să ajungă la un compromis cu tradiţia pe care urmăreşte să o desfiinţeze, mai ales în ţările „subdezvoltate”, exclusiv agrare din Europa orientală. Pentru ‘48-iştii răsăriteni, crearea unei culturi „naţionale” era un imperativ din cel puţin două motive.

În primul rând, trebuia să dovedim „Europei” că nu suntem „sălbaticii” pe care ne credea, că suntem apţi să primim „lumina” civilizaţiei. Pentru că nu oricine era îndreptăţit să aspire la statutul de „naţiune liberă” a „Europei unite” şi, mai ales la poziţia privilegiată de membru al „rasei latine”, gintă aleasă, făcută să conducă lumea în paradis. „Scrieţi, băieţi, orice, dar scrieţi!” este imperativul care condiţionează admiterea noastră în clubul latin, alături de „mama Roma” şi „sora Franţa”.

Concurenţa era mare în acele timpuri, ca şi astăzi, şi aveam de luptat cu candidaţi ce ne contestau drepturile istorice. De aceea românii au fost cei mai înverşunaţi filofrancezi şi au suprasolicitat obedienţa faţă de „sora mai mare” într-un mod inimaginabil de dezgustător. (Am făcut două războaie, declarând că ar fi fost preferabilă pieirea României decât a „binefăcătoarei” noastre).

Pe de altă parte, revoluţia se face prin demagogie, iar aceasta are nevoie de un mijloc de propagare: „cultura”, adică literatura în sens larg. Pentru a fi accesibilă şi eficientă, literatura propagandistică are nevoie de aparenţa autohtonismului.

O literatură de sine stătătoare, care ca formă să se sprijine pe forma veche, populară, şi în cuprins să se pună în slujba noilor idealuri politice, aceasta este dorinţa lor. (IOR/588)

O altă realitate care să fi putut funda cultura laică, în afara aceleia rurale, nu exista şi încercările de „îmburghezire” precoce a producţiilor au dus la monstruozităţi literare, monumente de absurd macabre în artificialitatea lor ridicolă.

„Autohtonismul” revoluţionar inaugurat la Dacia literară s-a limitat, cum era şi firesc la un program estetic ce avea rolul de a escamota valoarea ruralismului ca punct de plecare al adevăratei renaşteri româneşti, ceea ce ar fi presupus reorganizarea întregii societăţi pe temeiurile tradiţiei.

Or, pseudo-autohtonismul are o perspectivă contrară, ruralitatea fiind văzută ca o fază a infantilităţii culturale, preţioasă prin frăgezimea poetică a manifestărilor sale „artistice” şi prin informaţiile istorice vii pe care le poartă despre o etapă a evoluţiei umane, dar sugestiile pe care ni le poate oferi se opresc aici.

Omul premodern, ţăranul în cazul nostru, nu a ajuns la maturitatea spirituală, nu a depăşit gândirea simbolică, neavând acces la aceea conceptuală. Şi dacă el poate să inspire prin metaforele sale naive limbajul nostru uscat de excesele lucidităţii, noi suntem datori să îl emancipăm la statutul de om „civilizat”, „om întreg”, printr-o educaţie pozitivăşi prin întregul sistem de organizare a vieţii sociale moderne.

Acest construct fantastic, „ţăranul” ‘48–ist, fermecător prin inocenţa lui păgână, venerabil pentru că este contemporanul străbunului Traian, va obtura până astăzi adevăratul chip al ţăranului român, fiind la fel de nociv pentru perceperea tradiţiei ca şi poziţia declarat ostilă a „modernismului” agresiv. Şi poate chiar mai nociv, pentru că, imaginea ţăranului român „păgân”, „superstiţios” şi „creator genial de folclor” are prestigiul „ştiinţific”, greu de combătut, al unei întregi şcoli de etnografie.

Dacă înainte de 1848 ţara românească nu mai însemna nimic ca stat iar administratorii săi erau străini, ea era încă o ţară, chiar în situaţia în care unele din funcţiile sociale specifice se atrofiaseră considerabil, prin dispariţia boierimii luptătoare. Acest proces nu este încă, teoretic, atât de catastrofal pe cât pare. Ţărănimea – ruinată, slăbită biologic, e adevărat – împreună cu preoţii, putea oricând să producă o nouă „clasă” conducătoare, ca de atâtea ori, oriunde, în trecut, atunci când ierarhia războinică se întâmpla să fie decimată în luptă. Statul străin fiscal, oricât de brutal ar fi exploatat resursele umane, era neutru în privinţa modului de a fi în lume al supuşilor săi.

Statul umanist revoluţionar, care continuă încă mai sângeros politica de exploatare fiscală, urmăreşte pe lângă aceasta infinit mai mult; el se doreşte stăpân nu numai pe munca şi pe energia supuşilor ci, lucru nevisat de nici un tiran „tradiţional”, vrea să le transforme sufletul, modelându-l silnic după chipul şi asemănarea cetăţeanului ateu universal. (Convertirile cu forţa sunt o constantă, Biserica Romană fiind campioana „fericirii” prin constrângere, dar modelul impus a fost întotdeauna supra-uman, operaţia făcându-se în numele lui Dumnezeu, nu al omului. Albul era „civilizat”, superior „sălbaticului”, pentru că Îl descoperise pe Dumnezeu Cel adevărat, iar nu pentru că era el însuşi, pur şi simplu, „omul absolut”).

Adaptată la condiţiile Răsăritului, revoluţia „românească”, condusă direct de la centru, respectă cu stricteţe programul de desfiinţare a tradiţiei şi de creare a „omului nou”, aşa cum vom încerca să arătăm altădată.

Bibliografie selectivă

ACT I – Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru ridicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I – 1821-1848, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, 1902. IOR 1 – Iorga, Nicolae: Istoria poporului românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1985 IOR 2 – Iorga, Nicolae: Studii asupra evului mediu românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1984 MAN – Manolescu, Nicolae: Istoria literaturii române MEH – Mehedinţi, Simion: Creştinismul românesc ROS – Rosetti, C.A.: Corespondenţă, Minerva, 1980 SOB – Soboul, Albert: Revoluţia franceză, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1962.

14/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 14 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 14 octombrie în istoria noastră

1465: Bucureştiul este menționat  ca reşedinţă domnească într-un document emis în timpul voievodului muntean Radu cel Frumos (1462 – 1478).

IW РАДȢЛЬ ВОЕВОДА ГNЬ ЗЕМЛИ ȢГРОВАЛАХЇИ | “I am Radul the voivode and ruler  of the land of Wallachia” Radu cel Frum… | Medieval drawings, Buddha  statue, Anime guys

Localitatea a fost  atestată documentar pentru prima data la 20 septembrie 1459, într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti.

La 14 octombrie 1465, Bucureştiul a fost ales de către Radu cel Frumos (foto), fratele lui Vlad Țepeș, ca cetate de scaun, dar oraşul avea să devină capitală permanentă a Ţării Româneşti mult mai târziu, în decembrie 1659, după preluarea tronului de către Gheorghe Ghica (20 noiembrie 1659  – 1 septembrie 1660), când cetatea Târgoviştei, distrusa de campaniile turco-tătare din 1658 – 1659, a încetat să mai fie reşedinţă domnească.

În anii 1558 – 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş care s-a păstrat în forma sa iniţială.

Video: Curtea Veche din Bucuresti

http://www.youtube.com/watch?v=OLaz4bFqlKg

1777:  S-a născut poetul Costache Conachi,  scriitor şi om politic din Moldova, unul dintre primii poeţi romani moderni.

Lirica sa, cu foarte rare excepţii, este prin excelenţă erotică, senzuală şi sentimentală; (d. 4 februarie 1849).

1802 (14/26 octombrie) : A avut loc un puternic cutremur de pământ in Ţara Românească, cel mai mare seism de până atunci consemnat de documente.

Seismul s-a produs în Vrancea şi se apreciază că a avut o magnitudine de 7,7 – 7,9 pe scara Richter.

Bucureştiul a fost grav afectat, aici prăbuşindu-se Turnul „Radu Vodă”, Hanul „Şerban Vodă”, o parte din Turnul Colţei şi multe alte construcţii.

 1812: In baza raportului prezentat de amiralul P.V. Ciciagov, ţarul Alexandru I al Rusiei a  dispus ca suburbia Cetăţii Ismail, care avea un număr de circa 1 500 case şi prăvălii si era locuită de colonişti armeni, greci, bulgari, evrei şi alte naţionalităţi, să se numească „oraşul Tucikov„nume dat în onoarea generalului-maior rus S.A. Tucikov (1767 – 1839), care a fost guvernator al Ismailului în perioada 1830–1836, el fiind cel care a fondat localitatea, până atunci neexistând decât Cetatea Ismail.

Denumirea oraşul Tucikov s-a păstrat până la mijlocul secolului al XIX-lea.

1833: S-a născut la București, generalul și omul politic Constantin Barozzi, ofițer genist și membru de onoare (din 1905) al Academiei Române; d. 5 aprilie 1921, București.

Foto , Generalul Constantin Barozzi ,Ministru De Razboi Al Romaniei

A urmat Școala Militară de Ofițeri din București (1854–1856). Și-a continuat studiile la Institutul Geografic al Armatei din Viena specializându-se ca ofițer de geniu. Întors în țară, a fost numit director de studii, subdirector și în final director al Școlii Militare din București. A luat parte la lucrările Comisiei internaționale însărcinată cu delimitarea frontierei dintre România și Austro-Ungaria (1885) și, respectiv, cu Bulgaria (1886), la diferite congrese internaționale de geodezie. A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general de divizie (1892).

Din inițiativa sa, în 1895, a luat ființă Institutul Geografic al Armatei, îngrijindu-se și de activitatea de procurare a aparaturii necesare. A fost membru fondator și vicepreședinte al Societății Geografice Române.

1853: S-a nascut in localitatea Șipot, in actualul judet Suceava, compozitorul  Ciprian Porumbescu, un inaintas de seama al muzicii românesti.

A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, apoi a continuat la „Konservatorium für Musik und darstellende Kunst” în Viena, cu Anton Bruckner şi Franz Krenn.

În această perioadă îl frecventează, la Viena, pe Eusebie Mandicevschi, compozitor bucovinean, cu care se perfecţionează, în particular, la teoria muzicii. Între 1873 şi 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi.

A fost unul dintre cei mai faimoşi compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioară si orchestră” op.29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festiva a Gimaziului Românesc din Braşov (astazi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).

S-a format in perioada cand dobandirea drepturilor nationale era o prioritate pentru romani, astfel incat s-a orientatîn direcția compunerii de cântece patriotice si pe valorificarea folclorului național.

Legatura cu muzica populara a fost determinanta in formarea sa profesionala. in perioada studiilor la Viena a editat o “Colectiune de cantece sociale pentru studentii romani”, prima de acest fel in literatura noastra.

În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi şi de către Albania, pentru imnul naţional „Hymni i Flamurit”. De asemeni a scris şi melodia fostului imn Trei culori.

A fost arestat pentru activitatea sa politică, iar în timpul detenţiei şi-a scris cele mai bune piese.  Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „la malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostaşilor români” şi altele.

Porumbescu este autorul a  peste 250 de lucrari vocale si instrumentale, care-si trag seva din cantecul popular romanesc. Opereta “Crai nou”, “Balada” sa pentru vioara si pian, “Cantecul pentru 1 Mai”, “Serenada” se bucura de o larga popularitate.

A decedat mult prea devereme, sub ochii tatălui său şi ai surorii sale, Marioara, la 6 iulie 1883,  fiind bolnav de tuberculoza, la numai 29 de ani, in localitatea Stupca, numita azi Ciprian Porumbescu, in onoarea sa.

1857: S-a născut la Piteşti, publicistul şi istoricul român George I. Ionescu-Gion ; (m. 29 iunie 1904).

A debutat în publicistică în anul 1876, în ziarul Telegraful din București, unde colabora, ca și la Binele public, încă din perioada studiilor în străinătate. A fost redactor la Românul, apoi la Revista nouă, colaborând și la alte publicații. A început activitatea didactică la douăzeci și șase de ani, mai întâi fiind profesor de istorie la Școala normală de institutori din capitală, și, după desființarea acesteia, profesor de Limba franceză la liceul „Matei Basarab”.

Pe o durată scurtă a fost inspector școlar și apoi secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, inspector general în învățământul secundar, vicepreședinte al Ateneului Român.

Gheorghe Ionescu Gion - Wikipedia

A fost de asemenea membru corespondent al Academiei Române

Principala sa operă este Istoria Bucureşcilor, publicată la Bucureşti în 1899, prin care a pus în circulaţie numeroase documente inedite şi informaţii din străinătate despre Bucureşti.

Dupa moartea sa, in data de 6 octombrie 1911 a fost dezvelit, în Grădina Publică din Piteşti, bustul său în bronz, realizat în 1907 de  marele sculptor Frederick Stork . În prezent, acesta este amplasat în faţa Colegiului Naţional I. C. Brătianu. 

În 28 octombrie 1928, pe lângă biblioteca publică din Piteşti a fost înfiinţat Ateneul popular Gheorghe Ionescu-Gion. Fundaţia Culturală Ateneul Popular Prof. Gheorghe Ionescu-Gion a fost desfiinţată în 1948 de autorităţile comuniste. 

În Piteşti există de asemenea o stradă cu numele Gheorghe Ionescu Gion.

1872:  S-a născut la Ploiești, filosoful, profesorul universitar și omul politic, Petre P. Negulescu, membru titular (din 1936) al Academiei Române; (m. 1951, la București). A urmat cursurile Facultății de Litere de la Iași, fiind unul dintre discipolii renumitului profesor  Titu Maiorescu.

A făcut parte, alături de C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinți, Mihail Dragomirescu, Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, I.Al. Brătescu-Voinești, din grupul selectat de Maiorescu pentru a-i urma direcția și a le preda conducerea Convorbirilor literare

A fost licențiat cu teza Critica apriorismului și a empirismului, ulterior publicată în volum. S-a specializat, cu o bursă de studii, în Germania și Franța. Reîntors în țară a fost numit, la intervenția Profesorului, conferențiar de Filosofie la Universitatea din Iași. În 1895, împreună cu ceilalți colegi de generație, a preluat conducerea celei mai importante reviste a țării, Convorbiri literare.

În 1910, la moartea lui Maiorescu, s-a transferat la București, la catedra fostului său profesor. În 1917 a devenit membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice, Liga Poporului, devenită Partidul Poporului sub conducerea generalului Averescu iar din 1919 a fost senator, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, președinte al Camerei Deputaților. A scris: Impersonalitatea și morala în artăFilosofia în viața practicăFilosofia Renașterii (vol.I-II), Geneza formelor culturiiIstoria filosofiei contemporane (vol.I-V).

1907: S-a născut la Maglavit, jud.Dolj,localitate aflată la 10 kilometri de Calafat,  Petrache Lupu, un cioban neștiutor de carte care a avut în cursul anului 1935 mai multe viziuni divine; d.14 decembrie 1994, Maglavit.

ADEVARATA VIATA A LUI PETRACHE LUPU DE LA MAGLAVIT

Orfan de tată, s-a îmbolnăvit de vărsat, în urma căruia a rămas surd și gângav. A fost scutit de armată în 1931, cu diagnosticul „otită medie supurată, bilaterală, cu perforația timpanelor și ușoară idioție”. De la vârsta de 12 ani a devenit cioban.

De-a lungul a trei săptămâni – în 31 mai, 7 iunie și 14 iunie 1935 – Petrache Lupu a avut o serie de trei revelații, prezentate în relatările vremii, după ce a spus că a vorbit cu Dumnezeu. Potrivit spuselor lui, Dumnezeu îi dăduse porunca de a îndrepta lumea.

 Ciobanul în vârstă de 28 de ani, îl descria pe Cel de sus drept „moșul cu barbă albă“, care i s-a arătat când era cu oile, pe câmp, la marginea satului Maglavit de pe malul Dunării.

În ziua de 31 mai 1935, era într-o vineri, trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba.

În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo souă palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă“, nota medicul savant Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române, în cartea „Lourdes şi Maglavit“, publicată la Tipografia ziarului Universul în 1936.

După ce povestea lui Petrache Lupu a fost intens mediatizată, satul său natal şi pădurea unde i s-ar fi arătat Dumnezeu s-au transformat în locuri de pelerinaj pentru zeci de mii de oameni, veniți acolo din toată țara.

Ulterior, fenomenul a căpătat rapid amploare. A contribuit și presa vremii, care a acoperit pe larg subiectul: Sfarmă PiatrăGândireaDimineațaRealitatea Ilustrată, etc. În decurs de aproximativ un an (1935–1936), se estimează că peste 2 milioane de oameni ar fi fost în pelerinaj la Maglavit. În 1935 s-a pus piatra de temelie pentru construirea unui așezământ monahal pe locurile unde Petrache Lupu a susținut că a avut viziunile.

Deși fenomenul „Maglavit” și-a diminuează din intensitate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas îndeajuns de puternic pentru a îngrijora autoritățile comuniste în politica lor de instaurare a ateismului.

Petrache Lupu a fost arestat în august 1949 și închis fără judecată la închisoarea Jilava.

Eliberat în luna octombrie a aceluiași an, și-a încetat aparițiile publice.

1911: Apare la Bucureşti, din iniţiativa lui N.D. Cocea şi Alexandru Davila, “Rampa”, revistă de teatru, muzică, artă şi literatură,  organ de informație, de critică și de îndrumare pentru artiști și pentru public, având ca model care apărea în Franța.

Din primul număr s-au vândut 3.000 de exemplare și a fost nevoie să se mai tipărească alte 7.000, pentru a putea satisface cererea nesperat de mare. Pe toată durata apariției, titlul cotidianului a rămas neschimbat, dar subtitlul a variat, de-a lungul timpului. Între anii 1911–1946, Rampa a apărut de șase ori pe săptămână, iar între 1946–1948, săptămânal.

După o întrerupere de doi ani (1913-1915), apare din nou cu titlul de “Rampa nouă ilustrată”, existînd pînă în anul 1948.

Revista “Rampa nouă ilustrată” a fost  mult timp singurul cotidian de specialitate din lume.

1914: S-a născut istoricul Ştefan Pascu, membru al Academiei Române; (m. 2 noiembrie 1998).

 1916 (28 septembrie – 14 octombrie):  Are loc prima bătălie de la Oituz. Trupele române comandate de generalul Eremia Grigorescu, rezistă eroic, oprind înaintarea armatei germano-austro-ungare.

1918  Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante.

Adunarea a ales un Consiliu Național al Bucovinei condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

1919: Au luat sfârsit la Bucureşti, lucrarile Congresului  extraordinar al Partidului Socialist Român.

1924: Biserica Ortodoxă Română a trecut, oficial de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

Conducerea laică a țării adoptase calendarul gregorian la 14 aprilie 1919, iar în urma Conferinței pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie. 

100 de ani de la schimbarea calendarului în România – OrtodoxINFO

România a fost una dintre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian. După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite.

Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi.
Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură.

Aşadar trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie.

Numele „gregorian” vine de la Papa Grigore al XIII-lea, ai cărui astronomi constataseră că în Calendarul Iulia se acumulase o întârziere semnificativă, din cauza unei erori de calcul (până în 1582 erau circa 10 zile).

Papa Grigore a dispus reformarea calendarului iulian şi a introdus noul calendar, corectat, care astăzi îi poartă numele.
Calendarul gregorian de la 1582 a fost adoptat rapid în mai toată lumea catolică. Lumea protestantă l-a preluat şi ea mai târziu, însă ţările ortodoxe, din raţiuni dogmatice, îl evitaseră complet. În ţările ortodoxe, printre care şi România, calendarul iulian s-a păstrat până în primele decenii din secolul XX, după care a fost abandonat în favoarea calendarului gregorian.

Marea Unire a repus în discuţie problema adoptării unui stil calendaristic unitar. Încă din ianuarie 1919 Ministerul de Război a solicitat introducerea stilului gregorian, întrucât armata întâmpina numeroase dificultăţi, erori şi confuzii, în organizarea unitară în toate provinciile. Astfel, la 1/14 februarie s-a introdus stilul gregorian la nivelul forţelor armate.

În data de 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în Monitorul Oficial în 6 martie.

A intrat în vigoare pe întregul cuprins al ţării, cu toate că existau diverse probleme de adaptare, în special în Basarabia, care nu era pregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar şi a cărei populaţie s-a dovedit mai reticentă.

Conform decretului, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie stil nou. Începând cu această dată, toate datele din România s-au scris conform calendarului gregorian.

În scrisoarea pastorală adresată cu ocazia Crăciunului din anul 1924, Roman Ciorogariu, episcopul de Oradea, s-a simțit dator să explice modificarea pe înțelesul tuturor:

Un învățat italian a apropiat anul calendariului de anul ceriului, ștergând din calendar cele zece zile cu care el întârzia și în anul 1582 a scris 15 octombrie în loc de 5 octombrie.

Biserica Ortodoxă n-a primit acest calendar îndreptat, pentru că anul acestui calendar îndreptat tot nu este egal cu anul ceriului, nici Paștele nu se socotește cum le socotim noi, nici sfinții de peste an în acest calendar nu sunt aceiași cu cei din calendarul vechiu. Așa am rămas noi tot cu calendarul vechiu, cu toate că știam că e greșit. În veci însă nu puteam să rămânem cu el, căci după un timp oarecare s-ar fi întâmplat ca primăvara după calendar să cadă în timpul verii, vara să fie toamna și toamna să fie iarna; Nașterea Domnului s-o prăznuim primăvara, Paștile vara și Rusaliile toamna. Vremea nu așteaptă, ea merge înainte, iar noi cu calendarul rămânem în urmă. Și atunci învățații bisericii noastre au făcut ceea ce a făcut mai înainte acel învățat italian, și ceea ce ar face fiecare om, al cărui ceasornic întârzie: au tăiat cele 13 zile cu care anul calendariului nostru întârzia față de anul ceriului, au dus deci înainte anul calendariului, cum muți înainte ceasornicul ce întârzie și la 1 octombrie din anul acesta am scris 14 octombrie

1933: S-a născut Dan Beizadea, instrumentist, dirijor şi compozitor de muzică uşoară; (m. 2006).

2 "Dan Beizadea" profiles | LinkedIn

1937: A apărut primul număr al revistei “Fotbal”, subintitulată “revistă săptămânală pentru deprinderea jocului curat în sport, artă, literatură şi viaţă socială”.

Revista era condusă de scriitorul Camil Petrescu.

1938: Se înfiinţează “Teatrul de Muncă şi Lumină”, avându-l ca director pe scriitorul Victor Ion Popa.

1944 : Masacrul de la Moisei

1944 Monumentul Martirilor Români De La Moisei De Gheza Vida

După 23 august 1944, au început luptele cu armatele germane și maghiare pentru recâștigarea Transilvaniei de Nord.

La începutul lunii octombrie, frontul înainta în interiorul Ardealului , iar stăpânirea maghiară intrată în panică, încercând să țină în frâu românii majoritari, a trecut la crime în masă. Un masacru barbar s-a petrecut la Moisei, localitate di Transilvania în care, trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei, au ucis 29 de români.

Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supraviețuitori sunt Vasile Petean, originar din comuna clujeană Pălatca, și Vasile Ivașcu, un sătean care ulterior avea să-și piardă mințile.

1944 Placa Memorială Moisei

 Masacrul a avut loc pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii unguri incendiind satul și arzând circa 300 de case.

1948: S-a născut criticul şi istoricul literar, Marian Papahagi, remarcabil italienist, fost director la „Accademia di Romania” din Roma.

Marian Papahagi in memoriam | Steaua

A coordonat, alături de Aurel Sassu şi Mircea Zaciu, „Dicţionarul Scriitorilor Români” şi „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (m. 1999, la Roma).

NOTĂ: În memoria reputatului italienist şi profesor Marian Papahagi a fost instituit (de Institutul Cultural Italian din Bucureşti şi Centrul Cultural Italian din Cluj, în colaborare cu „Universitatea Babeş-Bolyai”, sub patronajul Ambasadei Italiei în România), premiul ce-i poartă numele.

Distincţia se acordă anual (începând din 2008), la 14 octombrie, pentru un volum publicat în ultimii trei ani sau pentru o realizare culturală notabilă care au ca obiect orice aspect al culturii şi civilizaţiei italiene (istorie, politică, cultură, arte etc.).

1950: S-a nascut  Iosif Dan (București), politician român, membru al Partidul Social Democrat, luptator in Revolutia anticomunista din 1989; (d. 5 decembrie 2007, Novosibirsk, Federatia Rusa).

1975: S-a nascut la Bistrita, multipla campioana mondiala si olimpica, atleta Gabriela Szabo, fost  ministru al tineretului si sporturilor in guvernul Guvernul Ponta, dupa data de 5 martie 2014.

A fost medaliată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din anul 2000, la proba de 5.000 m şi cu bronz şi respectiv argint la proba de 1.500 m, de la Jocurile Olimpice din 1996 şi 2000.

De asemenea  a cucerit de patru ori titlul de campioană mondială la seniori şi o dată la juniori.

Este vicecampioană olimpică în Atlanta, la 10.000 de metri.

A avut un singur antrenor, pe Zsolt Gyöngyössy, cu care s-a și măritat.

 A fost desemnată, în 1999, cea mai bună atletă a lumii şi cea mai bună sportivă a Europei.

A stabilit record mondial la 2.000 m, în 1998, şi la 5.000 m, în 1999, la Dortmund. În mai 2005, Gabriela Szabó şi-a anunţat retragerea din sportul profesionist.

Din data de 19 august 2013 deţine şi titlul onorific de Ambasador al turismului Românesc alături de alte 7 personalităţi din viaţa culturală şi sportivă românească.

1978:  A încetat din viaţă Cezar Grigoriu, renumitul interpret de muzică uşoară, membru impreună cu fratii săi, al popularului grup  Trio Grigoriu, regizor de teatru, film şi TV; (n. 8 mai 1929).

Cezar Grigoriu | Discography | Discogs

1983:  A încetat din viaţă scriitorul Horia Stancu (“Planul ne stă înainte”, “Fanar”, “Când scapătă luna”);  (n. 1926).

1998: A murit actrița română de film, radio, televiziune, Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, Vrancea – 14 octombrie 1998, București).

A fost căsătorită cu actorul Mitică Popescu.

2013: A plecat dintre noi,  Käty Van Der Mije-Nicolau (numele la naștere: Alexandra Ecaterina Nicolau), șahistă olandeză de origine română.

A mai plecat o legenda a sahului romanesc: Alexandra Nicolau. – Sah cu  Ceausescu

S-a născut in ziua de 21 iulie 1940 în Bucureşti si a decedat pe 14 octombrie 2013, în Olanda, țară în care se stabilise dupa căsătorie.

A fost profesoară de limba chineză si campioană naţională a României: 1960, 1961, 1963, 1964, 1965, 1973. Dupa plecarea din Romania, a fost campioană naţională a Olandei: 1974, 1976, 1977, 1978, 1979.

A participat la turneele zonale de la Sinaia (1960), Lodz (1963), Nisipurile de Aur (1966), Pernik (1972), Pola (1975) şi la turneele interzonale de la Menorca (1973), Roosendaal (1976) şi Alicante (1979), precum și la Turneul Candidatelor de la Vrnjacka Banja (1961), Menorca (1973) – loc 6, cea mai bună clasare a unei jucătoare românce în turneele individuale pentru titlul suprem.

A făcut parte din echipa naţională a României la Olimpiadele de la Split, 1963 (medalie de argint pentru rezultatul de 10/12 puncte la masa 1), Oberhausen 1966 (medalie de argint cu echipa, precum şi medalie de argint pentru rezultatul de 8/10 puncte la masa 1) şi Skopje 1972 (medalie de argint cu echipa, precum şi medalie de bronz pentru rezultatul de 7/9 puncte (la masa 2) şi din cea a Olandei în 1976 (la masa 1) !

S- a remarcat cu victorii in multe turnee internaţionale în care a jucat: Haga (1963), Emmen (1964), Beverwijk (1965, 1966, 1968 – loc 1-3), Ulan Bator (1968), Sinaia (1970), Tbilisi (1970), Belgrad (1972, 1973), Cala Galdana (1980) loc 1-2.

În 1966 a ocupat în marele turneu de la Belgrad,  locul 1-2 la egalitate cu campioana mondială Nona Gaprindașvili.

A fost de şase ori campioană naţională a României la şah,maestră internaţională din 1960, maestră emerită, mare maestră internaţională din 1977,înainte de plecarea sa în Olanda în 1974, unde a fost campioană naţională de cinci ori, în anii 1974, 1976 – 1979.


Tatăl Alexandrei Nicolau a fost academicianul Ştefan S. Nicolau, unul din marii savanți ai României, creatorul şcolii româneşti de inframicrobiologie, al cărui nume a fost dat Institutului de inframicrobiologie din Bucureşti.

2013: A izbucnit la câteva zile după ce compania americană Chevron a obținut permisul de construcție a sondelor de explorare a gazelor de șist în județul Vaslui, Revolta de la Pungești,

Compania americană obținuse toate avizele necesare de la autoritățile statului român pentru explorarea solului în perimetrul Siliștea. Protestatarii intitulau aceste manifestații drept Mișcarea de rezistență de la Pungești. Acestea au început cu aproximativ 150 de protestatari, care au blocat accesul utilajelor Chevron pentru instalarea sondelor de explorare.

Protestele au escaladat în următoarele trei zile, inițiindu-se manifestări de sprijin și la București.

Mișcarea a fost suspectată de influențe rusești.

2018 : A încetat din viață la Cluj-Napoca, sociologul și antropologul român Achim Mihu, filosof și profesor universitar;  (n.12 iunie 1931, la Cluj).

A contribuit substanțial la consolidarea învățământului sociologic și antropologic clujean.

2020 : A încetat din viață la București, poetul, prozatorul român, filosof și estetician, Grigore Smeu; (26 octombrie 1928, Runcu, Gorj).

ANIVERSARI :

La 14 octombrie  este  Hramul orasului Chişinău.

Biserica Acoperemântul Maicii Domnului - Chişinău

Biserica Măzărache – biserica Acoperământului Maicii Domnului, este cea mai veche biserică a Chişinăului, (fondată în 1752), care se înalţă pe dealul, de unde a pornit oraşul nostru, care s-a întins în jurul izvorului de la poalele dealului.
Chisinăul a primit statutul de oraş în 1818, îla cativa ani după intrarea în componenţa Imperiului Rus ( la 1812).

In anul 1436, considerat ca an de fondare al Chişinăului, pe acest loc era doar o fîntînă şi o aşezare tătărească în apropierea unei păduri.

Aşa se spune într- unul din cele mai vechi documente ajunse pînă la noi, care menţionează Chişinăul: «…Кишинеул луй Акбаш, ла Фынтына, унде есте селиштя тэтэриаскэ…» (gramota voievodului Ilii şi Ştefan Oancea de la 17 iulie 1436).
Ziua oraşului o este sărbătorita la 14 octombrie, de marea sărbătoare religioasă a Acoperământului Maicii Domnului ( S.V.)– adică sărbătoarea acelei prime biserici a Chişinăului.

La 14 octombrie 2012, in premieră în Capitala Republicii Moldova, de Hramul Chişinăului, Garda de Onoare a Cetăţii Alba-Iulia a defilat  în centrul oraşului.

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

Sfânta Cuvioasa Parascheva

Ce să nu faci, cu niciun chip, de Sfânta Parascheva. Vremea, gravidele și „Sfânta Vineri”

Sfânta Parascheva s-a născut in secolul al XI-lea, în satul Epivat din Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul).

Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: “Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o determina sa-si daruiasca hainele sale saracilor.

Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmând sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani.

De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.

Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti.

 Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: “Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.

Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.

A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma.

Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva.

Iar imparateasa pe care o vazuse in vis ” si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva ” i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.

Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.

In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului.

In anul 1393, Bulgaria cade sub ocupatia turcilor, iar bisericile bulgare au fost transformate in moschei. Este anul in care sfintele moaste sunt mutate la Vidin, pentru 5 ani.

Dupa lupta de la Nicopole din anul 1396, moastele Sfintei Parascheva vor ajunge din Vidin la Belgrad – Serbia, in anul 1398.

In 1521, sultanul Suleiman Magnificul cucereste Belgradul. Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt duse la Constantinopol, fiind asezate in palatul sultanului. Au fost rascumparate de la turci de Patriarhia Ecumenica.

Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost asezate in Biserica Panmakaristos, sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice. Dupa transformarea acestei biserici in moscheie, moastele au fost duse in mai multe biserici: Vlaherne (1586), Sfantul Dumitru de la Xiloporta (1597) si Sfantul Gheorghe din Fanar – noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).

Stramutarea moastelorCuvioasei Parascheva la Iasi

Vasile Lupu ctitorind la Iasi biserica “Sfintii Trei Ierarhi” si amintindu-si de Ioan Asan, care la vremea sa a stramutat moastele Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tarnovo, de Alexandru cel Bun care a adus moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, a facut demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol ca moastele Sfintei Parascheva sa fie stramutate la Iasi.

Plateste toate datoriile Patriarhiei Ecumenice, si astfel, patriarhul Partenie I si membrii Sinodului au hotarat sa-i ofere, drept recunostinta, moastele Cuvioasei.

Moastele Cuvioasei Parascheva au fost aduse in Moldova de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) si asezate pe 14 octombrie 1641, in Manastirea „Sfintii Trei Ierarhi“. In anul 1887, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate in Catedrala mitropolitana din Iasi.

Cinstirea Cuvioasei Parascheva nu are granițe.

Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfânta Cuvioasa Parascheva, sunt intr-un numar foarte mare.

Astfel, în Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul “Sfanta Parascheva”, construita in anul 1834.

Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franța), Wakefield, Massachusetts (SUA),  au biserici al caror hram este al Sfintei Cuvioase  Parascheva.

CITITI SI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/14/o-istorie-a-zilei-de-14-octombrie-video-2/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  8.  Istoria md.;
  9. istoriculzilei.blogspot.ro;
  10. CreștinOrtodox.ro.;
  11. Cinemagia.ro.

14/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Tratatul de la Trianon, Mica Înțelegere și dezarmarea Ungariei

delegatie-romana-semnare-tratat-trianon

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, conținea mai multe articole privind dezarmarea Ungariei, reducerea numărului de militari la 30.000, distrugerea armamentului, desființarea producției de război, interzicerea de a cumpăra materiale de luptă etc., etc.

Din martie 1920, principala personalitate politică a Ungariei a fost Horthy Miklos, care s-a menținut la putere până la 15 octombrie 1944.

În octombrie 1920, Horthy a elaborat un Memorandum în care erau formulate tezele revizionismului maghiar pe seama României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.

Ioan Scurtu

În acel document, România era considerată „dușmanul principal al Ungariei”, scrie Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, în revista https://www.art-emis.ro .

Imediat după semnarea Tratatului de la Trianon, guvernele de la Budapesta au acționat pentru ocolirea prevederilor acestuia privind dezarmarea Ungariei, recurgând la organizarea unor formațiuni militare de „voluntari”, a unor „gărzi” care se instruiau cu armament de război, la achiziționarea (clandestină) de armament din Italia etc.

Pentru a contracara revizionismul horthyst, România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia), au constituit, în 1921, Mica Înțelegere.

În Convențiile încheiate se menționa: „În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia din Înaltele Părți contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate”.

De-a lungul anilor, liderii politici din România, Cehoslovacia și Iugoslavia s-au adresat Consiliului Societății Națiunilor, cerând ca Ungaria să respecte tratatul semnat la 4 iunie 1920.

Ca urmare, Comisia Militară Interaliată de Control, înființată pe baza Tratatului de la Trianon, s-a deplasat la fața locului și a întocmit rapoarte pe care le-au prezentat Consiliului Societății Națiunilor.

Acesta nu a făcut decât să „ia act” de încălcarea Tratatului de la Trianon, exprimându-și „regretul” că guvernul de la Budapesta nu se conforma celor stabilite prin respectivul document.

În 1927, Ungaria a semnat un tratat de prietenie cu Italia lui Mussolini, în care se afirma necesitatea revizuirii granițelor stabilite prin tratatele din 1919-1920. Din acel an, revizionismul a devenit politica oficială a regimului Horthy.

Constatând că Franța și Marea Britanie au îngăduit Germaniei să încalce Tratatul de la Versailles, Ungaria a pornit pe aceeași cale, achiziționând armament, pregătind cadre de comandă și instruind tineretul pentru luptă.

Politica de concesii – în privința respectării tratatelor de pace – a devenit o constantă a politicii guvernelor de la Paris și Londra. Nicolae Titulescu și Eduard Beneș au ridicat în repetate rânduri de la tribuna înaltului for de la Geneva problema înarmării Ungariei, dar fără nici un efect. Societatea Națiunilor era doar un for de discuții sterile.

În ianuarie 1935, conferința anglo-franco-italiană, desfășurată la Stressa, a recomandat Micii Înțelegeri să rezolve prin negocieri directe cu Ungaria problema înarmării acesteia.

Cu alte cuvinte, cele trei state – care făcuseră parte din Consiliul Suprem de la Conferința păcii din 1919 -1920, având un rol decisiv în adoptare tratatelor cunoscute sub numele de „sistemul de la Versailles” – își amendau propriile semnături și eludau articolele privind dezarmarea Ungariei.

Propunerea a fost primită cu rezerve la București, Praga și Belgrad. În acest context, simțindu-se încurajată, Ungaria a introdus, chiar în acel an 1935, serviciul militar obligatoriu de doi ani pentru bărbații de la 18 la 50 de ani.

Protestele Micii Înțelegeri la Societatea Națiunilor nu au avut efectul așteptat.

Germania lui Hitler, Italia lui Mussolini și Ungaria lui Horthy cereau revizuirea tratatelor de pace și chiar anularea lor, pregătindu-se să impună prin forță satisfacerea propriilor revendicări.

Pe acest fond, Mica Înțelegere a decis să dea curs sugestiei primite din partea guvernelor de la Londra, Paris și Roma. În ianuarie 1937 a propus Ungariei începerea unor negocieri privind dreptul acesteia la înarmare. Se cerea, în schimb, ca guvernul de la Budapesta să-și asume obligația de neagresiune față de statele din Mica Înțelegere.

Această inițiativă dovedea un bizar complex de inferioritate din partea liderilor Micii Înțelegeri. Cele trei state aveau împreună o suprafață de circa 683.000 km pătrați și o populație de 50 milioane de locuitori, în timp ce Ungaria avea o suprafață de 93.000 km pătrați și 9 milioane locuitori.

O explicație poate fi eficacitatea propagandei externe maghiare și capacitatea liderilor de la Budapesta de a se asocia cu marile puteri, aflate în plină ofensivă – Germania și Italia.

Guvernul Ungariei nu a dat curs propunerii primite și a venit cu o variantă proprie: necesitatea de a trata cu fiecare țară în parte; un angajament similar de neagresiune din partea celor trei țări; minoritatea maghiară din România, Cehoslovacia și Iugoslavia să primească noi drepturi, bucurându-se de un „regim special”, prin care puteau depăși prevederile constituționale din aceste state.

În fond, Budapesta urmărea – la sugestia Berlinului (Hitler îi spusese lui Horthy în august 1936 că Germania urma să atace Cehoslovacia, iar Ungaria va avea beneficii teritoriale) – să nu-și asume angajamente concrete și să submineze unitatea Micii Înțelegeri.

Reprezentanții României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei au dezbătut aceste propuneri la insistența lui Eduard Beneș. Simțind „aerul tare” pentru țara sa, care venea dinspre Berlin, ministrul de externe al Cehoslovaciei declara la 22 februarie 1938: „Ar fi bine să ajungem cât mai curând la o înțelegere cu Ungaria, care ar deveni aliata noastră naturală”. 

Diplomatul respectiv dădea dovadă de o naivitate greu de înțeles, știut fiind că Ungaria își făcuse din revizuirea Tratatului de la Trianon esența politicii sale externe și nu putea deveni „aliata” naturală a unor țări pe care urmărea să le destrame.

Punctul de vedere susținut de Eduard Beneș a fost însușit de Consiliul Permanent al Micii Înțelegeri în ședința desfășurată la Sinaia în zilele de 4-5 mai 1938. În comunicatul dat publicității se anunța că Mica Înțelegere a decis continuarea tratativelor cu Ungaria, în vederea „stabilirii unui regim de înțelegere și de încredere în bazinul dunărean”.

Într-adevăr, negocierile au continuat, finalizându-se cu un comunicat publicat în ziua de 23 august 1938, simultan la Bled (Iugoslavia) și Budapesta.

Comunicatul avea următorul conținut: 

„Negocierile în curs de anul trecut între Ungaria de o parte, și România, Iugoslavia și Cehoslovacia pe de altă parte, inspirate de dorința comună de a netezi terenul de elementele ce ar putea împiedica dezvoltarea raporturilor de bună vecinătate între Ungaria și aceste trei state, au permis să se realizeze acorduri preliminare. Aceste acorduri comportă recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria, în materie de înarmări, și renunțarea reciprocă la orice recurgere la forță între Ungaria și statele în chestiune.

În cursul negocierilor care au precedat realizarea acestor acorduri, toate celelalte chestiuni, a căror soluție ar putea influența în mod favorabil raporturile dintre statele dunărene au făcut de asemenea obiectul unui examen aprofundat și binevoitor. S-au prevăzut și declarații care să precizeze atitudinea statelor sus menționate în ce privește aceste chestiuni, dar ele nu au putut fi fixate în forma lor definitivă. Se speră că atunci când aceste dificultăți vor fi înlăturate, negocierile privitoare la aceste chestiuni vor fi duse la bun sfârșit și că, odată acordurile realizate, declarații în chestiune vor fi publicate simultan”.

r/europe - Today, 100 years ago Hungary lost 2/3 of its territory due to the Treaty of Trianon

Dincolo de formulările „diplomatice” din acest text, o concluzie se impune: Ungaria nu s-a conformat prevederilor din Tratatul de la Trianon privind dezarmarea sa, iar România, Cehoslovacia și Iugoslavia – la sugestia Marii Britanii, Franței și Italiei – au acceptat încălcarea acestuia.

Mai mult decât atât, s-a decis „recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria în materie de înarmări”.
„Realismul” și „inteligența” acestei politici s-a văzut în perioada următoare, când victime ale revizionismului maghiar, sprijinit de Germania și Italia. au devenit mai întâi Cehoslovacia (noiembrie 1938), apoi România (august 1940) și Iugoslavia (1941).

Din cele prezentate, se desprind câteva concluzii:

– Istoria își urmează cursul său implacabil, oferind o lecție celor care în 1939 „au dat foc Europei”. Peste puțin timp, „roata” s-a întors. Politicienii de la Paris și Londra, care adoptaseră o atitudine capitulardă, au fost măturați de pe scena istoriei, Mussolini a fost ucis, Hitler s-a sinucis, iar Horthy a luat drumul exilului.
– Toată propaganda revizionistă desfășurată de Ungaria, toate pregătirile militare și toate jertfele făcute de unguri în războiul din 1941-1945 au fost în zadar.
– Prin Tratatul de la Paris din 1947, granițele Ungariei au redevenit cele stabilite la Trianon, care a fost, încă odată, validat de istorie.

14/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: