ZIUA DE 9 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 9 februarie în istoria noastră 

1768 : S-a născut la Brașov, în Marele Principat al Transilvaniei, preotul ortodox român Radu Tempea, pedagog, lingvist, vicar al Episcopiei ortodoxe din Sibiu, director (1796-1808) al şcolilor ortodoxe române din Transilvania; m.5 iulie 1824, Brașov.

A urmat școala de la Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului și Gimnaziul săsesc luteran din Brașov, fiind primul elev ortodox care a învățat aici, în anul 1783. În 1785 a cerut un sprijin din partea bisericii pentru a urma filosofia la Buda, primind bursa cu condiția să revină și să își continue activitatea la Brașov.

A urmat și cursurile de învățători de la Sibiu, devenind diacon învățător în 1788. A fost director al școlilor ortodoxe românești din Transilvania, protopop (din 1805) al unuia dintre cele 3 protopopiate din Brașov și apoi vicar general al Episcopiei Ardealului.

Este cunoscut pentru publicarea la Sibiu, în 1797, a uneia dintre primele gramatici științifice românești de acest gen, în care încerca să pună bazele unei terminologii gramaticale moderne şi unitare (m. 5 iulie 1824, la Brașov).  

În timpul crizei economice din anii 1814–1815 a adus din Țara Românească 1.000 de găleți de porumb, împărțindu-l săracilor cu același preț cu cât l-a costat procurarea și transportul porumbului. Pentru această faptă, împăratul Francisc II i-a adus mulțumiri printr-un decret, îndemnând guvernul ardelean să dea publicității, ca exemplu, această acțiune a protopopului Radu Tempea.

 În literatură numele său este deseori regăsit și ca Radu Tempea (V), deoarece a aparținut celei de-a cincea generații a familiei de preoți brașoveni care au purtat același nume și au trăit începând din secolul al XVII-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea.

 1775: S-a născut în localitatea Buia, comitatul Târnava Mare/Sibiu, savantul Bolyai Farkas, matematician maghiar din Transilvania, fost membru al Academiei de Științe din Pesta, Ungaria, cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale în știința geometriei ; (m. 20 noiembrie 1856, Târgu Mureș).

Din 1796 a frecventat în Germania universitățile de la Jena și de la Göttingen și a legat, în această perioadă o strânsă prietenie cu matematicianul german Carl Friedrich Gauss. 

A fost profesor de matematică la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, fiind unoscut mai ales pentru contribuțiile sale în domeniul geometriei.

Atras de problemele fundamentale ale geometriei, a încercat să fixeze bazele riguroase ale geometriei euclidiene. Astfel, a studiat axioma paralelelor și a remarcat faptul că aceasta este independentă de celelalte axiome ale geometriei.

Mai mult, a reușit să formuleze alte opt enunțuri echivalente ale acestei axiome. Cercetările sale filosofice privind bazele matematicii au pregătit terenul pentru crearea geometriei non-euclidiene și a geometriei hiperbolice.

Cunoștea mai multe limbi străine (latină, greacă, ebraică), era pasionat de pictură, muzică, literatură dar în special de matematică. A fost tatăl matematicianului Bolyai János.

 1802 : S-a născut la Oradea,în Transilvania habsburgică, juristul și omul politic româmân de origine aromână, Emanoil Gojdu, un reprezentant de frunte al interesele românilor din Ungaria și Ardeal; (m. 1870, la Budapesta).

Era mândru de originea sa de român ortodox. În casa lui din Budapesta, cunoscută ca românească, se țineau întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege „pentru egala îndreptățire a naționalităților”. Spunea: „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în faptă, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sânul Națiunii”.

Prin testamentul făcut la Budapesta în 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu și-a lăsat averea „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. În acest sens a fost constituită o fundație. Acestă fundație a funcționat între 1870–1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: pionierul aviației Traian Vuia , marele poet Octavian Goga, istoricul Constantin Daicoviciu, politicianul Petru Groza și savantul dr.Victor Babeș.

După 1945 Fundația Gojdu a fost naționalizată de regimul comunist din Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

Imensa sa moştenire (imobile în Budapesta şi acţiuni în bănci) a fost lăsată prin testament românilor din Transilvania şi din Ungaria, fiind administrată prin intermediul Fundaţiei ce-i poartă numele, înfiinţate în 1870.Între 1998 și 2004 s-au purtat discuții între guvernul României și cel al Ungariei, încercându-se restituirea patrimoniului Fundației Gojdu. În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu, semnau cu guvernul maghiar un controversat acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundați publice româno-ungare „Gojdu”. Criticii acestui acord – promovat legislativ printr-o ordonanță, au susținut ideea că prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul „Fundației Gojdu”, în favoarea statului maghiar.

Dupa Tezaurul de la Moscova, avutia pierduta a Fundatiei Gojdu este a doua ca valoare si insemnatate. O comoara nationala estimata acum la peste un milliard de euro. In cartierul evreiesc din centrul Budapestei se intinde pe mii de metri pasajul Gojdu si imobilele care alcatuiesc ansamblul rezidential cu acelasi nume. O strada intreaga in inima capitalei Ungariei.

Dupa ce ani de zile Curtile Gojdu au fost in renovare, în cele din urma in 2009, dezvoltatorul imobiliar, Autoker din Israel le-a pus in functiune. Arata extrem de spectaculos: sunt 50 de spatii comerciale, terase, baruri restaurante. Sunt 7 corpuri de cladiri cu cate o curte interioara, in total 250 de apartamente. Renovarea a durat cativa ani, dar a meritat: orice turist care vine acum in Budapesta trebuie sa treaca prin curtile Gojdu, care aduc milioane de euro.

1826: Țarul rus Nicolae I a aprobat hotărârea Consiliului de Miniştri, privind statornicirea în Basarabia ţaristă a coloniștilor sârbi, aflaţi aici încă din 1814.

1849 (7–9 februarie): S-a încheiat Bătălia de la Simeria, purtată între trupele imperiale austriece, conduse de Anton Puchner, comandantul suprem al trupelor imperiale austriece din Transilvania, susținute de milițiile românești, împotriva armatei revoluționare maghiare conduse de generalul Joseph Zacharias Bem.

Mare parte a bătăliei s-a desfășurat la Simeria, în zona podului de peste râul Strei. Sursele austriece și românești afirmă că aceasta a fost o bătălie cu final nedecis, ambele părți retrăgându-se de pe câmpul de luptă. Sursele maghiare consideră însă bătălia de la Simeria ca fiind una dintre cele mai mari victorii maghiare din toate timpurile.

1850: S-a născut la București, poetul și criticul literar român Vasile Păun (d.1 martie 1908).

A urmat gimnaziul Gheorghe Lazăr și liceul Sfântul Sava, în orașul natal și a lucrat pentru scurt timp ca funcționar guvernamental, apoi a absolvit Facultatea de Literatură și Filosofie a Universității din București.

În 1877, a început să predea limba română și latină la Gimnaziul Cantemir Vodă , devenind director în 1878. În 1879, este angajat să predea la Sfântul Sava.

Numit „preceptor principal” al Prințului Ferdinand, moștenitorul tronului României, Păun a petrecut câțiva ani alături de prinț în Germania, unde a profitat de ocazie pentru a-și continua studiile.

Din 1890 a fost profesor la Liceul Gheorghe Lazăr, unde a ocupat funcția de director între 1892 și 1903. A debutat literar în 1868 cu Umbra lui Mihai , poezie în trei cânte apărută în Albina Pindului de Grigore H. Grandea , la care a continuat să contribuie, uneori sub pseudonimele Basiliu Dimitrescu și Vasile Demetrescu.

Împreună cu Anghel Demetrescu , un alt profesor de prestigiu, a aparținut Orientul, societate literară organizată în jurul Grandei și prin care a făcut cunoștință cu Mihai Eminescu. Până în 1870, acesta din urmă făcea apel la Iacob Negruzzi în numele „prietenului său descurajat” Păun, ale cărui poezii Negruzzi refuzase să le publice în Convorbiri Literare .

1880: Diplomatul român N. Callimachi-Catargiu, aflat in misiune speciala la Bruxelles, notifică regelui Belgiei, Leopold al II-lea, independența de stat a României.Nicolae Calimachi-Catargiu (grafiat și N. Callimaki-Catargi) (n. 24 februarie 1830, Iași – d. 9 noiembrie 1882, Paris) a fost un politician și de două ori ministru de externe român (28 noiembrie 1869 – 1 februarie 1870 și 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871).

1908: S-a născut poetul și publicistul  român Cicerone Theodorescu; (d. 18.02.1974).

A fost o prezenţă remarcabilă în peisajul literar românesc din secolul al XX-lea.

A debutat  la Târgovişte, unde şi-a petrecut anii adolescenţei şi ai formării ca intelectual  S-a aflat printre membrii activi ai colegiului de redacţie ai revistei „Vlăstarul” (10.05. 1925 – 1.04.1926), pe care a editat-o în perioada studiilor la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”.

A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor secundar la mai multe licee, redactor şi ziarist, colaborator la presa de stânga. Despre scrierile poetului au consemnat Alexandru Balaci „Nobel peregrin” (Luceafărul), Radu Boureanu „Cirenone Theodorescu. Prezentare biografică la moartea poetului” (România liberă), Mihai Gafiţa „In memoriam: C. Theodorescu” (Luceafărul), Ion Nicolescu „Cleştar bântuit de luceferi: C. Theodorescu (Luceafărul), Cornel Popa „Nota de lector – Tinere gânduri” (Dâmboviţa), Serghei Paraschiva şi Victor Petrescu „Catalogul periodicelor dâmboviţene”.

De asemenea, sub egida Casei Corpului Didactic Dâmboviţa, persoalitatea scriitorului Cicerone Theodorescu este reliefată în „Liceul «Ienăchiţă Văcărescu» monografie 1874-1974” şi Victor Brânduş „Figuri de Cărturari şi artişti în Târgovişte”. După 1944 a ocupat funcţii importante în Centrala Cărţii, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (din 1944), redactor- şef al revistei Viaţa Românească (din 1948).

1917: S-a născut (la Voznesensk, în Ucraina), balerinul Oleg Danovski, unul din  intemeietoriil scolii naționale române de balet modern; (d.21.10.1996).

Foto: Oleg Danovski și Mihai Brediceanu.

A fost fondatorul și directorul primului teatru de balet din România. Mama sa a fost maestră de balet la Teatrul din Cernăuți, astfel încât Oleg a crescut de mic într-un mediu artistic. Inițial, a studiat timp de 7 ani vioara și ulterior s-a dedicat dansului. 

La 14 ani a fugit la București cu o elevă de-a mamei sale, s-a angajat balerin la Teatrul Cărăbuș. Foarte curând a devenit prim solist, înlocuind balerinul care se îmbolnăvise, într-o remarcabilă evoluție care i-a adus supranumele de Sfinxul Slav. La 17 ani era cel mai tânăr coregraf din lume.

A dansat pe scena de la Teatrul Evreiesc, a fost solist la Opera Română din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balșoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese și recunoaștere fără precedent în străinătate.

A înființat o secție de balet a Teatrului Fantasio din Constanța, Ansamblul de balet clasic și contemporan. Inițial a fost constituit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj. Primul spectacol montat a fost Chopiniana. Aici Oleg Danovski a montat: trilogia ceaikovskiană Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci. A fost distins cu titlul de Artist Emerit. 

1917: A decedat juristul și omul politic român bănățean Aurel Constantin Popovici (n. 16 octombrie 1863, Lugoj – d. 9 februarie 1917, Geneva). În 1906 a propus federalizarea Austro-Ungariei în așa-zisele State Unite ale Austriei Mari.

A urmat școala la Brașov și Beiuș, după care a studiat medicină la Viena și Graz. Încă din tinerețe și-a exprimat opoziția împotriva politicii de maghiarizare din Transilvania și Banat, printre altele scriind și protestul „Replică”, în 1892.

Împreună cu alți intelectuali români din Partidul Național Român (1892), el a semnat Memorandumul Transilvaniei, un document care pleda pentru drepturi egale între românii și maghiarii din Transilvania, cerând încetarea persecuțiilor și tentativelor de maghiarizare.

Prin cunoștințe reușește să intre într-un grup de persoane din jurul lui Franz Ferdinand și încearcă să promoveze ideea unei restructurări a imperiului Austro-Ungar într-o uniune de state federale. În acest context, concepe în 1906 o structură federală, probabil inspirată de modelul unor republici federale viabile (așa cum erau la timpul respectiv, Statele Unite ale Americii, respectiv Mexic și Brazilia, care au imitat modelul american), pe care o numește Statele Unite ale Austriei Mari.

Foto: Harta Statelor Unite ale Austriei Mari, propusă de Popovici în 1906

Conceptul presupunea înființarea a 15 provincii autonome (state), constituite pe principiul naționalității, respectând frontierele etnice, beneficiind de o largă autonomie internă, după modelul elvețian sau american. Era prevăzută, de asemenea, o întărire considerabila a executivului central și folosirea sistematică a limbii germane în administrație și ca limbă oficială.

Una din consecințele cele mai importante era pierderea importanței jucate de Ungaria. Afirmația trebuie înțeleasă în logica exercițiului naționalist și în corelație cu mediul confruntărilor între națiuni, pe fondul primei afirmări geopolitice a acestora în istoria europeană. Datorită rezistenței opuse de partea maghiară și a asasinării prințului, modelul propus de Popovici a pierdut orice șansă de a mai fi implementat.

1919: România si Polonia independentă au stabilit relații diplomatice, la nivel de reprezentanță provizorie, iar trei luni mai târziu, au fost ridicate la nivel de legație, pentru ca, în anul 1938, acestea să fie ridicate la nivel de ambasadă.

În 1940, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, relațiile diplomatice au fost suspendate, fiind reluate în 1945.

1924: S-a născut poetul și traducătorul Teodor Balş (numele real: Emilian Bălăşescu); (m. 1983) .

1925: A decedat învățatul istroromân Andrei Glavina (n.30 noiembrie 1881, în satul  Șușnevița din Croația de azi).

Profesorul ieșean Theodor Burada, aflat la Istria, în Croația, pentru a studia dialectul istroromân, îl îndeamnă pe tânărul Andrei Glavina să vină în România, unde i se oferise o bursă.

După studii la Iași și la Blaj, Glavina se întoarce acasă, reunește toate satele de istroromâni de la sud de Monte Maggiore într-o singura comună, Valdarsa (Șușnevița), și înființează în 1921 prima (și, din păcate, ultima) școală cu predare în limba maternă. Din păcate, soarta este nemiloasă cu dânsul.

Slăbit de șicanele ale societății slave „Sfinții Ciril și Metodiu” – care în 1887, 1888 și 1904 s-a opus deschiderii de școli românești, petiționate de locuitori, la Sușnievița și Jeiăn, impunând școala slavă -, bolnav de tuberculoză, Andrei Glavina se stinge din viață în februarie 1925, la numai 43 de ani.

Astfel, școala românească de la Sușnievița (Valdarsa), care a funcționat doar patru ani, își încetează existența, din cauza lipsei unui învățător român. Andrei Glavina autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia.

Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa.

A compus de asemenea Imnul Istroromânilor. Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

A publicat în 1905 Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

1929: S-a încheiat, la Moscova, între URSS, România, Letonia, Letonia și Estonia, un acord la care s-au alăturat ulterior, Turcia și Lituania, prin care statele semnatare se obligau să pună în aplicare, numit Pactul Briand-Kellogg, de renunțare la război ca instrument de politică națională, încă înainte de ratificarea lui de către toate statele.

Semnarea pactului Briand-Kellogg

Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări.

Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.

Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace.

În contextul aderării a cât mai multor țări la Pactul Briand-Kellogg, Kremlinul a luat hotărârea de a semna un protocol cu țările vecine de la granița vestică.

În protocolul care și-a luat numele de la negociatorul său, Maxim Maximovici Litvinov, adjunctul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe (1918–1929) se venea în ideea menținerii păcii, prin renunțarea la război ca instrument al politicii naționale. 

Făcând referire la România, Litvinov a subliniat următoarele: „Faptul că printre noi se găsește, în calitate de semnatar al Protocolului, reprezentantul unui stat cu care Uniunea Sovietică nu are relații diplomatice și cu care există vechi și serioase diferende care n-au fost soluționate și pe care prezentul Protocol nu le soluționează, nu este decât proba complementară a spritului de pace de care este animată Uniunea Sovietică”.

Peste 10 ani, Rusia a invadat Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia si a ocupat teritoriile romanești Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

 1934: Se semneaza  la Atena, în  Grecia, de către reprezentanţii României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei,  Pactul Înţelegerii Balcanice.

Pactului Înţelegerii Balcanice conţinea un protocol şi o anexă secretă, care stipulau, printre altele, că statele semnatare “îşi garantează mutual securitatea frontierelor balcanice” şi “îşi iau obligaţia de a nu întreprinde nici o acţiune politică faţă de alt stat balcanic nesemnatar al pactului fără avizul mutual prealabil al celorlalţi semnatari şi de a nu lua nici o obligaţie faţă de oricare alt stat balcanic fără cunoştinţa prealabilă a celorlalte părţi“.

Iniţial se preconiza semnarea pactului în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta.

Documentul este semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu.

1940: S-a născut la București, istoricul George G. Potra, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România; d.17 decembrie 2015.

A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București în 1962 (exmatriculat în 1959 din rațiuni politice) și a făcut studii postuniversitare de Științe politice (1980) și de Ziaristică (1987). 

A fost referent, șef birou Relații, director a.i. al Secretariatului Comisiei Naționale Române pentru UNESCO, comentator de politică externă și șef de secție la săptămânalul de politică externă Lumea și primul corespondent special al României la NATO, redactor-șef al Redacției publicațiilor pentru străinătate, coordonator al Colecției de documente politico-diplomatice „Nicolae Titulescu”, comentator la diverse publicații, posturi de radio și televiziune.

A fost un apreciat politolog, scriitor, arhivist, editor și jurnalist.A publicat ca autor sau coautor peste 50 de volume: ediții de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii; traduceri ale unor lucrări de antropologie, istorie politico-diplomatică, economie politică capitalistă, autor al unor volume dedicate Războiului Rece, serviciilor secrete, romane etc.

A colaborat la Editurile Junimea, Academiei, Politică, Humanitas, RAO, Enciclopedică, Univers, Polirom, Universitatea pentru Toți etc. A fost redactor-șef adjunct al cotidianului Meridian și redactor-șef al Editurii Enciclopedice, consilier științific pe lângă Direcția Arhivelor Diplomatice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, director executiv al Fundației Europene „Titulescu”, consilier al prim-ministrului, director științific al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale din România (ADIRI), membru al Comitetului director al Asociației Române de Politică Externă (ARPE), etc.

1941: S-a născut sociologul şi profesorul Cătălin Zamfir; contribuţii privind teoria sociologică, politicile sociale, calitatea vieţii; membru corespondent al Academiei Române din 1991

1944: S-a încheiat un Acord economic româno-german privind modalitățile de achitare de catre Reich a produselor furnizate armatei germane din România.

  1945: A fost descoperită o mare cantitate de arme și muniții (ascunse cu aprobarea vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Petru Groza, și a subsecretarului de stat de la Interne, Virgil Stănescu), care urmau a fi folosite într-o eventuală lovitură de forță pentru instaurarea unui guvern comunist în România.

Existența acestui depozit contrazicea declarația stângii politice, că nu dorea o lovitură de stat.
In aceeași zi a fost promulgată Legea pentru epurarea presei, care prevedea sancționarea cu admonestare scrisă, suspendarea activității între 6 luni și 5 ani și interzicerea definitivă de a lucra în presă pentru acei ziaristi, publiciști și colaboratori ai presei care înainte de 23 august 1944 s-au pus în slujba hitlerismului sau a fascismului, au fost stipendați de către puterile Axei pentru propagandă în favoarea politicii lor, au îndemnat la acte de teroare, schingiuiri și omoruri.

1949: A fost arestat scriitorul Adrian Marino sub acuzația de „multiplicare și difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-Țărănist, activități considerate ilegale de guvernul comunist de atunci.

Adrian Marino (n. 5 septembrie 1921, Iaşi – d. martie 2005,Cluj) a fost un eseist, critic, istoric și teoretician literar român, laureat al premiului Herder.

La 12 octombrie 1950, a fost condamnat la 10 ani temniță grea. A fost închis până în anul 1957, după care a fost deportat în Bărăgan, în satul Lătești, Ialomița, alți șase ani (1957–1963). Nu a avut dreptul să publice până în 1965, iar după alți patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet și repus în toate drepturile.

A fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 și 1972 face o specializare în Elveţia, supervizat de profesorul René Étiemble. A avut , de asemenea, burse în Franța și Germania Federală.

Între 1973 și 1980 întemeiază, redactează și conduce prima revistă de studii literare în limbi străine de largă circulație, Cahiers roumains d’etudes literaires.

Este primul autor al unei cărți românești și franceze despre Mircea Eliade, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), versiunea în limba franceză apărând în 1981.

Cele 7 volume Biografia ideii de literatură (1987-2003) reprezintă prima enciclopedie românească literară completă. Este cel mai tradus critic literar român. Este autorul unui Dicționar de idei literare, rămas neterminat.

A fost membru al Senatului Alianţei Civice și al Senatului ASPRO.

1952: S-a născut la București, chitaristul și compozitorul de muzică rock Florin Ochescu, conducător al trupei rock Monolit, fost membru al trupelor Iris, Roșu și Negru, Holograf, Sfinx, Progresiv TM, Big Band Radio, Curtea Veche 43. De asemenea, a format ți grupul Florin Ochescu Blues Project.

A fost căsătorit cu Dida Drăgan (foto dreapta), prima vedetă feminină din rock-ul românesc, fostă solistă a grupului Monolit, împreună cu care a susținut zeci de concerte și a lansat câteva piese la începutul anilor ’80. În prezent este căsătorit cu Silvia Dumitrescu (foto stânga).

1967: Premiera la București a filmului “Dacii” (debutul cu o pelicula de lung metraj a regizorului Sergiu Nicolaescu;(scenariul: Titus Popovici).

1977: Postul de radio Europa Liberă a difuzat scrisoarea deschisă prin care scriitorul Paul Goma se solidariza cu protestatarii anti-comunişti ai Chartei 77 din Cehoslovacia.

A fost „actul de naştere” al dizidenţei româneşti.

Paul Goma (n. 2 octombrie 1935, la Mana, Orhei, în Regatul României – d. 24 martie 2020, la Paris, în Franța a fost un scriitor român și disident anticomunist.

Pentru că cerea guvernului României respectarea drepturilor omului a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate dar eliberat la intrevențiile din Occident, fiind inclus de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, pe listele sale cu persoane persecutate pentru convingerile lor politice.

Datorită popularizării internaționale a cazului său, a putut să părăsească țara și s-a stabilit în Franța, unde a fost unul dintre membrii marcanți ai exilului românesc.

A refuzat în 1980 cetățenia franceză și a rămas multă vreme apatrid.

1990: În România s-a constituit CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională), prin restructurarea CFSN, organ legislativ şi al puterii de stat, avînd ca scop asigurarea pregătirii şi desfăşurării alegerilor programate pentru 20.05.1990.

CPUN era compus din 241 de membri (105 reprezentanți ai partidelor și formațiunilor politice nou create, 106 ai CFSN, 27 ai uniunilor minorităților naționale și 3 reprezentanți ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România), președinte fiind Ion Iliescu. 

A fost un organism provizoriu de conducere a României (9 februarie 1990–20 mai 1990) până la primele alegeri care au urmat revoluției române din 1989.

1991: A murit poetul român Florin Mugur.

A scris versuri (“Visele de dimineaţă”, “Mituri”, “Piatra palidă” – Premiul Uniunii Scriitorilor), proză, eseistică şi publicistică literară (“Aproape noiembrie”, “Convorbiri cu Marin Preda”, “Profesiunea de scriitor”); (n.07.02.1934).

1992: În România s-a desfăşurat turul I al primelor alegeri libere pentru administraţia publică locală din România postcomunistă (al doilea tur a avut loc la 23 februarie în localităţile unde prima consultare nu a fost concludentă). S-a votat în 2 885 de circumscripţii, în acest număr neincluzându-se circumscripţiile din Capitală şi din Sectorul Agricol Ilfov. După acest scrutin, Frontul Salvării Naţionale a obţinut 764 de posturi de primar (din 1.340 de posturi ocupate în urma acestui prim tur), Convenţia Democratică a câştigat 100 de mandate, iar UDMR – 117 primari. Partidului Democrat Agrar din România i-au revenit 70 de posturi, Partidului Unităţii Naţionale Române – 38 de mandate, 191 de posturi au fost câştigate de candidaţi independenţi, restul posturilor fiind atribuite altor partide, formaţiuni şi alianţe politice.

Foto: https://commons.wikimedia.org/wiki – Harta cu apartenența politică a președinților de consilii județene după alegerile locale din 1992

Primele alegeri generale libere şi democratice în România de după al II-lea Război Mondial au avut loc la 20.V.1990.

Atunci electoratul s-a pronunţat asupra preşedintelui ţării (prin vot direct) şi a celor două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul (vot proporţional pe liste).

1994: A decedat (s-a sinucis) Gherasim Luca (pseudonimul lui Salman Locker), poet, prozator, aderent la mişcarea literară de avangardă (n. 1913). Din 1947, s-a  stabilit la Paris. A semnat şi sub pseudonimele Costea Sar, Petre Malcoci; (n. 23.07.1913).

A fondat „Grupul suprarealist român” (1940), împreună cu Gellu Naum.

În 1951 a plecat din România în Israel, iar din 1952 a trăit la Paris.

2016: A murit istoricul român Alexandru Vulpe, arheolog şi profesor, specialist în Epoca Bronzului şi cea a Fierului ; (n. 1931).

A fost membru titular al Academiei Române din 2009).

2017 : A decedat la vârsta de 79 de ani, regizorul și scenaristul român cu limbă maternă germană, Radu Gabrea.

S-a născut la București, în ziua de 26 iunie 1937 și a fost căsătorit cu actrița Victoria Cociaș. 

A debutat în 1969  cu filmul de lung metraj ”Prea mic pentru un război atât de mare” și a regizat peste 25 de filme artistice și documentare, într-o cariera de peste 45 de ani, abordând după întoarcerea sa în România subiecte istorice mai puțin cunoscute sau „distorsionate în mod sistematic”, și care în opinia sa trebuie demistificate cu ajutorul cercetării documentaristice.

Între 1974 și 1997 a locuit în Germania. A fost profesor asociat de regie și montaj la Academia de Teatru și Film din București și critic de film la mai multe ziare.

Radu Gabrea a fost Doctor în Comunicații Sociale la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, Belgia. Teza sa de doctorat “Werner Herzog și misticã germană medievală” a apărut în Editura ”L’Age d’homme” din Lausanne.

”Cartea este, fără îndoială, una din cele mai frumoase cărți de cinema scrise vreodată” (Henri Agel – Positif). Ca regizor de teatru, Radu Gabrea a montat ”Maria Callas – La Divina”, dupã ”Master Class” de Terrence McNally – reprezentație excelent primitã de publicul din New-York, Washington, Tampere (Festivalul International de Teatru), Helsinki, Canberra (Festivalul Cultural International), Sydney, Melbourne. 1972-1974 a fost rofesor asociat la IATC unde a predat Montajul, iar în 1998-2000 a fost  profesor asociat la UNTC. 
1997-1999 a activat ca președinte al Oficiului National al Cinematografiei, fiind inițiatorul O.U.G. 67/1997, care constituie si azi baza legislatiei cinematografiei naționale.

2018: A murit sculptorul, pictorul, graficianul şi ceramistul Dumitru Rădulescu; (n. 24.05.1942).

Artistul a fost membru al Academiei internaționale de ceramică de la Geneva, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, distins cu Ordinul Meritul Cultural in grad de Mare Ofițer.

2021: A decedat la București, actrița Valeria Gagealov; (n.9 decembrie 1931, Galați).

A urmat cursurile I.A.T.C. între anii 1950-1954. Între anii 1954-2004 interpretează numeroase personaje pe scena Teatrului Național din București.

Valeria Gagealov a fost prezentatoarea galei festivalului Cerbul de Aur de la Braşov în 1969, împreună cu Andrei Magheru. Cei doi s-au căsătorit ulterior.Memorabile sunt rolurile din Oameni și șoareci de John Steinbeck, care s-a jucat timp de 13 ani și Sonia din piesa Camera de alături de Paul Everac, rol pentru care a primit Premiul de creație în 1983. Totodată, vocea Valeriei Gagealov a fost auzită în zeci de piese de teatru radiofonic.

CITIȚI ȘI:

O ISTORIE A ZILEI DE 9 FEBRUARIE. VIDEO

Bibliografie (surse):

Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

Istoriculzilei blogspot.com;

Istoria md.;

Wikipedia;  

Mediafax.ro;

http://www.worldwideromania.com;

Rador.ro.

Publicitate

Semnarea Tratatului de la Trianon, a însemnat încheierea procesului de recunoaștere internațională a frontierelor României întregite

Semnarea tratatului cu Ungaria de 16 națiuni aliate în Primul Război Mondial, la Trianon, a fost întâmpinată, în Parlamentul din Budapesta, cu formula Nem, nem, soha! (Nu, nu, niciodată!). 

Suntem departe de o reconciliere pe această temă, astăzi, nici măcar în spațiul cercetării istorice comune , semn că Trianonul, văzut ca o dramă în Ungaria, rămâne cea mai bună dovadă a neînțelegerii celor întâmplate în anii monarhiei duale (1867-1918), când maghiarii au ignorat dorința de libertate a popoarelor imperiului ale căror drepturi sociale, politice și religioase le-au îngrădit, consemnează publicația http://presamil.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-trianon.

În Transilvania, în momentul istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, armata română se afla în sud-estul Transilvaniei, pe o linie de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918.

Trupele române, potrivit Instrucţiunilor Marelui Cartier General, aveau sarcina de a asigura liniştea, avutul şi vieţile locuitorilor, indiferent de naţionalitate.

În colaborare cu Consiliile şi gărzile româneşti, cu Consiliul Dirigent, s-au luat măsuri severe pentru înlăturarea cazurilor de jaf; au fost dezarmate bandele izolate maghiare şi secuieşti. La mijlocul lunii decembrie 1918, trupele din Transilvania au primit ordin să înainteze, Aliaţii dându-şi consimţământul pentru depăşirea liniei Mureşului.

În decursul anului 1919, armata română a făcut eforturi importante pentru asigurarea fiinţei statului naţional român, rezultat al voinţei liber exprimate a tuturor românilor din provinciile istorice.Rusia bolșevică nu a fost parte a sistemului versaillez, așa încât dificultățile create de sovietici pe noua frontieră estică, pe Nistru, vor continua în întreaga perioadă interbelică, în pofida eforturilor diplomației românești de normalizare a raporturilor cu vecinul de la Răsărit.

În zona Hotinului, armata română a avut de înfruntat acţiuni ale unor detaşamente sovietice (generalul Stan Poetaş, comnadantul Brigăzii 17 Infanterie, este ucis de elemente comuniste în apropiere de Atachi, în ianuarie 1919), iar în vest s-a confruntat cu pericolul proclamării, în martie 1919, la Budapesta, a Republicii Sovietice Ungare, România găsindu-se în situaţia de fi prinsă între două regimuri bolşevice, unul la vest, altul la est, a căror acţiune conjugată putea pune în pericol existenţa noului stat român.

Noua republică sovietică din inima Europei i-a îngrijorat îndestul pe aliați prin rapiditatea extinderii flagelului bolșevic. În noaptea de 15/16 aprilie 1919, după ce tratativele dintre aliați și regimul lui Bela Kun eșuaseră, armata ungară a trecut la atac în zona Munților Apuseni.

Șase divizii românești de infanterie și trei brigăzi de cavalerie, experimentate în război, aproximativ 64.000 de soldați, s-au aflat în fața celor 60.000 de ostași maghiari. În numai cinci zile de lupte, Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta au fost ocupate de armata română, care și-a stabilit ca aliniament natural râul Tisa, cu acordul Comandamentului Armatei aliate de Orient.

Aceasta a nemulțumit Înaltul Comandament ungar, care a decis  trecerea Tisei în mai multe sectoare, în eventualitatea unei joncțiuni cu trupele bolșevice din Ucraina, care ar fi urmat să prindă armata română ca într-un clește.

Asigurarea controlului Tisei, un obstacol natural major, a fost socotit de conducerea Marelui Cartier General ca fiind modalitatea cea mai eficientă de a împiedica eventualele atacuri ale armatei bolșevice maghiare. Era evident – nu doar din informațiile obținute, ci și din acțiunile belicoase anterioare, inclusiv în zona cehoslovacă, devastată de război – că menținerea aliniamentului Tisei era o garanție până la dezarmarea completă a trupelor maghiare, așa cum comandamentul român ceruse în repetate rânduri.

Establishment-ul militar francez a înțeles mult mai bine decât politicienii francezi (în speță, Georges Clemenceau, prim-ministrul francez, care a insistat pentru revenirea armatei române pe un aliniament anterior, Satu Mare-Oradea-Arad) că stabilitatea politică și militară în acest sector european este imposibilă fără sprijinul militar al armatei române.

Mareșalul Ferdinand Foch a sintetizat excelent situația, într-un memoriu adresat Conferinței Păcii: Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar și pentru a evita compromiterea activității Antantei în Europa orientală, este important să se subordoneze retragerea forțelor românești la este de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistițiului din 13 noiembrie, adică a i se impune o demobilizare imediată, reducerea armatei sale la șase divizii pe picior de pace și repartizarea acestor divizii pe teritoriul ei, astfel încât să fie exclusă orice amenințare de ofensivă împotriva vecinilor ei.

La 2 iulie 1919, Comandamentul ungar dădea un „ultimatum” armatei române, cerând să înceapă, la 4 iulie, retragerea pe așa-numita „linie Clemenceau”, însă Marele Cartier General român a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania rămânerea pe aliniamentul Tisei, în așteptarea altor instrucțiuni din Paris.

Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art.27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.

Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920

Julier Ferenc, șeful Marelui Cartier General ungar, nota, la 5 iulie 1919, după instalarea lui în această funcție, că indiferent dacă românii evacuează sau nu teritoriul de la est de Tisa, intenția comandamentului armatei este de a trece Tisa cu grosul armatei și a înainta până la linia de demarcație ce ni s-a impus.

În egală măsură, scria generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, nu ne-am îndoit nicio clipă că ne vor ataca ungurii.

Este de semnalat, de altfel, potrivit memoriilor fostului președinte al primei republici democratice maghiare după destrămarea monarhiei austro-ungare, Karoly Mihaly, că românii au beneficiat de planul de luptă al bolșevicilor maghiari, divulgat chiar de șeful Statului Major al Armatei Roșii forțelor contrarevoluționare maghiare.

Raportul de forțe între armata română și cea maghiară pe frontul Tisei era de 1,5 la 1, bolșevicii unguri beneficiind de 60.000 de militari, 107 batalioane de infanterie și 60 de baterii de artilerie, în vreme ce armata română dispunea de 90.000 de militari, 92 de batalioane de infanterie și 80 de baterii de artilerie. Aveam o superioritate evidentă în privința escadroanelor de cavalerie, 58 românești în raport cu numai nouă maghiare.

În plus, armata română, eficient organizată și condusă, după experiența anilor 1917 și 1918, se opunea unei armate constituite după principiile bolșevice impuse de Lev Troțki, în Rusia, potrivit cărora comandanții sunt aleși de sovietul soldaților iar gradele militare sunt desființate, comandanții proveniți din vechea armată fiind asistați de locțiitori politici meniță să verifice în ce măsură aceștia îndeplinesc ordinele primite.

Este interesant de subliniat că, în perspectiva confruntării cu armata română, liderii militari unguri au decis revenirea la principiile organizării militare anterioare: au eliminat comisarii politici de la unități, lăsându-i numai la nivel de corp de armată, au reimpus comandanții, fără votul soldaților, care și-au recăpătat gradele militare, și au recrutat militari cu experiență de pe frontul cehoslovac, dar și din rândul populației cu vârsta cuprinsă între 18 și 46 de ani.

La 20 iulie 1919, după o puternică pregătire de artilerie, armata maghiară a început ofensiva pe direcția principală Szolnok, cu alte două acțiuni secundare de flanc. Alegerea direcției principale de ofensivă spre Oradea corespundea obiectivului strategic stabilit – cucerirea Transilvaniei – și permitea o dezvoltare favorabilă, întrucât atacul se petrecea chiar la joncțiunea celor două grupuri române (Nord și Sud) și la distanțe mari de forțele franco-sârbe (peste 100 km) și forțele cehoslovace (peste 200 km).

Sub presiunea acestui atac puternic, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive. Două regimente maghiare au reușit să treacă Tisa și să stabilească, dincolo de râu, un cap de pod. În aceste condiții, Marele Cartier General român a decis să treacă la ofensivă peste Tisa, pe direcția principală Szolnok-Budapesta.

Din 27 iulie, atunci când primele trupe reușesc să treacă Tisa și să se consolideze pe malul drept, armata română s-a aflat permanent în ofensivă, pe direcția capitalei Budapesta, mai bine de 100 km.

Până la 2 august 1919, apărarea forţelor maghiare a fost dezorganizată, astfel că majoritatea diviziilor române au reușit să treacă la vest de aliniamentul râului Tisa. Corpul 1 armată ungar a fost scos din luptă de Brigada 4 Roșiori, iar comandamentul lui s-a predat.

La 3 august, primele unități militare românești din Brigada 4 Roșiori, conduse de generalul Gheorghe Rusescu, au intrat în Budapesta fără luptă. Acesta rămâne un episod controversat al campaniei din Ungaria asupra căruia merită să insistăm.

La bariera de est a orașului, cele trei escadroane din brigada comandată de generalul Gheorghe Rusescu (alte cinci fuseseră trimise, așa cum i s-a cerut, spre Kecskemet, Rusescu păstrându-și pentru propria acțiune trei), însoțite de două grupe de mitraliere și o secție de artilerie călăreață, au fost întâmpinate de o delegație a noului guvern (guvernul bolșevic al lui Bela Kun fusese înlocuit de un altul condus de Peidl Gyula), care au cerut ca militarii români să nu intre în oraș.

Sub amenințarea artileriei proprii, generalul Rusescu le-a impus condițiile sale: intrarea până la ora 20,30, altminteri orașul este bombardat, evacuarea cazarmei „Arhiducele Joseph”, numită „Lenin” de bolșevici, armata română promițând să mențină ordinea în Budapesta.

Neștiind exact forțele pe care se întemeiază generalul român, oficialii maghiari au acceptat și, în felul acesta, Gheorghe Rusescu a rămas în istorie prin curajul cu care a impus intrarea primelor trupe române în Budapesta. Era, de altminteri, singura capitală inamică ocupată de un stat al Antantei prin acțiune militară directă în cursul sau ca urmare a Primului Război Mondial.

Acțiunea lui Rusescu l-a iritat teribil pe comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalul Gh. Mărdărescu, socotind că l-a lipsit, în acest fel, de gloria care i se cuvenea (la 4 august, Mărdărescu împlinea 53 de ani și i se suflase cadoul mult așteptat!).

Mărdărescu a invocat, atunci când l-a pedepsit pe Rusescu pentru indisciplină, că, prin acțiunea sa temerară, ar fi pus în pericol desfășurarea în bune condiții a ofensivei române (subliniind că cei 7.000 de bolșevici din Budapesta, organizați în trei regimente, dezarmați abia a doua zi, 4 august, de Divizia 1 Vânători, ar fi putut crea „o situație mai mult decât neplăcută”).

De altminteri, nu doar că generalul Rusescu nu a fost decorat, așa cum ar fi meritat, dar în memoriile sale („Dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”), generalul Mărdărescu nici măcar nu-i pomenește numele, amintind însă cum locotenent-colonelul adjutant Athanasescu a remediat „greșeala regretabilă” prin tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet (adică acolo unde ar fi trebuit să acționeze Rusescu!).

A doua zi, la 4 august, au intrat în Budapesta şi trupele Diviziei 1 Vânători, care au dat onorul comandantului trupelor române din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, care devenea și comandant suprem al trupelor române de ocupație, pe bulevardul Andrassy (cea mai frumoasă arteră de comunicație a capitalei ungare). În blocul de defilare s-au regăsit militarii din Regimentul 4 Vânători, un divizion din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 Roşiori.

Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei, dar ani la rândul Societatea „Apărătorii Patriei”, condusă de generalul Traian Moșoiu, căruia i se încredințase guvernarea militară a Budapestei și a teritoriilor ungare ocupate la vest de Tisa, a comemorat ocuparea capitalei maghiare la 3 august, ceea ce arată că data însușită de contemporani era aceea care se lega, implicit, de numele generalului Gh. Rusescu.

Acțiunea militară împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun a uimit prin rapiditate și eficiență, prin concepția operativă, logistică și modul de cooperare interarme care a funcționat ireproșabil.

Posibilitatea de a ajunge rapid în Budapesta a contribuit la moralul excelent al luptătorilor, iar militarii români au dovedit o admirabilă capacitate de organizare a serviciilor publice, dezorganizate de lupte, din capitala maghiară, sprijinind populația afectată de război, prin asigurarea regulată a mijloacelor de subzistență în întreaga perioadă în care armata română a controlat orașul.

Pentru a vedea dimensiunea sprijinului oferit, este suficient să amintim că numai forțele de sub comanda generalului Traian Moșoiu (din zona sud) trimiteau  zilnic spre Budapesta, din depozitele proprii de subzistență destinate armatei române, 30 de vagoane de grâu și 10 vagoane cu legume. Din stocul armatei române un important număr de cai (deveniți improprii serviciului militar) au fost cedați pentru a fi tăiați în abatoare și a asigura hrana populației.

S-au luat măsuri pentru constituirea armatei naționale ungare și pentru reînființarea și reorganizarea jandarmeriei ungare, iar de la începutul lunii noiembrie 1919, armata română a început retragerea din Ungaria, în două etape, Budapesta fiind preluată de Misiunea Militară Interaliată și autoritățile maghiare. La 19 noiembrie 1919, primele unități românești au trecut la est de Tisa, prin punctele special amenajate la Szolnok și Tokaj.

Prin eforturile sale, armata română a pus capăt efemerului regim bolşevic ungar al lui Bela Kun şi a făcut cu succes faţă, în cooperare cu trupele franceze, atacurilor trupelor sovietice în Basarabia, pe Nistru (în zona Tighinei).

Tratatele de Pace din 1919-1920 au oferit o consacrare internaţională a ceea ce românii înşişi, uniţi în voinţa lor, doriseră şi făcuseră, iar aliaţii nu s-au putut eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de România, efortul militar depus în anii 1916-1917 de armata română și apărarea Europei în fața bolșevismului maghiar fiind argumente puternice în favoarea deciziilor luate la Conferinţa păcii.

Să nu scriem despre Trianon?

Foto: Delegația Ungariei la Trianon

De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 ) a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918).

De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 ) (1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). 

Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.)

Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională.

Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene.

Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun?

S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară?

Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság, (I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”.

Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni.

Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiau edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice.

Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.)

Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta.

Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă.

Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient.

La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”.

Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea.

Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

Articol aparut initial aici

AUTORUL: Gáspár Miklós Tamás (foto) – născut la Cluj în 28 noiembrie 1948, d.15.o1.2023, a fost un filozof și om politic maghiar.

Dupa studii de filologie clasica si filosofie la Bucuresti si Cluj, incepind cu 1972 a fost redactor la un saptaminal literar din Cluj. După ce a fost retrogradat din pozitia de redactor la cea de corector, dupa ce, din 1974, i s-a interzis – cu citeva rare exceptii – sa mai publice si a inceput sa fie harțuit de Securitate, a parasit Romania. Din 1979 a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, fiind concediat in 1981 pentru scrierile sale clandestine si proteste ilegale.

A fost unul dintre liderii disidenței maghiare. Ales deputat in 1989, va parasi viata politica in 1994 si partidul liberal in 1999. Incepind cu 1991 a fost director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Stiinte. A tinut cursuri si a facut cercetari la universitatile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Wissenschaftskolleg din Berlin, Georgetown, Yale, New School for Social Research, Collegium Budapest etc.

Carti: A teória esélyei [Sansele teoriei, Bucuresti/Cluj, 1975], Descartes a módszerrol [Descartes despre metoda, Bucuresti/Cluj, 1977, ed. a II-a: Cluj, 2002], A szem és a kéz [Ochiul si mina (samizdat), Budapesta, 1983, Geneva, 1985], Idola tribus [in maghiara: Paris, 1989, trad. fr. Paris, 1991], Másvilág [Cealalta lume, Budapesta, 1994], Törzsi fogalmak [Idolii tribului, vol. I si II, Budapesta, 1999; partial tradusa in limba romana: Cluj, 2001],

A helyzet [Situatia, Budapesta, 2002]. A publicat numeroase eseuri, studii si articole in periodice si antologii; scrierile sale au fost traduse in 14 limbi. De asemenea, publica in mod regulat articole de comentariu politic in marile cotidiene maghiare. Din 2003, G. M. Tamás a fost vicepresedinte al ATTAC Ungaria.