ZIUA DE 26 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 26 martie în istoria noastră

1786: În Valahia (Muntenia), începe domnia lui Nicolae Mavrogheni.

Aceasta a durat până la 8 iunie 1790.

Nicolae Mavrogheni 1735-1790

La 26 martie/6 aprilie 1786, sultanul numea ca domn al Munteniei pe Nicolae Mavrogheni, un fost corsar în Mediterana estică, de loc fiind din Paros, insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee.

Mavrogheni a ajuns domn cu ajutorul lui Cezayirli Gazi Hasan paşa,căpitan otoman, devenit amiralul flotei turceşti şi mai apoi Mare Vizir. 

 Numirea acestuia, care nu era nici boier pământean, nici fanariot, n-a fost deloc bine văzută nici de boieri, nici de norodul muntean.

Mavrogheni, în afara faptului că era taxat drept “ciracul” căpitanului otoman sau “galiongiu”, avea obiceiul de a se amesteca mai în toate: măturatul străzilor, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, hoţiile de la drumul mare, furtişagurile, preţurile, pieţele, boieriile, dregătoriile, judecăţile, organizarea militară, certurile casnice etc.

În fapt, domnul se afla mai peste tot, căci umblă deghizat prin Bucureşti pentru a verifica astfel dacă poruncile îi sînt respectate.

Dionisie Eclisiarhul povesteşte: “şi au început a umbla zioa şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boereşti, uneori diptil, alteori de faţă, cînd călare, cînd pe jos, cu doi trei arnăuţi după el, şi cercînd care cum să află pe la casele lor” sau “să înbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popeşti, alteori să îmbrăca cu rasă şi podcapet, călugăreşte, şi mergea pe la beserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvîrşescu slujba”.

Vodă Mavrogheni încerca  să pună ordine mai în toate, s-a amestecat în actul de justiţie, fără a mai ţine cont de existenţa departamentelor de judecată, de părerile “judecătorilor”, de reformele precedesorului său Ipsilanti: “însă el judeca, el hotăra şi însuşi el purunciia de pedepsiia pre cel ce i să părea a fi vinovat”.

Verifica el însuşi dacă mărfurile se vînd bine prin pieţe şi tîrguri, “făcea cercări şi la cei ce vindea pîine şi alte bucate, şi pe la băcănii”, pe cei găsiţi cu “vînzarea rea” “îi rîdica şi-i pedepsiia foarte rău şi le lua gloabă (amendă)”; dacă copiii îşi respectă părinţii, dacă creştinii merg la biserică, dacă sătenii “se gîlcevesc”, dacă drumurile sînt sigure sau dacă se ia mită sau dacă se vorbeşte urît.

Pedeapsa este atît de aspră, punea “să-i înţape fără nici o judecată”, că, “fără de voie”, norodul se conformează: “pe atunci nu era a vedea sau a auzi gîlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, şi nu să auziia nume de hoţi undeva, şi călătoriia oamenii şi neguţătorii oriunde fără frică”.

Pînă şi preoţii au primit “straşnică poruncă” de a fi în slujba enoriaşului.

La capătul Podului Mogoşoaiei (lângă Muzeul Ţăranului Român) a construit o biserică ce a dăinuit până astăzi.

Totusi, excesele sale, fanatismul său religios, acordarea de boierii oricui plătea bine, au anulat faptele sale bune.

De aici un șir întreg de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a ridiculiza politica și măsurile acestuia.

A aplicat o politică fiscală cu contribuții grele pentru stapânii de moșii laici și ecleziastici, menajând în același timp țărănimea, meșteșugarii și mica boierime. A contribuit la dezvoltarea alimentării cu apă a orașului printr-un sistem de conducte.

A rămas în istorie prin excentricitatea de a polei coarnele cerbilor de la trăsură cu aur.

Un autor necunoscut (Vîrtejul nebuniei, 1786) pune pe seama lui vodă următorul discurs:

“Boieri, să vă spun, cînd un căpitan comandă o corabie şi galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte şi altul în alta, ci toţi într-un suflet caută selametul, salvarea corabiei”.

În timpul războiului ruso-turc din 1787-1792, el s-a confruntat cu armatele austriece și a obținut un oarecare succes în primul an. După înfrângerea trupelor otomane în 1789, armata austriacă a ocupat o parte din teritoriul Țării Românești, inclusiv capitala București.

Vodă Mavrogheni  a pierdut protecția pe care o avea la Istanbul, iar în primele zile ale lunii septembrie 1790, în urma unor intrigi ale marelui vizir Yusuf Pașa, a fost convocat la sediul armatei otomane și a fost ucis în satul  Byala 30 km sud de Vidin, din  ordinul sultanului Selim al III – lea, pentru insubordonare față de Imperiul Otoman.

1846: I. Heliade Rădulescu lansează în revista  “Curier de ambe secse” proiectul “Bibliotecii universale”, care prevedea traducerea în următorii 10 ani a circa 230 de lucrări filosofice, istorice, ştiinţifice, politice, literare, etc., plan ce n-a putut fi realizat din cauza evenimentelor politice care au urmat.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic prepaşoptist, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat unul dintre marii ctitori ai culturii române moderne.

1855: Pentru prima dată într-un forum european, s-a discutat unirea Moldovei cu Muntenia.

La Conferința de la Viena (14/26 martie), delegatul Franței, baronul Bourqueney avea să aducă în discuție, printr-un memoriu, problema unirii Moldovei și Munteniei într-un singur stat, sub conducerea unui prinț străin dintr-o familie domnitoare din Europa și cu succesiune ereditară la tron.

1859: S-a desfăşurat Conferinţa de la Paris a reprezentanţilor Puterilor garante. Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Rusia au recunoscut oficial (la 1/13 aprilie 1859) dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti (Austria şi Imperiul Otoman o vor face la 25 august/6 septembrie acelaşi an, data încheierii Conferinţei).

Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman consacra uniunea celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.

1863: A luat ființă Societatea culturală  Junimea.

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Gheorghe Racoviță, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu. La 26 martie 1863, Titu Maiorescu îi scria surorii lui: „ […] Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi […]; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”.

 Junimea nu a luat naștere printr-un act formal și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite, n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice, un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Constituită de un grup de tineri reîntorși de la studii din străinătate, și-a început activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau: „Originea Junimii se pierde în negura timpului”. O primă manifestare a societății a fost Cenaclul literar, al cărui președinte onorific a fost ales Vasile Alecsandri.

 Junimea a publicat, începând din 1867, revista Convorbiri literare, sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice.

Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, Junimea a abordat problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.

Casa Pogor – Sediul Junimii, al Revistei Convorbiri Literare – acum, Muzeul Literaturii Române Iași

1869: S-a născut la Bistrița, Gustav Oswald Kisch, teolog, filolog şi istoric sas din Transilvania, autorul teoriei identităţii graiului bistriţean cu cel luxemburghez şi deci, a emigrării saşilor, din restrânsa regiune Mosela (Luxemburg) în Transilvania; (m. 1 iunie 1938, Cluj).

A studiat filologie și teologie la Cluj, Budapesta, Berlin, Tübingen, Leipzig și Zürich.

În perioada 1888–1904 a călătorit de cinci ori în Luxemburg, fiind autorul teoriei identității graiului bistrițean cu cel luxemburghez și deci, a emigrării sașilor din regiunea Mosela (Luxemburg) în Transilvania.

În cariera sa, se poate spune că a „exploatat” lingvistica, etimologia, precum și toponimia în cadrul incrusiunii sale în timp în vederea descoperirii trecutului celor două regiuni: Transilvania și Banat.

A fost profesor la Gimnaziul Evanghelic C.A. din Bistrița, iar în perioada 1911–1920 preot paroh al Bisericii Evanghelice C.A. din Bistrița, șeful catedrei de Limbă și literatură germană a Universității din Cluj și întemeietorul Școlii Germaniștilor Bistrițeni (Nösner Germanistenschule).

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1933.

 1881: Principele  Carol I al Principatelor Române, a fost proclamat primul rege al Regatului României.

In 1881 se împlineau 15 ani de domnie stabila şi fructuoasă a principelui Carol I. Diplomaţii români faceau demersuri de mai multă vreme, pe lîngă cancelariile europene pentru ca Romania sa devina regat.

Numai la Viena, exista o rezistenţă la ideea acestei schimbări de statut, insa in Germania cancelarul Otto von Bismark, care juca un rol foarte influent după victoria asupra Franţei şi Congresul de la Berlin, a fost de acord, pentru ca – sa nu uitam – Carol venea dintr-o veche familie germană. 

Germania urmarea atenta cresterea influentei sale in sud-estul Europei. Bismark a sfătuit ca proclamarea regatului să se facă sub un guvern de coaliţie pentru ca toate forţele politice, ca expresie a voitei tuturor, să participe la acest important moment politic.

Actul proclamarii Regatului României

Vineri 13 martie au loc dezbateri în Cameră pentru introducerea pe agenda a legii cu privire la proclamarea regatului.

Sîmbătă dimineaţa miniştrii liberali merg la Palat pentru a-l înştiinţa pe domnitor că în aceesi zi vor propune Parlamentului legea pentru proclamarea regatului.

Carol cere sa se amane dezbaterea pană dupa funeraliile ţarului Alexandru, care fusese asasinat intr-un atentat. Miniştrii insistă pentru a urgenta lucrurile de teama pierderii unui moment favorabil pe plan extern.

După amiază la ora 3,00, cum scrie Constantin Bacalbaşa, în “Bucureştii de altadată “ … Generalul D. Lecca propune Camerei să se proclame regatul român. Uimire, aplauze frenetice. Camera trece imediat în secţii, apoi generalul D. Lecca numit raportor, propune un proiect de lege :

Art.1. Principatul Romaniei este înălţat la rang de regat şi prinţul Carol 1 de Hohenzollern ia titlul de rege.

Art.2 Prinţul moştenitor ia titlul de Alteţă regală, prinţ moştenitor. “

Textul legii este citit de primulministru. Apoi I Ghica, Vasile Alexandri, Lascar Catargiu iau cuvintul susţinînd ideea. Textul este votat în unanimitate, 40 de voturi pentru.

Deputaţii şi senatorii se îndreaptă apoi spre Palat pentru a fi iscalit de Carol.

La ora 6, deputaţii şi senatorii se află în sala tronului. Afară în piaţă mulţimea vuieşte, se aud uralele. Carol şi Elisabeta ies la ferestrele palatului pentru fi aclamaţi. Elisabeta este in doliu dupa tarul Alexandru al ll-lea.

Deputaţii şi senatorii miniştrii aclama cuplul regal. Dimitrie Ghika transmite mesajul Parlamentului.

Carol răspunde:

“Ţara…este de părere că în situaţia pe carea a dobîndit-o acum şi în puterea ei naţională dovedită prin fapte, trebuie să se ridice la rangul de Regat. Eu primesc dar titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desface deloc legăturile strinse care mă unesc cu poporul meu prin luptele şi greutăţile ce împreună am înfruntat.

Să dea Dumnezeu ca primul Rege al Romaniei să se bucure de aceeaşi dragoste, care a răsplătit pe ultimul Principe de toate necazurile. Pentru mine preţuiesc iubirea acestui nobil popor, căruia i-am consacrat toată exitenţa mea, mai mult decit măreaţia şi strălucirea unei coroane. “ ( Memoriile regelui Carol 1 al Românei)

Regele mereu aclamat semnează legea în faţa tuturor. Trăiasca regele Trăiscă regina ! Pîană dupa miezul nopţii mulţimea ocupă fericită străzile centrale, piaţa palatului.

 Sosesc şi din strainatea declaraţii de recunoaştere a noii poziţii a României.Turcia este prima care recunoaşte regalitatea. Apoi Anglia, Italia, Statele Unite. Urmează Germania, Rusia şi Austro-Ungaria. Franţa încheie acest cortegiu la 1 aprilie, două săptămîni de la proclamarea regatului. (http://www.stelian-tanase.ro/cum-a-devenit-romania-regat)

1886: Ion Casian Suruceanu, primul arheolog din Basarabia ţaristă, devine membru titular al Societăţii Arheologice din Rusia.

Tot în acest an el este ales membru titular al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa.

 Ion Casian Suruceanu (n. 19 decembrie 1851 la Vadul lui Vodă – d. 19 noiembrie 1897 la Chișinău) a fost un arheolog și istoric basarabean,  membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.

A cercetat ruinele antice din Basarabia și Novorusia, îndeosebi cele ale cetății Tyras si a  publicat nenumărate articole în limbile rusă, română și franceză (era ginerelele  arheologului amator, francezul Christophe-Charles Sicard, instalat în Basarabia ca viticultor) .

A întemeiat la Chișinău un muzeu de arheologie („Muzeul antichităților din Pontul scitic”), din păcate jefuit în 1917 de trupele bolsevizate,  aflate in debandada în momentul Revoluției ruse.

Printre lucrariile sale mai cunoscute sunt Încercare de a dovedi situația cetății scitice Alectora și a „Coastei de azur” menționată de Constantin Porfirogenetul și Inscripții grecești și latinești descoperite în anii 1889-1894, publicate respectiv la Odesa în 1888 și la Sankt-Petersburg în 1894.

1888: S-a născut la Trebizonda/Trabzon, Turcia, eminentul jurist armean Hurmuz Aznavorian, autor de studii juridice, publicist și conferențiar public, om politic, victimă a regimului comunist din România; d 5 aprilie 1961, închisoarea Botoșani.

Familia sa s-a refugiat la Constanța, când avea aproape 10 ani, din cauza persecuțiilor stăpânirii otomane. A urmat Facultatea de Drept a Universității din București, absolvind în 1913. A participat, ca ofițer în rezervă la al doilea război balcanic, la luptele de la Balcic.

A plecat la Paris, pentru studii doctorale în Drept, audiind în paralel cursurile filosofului Henri Bergson, și cursurile ș sociologului Émile Durkheim, de la Sorbona. A participat și la cel de-al doilea război mondial, în eroicele lupte dintre Neajlov și Argeș, fiind luat prizonier de către germani (noiembrie 1916–august 1918).

După război, și-a luat diploma de Doctor în Drept în 1919, cu Magna cum Laudae. Întors în țară, a fost secretarul avocatului Nicolae Al. Papadat (soțul cunoscutei scriitoare Hortensia Papadat-Bengescu).

A făcut apoi parte din pleiada avocaților de renume dintre cele două războaie mondiale, a fost membru al Partidului Liberal, deputat, a făcut parte din Consiliul Legislativ care a elaborat noul Cod Penal și noul Cod comercial.

S-a retras din viața politică la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, pentru a se dedica exclusiv avocaturii.

În 1948 a fost radiat din barou, în august 1952 a fost arestat și trimis la muncă forțată la Canal și un an domiciliu obligatoriu în Bucovina. În 1957 a fost iar arestat și acuzat de „uneltire contra ordinii sociale” și condamnat la 25 de ani de temniță grea într-un lot compus din foști liberali. Torturat de Securitate, a trecut pe la închisorile Jilava, Văcărești, Galați. În noiembrie 1960 a ajuns la penitenciarul Botoșani, unde s-a stins din viață, fiind aruncat în groapa comună.

1894: S-a născut la Cernauţi,în provincia austriacă Bucovina,  soprana  Viorica Ursuleac, fiica unui cleric ortodox român bucovinean; ( d. 22 octombrie 1985, Ehrwald, Tirol).

A fost soprana favorită a lui Richard Strauss, care a numit-o „die treueste aller Treuen” („cea mai fidelă dintre fidele”)si a cântat în premierele a patru dintre operele sale: Arabella (1933), Friedenstag (pe care a dedicat-o ei și lui Krauss, 1938), Capriccio (1942).

A apărut la Festivalul de la Salzburg (1930-1934 și 1942-1943) și o stagiune la Covent Garden (1934), unde a cântat în prima reprezentație din Anglia a operei Schwanda the Bagpiper de Jaromír Weinberger și Arabella (rolul ei favorit).

A apărut de asemenea în Desdemona din Otello de Giuseppe Verdi la Royal Opera, cu Lauritz Melchior în rolul titular și Sir Thomas Beecham dirijor și a cântat la Teatro alla Scala  din Milano. 

Primadona a primit distincția austriacă Kammersängerin (1934) și distincția prusacă Kammersängerin (1935). Spectacolul de adio l-a susținut în 1953, la Wiesbaden, în Der Rosenkavalier. Ea a fost numită profesoară la Salzburg Mozarteum în 1964.

1895: A aparut la Bucureşti publicatia umoristică ’’Moș Teacă’’. Ziarul a fost tipărit cu subtitlul Jurnal țivil și cazon, editat de scriitorul Anton Bacalbașa, creatorul personajului literar cu același nume și a apărut la București, cu întreruperi, între 26 martie 1895–18 martie 1901.

1910: Marele poet şi filosof român Lucian Blaga (1895 – 1961) a debutat cu versuri în revista „Tribuna” din Arad

1913: A decedat poetul Panait Cerna; (n.1881).

Pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna,  județul Tulcea, Panait Cerna este considerat de critica literara un poet romantic minor , un epigon al poetului Mihai Eminescu.

A debutat cu un poem „Trecut”, imitație după poetul german Nikolaus Lenau în „Foaie interesantă”.

1918: La Chişinău, in  Republica Democrată Moldovenească, soseşte  la invitatia autoritatilor Republicii Democrate Moldovenesti, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Alexandru Marghiloman, însoţit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți reprezentanți ai guvernului român, pentru a participa la ședința din 27 martie/9 aprilie a Sfatului Țării. A fost primit cu onoruri de autorități.

Împreună cu el a venit şi omul politic basarabean  Constantin Stere.

  Numit recent (la 5 martie 1918), in fruntea unui Consiliu de miniştri de sacrificiu, care purta tratative dificile pentru încheierea armistiţiului ţarii noastre cu Puterile Centrale, primul ministru Marghiloman a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari.

Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România.

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea.

Cu acest prilej, el a declarat:

„În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.

1918: A început, la Roma, un Congres al naţionalităţilor asuprite de monarhia austro-ungară (încheiat la 28.III/10.IV.1918), care a votat o moţiune prin care se cerea recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta există (26.III/8.IV).

1923: Parlamentul  votează Constituţia României Mari, promulgată prin Decret regal la 28 martie 1923, una dintre cele mai avansate şi democratice constituţii din Europa acelui timp.

Noua Constituţie marca, încă din primul articol, hotărârile, din 1918, de unire a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România.  

 Prevederile noii Constituţii, publicate la 29 martie, întăreau de asemenea rolul parlamentului în viaţa politică a ţării, consfinţind libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, etc.

1925: S-a constituit Asociația Prietenii Radiofoniei

Începuturile radiofoniei în România se menționează în anul 1905, odată cu instalarea primului post radiotelegrafic la Constanța de către Servicul Maritim Român.

În 1914, a fost pus în funcțiune, în Turnul lui Țepeș de la Filaret, primul post radiotelegrafic cu ajutorul căruia s-au putut realiza legături cu străinătatea (Atena, Roma, Paris) de către inginerul Emil Giurgea și prof. ing. Nicolae Vasilescu-Karpen, care a construit la Băneasa o stație de telefonie fără fir (TFF).

Din inițiativa Societății Române de Fizică, s-a constituit Asociația Prietenii Radiofoniei, care își propunea, între altele, organizarea de cursuri de radioamatori, editarea unei reviste de specialitate și înființarea unui post național de emisie care să transmită în toate colțurile țării „muzica, cugetul și cuvântul românesc”.

Își avea sediul în incinta Institutului Electrotehnic Universitar. Președinte al asociației era prof. dr. Dragomir Hurmuzescu (foto) iar printre colaboratorii săi se regăsesc dr. ing. Emil Petrașcu, matematicianul Octav Onicescu, Victor Slăvescu, Cristian Musceleanu.

În cadrul asociației, „se țineau săptămânal conferințe cu caracter radiofonic și în provincie se făcea cât mai multă propagandă, pentru înființarea de filiale ale asociației”, după cum scria Emil Petrașcu în articolul Începuturile radiofoniei românești.

1926: S-a constituit Federația Română de Box

Primele mărturii despre o activitate pugilistică organizată datează din 1905, iar prima organizație care a diriguit acest sport a luat ființă pe 21 iunie 1912, sub denumirea de Comisia centrală de box din cadrul Federației Societăților Sportive din România.

Boxul profesionist a înființat în anul 1925 Federațiunea profesionistă de box, dar ea va fi oficializată numai la 26 martie 1926, sub denumirea de Federația Română de box–profesionist, sub președinția lui Nicolae Niculescu-Ianca. În același an, a fost confirmată și afilierea la International Boxing Union (IBU) și la Asociația Europeană de Box Profesionist (APPE).

1926 : S-a născut la Ilovăț, în Mehedinți, memorialistul și disidentul anticomunist Ion Ioanid, fost deținut politic, crainic și redactor al postului de radio Europa Liberă din Munchen, RF Germania; d.12 octombrie 2003, München, Germania.

Era fiul lui Tilică Ioanid, boier și ministru, avându-l naș pet Octavian Goga, cu care tatăl lui a fost prieten nedespărțit. S-a înscris în 1945 la Facultatea de Drept, dar în anul al treilea a fost exmatriculat din cauza originii sociale „nesănătoase”.

 În 1949 a fost arestat și anchetat pentru o presupusă acțiune de spionaj, dar după câteva zile a fost pus în libertate, din totală lipsă de probe. În iulie 1952 este însă arestat din nou, judecat și condamnat la 20 de ani muncă forțată.

A trecut prin închisorile din Jilava și Oradea, apoi a fost trimis, împreună cu un lot numeros, la mina de plumb de la Cavnic, de unde, în primăvara lui 1953 a evadat împreună cu alți câțiva deținuți, dar a fost prins și s-a întors îndărăt în temniță.

A fost eliberat în 1964, o dată cu amnistierea generală a tuturor deținuților politici și după cinci ani a emigrat în Republica Federală Germania, unde i s-a acordat azil politic. Stabilit la München, a fost angajat, după un an, de departamentul românesc al postului de radio Europa Liberă, de la microfonul căruia s-a adresat timp de aproximativ 24 de ani românilor, informându-i și îmbărbătându-i. A publicat: Închisoarea noastră cea de toate zilele (2 volume).

1926: Se semnează la Bucureşti, în România, Tratatul de garanţie româno-polon.

Cercurile politico-militare de la Varșovia și București au urmărit extinderea erga omnes a Tratatului de alianță româno–polonă din 1921, fiind semnată o nouă convenție care stipula la articolul 1 că „România și Polonia se angajează să respecte reciproc și să mențină împotriva oricărei agresiuni externe integritatea lor teritorială și independența politică prezentă”. Articolul 5 al convenției militare stabilea ca minimum de forțe de acțiune, atât pentru România cât și pentru Polonia, câte 7 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie și forțele de aviație corespunzătoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-militare, anual, delegații militare româno-polone s-au întrunit, pe rând, la București sau Varșovia, stabilindu-se forțele materiale și umane pe care urma să le pună la dispoziție fiecare stat, în caz de conflict.

Ambele state se angajau să se ajute în cazul unei agresiuni externe, pentru apărarea reciproca a  integrităţii lor teritoriale şi a independenţei politice.

1931: S-a născut la Bucuresti, scriitorul, poetul, eseistul și traducătorul  român Mircea Ivănescu; (n.  d. 21 iulie 2011, Sibiu).

A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secția franceză) a Universității din București si a lucrat ca redactor la Agentia  Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” din Sibiu.

  A tradus romane ca Ulysses al lui James Joyce, la care se adaugă traduceri din William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder sau F. Scott Fitzgerald și o serie de povestiri, jurnale și corespondență ale lui Franz Kafka.

1932: S-a născut la Constanţa artistul plastic român Ion Nicodim, autorul tapiseriei „Cântare omului”, inspirată de poemul omonim al lui T. Arghezi, care a fost donată de România, Organizaţiei Naţiunilor Unite.

A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția „Artă monumentală”, în 1956.

 Nu a reușit să treacă frontierele României în Occident decât în 1977, invitat fiind de „Cité internationale des arts de Paris”, pentru o ședere de mai mulți ani, și aceasta în pofida invitației făcute de ONU, în 1976, care îl numește  Cetăţean al Planetei (Planetary Citizen), alături de alte mari personalități din lumea întreagă: Martin Luther King, Darius Milhaud, Pablo Casals, Arthur Miller, Yehudi Menuhin, Leopold Stokowski, Abatele Pierre, etc.

Tapiseria “Cântare omului” (10 x 5 m), donată de România Organizației Națiunilor Unite, în iunie 1968, și expusă în holul central de la etajul I al delegațiilor la Adunarea Generală a ONU

După ce în 1977 s-a stabilit la Paris, Ion Nicodim a avut numeroase expoziții de grup și personale în România, Italia (Padova, Roma), Franța (Cannes, Paris).

A pictat, în întregime, o biserică din Slobozia, județul Ialomița. A ilustrat o carte cu texte de Emil Cioran, dăruită de România lui François Mitterrand, președintele Republicii Franceze, între anii 1981-1995.

După căderea regimului lui Ceaușescu, Ion Nicodim a realizat o lucrare monumentală din bronz, cu o intensă putere dramatică, dedicată „Victimelor anonime”, care a fost instalată în Piața Revoluției din București, chiar la începutul anilor 1990.

Ion Nicodim a avut titlul de „Cetățean de onoare al Municipiului Constanța”.

Ultimele sale mari expoziții personale din 2006, la Château Royal de Collioure și la Caen, în prestigioasa Abbaye aux Dames, regrupează atât pânze, sculpturi cât și instalații.

Proiectând până la ultima suflare realizarea unui Memorial al Gulagului românesc, concurs organizat de Ministerul român al Culturii, pe care-l câștigase la începutul anilor 1990, artistul s-a stins din viață la Paris, cu zece zile înainte de a fi împlinit 75 de ani, la 15 martie 2007, în urma unui cancer.

1937: S-a născut jurnalistul şi comentatorul sportiv Cristian Ţopescu ; (m. 2018).

A fost tatăl cunoscutei prezentatoare tv. Cristina Țopescu.

Între anii 1953-1964 a practicat hipismul de performanţă la Clubul „Steaua”.

A fost reporter sportiv, realizator de emisiuni tv., comentator (1964-2002), redactor-şef al Redacţiei Sport (1992-1997) şi director general adjunct la Televiziunea Română (1997-1999).

De asemenea, a fost director la ziarul Pro Sport (2003-2007), senior editor la Adevărul Sportiv (2006-2008); senator PNL (2008-2012).

1946: A decedat la București, pictorul  român Arthur Garguromin Verona (n. 24 august/5 septembrie 1867, Brăila, România).

Al doilea nume al lui Arthur, Garguromin, aparținea familiei tatălui său și l-a adăugat el însuși la începutul carierei sale artistice.

Numele de Garguromin, Gargurovici sau Garguroyici, legenda spune că familia l-a câștigat ca titlu de noblețe în secolul al XV-lea ca urmare a vitejiei strămoșilor săi pe câmpul de luptă în cadrul armatei venețiene din Verona.

Familia Verona are o vechime remarcabilă, ea fiind atestată documentar încă din anul 1474 în orașul Scutari din Albania, stăpânită de către venețieni. Ea a fost înnobilată în anul 1478.

Arthur și fratele său Nicolae Henri s-au născut la Brăila, localitate în care s-a stabilit Francesco Spiridon Verona, căpitan de marină și armator de corăbii, ca urmare a dorinței lui Vodă Bibescu care l-a angajat să coordoneze transportul și comerțul cu grâu al Țării Românești.

Nicolae Henri s-a stabilit la Herța unde s-a căsătorit cu Ecaterina Kazimir, fiica boierului local, Panait Kazimir. Nicolae a fost un talentat autor de miniaturi și a absolvit Școala de arte plastice din Paris.

Mai târziu s-a dedicat politicii, îndeplinind în perioada 1904 – 1918, pe rând funcția de deputat, senator și prefect de Dorohoi din partea Partidului Conservator.

Arthur Verona a fost  membru fondator al Societăţii „Tinerimea Artistică”, societate care a avut iniţiativa participării artiştilor români la expoziţii internaţionale, prima prezenţă de acest fel fiind la Atena, în 1903.

În  1917 lucrările sale împreună cu tezaurul României sunt duse în Rusia. Organizează Academia liberă de pictură. Este distins cu Ordinul “Steaua României”.

In 1921, a avut  o mare expoziție personală. În 1924 a participat la a XXIII-a Bienală de la  Venetia cu 7 lucrări, regele Umberto al Italiei  îi cumpără lucrarea “Nuntă în Moldova”,, iar în 1926   îi oferă o comandă: pictura capelei Castelului de la Bran .

În 1927 pictează fresca ”Maica Domnului” pentru biserica de la Preani Kattor, din Iugoslavia .

Devine membru al ordinului Steaua Roșie și este numit cavaler onorific “Pentru Merit” i se conferă de asemenea ordinul “Meritul Cultural” în grad de Cavaler Clasa I. Anul 1935  aduce nenorocirea asupra lui, un incediu îi distruge pentru a doua oară atelierul, împreună cu peste 100 de lucrări.

Totuși participă la Expozitia de la Bruxelles si  reîntors în țară, Casa regală îi oferă o nouă comandă: pictura tavanului deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal, realizând fresca intitulată “Apoteoză”.

În 1940 devine profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe lângă Arhiepiscopia Bucurestilor.

În  1941  i se fixează o pensie lunară și printr-un decret semnat de generalul Ion Antonescu , i se acordă naturalizarea. Participă la Salonul Oficial de toamnă din 1942  în anul următor, prin decizie ministerială devine Membru al Corpului Artiștilor Plastici.

1949: S-a născut Principesa Margareta a României, fiica regelui Mihai I al României.

Foto: Principesa Margareta, alături de soțul său, principele Radu

AS Margareta a României, fostă Principesă de Hohenzollern-Siegmaringen, (n.Lausanne, Elveția), este prima fiică a fostului suveran Mihai I al României și a soției sale, principesa Ana de Bourbon-Parma. Este a 82-a pe linia succesorală a tronului britanic.

A fost botezată în credința ortodoxă de către principele britanic Filip de Edinburgh, o rudă a familiei regale elene.

A absolvit Universitatea de Știinţe politice şi filosofie din Edinburgh, Scoţia și face voluntariat de la 19 ani. A lucrat ca sociolog la ONU şi Organizatia Mondială a Sănătaţii. E prima din Familia Regală care a ajuns în România, în ianuarie 1990 și a tratat cu autorităţile revenirea Regelui Mihai acasă, în 1990.

A deschis prima fundație din ţară cu care ajută și astăzi copii, tinerii talentați și bătrânii. În 1997, a fost desemnată moștenitoarea directă a Regelui Mihai, care a decis ca după ce nu va mai fi, dacă poporul va dori să treacă la monarhie, să fie regină a Românilor.

 Nu are copii.

La 30 decembrie 2007, regele Mihai a desemnat-o pe principesa Margareta moștenitoare a tronului, cu titlurile de „Principesa Moștenitoare a României” și de „Custode al Coroanei României“.

1957: S-a născut la București, criticul de film Irina-Margareta Nistor.

A absolvit în 1980, Facultatea de Filologie a Universității din București, secția Franceză-Engleză, cu lucrarea de diplomă Cocteau și Poezia cinematografică.

A lucrat ca redactor și apoi ca realizator la Televiziune, unde a subtitrat peste 500 de pelicule, programe și piese de teatru și a realizat emisiunile: Video-Ghid, Serialul Serialelor, Ecranul, Spot cinematografic și Cine-lexicon. A filmat, la fața locului, festivalurile de la Karlovy-Vary, Reims, Stockholm și Montreux. În paralel a dublat, pe video-casete, peste 5.000 de filme din engleză, franceză, italiană și spaniolă. A fost vreme de 3 ani director de programe la postul american prin cablu RomSat. Este decorată cu Medalia Carol I.

1974: S-a născut la București, campioana de tenis română Irina Spîrlea.

În anul 1990 a trecut la profesionism, câștigând patru turnee de single și șase de dublu.

A fost una dintre cele mai de succes jucătoare de tenis din România,numărându-se printre cele trei românce care au ajuns în top 10 (celelalte fiind Virginia Ruzici și Simona Halep.).

A câștigat premiul WTA Newcomer of the Year în 1994.În 1996, a devenit prima jucătoare din istoria tenisului care a fost descalificată pentru că a înjurat arbitrii.

La 13 octombrie 1997 a atins punctul de vârf al carierei sportive, ajungând pe locul 7 în clasamentul WTA.

S-a retras din activitatea competițională, după ediția din anul 2000 a turneului de Mare Slam de la Wimbledon.

1977: A decedat Justinian Marina, al treilea patriarh al României (din 1948), fiind succedat de patriarhul  Justin.

Justinian (la naștere: Ioan) Marina , Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane intre 1948 si 1977,  s-a născut, la Sueşti-Vâlcea în ziua de  2 februarie 1901 și a fost inmormântat in biserica Mănăstirii Radu-Vodă din București. 

 A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste.

Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă.

Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.

“Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului.

“Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României !

1987: A decedat Henrieta Delavrancea – Gibory (n. 19 octombrie 1897), una dintre primele femei arhitect din București.

Foto: Henrieta Delavrancea – Gibory, portret de Eustațiu Stoenescu

A fost fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea și soră a scriitoarei și pianistei Cella Delavrancea.

Alături de Horia Creangă, George Matei Cantacuzino și Octav Doicescu, face parte din generația de arhitecți care a avut o contribuție importantă la formarea școlii de arhitectură modernă .românească.

1990 : A luat ființă Serviciul Român de Informații (SRI).

Unul dintre serviciile secrete române, alături de Serviciul de Informații Externe.Este o autoritate care se ocupă cu culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României.

1999: A murit tenorul român Dorin Teodorescu; (n. 1943).

A fost profesor de canto al Universității de Muzică din București și director al Teatrului de Operetă din București.

2002: A murit Dumitru Corbea (pe numele real Dumitru Cobzaru), poet, prozator şi traducător ; (n. 1910).

2003: Ministrul român al afacerilor externe, Mircea Geoană, a participat la Bruxelles la ceremoniile de semnare a protocoalelor de aderare la NATO, cea mai puternică alianţă militară din istorie.

 Cronologie:

1 martie 2004 – Preşedintele Ion Iliescu promulgă Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.

– Secretarul general al NATO transmite scrisoarea oficială, în numele statelor parte la Tratatul Atlanticului de Nord, conţinând invitaţia de aderare a României la Tratat.

2 martie 2004 – Hotârârea Parlamentului nr. 1 / 2004 suplimentează participarea în Afganistan cu 9 militari pentru Echipa de Reconstrucţie din Kunduz şi un pluton de informaţii pentru ISAF.

4 martie 2004 – Preşedintele Ion Iliescu a semnat instrumentele de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.

29 martie 2004 – Premierul Adrian Năstase a depus instrumentele de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, la Washington.

 2007: Se desfăşoara prima ediție a Premiilor Gopo.

Premiile Gopo sunt premii cinematografice românești oferite de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc. Anual, sunt recompensate cele mai importante realizări cinematografice naționale din cursul anului precedent.

Numele festivalului este un omagiu la aniversarea celor 50 de ani de la câștigarea la Festivalul cinematografic de la Cannes a marelui premiu Palme d’Or , de catre  regizorul român Ion Popescu Gopo, pentru “cel mai bun scurt metraj de animație”.

Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, Bucureşti – d.29 noiembrie  1989, Bucuresti), actor, artist plastic, scenarist si regizor de film, a fost  creatorul a numeroase  filme de desen animat în care personajul principal era “omuletul lui Gopo, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a adus  câteva mari  premii naționale și internaționale.

2011: A murit Ioan Grigorescu, cineast, prozator şi publicist, partea cea mai importantă a operei sale constituind-o volumele de publicistică şi reportaje; autor (imagine şi text) al unor filme tv. de călătorie; a scris scenarii şi comentarii de film documentar şi de ficţiune; (n. 20 oct.1930, Ploiești).

A fost unul dintre cei mai cunoscuți corespondenți de presă. A publicat 15 volume de proză și reportaje de călătorie – între care “Zigzag pe Mapamond”, ”Paradisul murdar”, “Dilema americană”, “Al 5-lea punct cardinal”.

De asemenea, a scris 20 de scenarii pentru filme artistice de lung-metraj. El este cunoscut în special ca autor al serialului TV “Spectacolul lumii”, cu peste 400 de episoade, filmate în peste 50 de țări. După Revoluție a filmat 37 episoade în perioada 1993-1994 și 222 de episoade în perioada 1999-2005. De asemenea, a fost și scenarist-comentator al serialului “România optimistă” (2005-2007).

Pentru activitatea sa în calitate de realizator de filme documentare, a fost distins cu „Premiul Academiei Române pentru Arta Spectacolului” (2000), cu “Premiul special” și “Trofeul Breslei” – acordat de Uniunea Cineaștilor. A avut titlul de Luptător al Revoluției din 1989. A îndeplinit în perioada 15 martie 1993 – 15 octombrie 1998 funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Polonă.

 2015: A murit jurnalistul şi profesorul Ferenc Vasas, coautor al primului manual de jurnalism  editat în România; (n. 1942).

2020: A decedat actorul Constantin Drăgănescu. S-a născut la Constanţa, pe data de 27 septembrie 1936.

A absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția actorie, clasa George Dem Loghin, în anul 1961. Constantin Drăgănescu avea în spate o carieră de peste 40 de ani, timp în care a jucat în producții de cinema, filme de televiziune și scurtmetraje.

A jucat înainte de Revoluţie în filmele “Actorul şi sălbaticii”, “Am fost șaisprezece”, “Din nou împreună”,  “Balanța”, “A unsprezecea poruncă”, “Șobolanii roșii”, “Secretul armei secrete”, “Glissando”.

În ajunul decesului, juca rolul personajului Costică, în serialul de comedie “Las Fierbinţi”.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil

 Sfântul Arhanghel Gavriil  este cel care a adus vestea cea buna Fecioarei Maria, cel care a vestit „taina cea din veac ascunsa”, vestitorul Intrupării Fiului lui Dumnezeu.

Sfântul Gavriil este unul dintre cei şapte îngeri de mare sfat care stau înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Sfântul Arhanghel Gavriil (sau Gabriel) a fost numit voievod (conducător) al oștirilor cerești.

Numele lui este asociat cu multe întâmplări din Sfânta Scriptură, și mai ales cu vestirea către Maica Domnului a zămislirii Domnului Iisus Hristos.

El s-a infatisat si lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, mai inainte de a se arata Fecioarei Maria.

El este trambita ce aduce vestile cele bune ale lui Dumnezeu.

Potrivit unor Sfinti Parinti, tot Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a adus vestea cea buna si Sfintilor Parinti Ioachim si Ana, cum ca vor naste o fată, pe Maica Domnului.

Se marturiseşte ca tot el este cel care l-a insoţit pe Moise, in pustie, atunci când dreptul a scris Cartea Facerii.

Tot el este cel mai de seama dintre toate cetele ingeresti, el stând langa Tronul lui Dumnezeu si ducând omului cele mai mari veşti dumnezeieşti.

Astfel, rolul său cel mai important a fost considerat cel de vestitor al mântuirii oamenilor.

Biserica ține Soborul Sf. Arhanghel Gavriil pe 26 martie, în ziua următoare Bunei Vestiri, și iarăși pe 13 iulie.

De asemeni, este sărbătorit împreună cu ceilalți Arhangheli pe 8 noiembrie.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005;
4. Wikipedia.ro;
5. mediafax.ro;
6. Istoria md.;
7. worldwideromania.com.;
8. Enciclopedia Romaniei.ro.;
9. Calendar Crestin Ortodox.ro.;
10. http://www.rador.ro/2019/03/26/calendarul-evenimentelor-26-martie;
11. Cinemagia.ro.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/26/o-istorie-a-zilei-de-26-martie-video/

Publicitate