Aberații istoriografice și lingvistice antiromânești: Ştefan cel Mare vorbea “limba moldovenească” şi aceasta ar fi fost “aproape aceeaşi limbă” care se vorbea în Muntenia.

“Eminescu, se pare, era român” iar Ştefan cel Mare vorbea “limba moldovenească” !

Lucian Boia: Ştefan cel Mare vorbea “limba moldovenească” şi aceasta ar fi fost “aproape aceeaşi limbă” care se vorbea în Muntenia. Se putea ca şi la noi – cum s-a întâmplat între Austria şi Germania – să se constituie o “naţiune moldovenescă” distinctă de “naţiunea muntenească”.

Aberaţiile în cauză au fost susţinute de “istoricul” Lucian Boia, fost propagandist PCR și autor falsificator la Editura Humanitas, consemnează http://www.napocanews.ro.

Lucian Boia scrie că mulți dintre scriitorii, oamenii politici și marile nume ale artei care au marcat istoria României în secolul al 19-lea aveau, cel puțin pe jumătate, origini străine: I. L. Caragiale „nu are nimic românesc, biologic”, Vasile Alexandri și Alexandru Dimitrie Xenopol aveau sânge grecesc, iar în cazul celui din urmă există și o origine evreiască, Nicolae Iorga era grec, Ion Mincu, autorul școlii neoromânești de arhitectură, era sârb”, au comentat cei doi.

Iată însă că și organul internaţionalei comuniste, revista “22” a GDS, a publicat cu entuziasm revoluţionar un foarte instructiv editorial al unui oarecare Dini G. Jónas,în care sunt lăudate ”zicerile”lui Boia:

”Adevăr istoric contra mitologie naţională

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.).

De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire.

Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm.

În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.”

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.

Dini G. Jónas”

Recent, Parlamentul de la Chişinău a luat decizia istorică de a oficializa limba română în R.Moldova, iar România a salutat acest pas foarte important, „pentru că restabileşte adevărul istoric legat de numele oficial al limbii din Republica Moldova.“

Aşa-numită limbă moldovenească nu există, este un construct artificial creat de Uniunea Sovietică şi folosit mai apoi de Rusia în scopuri propagandistice”, a spus ministrul afacerilor externe român Bogdan Aurescu, citat de TVR Moldova.

Istoria nu poate fi falsificată la nesfîrșit, chiar dacă purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a replicat imediat pe contul său de Telegram:

„Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că limba moldovenească nu a existat niciodată, ea ar fi fost creată artificial în perioada sovietică. Nici domnul Bogdan Aurescu nu a existat niciodată, dar până la urmă a fost creat. Este posibil acum să-l numim o „construcţie artificială”?”

În continuare, conița în cauză a ținut să adauge, cu tupeul cunoscut al propagandiștilor de la Răsărit, că:

„În lingvistica istorică, există de mult timp un consens în privinţa limbilor moldovenească şi română. Ele sunt într-adevăr asemănătoare, dar sunt dialecte diferite. Limba moldovenească este o limbă veche a moldovenilor, este menţionată în lucrări din secolul al XVII-lea. În 1628, a fost publicată cartea savantului german I. Alsted „Comorile cronologiei”, în care moldoveneasca – lingua moldavorum – este menţionată în tabelul limbilor şi dialectelor Pământului. Există, de asemenea, referiri mai vechi la limba moldovenească, până în secolul al XVI-lea. Şi atunci nu exista limba română, exista limba română veche, care se numeşte mai corect, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor, limba valahă.

Limba română propriu-zisă s-a format abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce teologul român Samuil Micu-Klein a creat un set de reguli şi o gramatică. Mai mult decât atât, limba moldovenească, ca limbă a statalităţii moderne, este în mod organic un simbol al autoidentificării locuitorilor moldoveni, formată în interiorul graniţelor moderne din 1940.

Prin abandonarea limbii moldoveneşti, actualul regim de la Chişinău ridică întrebarea: a cui este acum Basarabia (care a fost ocupată de România până în 1940) şi cui aparţin pământurile de-a lungul Nistrului (care au făcut parte din Ucraina până în 1940)? În mod paradoxal, limba moldovenească este acum păstrată oficial doar în Transnistria. Dacă vor să rescrie numele limbii, atunci să se ţină de logica istorică şi să numească limba română moldovenească, şi nu invers”.

„Declarațiile reprezentantei oficiale a ministerului rus de externe reprezintă o ingerință în treburile interne ale Republicii Moldova. Este dreptul nostru suveran de a decide cum numim limba pe care o vorbim și nu acceptăm lecții de istorie,” s-a arătat într-un comentariu al MAEIE moldovenesc.

Rămâne totuși întrebarea: Cum să ne explicăm persistența unor astfel de scremete propagandistice, care se tot repetă din secolul al XIX-lea până în zilele noastre, cu o neabătută consecvență în rândurile unor neisprăviți din Ungaria și Rusia și a slugilor lor din țara noastră ?

Publicitate