CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LIDERI EVREI DESPRE AȘA NUMITUL ”ANTISEMITISM” ROMÂNESC. VIDEO

 

 

 

PANDATIV DIN ARGINT STEAUA LUI DAVID foto

 

FUNTASI EVREI DESPRE AȘA ZISUL ANTISEMITISM ROMANESC

 

 

Pentru a afla cat a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu.

La o jumatate de se­col dupa consumarea holocaustului din Romania, in cadrul unei dezbateri publice desfasurate in Israel, Marius Mircu consemneaza, pentru stiinta tuturor evreilor deci, ca prin legile  guvernarii antonesciene si mai ales prin legea Centralei Evreilor din Romania, „a fost creat in Romania un stat (evre­iesc) in stat, spre a-i mentine evrei, pe evrei”.

In felul acesta au fost posibile unele realizari cu totul extraordinare in contextul european de atunci si nu numai de atunci. Si anume, in perioada 1940-1944″:

– au fost redeschise toate scolile evreiesti din Romania, inchise de regimurile precedente si au fost infiintate multe scoli noi; – a fost creata, pentru prima data in Romania, o universitate evreiasca;- au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreiesti si azilele de batrani care mai inainte fusesera rechi­zi­tionate de armata; – au fost reanfiintate cele doua teatre evreiesti, de la Bucuresti si Iasi;

– au fost infiintate cantine gratuite pentru evreii saraci; – evreii aflati in lagarele de munca obligatorie sau in inchisori au fost mereu aprovizionati cu imbraca­minte si medicamente;

– evreii deportati in Transnistria au fost aprovizionati cu imbracaminte, alimente, medicamente, unelte gospo­daresti si unelte specifice meseriasilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readusi in România – deci salvati, din Transnistria -, cca 2000 de copii orfani; – autorii evrei si-au putut publica o serie de lucrari (numai eu am scos trei). […]. – nicicand, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Bareseum” n-a avut si nu va avea asemenea sali arhipline, desi functionau doua sali;

– nicicand n-au facut asemenea dever cafenelele, ceai­nariile, restaurantele evreiesti, magazinele alimentare evre­iesti, tot atatea prilejuri de adunari evreiesti;

Urmariti colecţia „Gazeta evreiasca” din acei ani: pentru fiecare zi e anuntata cel putin o manifestare evreiasca, spectacol de teatru/revista, concert, conferinta.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernarii legio­nare – n.n.) evreii au obtinut de la Ministerul Educatiei Natio­nale aprobarea pentru infiintarea „Colegiului pentru Studentii Evrei”, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenti. […]

Un sprijin important l-a acordat Crucea Rosie din Romania (presedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sanatatii a ajutat „facultatea“ evreiasca de medicina sa deschida o policlinica pentru practica studentilor.

Această policlinica a ser­vit si populatia saraca din cartier, in marea majoritate evrei. […]. Important a fost si sprijinul acordat de unele cadre didactice romani din invatamantul superior de stat care au ajutat la intocmirea programelor de invatamant si punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cat mai corespunzator celor de stat, ceea ce a fost esential pentru viitorul studentilor.” Marius Mircu ne ofera si marturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein:

„Aceste scoli evreiesti din Romania au fost unice printre tarile bantuite de fascism, au fost o componenta a rezistentei poporului evreu.” Si concluzia aceluiasi onest martor Marius Mircu: „Dar daca aceste scoli n-ar fi fost sustinute de oficialitatile romanesti, daca nu ar fi fost tolerate de maresalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest « mic Israel » din Bucuresti, anticipatie a Statului Israel?”.

Nota: Recomandam acest text care contine marturia unui evreu intreg la minte, data in Israel, dinaintea altor evrei, multi dintre ei plecati din Romania dupa ce au prins guvernarea Maresalului, deci buni cunoscatori ai realitatii.

Citatul ne-a fost pus la dispozitie de alt evreu, Tesu Solomovici. Nu poate exista replica la acest text din partea „negaționistilor” sionisti, adica a evreilor care neaga binefacerile de care au avut parte evreii in Romania. Marius Mircu, ziarist si scriitor evreu, nascut in Romania, decedat in Israel, autor a zeci de carti publicate in Romania si Israel.

Credibilitatea lui MARIUS MIRCU e de cantarit si in functie de faptul ca a avut doi frati, mari romani si ei: acad. SOLOMON MARCUS  si eseistul MARCEL MARCIAN. 

Ion Coja Sursa: [1] ioncoja.ro

 

 

Marturii ale unor  lideri evrei romani  intru restabilirea adevarului istoric.

 

 

Shimon Peres-Preşedintele Statului Israel

 

 

 

 

 

 

“Nu vom uita niciodata ca, in perioada cea mai intunecata a istoriei – perioada nazista, Romania a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei de aici, care au venit in Israel, au ajutat la construirea Israelului, dar, in acelasi timp, nu si-au uitat iubirea pentru Romania, si-au pastrat cultura romaneasca.

Pentru aceasta, doresc sa multumesc poporului roman si sa ii spun ca aceasta este o prietenie care nu se va termina si care va continua multa vreme in viitor, nu doar in istorie”, a afirmat presedintele israelian, in timpul  unei conferintei de presa  la Palatul Cotroceni,în urma unei viziteoficiale efectuată în România in august 2010.

 

 

WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor

Evreieşti din România în anii ’40 – declaratie data in 1955 :

“Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele: (…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.).

Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa.

Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple: Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina; El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol; Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară  pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

 Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică.”

 

Alexandru Şafran, fost Şef Rabin al Cultului Mozaic din România din 1940 pana in 1947.

 

 

 

”ROMANIA  nu şi-a trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz “

( Extras din cuvântarea  rostitǎ în plenul Parlamentului României2 de rabinul șef Alexandru Șafran pe 8 martie 1995)

”Aşadar, România, din acest punct de vedere al deportǎrii evreilor în Polonia, se situeazǎ în rândul acelor puţine ţǎri europene cotropite de armatele lui Hitler ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, (eu adaug si Albania), care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz”

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori”

Iatǎ pilde de autentic românism, învederat în vremea de cumplitǎ oprelişte când am pǎstorit obştea evreiascǎ din România, pilde pe care am onoarea sǎ le citez din înǎlţimea tribunei Senatului, cǎruia am avut onoarea sǎ aparţin şi care pǎstreazǎ un loc de predilecţie în inima mea recunoscǎtoare.
De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea cǎtre Dumnezeu sǎ reverse harul sǎu în belşug asupra frumoasei ţǎri româneşti şi asupra bunului şi dragului popor român.”

 

 

MOSHE CARMILLY WEINBERGER-Fost rabin sef al Clujului în anii razboiului .

 

Declaratia data în 1988,a fost publicata în revista “Luceafarul românesc”, Montreal, noiembrie 1997.

„În mod incontestabil, în spatiul Europei Centrale si sud–estice a existat o singura posibilitate pentru evrei de a iesi din cercul de foc al teroarei naziste, o singura speranta de a se salva.

 Refugiatii evrei ajunsi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau sansa de a pleca din porturile românesti spre Palestina.

Oricum ar fi privita aceasta stare de lucruri, în orice fel s–ar analiza cele petrecute cu evreii în România, din punct de vedere politic, international etc…, ramâne un lucru care nu se poate nega : faptul ca atunci când lumea a privit insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusa sa primeasca refugiatii evrei si a fost gata sa deschida pentru ei porturile sale. Veneau evreii din Varsovia strivita sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau si evreii din Ungaria. (…)

Ion Antonescu a trebuit sa publice, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii care treceau granita clandestin erau condamnati la moarte, ca si cei care le ofereau adapost.

În legatura cu acest decret, trebuie sa mentionez ca nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasa a frontierei României, în perioada mai–septembrie 1944. (…) Ungaria a asasinat 80 % din evreii sai, pe care i–a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz–Maidanek, în timp ce România a vrut sa salveze ceea ce se mai putea salva si a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericolul de a se îneca.

Hitler a pierdut razboiul ; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii sai ; lumea si–a pierdut umanitatea, la fel si iubirea crestineasca a aproapelui. Poporul român s–a straduit în schimb sa–si salveze credinta în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem si îi ramânem recunoscatori pentru aceasta (s.n.)”.

 

 

 NICOLAE MINEI GRÜNBERG, istoric evreu:

 

 

 “În România, Holocaustul nu a avut loc (s.n.) tocmai pentru ca, cu foarte putine si nesemnificative exceptii, calaii cu zvastica nu numai ca nu s–au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie initiativa, dar s–au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicitati, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportarilor sau a altor actiuni de genocid (…)

Deportarile dincolo de Nistru, efectuate de autoritatile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el marturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauza. Pieirea unui numar dintre ei are drept cauză principală interventia asasinilor nazisti organizati în Einsatzkommando–uri, care, în plina retragere pe frontul de est, au patruns cu forta în lagare, exterminând pe detinuti.

Victimele din aceasta categorie reprezentau un multiplu important al totalului celorlalte doua : Râbnita, de pilda, a fost înecata în sânge de hitleristi, numai doi deportati scapând cu viața.

 Dar si în aceasta privinta, România înscria, în 1943 si 1944, un alt fapt unic în analele celui de–al doilea razboi mondial (s.n.) : readucerea în tara a tuturor supravietuitorilor, care s–a operat fara a se tine seama de furibunda împotrivire a Wermachtului, a SS–ului, a Gestapoului, de imensele riscuri implicate de aceasta încalcare a dispozitiilor naziste, de dificultatile de transport si aprovizionare etc. (…)

La procesul acestor bande de experti ai asasinatelor în massa, Sturmbannführerul Heinz Ohlendof, care comandase Einsatzkommando D „ si–a asumat personal raspunderea pentru un total de aproximativ 90.000 de victime, printre care si cele de la Iasi, în iunie 1941 „(s.n.).

La acelasi proces s–a stabilit în mod incontestabil ca „ începând din primele zile ale anului 1941, initiativa în actiunile de exterminare a evreilor a apartinut pe de–a întregul emisarilor lui Hitler (Richter, Killinger si altii) „

(Vezi Prefata semnata de Nicolae Minei la cartea Zile însângerate la Iasi, 28–30 iunie 1941, scrisa de Aurel Karetki si Maria Covaci, Editura politica, 1978, pag. 25–26).

S-ar parea ca s-a ales praful de tot tam-tam-ul facut de anumite cercuri antiromanesti in ultimii ani in legatura cu un asa zis”antisemitism”al romanilor si cu  soarta evreilor romani din in timpul razboiului .

 

 

”Evreii din Basarabia şi mareşalul I. Antonescu” :

În anii interbelici, pe teritoriul României, dar în special în Basarabia, Uniunea Sovietică a dus o intensă activitate subversivă care punea în pericol întreg statul roman. La Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează dosarele a circa 25000 persoane care între 1918-1940, în spaţiul pruto-nistrean, au avut activităţi orientate împotriva statului roman şi au fost condamnate la diverse termene de dentenţie.

În majoritatea cazurilor, acele persoane erau în legătură cu autorităţile sovietice şi, peste 90 % din acei care luptau împotriva statului român erau … evrei.

În iulie 1941, după ce trupele germane au intrat în Basarabia, în pofida voinţei autorităţilor române, naziştii germani au executat circa 20000 evrei. În iulie 1941, la Bălţi, gen. I. Antonescu a dat armatei române indicaţii clare ca populaţia evreiască să fie luată sub pază însă acest lucru n-a putut s-o salveze.

 Naziştii germani foloseau diverse pretexte pentru a pune mâna pe evrei. În Chişinău, de exemplu, s-au înregistrat mai multe cazuri când evreii erau luaţi din ghetouri, chipurile, pentru munci ca, în scurt timp, să fie împuşcaţi…

Cunoscând simpatiile faţă de sovietici a unei mari părţi din evreimea basarabeană, în primele luni de război împotriva Uniunii Sovietice, mareşalul Ion Antonescu a fost pus în faţa următoarei dileme: ignorează problema simpatizanţilor sovietici şi va avea un spate al frontului nesigur (înţesat cu partizani şi ilegalişti sovietici) sau izolează această minoritate în lagăre (la est de Nistru) … A ales a doua variantă…

Autor: Dr. Veaceslav Stavila, istoric

Nota: Dl.Veaceslav Stavila este un  istoric din R.Moldova care a efectuat în perioada 1988-1994  cercetări de arhivă în scopul documentării asupra  temei:

Situaţia internă a Basarabiei în perioada celui de-al doilea război mondial. 1939-1945.

Aceasta a fost teza sa de doctorat. În anul 2000 a publicat şi o monografie pe acceastă temă (“De la Basarabia românească – la Basarabia sovietică. 1939-1945.”)

 

 

 

 

 

 

 

Cititi va rog si:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/07/20/din-nou-despre-asa-numitulantisemitism-romanescsi-holocaustul-din-romania-maresalului-antonescu/

http://glasul.info/2015/04/07/scriitorii-evrei-despre-antonescu/

09/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Din nou despre asa numitul”antisemitism romanesc”si despre holocaustul din Romania maresalului Antonescu

Din seria discutiilor cu privire la soarta evreilor de pe teritoriul Romaniei in timpul guvernarii Antonescu, http://casa-regala.blogspot.com va propune un articol scris de Ioan Toma Popescu, articol in care autorul isi propune sa demonstreze ca in teritoriile controlate de guvernul roman nu poate fi vorba de Holocaust.

 Mentionam ca in ultimele zile, ca urmare a unor articole publicate in presa din Republica Moldova, s-a iscat o noua discutie cu privire la regimul Antonescu si posibila reabilitare a maresalului.

Iata articolul:

„O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif No. 105, Janvier – Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris.

Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viaţa mea.

Ea a înţeles totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reuşit, după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti.

Aşa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român.

Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai multe rânduri etc.

Toţi prietenii îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra naţiunii române.

Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe:

Charta intitulată „The Record. The Holocaust” în History, 1939-1945, publicată de B’nai B’rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300 000 de evrei în România, iar în broşura explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340 000 de evrei masacraţi;

În cartea „Eichmann’s Trial” a lordului Russel of Liverpool, este scris că românii masacraseră 200 000 evrei, dar trebuie să arăt că la data publicării, lordul Russel avea aproape 90 de ani şi, deci, sărmanul nu avusese cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea menţiune calomnioasă la adresa României;

Un rabin şef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400 000 de evrei asasinaţi în România, dar, neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi precizări şi dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziţia;

În „A History of the Modern World from 1917 to 1980”, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie la pagina 415 că în România fuseseră masacraţi 750 000 de evrei, deci mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare;

O menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiştii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger.

Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea „Eichmann a Jerusalem” acea oribilă defăimare că „România era o ţară cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai coruptă din Balcani” (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5 000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti”.

De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată sub numele lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate  expuneri care în mod firesc nu aveau nici un raport cu România, fiindcă se ştie că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră.

Aceasta este folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost şi sunt încă strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor la radio şi la televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc.

Corespondenţii mei români ştiau că eu avusesem un rol în acţiunea care salvase România de Holocaust şi de aceea făceau apel la mine.

Cel mai important dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan.

Graţie intervenţiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris.

 El susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la activităţile pentru salvarea evreilor din România.

 Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaţionale – să se angajeze într-o astfel de acţiune.

 Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate de ONU, prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenţi atât la ONU, cât şi în administraţia americană.

Avocatul N. Penescu recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea.

El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiştii francezi, partid dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.

Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească să restabilesc adevărul istoric.

Fiindcă viza pentru USA întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada,  şi, în cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine.

Am constatat că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul, constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie; în schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii planetare fusese posibilă.

A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau şi în public.

Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif, la Paris.

De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust.

În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită generalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului.

 Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători.

După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării.

În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României.

 În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia română dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României.

 Această dispoziţie a fost salvatoare pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări, efectuate de germani înşişi.

În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta – totuşi – majoritatea populaţiei aparţinând acestei etnii.

Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de mii de militari români.

Nu a existat nicio măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor; ei nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală.

Guvernul român nu a organizat distrugerea niciunei populaţii pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe teritoriul controlat de el.

Toţi evreii oneşti şi de bunăcredinţă datorează respect amintirii Mareşalului Ion Antonesc, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.

Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial.

Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa.

Atunci, conducătorii comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentraţi în lagăre şi deportaţi.

 Mareşalul Antonescu a explicat preşedintelui Iuliu Maniu că faptele unor evrei, mai ales cei intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră manifeste antigermane îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din 1940.

La rugămintea insistentă a preşedintelui Maniu, şeful guvernului român a anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei.

Din presa israelită am aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.

A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârşitul primăverii din anul 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi mai ales din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940.

 Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea persoanlă a preşedintelui Iuliu Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia.

Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care încă din vremea studenţiei îmi arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe preşedintele Iuliu Maniu.

 Invitându-mă la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în lagărele hitleriste din Polonia.

Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Preşedintele Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareşalul, ci a făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei obţinute pentru mine de profesorul Alexianu.

 În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României”.

Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600 000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia, într-un pohod na Sibir fără întoarcere.

Preşedintele Iuliu Maniu a intervenit la mareşal pentru salvarea multor mii de evrei de provenienţă germană, austriacă, cehă, maghiară, polonă etc., intraţi clandestin în România şi care erau confruntaţi cu perspectiva unor grele pedepse penale sau cu trimiterea în ţările de origine, adică la moarte sigură.

O astfel de intervenţie a fost făcută prin intermediul dr. N. Lupu, dar, în 1991, în cursul unei conversaţii la care participase şi prietenul meu I. Bărbuş, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum însoţise la mareşal pe preşedintele Maniu, unde a apărat pe evreii veniţi prin Transilvania de Nord în România, şi care erau acuzaţi că trecuseră clandestin frontiera de stat.

Preşedintele a arătat că acele persoane nu săvârşiseră nicio infracţiune, fiindcă Transilvania nu era divizată prin frontieră, ci numai prin „o linie de demarcaţie”, punct de vedere acceptat, bucuros, de şeful guvernului.

 După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la Bucureşti în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul din 1989 la pag. 115-162 se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alţi participanţi, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, graţie ajutorului dat de preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar mai ales datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu.

Tot din Almanahul Luceafărul, am aflat că la acea masă rotundă se folosiseră copios informaţii din articolul meu „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”.

Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de obligaţia de a participa la campania militară.

Tot la cererea preşedintelui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română, condiţie necesară pentru acordarea pensiei.

Am informaţii că şi profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în acelaşi scop. Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu trebuise să contractez împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei.

Revenit la Varşovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York, ale cărui rude îmi erau cunoscute din Bucureşti; acesta îmi cerea o relatare scrisă a celor expuse în Canada şi eu i-am trimis-o, cu condiţia să nu o publice decât atunci când vin în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la eventualele obiecţiuni; el a fost de acord, dar nu şi-a respectat angajamentul, fiind un individ manipulat fără scrupule şi ruşine de cercurile comuniste din România, şi trebuie să precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins.

 Între timp, mi-au parvenit informaţii, direct din America sau prin Paris, că în unele cercuri evreieşti este contestată expunerea mea şi că unii evrei au obţinut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Mă aflam într-o situaţie neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente absolut reale era bazată pe cunoaşterea directă sau pe relatări nemijlocite ale unor personalităţi care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum şi guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executaţi în 1946; preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mahalache muriseră în închisorile comuniste, primul – la Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sărat, în 1963; alţii, ca spre exemplu, prof. Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre şi închisori.

Nu-mi rămânea decât să mă adresez administraţiei poloneze pentru a afla dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America.

În Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre hitleriste, dar ca particular, fără nicio abilitare oficială, nu aveam şanse să obţin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providenţa mi-a venit şi de data aceasta în ajutor.

Pentru ca administraţia poloneză să-mi aprobe rezidenţa la Varşovia, în 1978, soţia mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Poloniei, şi care, în timpul războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând astfel apărarea antiaeriană britanică.

 La puţine zile de la sosirea mea la Varşovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela pentru care îşi pusese obrazul: ne-am simpatizat şi stimat reciproc, de la prima întâlnire.

Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoşteam ca pe un om de mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă.

I-am spus că în greaca veche, pentru noţiunea particular era cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota – în poloneză, idiot – în română, franceză, engleză etc. Eu fiind un particular, pentru administraţia publică sunt un idiotes şi sunt tratat potrivit înţelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul, dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte… particular”.

 Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi oferea toate facilităţile, dar nu poseda documentele care mă interesau. Am fost informat că toate arhivele referitoare la lagărele naziste şi la Holocaust se aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată încrederea.

 Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din Bucureşti; răspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: PANSTWOWE MUZEUM OSWIECIM BREZEZINKA Ld 2 I- 8523/79/5681/79 DESTINATAR PAN IOSIF POPESCU ul MIEDZYNARODOWA 03-922 WARSZAWA 58M35

Răspunsul este uluitor şi redau numai un citat: Chestiunea deportării de cetăţeni români în lagărul de la Auschwitz, precum şi o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului n-a fost studiată până acum şi nu există nicio elaborare de o manieră completă sau fragmentară.

O astfel de abordare ar pretinde o laborioasă şi profundă studiere a tuturor materialelor păstrate la Muzeu, precum şi alte surse.

Când a citit documentul, prof. Groszkowoski mi-a spus că posed o bombă atomică, fiindcă pot denunţa toate afirmaţiile despre milioanele de masacraţi, pentru care nu există dovezi.

La observaţia mea, că eu nu doream decât să restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posedarea unui atare document îmi punea viaţa în primejdie şi m-a sfătuit să pun originalul în loc sigur, ceea ce am făcut, trimiţându-l la Roma, după ce am făcut un număr de copii.

Avertismentul profesorului Groszkowski şi-a dovedit temeinicia, în seara zilei de 20 noiembrie 1987, pe şoseaua Lausanne-Geneve, când am fost singura victimă, foarte grav rănit, ca urmare a atentatului aranjat sub forma unui accident banal de automobil, pus la cale de un individ în solda unei organizaţii teroriste de stat, care făcuse presupunerea că aveam documentul de la Auschwitz asupra mea.

Providenţa a vrut să fiu descoperit la timp de o patrulă a poliţiei rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar din Geneva, unde mi s-a salvat viaţa, prin transfuzii continue, mai multe zile.

După această digresiune, revin la data obţinerii documentului de la Auschwitz, pe care l-am dus, în copie, la NewYork, pentru a da piept cu contestatarii evrei. Am luat contact cu unele organizaţii evreieşti din Statele Unite, graţie directorului executiv de la Polish Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia şi cu multe relaţii în Statele Unite.

 El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din Polonia.

Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a le combate afirmaţiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă erau „de uz intern”, la care aserţiune replicam că defăimarea săvârşită de ei era „de uz extern”.

Până la urmă am stabilit un fel de înţelegere, ca eu să nu public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru câtva timp.

Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu emigranţi români şi de alte naţionalităţi, pentru a-i convinge de temeinicia tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui locuitor din Germania Federală venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varşovia.

 El îmi propunea un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situaţia evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz. Între motivele refuzului meu se afla şi înţelegerea cu unii evrei din Statele Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua totuşi în Europa Occidentală, mai ales în Franţa şi în Germania federală.

Respingând oferta făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin şi pe evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el îşi manifesta scepticismul.

Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicaţie evreiască din Franţa care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala Franţei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia.

De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câţiva evrei din Franţa, între care se afla şi un fost deţinut de la Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele.

Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacţional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea textului meu „La Roumanie sauvee de l’Holocauste” şi să recunoască în nota introductivă a comitetului redacţional că din România nu se făcuseră deportări în Polonia.

La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era cunoscută adevărata situaţie a evreilor din România, şi prin urmare se recunoştea caracterul calomnios al unor scrieri.

 Centrul posedase numeroase dovezi despre intervenţiile făcute de ambasada României în Franţa pentru eliberarea din lagărele de la Drancy şi Malines a evreilor cetăţeni români, arestaţi pe teritoriul Franţei; am obţinut de la Centru, contra unei mici sume, copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din Basarabia, referitoare la deportările – el le numea deplacements – de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică.

 La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă felicite pentru performanţă: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu, distinsa doamnă evreică din Franţa, eu o numeam Bauté Biblique, m-a anunţat că articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmaţiilor calomnioase răspândite la adresa României şi această retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie”.

 Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard şi Le Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l’école de hautes études en sciences sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif.

Unele comunicări poartă încă tarele afabulaţiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta două referate:

Primul aparţine prof. Bela Varga, intitulat Reacţii la politica antievreiască a naziştilor, în Europa Orientală şi în Balcani din care citez de la pagina 349: Un ofiţer SS-ist fusese trimis la Bucureşti pentru a se ocupa de chestiunea evreiască şi în cursul verii şi toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români; trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud.

Dar rezistenţa ieşită din comun şi neprevăzută pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte.

Dictatorul român era un om încăpăţânat, cu spirit independent şi, cu întreg sprijinul autorităţilor civile şi militare, el s-a angajat într-o politică evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare şi exterminare.

Al doilea referat, intitulat Condiţiile evreieşti, expunere sumară, aparţine lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, la pag. 423: În România, ţară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare şi evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova şi Transilvania Sudică supravieţuiseră aproape toţi războiului. Ei nu au fost adunaţi în ghettouri şi n-au purtat Steaua.

Breşa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor naţiunii române se lărgea fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varşovia, dr. Hofman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor din România de către mareşalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la răscoala ghettoului din Varşovia, cu care ocazie am făcut în englezeşte comunicarea How romanian humanism prevented holocaustic acts în Romania, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste.

Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află nişte inscripţii cu numele ţărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul pontif a citit acele nume, între care se afla pomenită şi România.

Am scris Sanctităţii Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripţia referitoare la România era mincinoasă şi că fusese indus în eroare. Am primit răspuns scris de la Vatican, cu mulţumiri şi cu binecuvântarea papală, pentru succes în lupta pentru triumful adevărului.

La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripţia calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la Bucureşti fusese de acord cu ea şi contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza şi de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker.

 Ce le păsa acestor ticăloşi că România era defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei Şerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire?

Fiind înştiinţat de la cabinetul preşedintelui polonez Lech Walensa, în 1993, am distribuit An appeal to the participants on the 50th anniversary of the Warsaw Ghetto uprising, cerând să se facă dreptate naţiunii române, prin condamnarea publică a calomniilor.

La lucrările Conferinţei s-a recunoscut public că în Transnistria aflată sub administraţie civilă română nu fuseseră omoruri de evrei. Am scris preşedintelui Lech Walensa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, şi i-am trimis domnului Ion Iliescu, prin ambasadorul României la Varşovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a fi informat de adevărul asupra României.

În fine, în cartea Anatomy of the Auschwitz Death Camp, editată pentru Memorial Museum din Washington, autorii Yisrael Gutman şi Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la pagina 88, că România trebuie ştearsă de pe lista ţărilor de unde s-au făcut deportări.

 Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoaşterea României ca ţară a refuzului de deportări în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomeneşte despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941.

În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane: legionari, militari şi cetăţeni aflaţi pe străzi. Printre victime au fost şi evrei, din unele cartiere buucreştene, unde indivizi criminali s-au dedat la jafuri de magazine şi locuinţe, au asasinat pe proprietarii evrei.

Curţile marţiale înfiinţate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestaţi au fost condamnaţi şi executaţi.

Câţi evrei au fost victime ale rebeliunii se poate afla din arhivele Institutului medico-legal din Bucureşti; s-a vorbit în România de câteva zeci, dar la televizoarele din New York am văzut, în ianuarie 1980, pe un bătrân care, într-o dezlănţuire halucinantă, striga că mii, zeci de mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari.

Pentru victimele din iunie 1941, de la Iaşi, se pot găsi date sigure în registrele de decese, fiindcă toţi au fost înregistraţi. Acele evenimente sângeroase erau imputabile unor unităţi militare germane, care trecuseră la represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de militari germani, în trecere prin oraş.

 Au fost victime evrei şi români. Toţi cercetătorii oneşti pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările oficiale. Aceleaşi înregistrări pot fi folosite şi în investigaţiile referitoare la aşa-zisul „tren al morţii”.

Represaliile săvârşite de germani au pricinuit stupoare la Bucureşti. Temându-se că germanii ar putea să continue represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuaţi, îmbulzeala în vagoane, zăpuşeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre cardiaci.

Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieşit clar că evacuarea, ca măsură de urgenţă, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt de altfel confirmat indirect, chiar de rabinul şef din acea vreme, Alexandru Şafran, care a declarat, în 1995, la Bucureşti, că la cererea sa, Crucea Roşie din România se ocupase de evreii evacuaţi.

Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când, urzitorii de afabulaţii: masacrele de evrei din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, în 1941, după alungarea Armatei Roşii din aceste pământuri româneşti.

 Calomniatorii mai zeloşi vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn, ei trec sub tăcere faptul că la recensămintele sovietice efectuate după război, s-a înregistrat un important număr de evrei în acele regiuni şi nici nu pomenesc de numeroşii evrei basarabeni, emigraţi în Statele Unite, în Canada, în Israel, în Franţa, unde au ajuns chiar miniştri etc.

 Reaua lor credinţă este învederată şi de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de cercetători evrei, şi anume, deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa spre Asia Centrală, săvârşită de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea burgheziei iudaice.

În Această privinţă, este edificator articolul ziaristului evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit de limbă idiş, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55. David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roşie a evacuat spre Asia Centrală între 2000000 şi 2200000 evrei baltici, polonezi şi români.

 În conferinţa evreului basarabean Idelman, imigrant în Franţa, se vorbeşte pe larg despre aceste deportări.

De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea Brandeis, scrie în Colloque, la pagina 359: Sute de mii de evrei care se refugiaseră în URSS în 1939-1940 sau care s-au aflat brusc sub dominaţie sovietică, în ţările baltice, în Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportaţi în lagărele de deţinuţi din Nordul şi Răsăritul Uniunii Sovietice.

La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric basarabean din Chişinău, Anatoli Petrencu, vorbind despre cetăţeni români deportaţi de sovietici în 1941, dădea ca exemplu oraşul Hotin, cu o populaţie evreiască de 8600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute.

La eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, în 1941, aceste teritorii au primit o administraţie civilă română, dar din punct de vedere militar depindeau de Comandamentul german.

 Conducătorii comunităţilor evreieşti din România l-au rugat pe preşedintele Iuliu Maniu să intervină la generalul Ion Antonescu, fiindcă aveau informaţii despre înfiinţarea de lagăre pentru evreii din regiunile susmenţionate. A mers pentru demersuri în favoarea acestor evrei vicepreşedintele Ion Mihalache (Partidul Naţional Ţărănesc) care era în bune relaţii cu generalul şi cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când armata română a ajuns la hotarele din 1939.

Din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului naţional ţărănist o dare de seamă. Noua administraţie civilă făcuse o cartografie în teritoriile eliberate şi astfel se stabilise că, din evreii care se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30000 fuseseră înrolaţi în armata roşie şi alţi 13000 fuseseră deportaţi de sovietici, în 1941.

Cei rămaşi, dacă aveau cetăţenie română, nu au fost cu nimic deranjaţi de noua administraţie civilă română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de locuitori, cetăţeni străini, care fie că veniseră în 1940 şi 1941 din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetăţenie română. Marea majoritate a acestor străini era de origine evreiască.

Prin tratatul de pace de la sfârşitul primului război mondial guvernul român se obliga să acorde cetăţenia română evreilor născuţi în teritoriile reunite la România. Bineînţeles că cei interesaţi trebuiau să ceară acordarea acestui drept, făcând dovada naşterii, cu orice probă, chiar cu doi martori.

Mulţi locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijenţă, fie pentru că în aprecierea lor cetăţenia deja posedată era mai interesantă decât cetăţenia română, n-au făcut formalităţile necesare.

Între cele două războaie, se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un tărtan, expresia derivând din afirmaţia ausländische Untertan, adică cetăţean străin. Calitatea de cetăţean român a devenit valoroasă şi pentru această categorie de locuitori, după aplicarea legilor rasiale în Germania şi după Anschluss, în 1938, fiindcă foarte mulţi aveau paşapoarte germane şi austriece.

Atunci administraţia română a fost asaltată cu mii de cereri pentru paşapoarte române, deoarece calitatea de cetăţean român apăra de incidenţa legilor segregaţioniste ale regimurilor antisemite, din Germania şi Austria. Comandamentul german îi învinuia pe evreii din această categorie, fără cetăţenie română, că colaborează cu sovieticii şi cerea trimiterea lor în ţările de origine, adică la moarte sigură.

 Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înfiinţase nişte centre de trier, aşa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntaşii evrei din România.

Intervenţia domnului Ion Mihalache a avut un rezultat salvator, pentru aceşti evrei străini, fiindcă niciunul nu a fost expulzat spre ţara de provenienţă.

Evreii din această categorie, garantaţi de comunităţile evreieşti din România, au putut trece la apus de Prut şi foarte mulţi au părăsit ţara, via Sofia-Istanbul, graţie intervenţiilor făcute, între alţii, de vicepreşedintele PNŢ, Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior(?) al Turciei, şi cererii făcute şefului agranianilor bulgari, de dl. I. Mihalache, pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranţi.

 Evreii străini care nu au avut parte de aceste împrejurări favorabile precum şi ceilalţi locuitori neevrei, dar cetăţeni străini au fost consideraţi că proveneau din Uniunea Sovietică şi trecuţi la răsărit de Nistru, în teritoriul Transnistriei, aflat cu o administraţie civilă românească.

Nimeni nu poate pretinde că situaţia de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o datorie imperioasă pentru istorici să facă tuturor cunoscut adevărul că, nici din teritoriile româneşti eliberate la răsărit de Prut, şi nici din teritoriul Transnistriei, nimeni nu a fost deportat în lagărele hitleriste din Polonia.

Edificatoare asupra condiţiilor de viaţă a evreilor trecuţi în Transnistria este cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, în care nu se pomeneşte de masacre, aşa cum s-a pretins de unii agitatori evrei, în ultimele decenii, pentru a realiza câştiguri fabuloase.

În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în Transnistria, unde viaţa le-a fost salvată, în ţările occidentale soarta „evreilor străini” a fost tragică, aşa cum reiese din referatul lui Randoph Braham, publicat în Colloque, din care citez, de la pagina 434:

În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini” din Macedonia şi Tracia au fost deportaţi; România i-a deportat pe „evreii străini” din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria;

francezii nu doreau decât să se debaraseze de „evrei străini” în Belgia, aproape toţi deportaţii erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă;

în Ungaria, cei 18000 de evrei deportaţi la Kamentz-Podolsk, în vara 1941 erau consideraţi ca străini; în fine, în Ţările de Jos, persecuţia a vizat pe evreii germani şi alţi „evrei străini”.

Tot în Colloque, la pagina 425, Randoph L. Braham menţionează că cei 18000 de „evrei străini” deportaţi de guvernul ungar la Kameneţ-Podolsk au fost aproape toţi masacraţi. Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini” deportaţi în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreieşti de conducere a diverse comunităţi evreieşti din Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc.

 Aşa-numitele Judenrat, întocmeau la cererea naziştilor listele cu consângerii lor, care trebuiau să fie trimişi la Auschwitz şi în alte lagăre naziste.

În Colloque, la pag. 349, Bela Vago recunoaşte că ministrul român Mihai Antonescu, reprezentând pe mareşal, s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportaţi în Transnistria.

În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomaţi acreditaţi în ţări neutre – precum erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste etc – să intervină, mai ales după crearea lui War Refuge Board, în Statele Unite, pentru ca marea finanţă evreiască de acolo să subvenţioneze închirierea de vapoare, pentru transportul emigranţilor „evrei străini” aflaţi în România şi Transnistria.

Nepăsarea organizaţiilor evreieşti americane şi avariţia multimiliardarilor explică pentru ce această acţiune n-a avut amploarea cuvenită.

 Mai mult încă, delegaţii organizaţiilor evreieşti din America erau uneori indivizi corupţi, care pentru a realiza profituri personale angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale, pentru sute de emigranţi evrei, şi de aceea autorităţile maritime române au trebuit să interzică unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a vaselor.

Fostul diplomat român, Brutus Coste, mi-a mai spus că, din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, el a dat din fondurile legaţiei sale bani pentru plata transporturilor de evrei emigranţi.

Ar fi fără rost să acord atenţie aritmeticii „de uz personal” cu care Raoul Hilberg, prin adunări şi scăderi de cifre, fără nicio dovadă a realităţii, ajunge să facă afirmaţii despre imense cantităţi de victime evreieşti.

 Pentru mine şi o singură victimă constituie o mare tragedie umană, dar subliniez că încercările nesăbuite, prin trucuri de bazar, de a falsifica istoria este o jignire condamnabilă pentru victimele reale.

Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de defăimare a naţiunii române? Trebuie evidenţiat că toate aceste acţiuni au fost iniţiate şi sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în România, la 6 martie 1945.

 Calomnierea regimului Antonescu era un mijloc folosit pentru ca Occidentul să treacă cu vederea că Holocaustul roşu a dezolat(sic! N.ed.) România vreme de decenii.

Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La Tribunalul internaţional de la Nurenberg, în 1945, procurorul general al Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al comitetului de judecată, declara între altele că armata germană asasinase circa 25000 de militari polonezi captivi, în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk; dar, în ultimii ani, după deschiderea unor arhive sovietice s-au găsit documentele care dovedesc că masacrul fusese săvârşit de sovietici, în executarea unei decizii luate şi cu răspunderea procurorului general.

A doua explicaţie a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul Simon Wiesenthal, supranumit vânătorul de nazişti”, în cartea Wiesenthal’s File, la pag. 80, de unde citez: Simon Wiesenthal socoteşte că cea mai mare greşeală după război a evreilor a fost că ei s-au decis pentru un profit material, mai degrabă decât pentru o compensare morală.

Tot la aceeaşi pagină se arată că Germania Federală a plătit organizaţiilor evreieşti, de la sine înţeles că nu victimelor (observaţia îmi aparţine), mai mult de 37 de miliarde de dolari USA.

În pofida marilor posibilităţi materiale de care dispun calomniatorii şi în dispreţul execrabilei conspiraţii a tăcerii, credinţa mea în triumful adevărului rămâne neclintită.

Nu este departe ziua când omenirea va recunoaşte că în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român, nu a fost holocaust. În luna mai 1946, mareşalul Ion Antonescu şi membrii guvernului său au fost traduşi în judecată pentru campania militară din Răsărit, în faţa unui aşa-zis „tribunal al poporului”.

În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de către guvernul comunist Groza, dar Partidul Naţional Ţărănesc a denunţat-o ca neconstituţională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deşi Constituţia din 1923 repusă în vigoare admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or, prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase.

Totodată, Partidul Naţional Ţărănesc care nu mai avea reprezentanţi în guvern după 6 martie 1945, declarase publică că nu participa în niciun mod la activităţile aşa-zisului „tribunal al poporului”.

Preşedintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii şi comuniştii din România au fost salvaţi de mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi.

Prima scrisoare a fost dusă de mine domnului N. Lupu care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a fost dusă de avocatul I. Leon la domnul N. Lupu, pentru a fi dată şefului comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănţuită de presa comunistă contra preşedintelui Iuliu Maniu.

Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu era în lotul acuzaţilor. Am vrut să apar ca martor la proces, în favoarea sa, dar el nu era de acord, fiindcă se temea că orice apărare legată de numele preşedintelui Maniu putea să înfurie acea instanţă politică de judecată.

Totuşi, mareşalul a propus ca martor în apărare pe preşedintele Iuliu Maniu, iar la dezbateri a vrut răspuns la două întrebări: dacă domnul Maniu a ştiut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareşalul, fusese arestat în acea zi, la palatul regal din Bucureşti; dacă preşedintele Iuliu Maniu considera pe mareşal un trădător al României.

Preşedintele Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareşalului, efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineaţa zilei de 24 august 1944, când se înapoiase în capitală, fiindcă în ajun lipsise din Bucureşti şi sublinia că niciun om de bună credinţă nu-l putea considera pe domnul mareşal Ion Antonescu trădător al Ţării Sale. Am fost prezent în sală la audierea preşedintelui Iuliu Maniu.

Individul care conducea dezbaterile şi-a închipuit că ar putea întinde o cursă preşedintelui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea armatei române la răsărit de Prut. Preşedintele Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost şi rămâne românească.

În sală se aflau agitatori comunişti, aduşi special pentru atmosferă, şi aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică, preşedintele Maniu a repetat: Basarabia a fost românească şi rămâne românească. Au urmat clipe de tăcere desăvârşită.

La sfârşitul audierii sale, preşedintele Iuliu Maniu s-a apropiat de boxa acuzaţilor şi a strâns mâna mareşalului.

Făptuirea acestui gest, în acele momente tragice, avea valoarea confirmării dreptului cuvenit mareşalului, colaboratorilor săi şi întregii naţiuni române la recunoştinţa umanităţii.

27 martie 1996, Varşovia

Am reprodus integral articolul : „În teritoriile controlate de guvernul român n-a fost holocaust!” – de Iosif Toma Popescu

Astept sa vad cum comentati cele infatisate de autorul articolului .

Sursa: http://casa-regala.blogspot.com

Cititi va rog si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=despre+asa+zisul+antisemitism+romanesc

20/07/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

ZIUA DE 4 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 4 septembrie în istoria noastră

1541: Transilvania intră sub suzeranitatea Porţii Otomane.

 Sultanul otoman Soliman Magnificul l-a înlǎturat pe regele minor Ioan II Sigismund Zapolya (nǎscut 1540), de la conducerea Ungariei și l-a numit principe al Transilvaniei in sangeacul Transilvaniei (4 septembrie), George Martinuzzi episcopul Oradei, devenind  guvernator până la majoratul principelui.  

Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă la razboiul de o suta de ani  și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate.

De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească (1552) și  nici Oradea transformată în vilayet turcesc intre anii 1661-1692.


1700 : La Alba Iulia, în Transilvania , are loc Sinodul „Unirii cu Roma”. Acest sinod a avut loc după ce la Sinodul de la Alba Iulia din 7 octombrie 1698, Mitropolitul ortodox de Alba Iulia, Atanasie Anghel și 38 de protopopi ortodocși din Transilvania au acceptat unirea cu Biserica Romano–Catolică și au semnat un act denumit „Manifestul de unire”, semnatarii declarând că se unesc cu „Biserica Romei cea catolicească“ și că doresc să beneficieze de privilegiile de care se împărtășeau „mădulările și popii acestei Biserici sfinte“. 

Atanasie Anghel - Cuvântul Ortodox

Ulterior, Atanasie Anghel (foto) a organizat încă două sinoduri bisericești – sinodul general din 4 septembrie 1700 și un altul la 6 ianuarie 1701.

După relatările din epocă ale contelui Nicolae Bethlen, în septembrie 1700, Atanasie Anghel, cu sprijinul trezorierului Ștefan Apor, a organizat la Alba Iulia (se pare, chiar în casa baronului Apor), sinodul general care a perfectat Unirea Bisericii românilor din Transilvania cu Biserica Romei.

La terminarea lucrărilor sinodului, cu mare fast, „îmbrăcat în haină preoțească aurită și în mitră”, episcopul, în caleașca tezorierului și însoțit de 1200 de preoți români, a străbătut Cetatea, de la Casa Apor până la biserica românească, lângă reședința guvernatorului. Aici, în pofida protestelor unor ortodocși veniți din zona Brașovului, aflați în fața bisericii, care, de teama trecerii la ritul latin, militau pentru păstrarea ritului vechi, oriental, Atanasie Anghel a fost instalat episcop

1860: S-a născut (la Eperjes, Ungaria) Béla Páter, inginer agronom de naţionalitate maghiară, autorul unor importante lucrari de cercetare asupra culturii şi valorificării plantelor medicinale, domeniu în care şi-a câştigat un renume internaţional; (m. 21 iunie 1938, la Cluj.

1870: S-a hotărât, în cadrul Societăţii Academice Române, traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir “Descriptio Moldaviae”.

1881 (4/17 septembrie): Se naște la Bacau, poetul George Bacovia (George Vasiliu).

Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira.

George Bacovia (n.1881-d.1957), poet român

George Bacovia (n.1881- d.1957)

Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. 

 Vădeşte mare talent la desen si este un foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică.

În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul ”Tinerimii române” pentru desen artistic de pe natură.

În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902.

În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb.

În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.

În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii, iar în 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene.

Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară.

Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor Români (S.S.R) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.

Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii.

Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanţe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste.

Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulaţie. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii.

Moare în ziua de 22 mai 1957, în locuinţa sa din Bucureşti.

  La început vazut ca poet minor de critica literară, Bacovia  va fi treptat receptat favorabil, mergându-se până la recunoaşterea sa ca unul dintre cei mai importanti  poeți simboliști români şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.

1886: Are loc un nou atentat la viața primului ministru  I.C. Bratianu, pus de liberali pe seama incitărilor și violentelor de limbaj la care se dedau ziarele de opozitie la adresa sa.

A fost al doilea atentat asupra primului-ministru Ion C. Brătianu.

File:Ion.C.Bratianu 02.jpg - Wikimedia Commons

Personalitate de prim rang în istoria României și cel mai longeviv în funcția de prim-ministru (1876–1888), Ion C. Brătianu a scăpat în cariera sa din două tentative de asasinat. 

Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu Sărat care devenise falit de două ori, dorea să facă o ispravă de răsunet care să atragă atenţia asupra lui. Cel mai nimerit i s-a părut uciderea primului ministru Ion C. Brătianu.

Îşi cumpără un pistol şi împreună cu prietenul său, Iordache Tănase zis Muscalu, se stabileşte în Bucureşti, așteptând momentul prielnic pentru atac.

În seara zilei de 4 septembrie 1886, Ion C. Brătianu ieşea de la Ministerul de Interne însoţit de C. F. Robescu, fost director general al Poştelor şi Telegrafului şi de un sergent însărcinat cu paza demnitarului.

În faţa primului ministru a apărut Atentatorul Stoica având un pistol în mână și de la doar câţiva metri apasă pe trăgaci dar primul fos este ratat. Asupra lui se aruncă sergentul Ioniţă Constantin care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu. Al doilea glonţ pornit din ţeava este deviat şi loveşte catarama de oţel a lui Robescu (ulterior acesta va primi porecla „Cataramă”), fără a răni pe cineva. În timp ce arestatul era transportat la cazarma jandarmilor călare, din strada Colţei, a fost necesară intervenţia personală a lui Brătianu pentru ca acesta să nu fie linşat de cetăţeni. În timpul ercetărilor Stoica Alexandrescu mărturiseşte că a primit de la deputatul Iosif Oroveanu din Râmnicu Sărat suma de 5.000 de lei şi că deţine banii într-o ladă acasă. Autorităţile se deplasează la domiciliu, dar găsesc lada deschisă şi goală.

Oroveanu este arestat, dar nu recunoaşte legăturile cu Alexandrescu, plânge şi este eliberat. Atentatorul îşi retrăsese declaraţia. La 17 decembrie 1886 începe procesul. Martorii apărării ajung la nu mai puţin de 160, în timp ce ai acuzării la 58. După şapte zile, curtea a pronunţat sentinţele: 20 de ani muncă silnică pentru Stoica Alexandrescu şi un an închisoare corecţională pentru Tănase Muscalu plus 4.000 de lei plătiţi de cei doi drept cheltuieli de judecată.

1886: S-a născut Tit Simedrea (din botez Teodor), cleric ortodox, istoric, mitropolit al Bucovinei (1941-1945); (m. 1971).

 1895: Vasul „Medeea” deschide linia comerciala romana pe ruta maritima Constanta-Bosfor.

1896 (4/17 septembrie): S-a născut Marcel Olinescu, grafician, gravor, poet, folclorist.

A făcut parte din „Grupul grafic” (1938-1948) si  a lucrat în echipele de cercetare sociologică organizate de Dimitrie Gusti (m. 1992).

Dicţionarul artiştilor români contemporani de Octavian Barbosa dă ca data a  naşterii sale data de 17 septembrie 1896 (stilul nou).

1904: S-a născut  biologul şi citologul Radu Codreanu autorul unor importante  lucrări de zoologie a nevertebratelor, parazitologie comparată si patologia insectelor.

A fost membru titular al Academiei Române din 1974; (m. 1987).

1911: S-a născut Gabriel Georgescu, poet, traducător (din poezia franceză, rusă şi maghiară) şi profesor.

I-au apărut doar două volume din creaţia sa originală, „Poemul fără flăcări” şi „Versuri”; (m. 1973).

1912: S-a născut la Dej, criticul de artă  si academicianul  român, Raoul Şorban; (d. 18 iulie 2006 la Cluj-Napoca). Personalitate multilaterala, a fost de asemenea  pictor, scriitor, eseist și memorialst.

A studiat pictura și muzica în Italia (la Conservatorul Giuseppe Verdidin Milano), Austria și Germania între 1930 și 1934 și apoi dreptul la Universitatea din Cluj.

Între timp a avut mai multe expoziții de picturi în diverse saloane de artă la Baia Mare și Cluj (1935), București și Baia Mare (1938), iar apoi din nou la Cluj (1939, 1942, 1943). În 1938, Șorban devine asistent de istoria artei la Universitatea din Cluj.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este images

După dictatul de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată de Ungaria, iar el a decis să rămână la Cluj și a fondat Editura Românească din Ardealul de Nord, unica editură care a reușit să funcționeze în acea perioadă în regiune.

Totodată a scris o serie de articole pentru ziarul în limba română Tribuna Ardealului (ca secretar de redacție). A fost arestat în 1942 de autoritățile maghiare, întemnițat și obligat să lucreze în detașamentele de muncă forțată.

În 1944, Șorban, alături de alți români a reușit să joace un rol foarte activ în salvarea a mii de evrei care erau amenințați cu exterminarea,  fapt  pentru care a primit titlul și medalia „Drept între popoare”, acordată de Statul Israel. În mai 1944 s-a întors la București unde a fost integrat în structurile guvernului.

După revenirea Transilvaniei de Nord la România, Șorban s-a mutat înapoi la Cluj. Între 1946 și 1948 a condus Conservatorul de la Cluj și, începând cu 1948, Institutul de Artă de la Cluj (până în 1949). Regimul comunist l-a dat afară din funcții, ceea ce l-a forțat să-și câștige existența ca zugrav la o cooperativă. În 1952, Securitatea comunistă l-a arestat și deținut până în 1955 fără proces.

În 1956 i s-a permis din nou accesul în mediul academic. A publicat la Editura de stat pentru literatură și artă, fiind readmis ca profesor la Universitatea București (1965) și Institutul de Artă Nicolae Grigorescu din București (1968).

În 1990 a fost numit Cetățean de Onoare al Statului Israel .

S-a întors la Stoiana în vara anului 1991, „după ce un mic șoc a spulberat comunismul fără să-i destrame birocrația și nici pe birocrații de bază de care s-a servit”.

1919: Se infiinţeaza  la Bucureşti „Societatea Opera – artiştii asociaţi”; la 22 septembrie acelaşi an va lua numele de „Societatea lirică română Opera” (nucleul Operei Române de mai târziu – decembrie 1921).Primul director a fost  Scarlat Cocărăscu.

Foto: Actuala clădire a Teatrului Naţional din Bucureşti

Debutul a avut loc la 17 martie 1920, în localul Teatrului Naţional, cu spectacolul „Aida” de Verdi.

1920: A luat fiinţă Tipografia Ministerului de Răsboiu (în prezent Centrul Tehnic – Editorial al Armatei).

Centrul tehnic-editorial al armatei – Ministerul Apararii Nationale

Decizia Ministerială nr. 506/4 septembrie 1920, care stabilea „organizarea, administrarea și funcționarea unei tipografii a Ministerului de Război, în scopul de a satisface trebuințele tuturor direcțiunilor și serviciilor”.

1928: România a aderat la „Tratatul Briand-Kellog”, semnat la Paris, la data de 27 august 1928, privind interzicerea războiului ca instrument al politicii internaţionale.

Tratatul multilateral pentru renunțarea la război ca instrument de politică, numit și Pactul Kellogg-Briand, după numele inițiatorilor săi, secretarul de stat american Frank B. Kellogg și ministrul de externe francez Aristide Briand, este un tratat internațional, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre țările semnatare.

A fost semnat, la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții a 15 state (Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Marea Britanie, Statele Unite și Statul Liber Irlandez), dar a intrat în vigoare la 24 iulie 1929. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Ulterior, au aderat la acest Pact alte 47 de state, printre care și România.

1939 : Imediat după invadarea Poloniei de către Germania nazistă și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (la 1 septembrie 1939), România și-a declarat neutralitatea.

Consiliul de Miniștri de la București a comunicat imediat presei că a decis să adopte „o atitudine pașnică” față de toate statele și să vegheze la siguranța națională. Pentru a adopta această decizie, regele Carol al II-lea a întrunit la Cotroceni, la 6 septembrie, Consiliul de Coroană, care a aprobat în unanimitate acțiunea diplomatică și măsurile întreprinse de guvern pentru apărarea frontierelor naționale și a hotărât observarea strictă a regulilor neutralității stabilite față de beligeranții din actualul conflict. Neutralitatea era considerată singura soluție diplomatică realistă a momentului și motivată juridic, ea nu distona cu obligațiile internaționale asumate de statul român. În perioada neutralității, România a inițiat multiple acțiuni diplomatice în scopul detensionării situației generale, preîntâmpinarea extinderii ostilităților în estul Europei, fiind favorabilă victimelor agresiunii. Totodată, a fost folosit răgazul neutralității pentru înzestrarea și instruirea trupelor.

1940: Regele Carol al II-lea demite cabinetul  condus de Ion Gigurtu, și-l însărcinează pe generalul Ion Antonescu (1882-1946) să formeze un nou guvern (acesta acceptă, cerându-i regelui să-i acorde puteri depline).

Castelul de la Zlatna, ce a aparţinut premierului Ion Gigurtu şi unde s-a  filmat o parte din ''Noi, cei din linia întâi'', scos la vânzare

Ion Gigurtu (n. 24 iunie 1886, Turnu Severin – d. iulie 1959, Ramnicu Sarat) a fost un inginer, om politic de extrema dreaptă, pro-german care timp de  40 de zile a exercitat în anul 1940, funcţia de prim-ministru al României.

In timpul guvernului  Giugurtu, iulie-septembrie 1940, România a fost  constrânsă să accepte Dictatul de la Viena, prin care a cedat Ungariei, nordul Transilvaniei  (30 august 1940).

După ce a plecat de la Palatul  Regal, Ion Antonescu a încercat să ia legătura cu Horia Sima conducătorul mişcării legionare; negăsindu-l (acesta se ascundea la Brașov), a discutat cu alți lideri legionari, încercând să ajungă la un compromis, după care  se întâlnește cu Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la București.

La scurt timp acesta avea să informeze Berlinul că Ion Antonscu i-a prezentat planul de a forma,,un guvern cu Garda de Fier și cu câțiva miniștri acceptabili pentru noi(germanii – n.n.), cu excluderea regelui și a clicii sale, dar fără a cere încă abdicarea lui (a regelui – n.n.).  

În înțelegere cu ministrul italian la București (Pellegrino Ghigi), Wilhelm Fabricius îl sfătuiește pe Ion Antonescu ,,să-și asume drepturi dictatoriale, să înlăture anturajul regelui, urât de către țară, și să ordone miniștrilor și secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a problemei cabinetului și a problemei eventualei abdicări regelui, iar el  să guverneze în mod autoritar”.

În urma discuțiilor, ministrul german se arată convins că Ion Antonescu era ferm hotărât să instaureze ordinea în țară, să colaboreze cu Germania și,,să execute importantele noastre cereri aici” (colaborarea cu Germania, sosirea Misiunii militare etc.)

 Aflând despre întâlnirea lui Ion Antonescu și diplomatul german, Carol al II-lea nota:

,,În urma acestei vizite, atitudinea sa s-a schimbat, este semnul că s-a dat cu nemții, că caută să se sprijine pe Garda de Fier, care azi se vede clar, nu numai (că – n.n.) fac politică nazistă, dar sunt 100% agenții lor”.

 Seara (ora 21.00) Ion Antonescu solicită regelui să îi acorde puteri depline în conducerea statului, informându-l că Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu și Horia Sima îi cereau abdicarea, în schimbul acceptării guvernului de ,,uniune națională”.

 Regele a semnat în următoarea zi, un decret prin care îi dădea generalului puteri excepţionale. La 5 septembrie 1940, în urma eşecului de a forma un guvern, din cauza faptului ca partidele refuzau vehement altă soluţie decât abdicarea regelui, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore.

Carol se vede complet izolat, mulţi din apropiaţi lui sunt favorabili abdicării de asemenea.  Pe 6 septembrie la ora 6 dimineaţa, regele Carol al II-lea semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai.

Acest document nu era propriu-zis un act de abdicare, ceea ce indică faptul că fostul rege spera să poată reveni.

Imagine similară
Imagini pentru Carol_al_II-lea şi gen.Antonescu photos

Generalul Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să părăsească ţara şi i-a oferit în acest scop protecţie.

Fostul rege, însoţit de Elena Lupescu, de Mareşalul Curţii Ernest Urdăreanu şi câţiva apropiaţi, părăsesc Bucureştiul.

În gara din Timişoara un comando de legionari trage asupra trenului. Soldaţii care asigurau paza trenului ripostează cu foc.

Fostul rege Carol şi concubina acestuia, Elena Lupescu, vor trece graniţa spre Occident întinşi pe podeaua vagonului.

 1940: In urma marilor manifestatii de protest la Dictatul de la Viena, organizate de Miscarea Legionara în întreaga ţară, guvernul interzice orice fel de intruniri publice.

1944: Au avut loc masacrele de la Aita Seaca, în fostul judeţ Trei Scaune, astazi in jud. Covasna.

1944: Mai multi localnici maghiari din Aita Seaca au capturat un număr rămas necunoscut de militari romani, pe care i-a torturat cu cruzime și i-a ucis . În privința numărului exact al militarilor români uciși, martorii si cercetatorii vorbesc de  cifre cuprinse între 13 si 100.

Din documentele de arhivă rezultă că, pe 4 septembrie, militari români izolaţi, aflaţi în retragere dezorganizată, au fost interceptaţi de etnici maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, torturaţi şi omorâţi. Numărul militarilor români asasinaţi în această localitate, nu a fost stabilit până în prezent,cu precizie.

În urma investigaţiilor făcute în arhivele militare, în anul 2003, au fost identificaţi 13 militari decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă în septembrie 1944, făcându-se însă precizarea „că nu există certitudinea că sunt aceiaşi cu cei ucişi de localnici, mai ales că în listă nu este nici un ofiţer”.

Din declaraţiile unor martori rezultă că „vreo 40 de soldaţi români asasinaţi, sunt înmormântaţi într-o groapă; precizându-se că doar într-o singură groapă sunt vreo 20, ceilalţi sunt înmormântaţi în diferite locuri pe câmpul din cimitirul din Aita Seacă”.

Din luna septembrie la București, în timp ce armatele avansau în Transilvania de Nord, au fost organizate regimente paramilitare românești care să faciliteze revenirea autorităților române în zonă. Se spune că peste 50.000 de oameni s-au înrolat în aceste regimente. Unul dintre acestea a fost constituit la inițiativa PNȚ în septembrie 1944 și a purtat denumirea „Regimentul Iuliu Maniu”.

La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezențe a administrației române în zonă, în Aita Seacă a venit Batalionului de voluntari Brașov, din cadrul Regimentului de voluntari „Iuliu Maniu”, format din 600 de oameni, conduși de Gavril Olteanu, avocat originar din Tg.Mureș, refugiat în anii războiului la Brașov.

Gavril Olteanu cu oamenii săi a ajuns în Aita Seacă pe 25/26 septembrie 1944. „La cererea românilor din Aita Seacă am mers cu o companie la fața locului, deoarece nu vroiam să las necurmate infracțiunile descrise. Am descoperit vreo optsprezece violări grave ale legii și am mai putut constata încă opt-zece. […] A fost rănit un ofițer român, atacat de către frații Nagy, și dus de către ordonanța sa la locul de prim-ajutor; unul dintre ei l-a omorât pe ofițer cu toporul: mai întâi i-a spart tibia, apoi i-a ciopârțit trupul, iar în sfârșit i-a aplicat o lovitură cu baltagul în cap. Asupra corpului neînsuflețit și ciopârțit în întregime s-a năpustit o femeie de șaptezeci de ani, care a pus degetul cu verighetă al ofițerului pe o piatră, i-a tăiat degetul și i-a furat verigheta. […] Celălalt dintre frații Nagy a lovit ordonanța cu sapa în ceafă, acesta prăbușindu-se mort pe loc. […] Le-am aplicat pedeapsa cu același topor cu care au săvârșit crima” [Gavrilă Olteanu – scrisoare către Maniu, august 1945].

Scrisoarea-testament a lui Gavrilă Olteanu către Iuliu Maniu

În scrisoarea pe care Olteanu o trimitea la 11 august 1945 lui Iuliu Maniu, mult mai aproape de desfăşurarea faptelor, acesta arăta următoarele, despre execuţiile imputate Batalionului său de voluntari români:

Am descoperit crime îngrozitoare pe care noi nu le cunoşteam, în decursul celor 4 ani de ocupare a Ardealului nostru. Am arestat mulţi din aceşti criminali. Execuţiile făcute de mine sînt motivate. O publicaţie a Ministerului de Război spune clar: cei ce nu vor depune arme, muniţii, explozibile şi se vor afla asupra lor la percheziţii, vor fi împuşcaţi pe loc. Nu i-am executat pe loc, ci i-am pus în faţa publicului din comună, după care rezultat, s-au depus mii de arme. La Sîn-Dorninic nu s-a depus nici o armă şi la percheziţe, numai în cîteva case, s-au aflat 15 arme şi două mitraliere. După executarea acestor indivizi, s-au depus în 6-7 ore peste 800 arme, 30-40 puşti mitraliere. S-au predat depozite de muniţii şi explosibile, cît pentru 2 vagoane, haine şi efecte militare. Aşa a fost prerutindeni.

ÎN AUGUST 1946 OLTEANU  A FOST ARESTAT. Și LA PUŢIN TIMP DUPĂ ARESTARE, S-A SINUCIS ÎNTR-O CELULĂ DIN ARESTUL MINISTERULUI DE INTERNE, LUÂND O FIOLĂ DE STRICNINĂ. POTRIVIT ISTORICULUI PETRU ŢURLEA, GAVRILĂ OLTEANU AR FI FOST DE FAPT ASASINAT.

 1945: O delegatie guvernamentala română condusa de dr. Petru Groza face o vizita la Moscova pentru a discuta politica de colaborare intre România şi URSS, aplicarea convenţiilor economice intre părti, repatrierea prizonierilor de război români; neoficial, s-au dat instructiuni partii române pentru depăşirea „crizei interne” (greva regală).

1951: Cu ocazia primului Congres Internaţional de Astronautică, care a avut loc la Londra, a fost semnată Constituţia Federaţiei Internaţionale de Astronautică (International Astronautical Federation – IAF), organizaţie internaţională nonguvernamentală şi non-profit, care sprijină cooperarea internaţională în toate activităţile legate de spaţiu. România este reprezentată în IAF din 1961, de Comisia de astronautică a Academiei Române, la conducerea căreia s-a aflat marele savant Elie Carafoli (1901-1983). Elie Carafoli a fost vicepreședinte (1965-1967), precum și președinte în exercițiu (1968-1970) al Federației Internaționale de Astronautică. 

1958: S-a desfăşurat la Bucureşti, prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu.

Au participat concurenţi la secţiunile de vioară, pian şi canto si au susţinut recitaluri reputaţi solişti din ţară şi din străinătate.

1958: S-a desfăşurat la Bucureşti, prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu.

Prima ediție a Festivalului Internațional ”George Enescu” s-a desfășurat între 4 și 22 septembrie 1958, găzduită fiind de Ateneul Român și Teatrul de Operă și Balet din București.

Festivalul a fost inaugurat la 4 septembrie 1958, cu concertul orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”, dirijată de George Georgescu. În program s-au aflat lucrări importante semnate de marele muzician George Enescu — Simfonia I în mi bemol major și Rapsodia I în la major.

 Inaugurat la trei ani de la moartea lui George Enescu, ca semn al recunoașterii geniului marelui compozitor român, Festivalul și concursul internațional ”George Enescu” a adus la București unele dintre cele mai mari nume ale muzicii contemporane: dirijorii Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario și Carlo Zecchi, violoniștii Yehudi Menuhin și David Oistrah, pianiștii Claudio Arrau, Monique Haas sau Halina Czerny-Stefanska.

Acestora li s-au alăturat numele cele mai importante ale artei interpretative românești, precum Maria Fotino, Valentin Gheorghiu, Ștefan Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov sau dirijorii Alfred Alessandrescu, Constantin Bugeanu, Mircea Cristescu, George Georgescu și Constantin Silvestri.

The Festival through the years

Prima ediție a Festivalului s-a bucurat de participarea marelui muzician Yehudi Menuhin, fost elev al lui Enescu. Sosit în România la 15 septembrie 1958, violonistul american a susținut un recital care a cuprins partitele nr. 6 în mi major și nr. 4 în re minor de Bach și sonata pentru vioară solo de Bala Bartok

1959: A încetat din viaţă profesorul Iuliu Haţieganu, personalitate a medicinii româneşti ; (n. 14 aprilie 1885).

A fost un medic internist român recunoscut în  special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă şcoală de medicină internă.

Astăzi Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj îi poartă numele. A fost membru al Academiei Române şi fratele politicianului Emil Haţieganu.

1968: A decedat  la Roma, regizorul Victor Iliu, unul dintre maeștrii cinematografiei românești, critic și teoretician de film; (n. 24 noiembrie 1912, Sibiu).

A urmat in URSS Rusia un stagiu de specializare la Moscova, cu marele regizor și teoretician de film Serghei Eisenstein.

Imagini pentru victor iliu

În 1950 a fost numit director al Institutului de Artă Cinematografică din București, unde a predat, de asemenea, cursuri de regie. Împreună cu Jean Georgescu, a semnat primul său lungmetraj, drama „În sat la noi”, în anul 1951, pentru care a primit un premiu la prestigiosul Festival de la Karlovy Vary, din Cehia.

A realizat, împreună cu Sică Alexandrescu, una dintre cele mai memorabile ecranizări ale piesei lui Caragiale, „O scrisoare pierdută”, ce-i avea în distribuție, printre alții, pe Nicky Atanasiu și pe Radu Beligan

Este regizorul clasicei ecranizări Moara cu noroc, una dintre primele pelicule românești nominalizate la marele premiu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, ediția din anul 1957.

Regizorului Victor Iliu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.

1968: A apărut Decretul privind constituirea, organizarea şi funcţionarea gărzilor patriotice (detaşamente înarmate constituite din muncitori, ţărani şi intelectuali), menite să contribuie, în colaborare cu Armata, la apărarea ţării în cazul unei intervenţii străine.  

Imagini pentru gărzile patriotice din Romania photos

Foto: Gărzi patriotice din România

Decretul respectiv a fost publicat imediat după invazia trupelor sovietice şi a altor 4 state membre ale Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, în data de 21 august 1968.

România, deşi membră a Pactului militar de la Varşovia, a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei.

1974 (4-10 septembrie): S-a desfăşurat, la Bucureşti, al III-lea Congres Internaţional de Studii Sud-Est Europene.

INSTITUTUL DE STUDII SUDEST EUROPENE

Ideea înființării unui institut de cercetări care să studieze viața și cultura popoarelor din sud-estul Europei a aparținut marelui istoric român Nicolae Iorga.

Institutul de Studii Sud-Est Europene, fondat de Nicolae Iorga, împreună cu Gheorghe Murgoci și Vasile Pârvan, în urmă cu peste 100 de ani, în 1914, a fost primul de acest fel din lume și a reușit, în scurt timp, să impună pe plan internațional o disciplină științifică autonomă.

„Institutul de studii sud-est europene are ca scop studierea limbilor națiunilor din regiunea carpatică și balcanică, precum și a celor din imediata apropiere a frontierei noastre de Nord și Est, îndrumarea, ajutarea și organisarea cercetărilor științifice în domeniul istoriei, geografiei, etnografiei, arheologiei, folklorului, artei și economiei politice”; (N. Iorga, V. Pârvan, Gh. Murgoci -„Regulamentul Institutului de Studii Sud-Est Europene, art. 1”, 1921).

Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, reînființat în 1963, sub direcția lui Mihai Berza, este succesorul de drept al institutului omonim întemeiat de N. Iorga, în colaborare cu Gh. Murgoci și V. Pârvan, în 1914, și al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice, întemeiat de Victor Papacostea în 1937, ambele desființate de regimul comunist în 1948.

Organismul științific internațional sub egida căruia sunt organizate aceste congrese, AIESEE (Association Internationale d’Études du Sud-Est Européen), a fost înființat în 1963 și își are sediul la București.

Rolul României în organizarea Asociației a fost de la început unul esențial. Primul secretar general al AIESEE, funcție care revine prin statut României, a fost acad. Emil Condurachi. Tot la București s-au desfășurat și congresele din 1999 și 2019.
Rolul României în organizarea Asociaţiei a fost de la început unul esenţial, primul secretar general al AIESEE, funcţie care revine prin statut României, fiind acad. Emil Condurachi, căruia i-a succedat în 1987 acad. Virgil Cândea. Din 1994 până în prezent această funcţie este ocupată de acad. Răzvan Theodorescu.

În toată această perioadă, AIESEE, care numără 25 de ţări membre, a organizat, începând din 1966, unsprezece congrese şi peste 50 de colocvii internaţionale, cu tematici din care nu a lipsit, practic, niciuna dintre disciplinele umaniste: istoria, arheologia, lingvistica, filologia, istoria artei şi a dreptului, etnografia, folclorul etc.

Au fost publicate peste 20 de volume de studii şi documente, precum şi o revistă, Bulletin de l’AIESEE, cu peste 40 de tomuri.

1978: A murit medicul Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate; în 1938 a publicat lucrarea „Psihologia consonantistă” – prima expunere de mare amploare a unor principii cibernetice.

Imagini pentru Ştefan Odobleja

Odobleja este autorul primei variante elaborate a concepţiei cibernetice generalizate, cu zece ani înainte de apariţia, la Paris, a lucrării lui Norbert Wiener „Cibernetica”.

A fost numit membru post-mortem al Academiei Române din 1990 ( (n. 13 octombrie 1902, Valea Izvorului, Mehedinți).

NOTĂ: Mai multe surse menţionează ca dată a morţii sale ziua de 2 octombrie 1978.

1989: A murit lingvistul Radu Flora, unul dintre dialectologii români de marcă, respectiv lexilocog şi lexicograf, profesor universitar, istoric şi critic literar, scriitor, dramaturg, folclorist, autor de antologii, de manuale, cercetător al relaţiilor sârbo-române şi traducător român din Serbia; (n. 1922). Între anii 1948 și 1952 Radu Flora a fost profesor la Liceul Român şi la Şcoala Normală din Vârşeţ.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-5.jpeg

A fost fondator şi preşedinte al Societăţii de Limba Română din Voivodina (1962), unul dintre iniţiatorii formării Catedrei de limbă şi literatură română la Universitatea din Novi Sad (1980).

A făcut foarte mult pentru etnia română din Serbia atât în domeniul învăţământului, literaturii şi culturii, în general, cât şi în mod special în domeniul păstrării limbii române şi a cultivării limbii literare, respectiv în domeniul cercetărilor ştiinţifice (lingvistică, dialectologie, folcloristică).

Timp de trei decenii, cât a trecut de când a plecat în eternitate renumitul lingvist și dialectolog, an de an se organizează manifestări omagiale și reuniuni științifice, atât la Satu Nou, unde s-a născut Radovan Flora a lu’ Inculești, cât și la Vârșeț, unde în perioada 1937-1942 a terminat studiile la Liceul Român, începute la Liceul din Panciova (1934-1937).

1992: A murit poetul  român Dan Deșliu, un adept fervent al comunismului  în deceniile cinci şi şase ale secolului al XX-lea, care a început, pe la sfârşitul anilor ’70, să conteste regimul, devenind din 1980 un opozant al acestuia ;  (n. 31 august 1927).

https://istoriaincomoda.files.wordpress.com/2012/10/wdd.jpg

Este autorul baladelor „Lazăr de la Rusca” (1949) și „Minerii din Maramureș”, ce proslăveau „martirii comuniști și munca eroică a clasei muncitoare”.

 1997: Se desfasoara prima ediţie a „Festivalului Internaţional de canto ”Haricleea Darclée” (Brăila, 4-14.09.97).

1997: Echipa feminină de gimnastică a României cucereşte medalia de aur la Campionatele Mondiale, desfăşurate la Lausanne (Elveţia).

La Campionatul Mondial de gimnastică, ediția Lausanne 1997 (31 august–7 septembrie), echipa de gimnastică a României, formată din: Simona Amânar, Claudia Presacan, Gina Gogean, Alexandra Marinescu, Corina Ungureanu, Mirela Țugurlan s-a calificat pe locul I.

A fost al cincilea titlu mondial, după Fort Worth 1979, Rotterdam 1987, Dortmund 1994 și Sabae 1995. Totodată, au primit medalii de aur Simona Amânar la individual compus, Gina Gogean la individual – sărituri, bârnă și sol, Claudia Presăcan la individual–sol.

2002: A murit actorul român Cornel Vulpe.

S-a născut pe 19 mai 1930 la Băcăuți, în jud. Hotin din Basarabia.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” în 1953.

La Teatrul de Comedie din București, unde a jucat toată viața, a fost angajat în 1969. Bertolt Brecht, Jean Anouilh, Ben Jonson, Caragiale, Cehov, Tudor Popescu – celebrul “Concurs de frumusețe” (1980), în regia lui Alexandru Tocilescu –, Marin Sorescu, Shakespeare, Dario Fo, Vaclav Havel, Goldoni, Feydeau sau inevitabilul Labiche…

A avut nenumărate prezențe la Teatrul Național Radiofonic, cu regizorii săi exemplari. Cu unul dintre aceștia, Cristian Munteanu, a colaborat și la Teatrul “Ion Creangă”, în 1994, interpretând Cristea-Scrooge în “Noapte sfântă” de Ion Creangă după Dickens. Tot la acest teatru a jucat și în “Regele Cerb” (1996), de Carlo Gozzi, regia Florentina Enache.

Între regizorii cu care a colaborat mai trebuie amintiți Cătălina Buzoianu – cu excepționalul spectacol “Strigoi la Kitahama” (1982), de Kobo Abe –, Florin Fătulescu, Alexandru Dabija, Grigore Gonța, Cornel Todea, Valeriu Moisescu, Alexandru Darie, Horațiu Mălăele și Harag Gyorgy, în 1983, pentru spectacolul cu piesa “Procesul” de A. Suhovo-Kobâlin.

2003: A decedat în localitatea Spa din Belgia,renumita violonistă și profesoară română, stabilită în Belgia, Lola Bobescu; (n. 1920, Craiova).


Lola Bobescu (Lola Violeta Ana-Maria Bobescu) ( d. la 4 septembrie 2003, Spa/ Belgia) a fost o violonistă și profesoară de vioară originară din România.

Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu s-a situat printre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles (1990).

Paralel cu activitatea solistică, Lola Bobescu a desfășurat o fructuoasă activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles.

A făcut parte din juriul concursurilor internaționale de vioară “Reine Elisabeth de Belgique” (1971 și 1993). Lola Bobesu a colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, precum Filarmonicile din Berlin și Londra, orchestrele franceze Colonne, Pasdeloup și Lamoureux, orchestra Concertgebouw din Amsterdam, La Suisse Romande din Geneva, orchestra Accademia Santa Cecilia din Roma ș.a.

A concertat și în recitaluri de muzică de cameră, fiind adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty.

2008: A decedat la Bucuresti, Gaby Michailescu, impresar de teatru (printre alţii al lui Iancu Brezeanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Maria Tănase, Radu Beligan, Amza Pellea), cronicar dramatic şi memorialist (autor al unor cărţi privind lumea teatrului interbelic românesc); (n. 14 decembrie 1910, Craiova).

Imagini pentru Gaby Michailescu,

 2008: A murit Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus), până în toamna anului 2008 decanul de vârstă al scriitorilor şi ziariştilor din Israel născuţi în România.

Mărturiile unor evrei despre asa zisul antisemitism din România maresalului  Antonescu | CER SI PAMANT ROMANESC

Era frate cu prozatorul Marcel Marcian şi cu marele matematician  Solomon Marcus; (n. 1909).

 2020: A murit artistul ceramist Eugen Petru Cioancă, unul dintre fondatorii Filialei Alba a UAPR și președinte al acesteia în perioada 1979-1990; (n. 1937).

Artistul plastic Eugen Cioancă s-a stins la 83 de ani | abnews

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 Astăzi, 4 septembrie  sunt pomeniţi doi sfinţi importanţi ai creştinătăţii: Sfântul Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei şi Sfântul Proroc Moise.

Sfantul Mucenic Vavila; Sfantul Proroc Moise - Monitorul de Botoșani

Sfântul Mucenic Vavila

Sfantul Mucenic Vavila a trait in vremea imparatului Numerian. Acest imparat dupa ce a jertfit idolilor pe copilul unui conducator pagan, dat drept zalog in semn de  pace, a mers catre biserica in care slujea Sfantul Vavila, sa vada ce se petrece in ea.

Sfantul Vavila l-a oprit pe imparat sa intre in biserica, motivand ca nu este crestin.

Imparatul Numerian l-a acuzat de insulta si l-a chemat pe Sfantul Vavila la palatul sau, cerandu-i  sa jertfeasca zeilor.

In timp ce Sfantul Vavila era supus la torturi, imparatul a poruncit sa fie ucisi trei copii, fii sai duhovnicesti.

 După moartea copiilor a fost ucis si Sfântul Vavila.

Sfântul Proroc Moise

A fost omul ales de Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia egipteană și să îl ducă în Țara Făgăduinței, Canaan. El provenea din seminția lui Levi. Date despre viața lui aflăm din Cărțile Pentateuhului din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, al căror autor este.

Din acestea aflăm despre nașterea sa și cum l-a izbăvit Dumnezeu, ajungând să fie crescut de fiica Faraonului Egiptului, ca fiu al acesteia.

Timp de 40 de ani va avea statutul de prinț egiptean până când se va hotărî să ia apărarea conaționalilor săi care erau sclavii egiptenilor.

Ucide un egiptean, în dorința de a-și apăra conaționalii, faptă despre care află Faraonul Egiptului și, de teama răzbunării, fuge în Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia. Se căsătorește cu Sefora (Țippora), fiica preotului Ietro.

Stă aici, departe de frații săi aflați în sclavie, timp de patruzeci de ani, apoi se întoarce în Egipt și devine conducătorul poporului evreu, mergând în numele acestora la Faraonul Egiptului, cerându-i eliberarea poporului său.

În urma refuzului sistematic al Faraonului, Dumnezeu trimite la rugăciunea Sfântului Proroc Moise 10 plăgi asupra Egiptului, în urma cărora evreii sunt eliberați și sub conducerea lui Moise pornesc către Țara Canaanului. Din cauza necredinței poporului evreu, atunci când Moise a mers pe Muntele Sinai și a primit Tablele Legii, timp de 40 de ani vor peregrina prin zona deșertică din sudul Orientului Mijlociu de astăzi.

Înainte de a intra poporul în Țara Făgăduinței, Canaan, Moise urcă pe Muntele Nebo de unde vede pământul promis de Dumnezeu și aici a murit la vârsta de 120 de ani.

CITIŢI ŞI :

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  8.  Istoria md.;
  9. istoriculzilei.blogspot.ro;
  10. CreștinOrtodox.ro;
  11. Cinemagia.ro.

Partajează asta:

04/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: