ZIUA DE 7 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 7 februarie în istoria noastră

1510: S-a încheiat la Iași, Tratatul de pace între domnul Moldovei, Bogdan al III-lea și regele Poloniei, Sigismund I cel Bătrân. Documentul a fost semnat din partea Moldovei de către logofătul Tăutu, pârcălabul de Roman, Isac și boierii Ivancin și Petrică. Tratatul a fost ratificat la 20 martie 1510, la Cracovia, de conducătorii celor două țări, Bogdan al III-lea și Sigismund I cel Bătrân. Ambele părți s-au obligat să nu intre în coaliții ostile și să facă schimb de informații referitoare la dislocarea trupelor otomane. Bogdan nu trebuia în nici un fel de condiții să acorde ajutor sultanului sau să treacă de partea lui. În caz de mare pericol din partea Imperiului Otoman, Sigismund garanta domnului moldovean adăpost și ajutor.

Voievodul Bogdan al III-lea, poreclit „Chiorul” sau „cel Orb” (n.1479- d.1517), a domnit în Moldova din 1504 până în 1517. 

Era fiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt și a dus mai departe moştenirea lăsată de ilustrul său părinte, chiar dacă domnia sa a fost una zbuciumată şi nu foarte lungă.

Când Ştefan Vodă, tatăl său, a trecut la cele veşnice, Bogdan avea 25 de ani.

Cronicarul Grigore Ureche l-a numit pe Bogdan al III-lea „cel Orb şi Grozav”, bazându-se pe unele scrieri  ale cronicarilor poloni. Supranumele de „cel orb” i s-a tras, se spune, de la pierderea unui ochi într-o bătălie purtată în Codrii Cosminului, la 1497, când armata lui Ştefan cel Mare a obţinut o strălucită victorie contra „Federaţiei celor două Naţiuni” (regatul polonez şi ducatul lituanian).

Chiar dacă a trebuit să plătească un tribut de două ori mai mare către Imperiul Otoman – comparativ cu suma pe care o plătise Ştefan, tatăl său – important este că Bogdan al III-lea „cel Orb” a reuşit să păstreze independenţa Ţării Moldovei.

1741(7/18):  A apărut “Marele Hrisov al lui Constantin Mavrocordat” (Constituția), care stabilea o serie de reforme fiscale si administrative in Țara Românească.

Textul a fost publicat in ziarul “Mercure de France”, în luna iulie 1742.

Foto: Constantin Mavrocordat, domn al Munteniei, domn al Moldovei

Hrisovul domnesc,   prevedea un vast program de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ şi juridic. Domnul a acordat o mare importanţă acestui act, cunoscut străinătăţii sub titlul de “Constituţie”.

Scopul urmărit era de a-l prezenta pe domn în plan internaţional în calitate de promotor de reforme, adică de prinţ luminat. Dar după promulgarea hrisovului în 7 februarie 1741, domnul nu s-a folosit de răgazul care a intervenit pentru a-l aplica în practică.

În septembrie 1741, Constantin Mavrocordat a fost transferat de Poartă în Ţara Moldovei, unde încearcă să pună în aplicare prevederile “Constituţiei” sale. Prima reformă înfăptuită de el a fost cea fiscală, care prevedea desfiinţarea impozitului pe vite mari cornute – a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai), fixarea plăţii birului în patru sferturi pe an.

În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform averii fiecărei familii. Cei care dispuneau de avere mai mare plăteau mai mult. Rezultatele bune ale reformei fiscale au degradat pe parcurs din cauza impunerii dărilor tot mai mari către Poartă, fapt ce a impus domnitorul să renunțe la o parte din reforme.

Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor sociale. În anul 1741 Constantin Mavrocordat i-a repartizat pe boierii dregători după trei ranguri – mare, mijlociu şi mic. Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului. Leafa reprezenta o anumită cotă-parte din suma impozitelor de stat acumulate.

În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii ş.a., majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale, şi exercita funcţii poliţieneşti.

Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor.

În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi judiciare. Aceştia, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.

Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat fiind desemnaţi judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din vistierie.

 Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia despre activitatea lor. Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când marele căpitan de Soroca trimisese domnului o adresare în limba greacă, acesta i-a reproşat: “Să-ţ cauţi logofătul să ne scrii rumâneşte. Să nu ne mai scrii greceşte”.

În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi.

Constantin Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.

Reformele din perioada domniei lui în Moldova din anii 1741-1743 n-au vizat problema situaţiei juridice a ţăranilor şerbi. Dar, după ce este numit din nou de Poartă domn al Munteniei (1744-1748), domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de eliberare din şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate ţăranilor să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se cu suma de 10 taleri pe cap. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi în Moldova, în timpul aflării sale la domnie în anii 1748-1749.

1777: S-a născut, la Golești, în Arges, cărturarul și memorialistul român Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti), ispravnic, hatman, mare logofăt în Muntenia; (d. 5 octombrie 1830, București, Țara Românească).

A fost fiul marelui ban Radu Golescu, din Țara Românească, și al Zoiței Florescu și tatăl celor patru „fraţi Goleşti” (Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Radu), patrioți români care au avut un rol important în desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 şi a celorlalte evenimente politice din istoria românească a secolului al XIX-lea.

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, iluștri profesori eleniști.

Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.

În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”.

Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830. Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826.

În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae – într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză.

Lucrarea sa „Însemnare a călătoriei mele făcută în 1824, 1825, 1826” reprezintă, în literatura română, primul jurnal de călătorie tipărit.

În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828.

A fost membru fondator al „Societăţii literare” (1827), alături de Ion Heliade Rădulescu și a contribuit la apariţia „Curierului românesc”, prima gazetă în limba română cu apariţie constantă şi îndelungată, publicată în Ţara Românească între anii 1829 – 1859, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu.

Dinicu Golescu a luptat pentru dezvoltarea învățământului românesc, propunând în programul „Societății Literare” fondată la Golești în anul 1827 împreună cu programul Societății Literare fondată la Golești în anul 1827 împreună cu Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățâneanu, următoarele scopuri în domeniul învățământului:

1. Transformarea școlii de la Sf. Sava în colegiu și crearea unei școli asemănătoare la Craiova.
2. Înființarea de școli normale în reședințele de județ.
3. Crearea școlilor primare în fiecare sat.

Influența exercitată de Dinicu Golescu asupra concepțiilor școlare și pedagogice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut un caracter pozitiv. Prevederile Programului Societății Literare privind dezvoltarea învățământului au fost preluate și dezvoltate în programul general al revoluției de la 1848 din Țara Românească, care a înscris la punctul 16 „Instrucție egală și întreagă pentru tot românul de amândouă sexele” și își propunea un sistem de învățământ național complet pe trei grade, general, gratuit și obligatoriu.

Ideile pedagogice ale lui Dinicu Golescu au îmbogățit patrimoniul cultural al poporului român, confirmând astfel pe deplin previziunea cuprinsă în necrologul rostit de Ion Heliade Rădulescu, la moartea lui Dinicu Golescu: „Numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă din dânsa”.

 1824 : La Chişinău este deschisă prima şcoală lancasteriană din Basarabia ţaristă. Reorganizată mai tîrziu, că s-a numit Şcoala parohială nr.1. 

Sistemul de învăţământ lancasterian poartă numele pedagogului englez Joseph Lancaster (1771-1838), care învăţa fără plată copiii săraci. Fiind susţinut de Korston şi Fox, fondatorii British and foreign Society for educaţion instituie prima şcoală normală, după sistemul învăţământului reciproc, care ulterior a căpătat o largă răspândire în Europa. Sistemul de învăţământ lancasterian este original prin faptul că metodele de instruire nu poartă un caracter pur religios. Predarea religiei se limita la citirea Bibliei, fără comentarii, iar în şcoli erau primiţi elevi de diferite confesiuni religioase.

Şcolile lancasteriene din Basarabia erau subordonate Administraţiei Eparhiale de Chişinău şi Hotin, care numea pedagogi din rândul seminariştilor, preventiv pregătiţi pentru acest lucru. Administrarea directă era efectuată de protectorii locali şi de şefii de poliţie, în afară de şcolile din Chişinău şi din Bender, care erau sub supravegherea directă a Administraţiei Eparhiale.

În aceste şcoli erau primiţi copii din toate categoriile sociale. Ei învăţau să citească şi să scrie şi primele 4 reguli aritmetice, în baza dispoziţiei editate în 1823 de Departamentul Învăţământului Public. Elevii claselor superiore studiau o data în săptămână Katehizisul 

În Basarabia, şcolile lancasteriene au fost introduse la iniţiativa şi la dorinţa lui Alexandru I, care, în urma vizitei sale din 1818 în noua provincie, a dispus, prin secretatul său de stat contele I.A. Capo d’Istria, să se facă toate pregătirile necesare pentru a institui în Basarabia astfel de şcoli.  

1837: S-a născut în satul Costâna-Todirești , județul Suceava, poetul român bucovinean Vasile Bumbac, luptător neînfricat pentru drepturile românilor din Bucovina,  (d. 27 februarie 1918, Suceava).

 A urmat cursurile gimnaziale la Cernăuți, unde l-a întâlnit pe Mihai Eminescu cu care a legat o trainică prietenie.

A terminat studiile gimnaziale la Blaj, loc „de unde a răsărit soarele românismului”, iar după examenul de bacalaureat se întoarce la Cernăuți.În perioada 1864- 1874 a fost trimis bursier la Viena, unde a studiat filosofia. Aici, Vasile Bumbac frecventează pe lângă cursurile facultății și Societatea Studenților români din capitale Austriei, „România Jună”, făcând parte o perioadă din Comitetul de conducere, o perioadă primind și mandat de președinte al acestei societăți de cultură.

În anul 1874 se întoarce în ținutul Bucovinei, la Suceava, fiind numit profesor de limbi clasice și limba română la Gimnaziul din Suceava.. În anuarul liceului din Suceava pe anul școlar 1876/1877, ,,Programm des griech.-orient. Ober-Gymnasiums in Suczawa”, figurează numele a 17 profesori. între care se găsea și cel al lui Vasile Bumbac, care preda română, greacă și latină.  

A publicat în revistele și ziarele locale din Cernăuți, Pesta și Viena și a legat prietenii în regarul României cu nume mari ale culturii românești între care s-au numărat Vasile Alecsandri și Bogdan Petriceicu Hașdeu.

A scris poezii inspirate din mediul arhaic țărănesc și din natură dintre care unele au fost puse pe note de compozitorii Ciprian porumbescu,Tudor Flondor, Constantin Mandicevschi etc. A scris și fabule, poeme istorice, ode și a versificat legende popular. De asemenea, a tradus din Horațiu și Vergiliu, a publicat însemnări de călătorie și a pledat pentru păstrarea limbii române în fața poluării acesteia cu barbarisme.

Scriind în limba română, într- vreme în care germana era limbă oficială în Bucovina ocupată de Austria, Vasile Bumbac a aminitit neîncetat de măreața istorie a românilor din toate provinciile, cu precădere de cea a Moldovei și a voievozilor ei, și a promovat ideea că spiritul românesc este unic, indiferent de stăpânirea sub care se află românii.

 1862: S-a născut poeta şi traducătoarea Maria Cunţan; (m. 1935). 

A debutat în 1891 în revista Tribuna. În același an publică proză în revista „Foaia ilustrată”.

Între 1895-1900 publică în revistele „Vatra”, „Famila”, „Dochia”, „Revista ilustrată”, „Telegraful român”, „Tribuna”, „Tribuna poporului” etc., iar în 1901 începe să colaboreze și la revistele „Convorbiri literare” și „Semănătorul”.

În 1905 obține premiul revistei „Luceafărul” pentru poezia „Asfințit” .

 Folosea uneori pseudonimele  Liliac și Rim.

Este activă în „Societatea scriitorilor români” și este apreciată de Titu Maiorescu, Radu Gyr, Garabet Ibrăileanu etc.

În 1915 se mută la București, unde locuiește la Azilul Domnița Bălașa. Se va stinge din viață pe data de 23 noiembrie 1935 la Sanatoriul Filaret.

 1869:  La Timişoara, fruntaşii politici ai românilor din Banat s-au strâns în cartierul Fabric, pentru a înfiinţa primul partid românesc de pe teritoriul de azi al României, Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, cu şase ani înaintea constituirii Partidului Naţional Liberal in vechiul Regat.

Membrii noului partid l-au ales în funcţia de preşedinte pe Alexandru Mocioni (foto), deputat în Camera Ungară a Parlamentului de la Budapesta şi au decis participarea la următoarele alegeri.

La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş. După mai bine de 12 ani de funcţionare, la conferinţa naţională de la Sibiu din 12 – 14 mai 1881, partidul bănăţean a fuzionat cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania (înfiinţat la scurt timp după partidul bănăţenilor, la 7-8 martie 1869) pentru a forma Partidul Naţional Român din Transilvania.

Programul partidului susţinea apărarea principiilor de libertate şi democraţie, lupta împotriva legilor nedrepte ale compromisului dualist, sprijinirea acţiunii pentru autonomia Transilvaniei. Se remarcă faptul că preocupările bănăţenilor nu se rezumau doar la chestiunile locale ci şi asupra tuturor românilor din Imperiul Habsburgic.

După acordul dualist austro-ungar din 1867, a fost promulgată legea naţionalităţilor, care a deschis calea pentru românii bănăţeni să se organizeze politic.

La conferinţa de la Timişoara din 26 ianuarie/2 februarie 1869, s-a decis înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, avându-l în frunte pe Alexandru Mocioni. Partidul s-a constituit legal 5 zile mai târziu, la 7 februarie.

La doar o lună după acest eveniment, la Sibiu, se înfiinţa Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu,  fără a avea ca scop participarea la lupta electorală din Austro-Ungaria.

După încă o lună, în 3 aprilie 1969, autorităţile interziceau activitatea celor două grupări, pe motiv că „nu există partide naţionale”.

1875: S-a născut la Stulpicani, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria/Suceava clericul Nectarie Cotlarciuc (prenumele la botez: Nicolae);

După ce a absolvit liceul la Suceava, a făcut facultatea la Cernăuți (1895–1899) și a obținut titlul de Doctor în Teologie și Filosofie.

Au urmat specializări la universitățile din Bonn, Viena, München, Würzburg. A fost profesor suplinitor de liceu la Cernăuți, a intrat în cler ca diacon al Catedralei din Cernăuți, apoi funcționar, bibliotecar și director al Bibliotecii Universității din oraș.

După moartea soției, în 1918, s-a călugărit la Mănăstirea Putna, primind numele Nectarie. În 1923 a fost ales episcop al episcopiei basarabene nou înființate, Cetatea Albă–Ismail, iar din 1924, arhiepiscop al Cernăuților și Mitropolit al Bucovinei, până la sfârşitul vieţii.

A fost autorul unor lucrări de drept bisericesc, filosofie, omiletică și delegat al Bisericii Ortodoxe Române la câteva congrese ale mişcării ecumenice (Stockholm – 1925; Laussane – 1927); (m. 4 iulie 1935, Cernăuți).

1875 :  În ședința parlamentului de la Budapesta, deputatul roman Gheorghe Pop de Basești  arăta necesitatea construirii unui drum de fier în ținutul Sălajului.

Pe 23 decembrie 1887 va avea loc deschiderea liniei de cale ferată Carei – Zalău.

1885: S-a născut la București, medicul Ion Nicolau, specialist în pediatrie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române; d.18 decembrie 1963, București.

A făcut studii la Facultatea de Medicină din București (1903–1909) și a urmat stadii de specializare la Paris, Londra și Lyon. A lucrat timp de 20 de ani la Institutul Cantacuzino, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Iași, profesor de clinică pediatrică la Institutul pentru Perfecționarea și Specializarea Medicilor și Farmaciștilor, bazele clinice „Emilia Irza” și Fundeni. S-a făcut remarcat cu importante cercetări privitoare la tuberculoză, reumatism, meningita cerebro-spinală, malnutriţie şi inaniţie, boli sangvine infantile.

1895: În România, comitetul de conducere al asociaţiei “Astra” decide elaborarea şi publicarea “Enciclopediei române”, sub îndrumarea lui Cornel Diaconovici, primul secretar al Asociatiei.Și-au adus contribuția la elaborarea acestei opere fundamentale, personalități ca Titu Maiorescu, Gheorghe Dima, Constantin Rădulescu-Motru, A.D. Xenopol, Ovid Densușianu sau Grigore Antipa.

Lucrarea a îndeplinit multă vreme atât ofuncție, culturală cât și una politică, în istoria poporului român.

Lucrarea a aparut în trei volume între 1898 si 1904, primul în anul 1898, al doilea în anul 1900, iar al treilea în anul 1904.

1897: S-a născut la Ploiești, soprană de operă, operetă, lied, Elena Zamora, interpretă a unui vast repertoriu de cântece românești și străine; (m. 25 iulie 1974, București).

A debutat la 17 ani, pe scena Teatrului Național din Iași, în opereta M-zelle Nitouche, avându-i parteneri de scenă pe Constantin Tănase, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și N. Niculescu-Buzău. În timpul primului război mondial a cântat răniților din spitalele de pe linia frontului, făcând parte din echipa condusă de George Enescu, alături de Maria Ventura, Zavaidoc și Fănică Luca.

Acești artiști au cântat pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani în spectacolul în care a fost decorată eroina Ecaterina Teodoroiu. Elena a jucat apoi pe scenele bucureștene în mari succese revuistice precum Di Granda, Extemporalul sau Băiat de viață.

A urmat o lungă perioadă petrecută pe scenele pariziene; a debutat pe scena teatrului Palace interpretând celebrul șlagăr La Violetera și cântecul popular românesc S-a dus cucul de pe-aici. După reîntoarcerea în țară, a devenit solistă a Operei Române din București. Au urmat un lung șir de succese pe scenele românești de operetă, comedie muzicală și de revistă. Devotată slujitoare a scenei românești, și-a publicat memoriile în anul 1964 în volumul Am slujit cântecul.

 1907: A murit, rapus de un  cancer de intestin gros, generalul român Iacob Lahovary (16 ianuarie 1846- 7 februarie 1907).

Ziarele din toată Europa au publicat lungi ferpare despre cel care fusese în ultimii trei ani, în calitate de ministru de Externe, unul dintre cei mai abili diplomaţi de pe continent.

A fost ministru al afacerilor străine, ministru de război și șef al Marelui Stat Major. A fost fratele lui Alexandru N. Lahovari și Ion N. Lahovari.

Din anul 1891, a condus Ministerul de Război nu mai puţin de patru mandate, fiind cel care a făcut cea mai importantă reformă a armatei până în preajma Primului Război Mondial.

Între 1885-1886, colonelul Iacob Lahovari a condus Depozitul Științific de Război, care în 1859 s-a numit Secția a 2-a în Corpul de Stat Major General, iar din 1868 – Depozit Științific de Război.

Din 1895 acesta a fost redenumit ca Institut Geografic al Armatei, din 1910 – Serviciul Geografic al Armatei.

 Generalul a fost un vizionar şi, în ciuda relaţiilor strânse pe care le avea România cu Austro- Ungaria în acea vreme, a avut curajul să elaboreze în secret un plan de război  pentru eliberarea Transilvaniei.

1915: S-a născut  (în com. Tocileni, județul Botoșani) Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu, al cincelea patriarh ales al Bisericii ortodoxe Române (din  noiembrie 1986 până la decesul său la  30 iulie 2007 in  București). A urmat vreme de un an cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, pe care le-a continuat apoi la Mănăstirea Cernica.

A fost tuns în monahism în 1935 la Mănăstirea Bistrița, Neamț, sub numele de Teoctist, după care a fost, succesiv, diacon la Patriarhia Română, arhimandrit la Iași. La începutul anului 1947 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a retras rangul de arhimandrit, din cauza poziției sale procomuniste.

Sprijinit de autoritățile comuniste, și-a continuat ascensiunea: vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor, episcop-vicar patriarhal, cu titlul de Botoșăneanul, secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București, episcop al Episcopiei Aradului, episcop de Detroit, SUA, arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei, arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei.

În 1986 a fost ales, în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc, Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării.

A fostmembru de onoare al Academiei Române (din 17 decembrie 1999).

1929: Este promulgată legea pentru stabilizarea monetară privind devalorizarea leului în România. Se realizeaza convertbilitatea leului la bursa libera a devizelor pe baza cererii si a ofertei (care fusese suspendata oficial la 14 iulie 1917), iar Bancii Nationale a Romaniei i se reconfirma privilegiul de emisiune monetara. BNR era obligată să asigure, în proproție de 35%, acoperirea angajamentelor sale la vedere în aur sau în valute-aur. Capitalul băncii creștea la 600 milioane lei, participarea statului reducându-se la 10%.Aplicarea programului de stabilizare era supravegheată de un consilier tehnic străin, acreditat pe lângă conducerea Băncii Naționale a României, resursele financiare fiind obținute de statul român prin intermediul Împrumutului de Stabilizare 7%. Legea a menținut monometalismul, a fixat leului o valoare aur de 32,258 ori mai redusă decât în 1867, greutatea în aur a etalonului fiind de numai 0,010 g față de 0,3226 g în secolul trecut. 

1929:  Romania ratifică Tratatul multilateral pentru renunțarea la război ca instrument de politică (Pactul Briand–Kellog)

1929: Încep cursurile de limbă germană la Radiodifuziunea Româna, cu predare în sistemul linguaphon.

  1931: A murit la Lugoj, Timiș, compozitorul Ion Vidu, dirijor şi folclorist de renume; (n. 17/29 decembrie 1863, la Mânerău–Bocsig, Arad ).

1932: S-a născut Ion Acsan, poet şi traducător (a tălmăcit, uneori integral şi pentru prima oară în limba română, din Homer, Hesiod, Seneca, Terenţiu, din lirica japoneză, a Egiptului faraonic, ca şi din literaturile europene moderne); (m. 2013).

1932: S-a născut la Iași, criticul de artă Dan Hăulică,eseist literar și unul dintre cei mai activi mesageri ai culturii româneşti peste hotare. A fost  redactor-şef pentru o lungă perioadă de timp al revistei de literatură universală „Secolul XX”, membru corespondent al Academiei Române din 1993; (m.   17 august 2014 la vârsta de 82 de ani) .

A fost președinte al AICA (asociația internațională a criticilor de artă), ales în 1981, iar în 2012 era președinte de onoare al aceleiași asociații și președinte al CAMERA (consiliul mondial pentru editarea și cercetarea artei), ales în 1986. 

La data de 31 iulie 1990 Dan Hăulică a fost numit  ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO. 

1935: Celebrul cuplu de comici Stroe si Vasilache, prezintă în premieră “Bing Bang” – primul film sonor realizat la București cu o aparatură construită de inginerul român Argani.

Cuplul de actori „Stroe si Vasilache” a fost unul dintre cele mai indrãgite cupluri umoristice, inscris cu litere de aur in istoria Teatrului de Revistã si a Revistei romanesti, format din actorii N. Stroe (05.05.1905-24.06.1990) și Vasile Vasilache (26.10.1907-04.04.1944). 

Si-au legat NUMELE de scenã si notorietatea de prima emisiune „Ora veselã” care s-a transmis la Radio București pe data de 9 ianuarie 1929. In fiecare duminicã la ora 14.30, cei doi se auzeau la Radio Bucuresti in celebra `Ora Veselã` cu refrenul: „Alo, alo, aici e radio / Stroe si Vasilache, lache, lache…” 

Dupã ce s-au cunoscut la Grãdina Volta-Buzești, N.Stroe si Vasile Vasilache, au devenit prieteni de nedespãrţit, iar in anii ’30 si panã in 1944, celebrul si popularul cuplu `Stroe si Vasilache` a fost cel mai iubit cuplu umoristic interbelic. Puţini sunt aceia care stiu cã cei doi au jucat si au realizat (scenariu, regie) si un film – printre cele mai vechi pãstrate in intregime, cu scenariu original: 
„Bing Bang” (1934), film sonor si primul film muzical romanesc.Apoi, in 1935, au mai realizat si filmul „Ora veselã”. 

Au jucat la Teatrul Alhambra si in spectacolele de revistã ale Companiei Cãrãbus – Constantin Tãnase in Bucuresti. Au fost invitaţi la Paris, la Radio France, la Istanbul, Beirut, Tel Aviv, Alexandria – Egipt (si la curtea regelui Faruk) alãturi de marele Constantin Tãnase. 
Au scris nenumãrate texte pentru reviste si comedii muzicale (`Acceleratul 402`, `Firfirica`, `Cavaler Gandac`, `Sãracu’ Gicã` `Apartamentul 42`, `Picollo` si altele). 

In 1940, desi actorilor Stroe si Vasilache li s-a interzis sã mai aparã impreunã pe scenã, prietenia lor stransã i-a fãcut sã continue sã scrie si sã compunã impreunã. Vasilache juca in spectacolele de la Cãrãbus si Alhambra, iar N.Stroe la Teatrul „Baraseum” – teatrul artistilor evrei. 

In 4 aprilie 1944 Vasile Vasilache (s-a nãscut pe 26 octombrie 1907, la Huși, județul Vaslui) a murit in urma unui bombardament american asupra Bucurestilor.
Dupã prematurul deces al partenerului Vasile Vasilache in anul 1944, N. Stroe a continuat singur transmiterea `live`, ani in șir, a popularei emisiuni `Ora veselã` care incepea totdeauna cu refrenul:

Alo, alo, aici e Stroe,
Și roagã sã-i dați voie,
O clipã sã vã-nveseleascã,
Sã glumeascã,
Iar cu Voi`…

N.Stroe rãmane singur, iar in 1945, infiinteazã impreunã cu Nora Piacentini si Mircea Septilici, Teatrul `Atlantic`, aflat pe strada Academiei din Bucuresti, unde, timp de patru ani joacã in nenumãrate reviste si comedii cu sala plinã. 

Infiinţeazã propria trupã de teatru prin ARIA –Agenţia Română de Impresariat Artistic cu care apare in nemeroase spectacole de `Micro-revistã`, cum le numea personal, in Bucuresti la Sala Dalles si in turnee prin toatã ţara. 

N.Stroe (Stroe Nacht) s-a nãscut pe 5 mai 1905 in comuna Rãcãciuni, județul Bacãu si a murit pe 24 iunie 1990, la Tel Aviv, Israel. Regizor, scriitor (a scris `77 de ani in 200 de pagini`, `Vasilache`, `Aplauze`) și actor de teatru si film (a jucat in `Bing Bang` -1935, `Ora Veselã` – 1936, `Toate panzele sus!` -1976), el a debutat ca figurant la Teatrul Mic, iar primul rol a fost in piesa `Azais` de Louis Verneuil, unde a jucat alãturi de Leni Caler și Ion Iancovescu. 

A semnat regia spectacolelor Companiei `Stroe-Vasilache`, Teatrului Majestic, Companiei `Stroe și Vasilache`, Teatrului `Atlantic` (4 ani de stagiune), Teatrului de Revistã `Constantin Tanãse` și ale trupelor de estradã sub conducerea personalã in cadrul A.R.I.A, Companiei `Cãrãbuș – Constantin Tãnase`, apoi a comediilor muzicale `Firfirica`, `Cavaler Gandac`, `Sãracu’ Gicã`, `Acceleratul 402`, `Cafeneaua Micã`. 

A fost cãsãtorit cu actrița Nora Piacentini și cu artista Rolanda Camin, cu care are un fiu, actor, regizor si profesor de teatru – Eugen Stroe (Nacht) și o fiicã, Dana, psiholog.

N. Stroe a fost decorat cu titlul de Artist Emerit de cãtre Petru Groza si cu Meritul Cultural Clasa I.

1949: În timpul regimului comunist, în Republica Populară Romînă sunt emise Ordinul nr. 10052/23 ianuarie 1949 și Decretul nr. 163/7 februarie 1949 privind înființarea Trupelor de Securitate.

Teohari Georgescu, ministrul de interne, afirma că lupta cu „dușmanii de clasă” era încă la început și va „crește în intensitate, căci dușmanul turbează și el va căuta și poate încă să lovească”.

Această măsură urmărea să consolideze regimul comunist și să exercite un control cvasi-total asupra societății românești. Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) – Securitatea, „brațul înarmat al partidului” (august 1948),a fost creată prin adaptarea vechii Direcții Generale a Poliției de Siguranță, prin „epurare” și completare cu „elemente”, de cele mai multe ori cu o instrucție precară, dar care se remarcau prin fidelitatea față de partid. Jandarmeria, la rândul ei a fost „democratizată” – ofițerii și subofițerii, considerați „elemente dușmănoase”, au fost „epurați”, majoritatea fiind arestați și închiși. În locul acestora, fost reangajați gradați, subofițeri și ofițeri proveniți în mare parte din diviziile de voluntari constituite din foștii prizonierii români în URSS. Dar… s-a constatat că pentru acțiunile represive de mare amploare, care vizau comunități întregi, era nevoie de forțe mult mai puternice.

Începând din octombrie 1949 au fost înființate și mai multe brigăzi teritoriale de securitate. De-a lungul perioadei comuniste trupele de securitate au fost implicate în reprimarea revoltelor țărănești, lichidarea rezistenței din munți, dar și în asigurarea pazei în penitenciare și colonii de muncă. Ulterior, misiunile de bază au fost cele de „luptă antiteroristă”, poliție politică – urmărirea și hărțuirea „elementelor dușmănoase”, racolarea de „informatori” – și paza obiectivelor industriale strategice, aeroporturilor, ambasadelor etc.

 1951: A avut loc premiera, la Bucureşti, a operetei „N-a fost nuntă mai frumoasă”, de Nicolae Kirculescu (pe libretul semnat de H. Negrin şi H. Nicolaide). Din distribuţie făceau parte Ion Dacian, Bimbo Mărculescu, Costache Antoniu, H. Nicolaide, Nae Roman, Silviu Gurău, George Groner, Silly Popescu, Maria Wauvrina, Puica Alexandrescu, Virginica Romanovski, Elena Zamora. Direcţia de scenă a fost semnată de George Teodorescu, conducerea muzicală i-a fost încredinţată reputatului dirijor Eggizio Massini, iar coregrafia maestrei Elena Penescu-Liciu.

1953:  Se autodizolvă Frontul Plugarilor, formațiune politica de stânga aliată a comuniștilor, inființată de Petru Groza, în ianuarie 1933, la Deva, şi condusă de el pe toată durata existenţei acesteia.

În 1943 a intrat în Frontul Patriotic Antihitlerist, iar în perioada postbelică şi-a desfăşurat activitatea sub tutela Partidului Comunist.

 1978: A murit la București, compozitorul, muzicologul, violonistul, scriitorul, filosoful şi profesorul Dimitrie Cuclin ; (n. 5 aprilie 1885, Galați).

După trei ani de studiu la Academia Regală de Muzică, Cuclin a obținut o bursă de la ministrul Spiru Haret, pentru studii de muzică în Franța, la Paris, unde va urma trei luni Conservatorul, dar nu va întruni numărul de voturi necesare admiterii.

Deși lucrul acesta nu implica neapărat exmatricularea, Cuclin se grăbește să plece la “Schola Cantorum” a lui Vincent d’Indy, unde va sta până în 1914. La Paris leagă prietenii cu George Enescu și Constantin Brâncuși.

Întors în țară, este mobilizat în război, pe care-l va trece refugiat la Iași și cântând în orchestra lui George Enescu. Sărăcia îl va persecuta în continuare pe tânărul compozitor până în 1919 când, după ce îl suplinise 7 luni pe Alfonso Castaldi la Conservator, va fi titularizat profesor la Academia Regală de Muzică.nde Dimitrie Cuclin devine profesor de vioară și teoria muzicii la City Conservatory of Music și la Brooklin College of Music din New York.

Se va  întoarce în aulele Conservatorului bucureștean în 1930, pentru a fi, până în 1948, un foarte iubit profesor de armonie, contrapunct și compoziție. În perioada Statului Național-Legionar Cuclin deține funcția de Director al Conservatorului, fără a fi fost vreodată legionar.

După executarea, la vârsta de 65 de ani, a doi ani de muncă silnică la Canal, compozitorul trăiește retras o viață închinată creației, dedicându-se construcției unui sistem simfonic – 20 de simfonii, dintre care unele de proporții enorme, și rescriindu-și de mai multe ori sistemul, în întregime sau pe părți. Este respectat, dar ostracizat, nefiind niciodată în juriul festivalului Enescu, al cărui prim premiant fusese.

La 90 de ani se propune primirea lui în Academie ca membru corespondent, dar se opune, însă, poetul comunist Mihai Beniuc, sub pretextul că ar merita ori să fie membru plin, ori să nu fie deloc….

Cuclin este profund dezamăgit și marcat. Are în tot acest timp relații tensionate cu Mihail Jora și Liviu Rusu. În schimb, se bucură până în clipa morții de devotamentul discipolului său, Constantin Mașala.

Moare în 7 februarie 1978, la 5 ani după soție, în urma complicațiilor  unei boli cardiace care se declanșase în timpul detenției sale la Canal.

 1982: A murit Mihail Drumeş (pseudonimul lui Mihail V. Dumitrescu), prozator şi dramaturg aromân, (n. 26 noiembrie 1901, la Ohrid, azi în Macedonia de Nord), foarte popular în perioada interbelică.

La doar 16 ani, scrie piesa istorică Pata de sânge, care ajunge să fie citită și apreciată de criticul Mihail Dragomirescu. Îşi face debutul în literatură în anul 1922, în revista Flamura, iar în 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. Absolvă în 1928 Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. În 1930 apare la Editura Cartea Românească Sfântul Părere, primul său roman publicat anterior în foileton în ziarul Dimineața, iar în 1936 publică romanul Invitaţie la vals  în Editura Vremea, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj.

Devine unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică.Principalele romane ale lui Drumeş au fost traduse în franceză, germană, spaniolă, slovacă, bulgară, turcă, fiind publicate în câteva ţări din Europa şi din America Latină.

In 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor si pensionar al acesteia. 1969, povestirea sa  istorică Iancu Jianu apare, în foileton, in ziarul „Oltul” din Slatina.

1972, ii apare in Editura Ion Creanga volumul Edison, reluat un an mai tarziu cu titlul Mari inventii. Povestiri adevarate, ed. a II-a, 1977, semnata cu pseudonimul Barbu Apelevianu.

In 1974 Editura Albatros ii publica romanul Arde Prahova. La editura Ion Creanga vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezatori. Intre anii 1978 si 1979 continua activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului romanesc. De la inceput si pana in zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, in Editura didactica si Pedagigica.

In 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca ii publica volumul 10 carti celebre repovestite de Mihail Drumes. În 1982, pe 7 februarie, scriitorul incetează din viață la Bucuresti, lăsand in manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc.

1998: Se deschide a XVII-a ediție a  Jocurilor Olimpice de iarna de la Nagano, in Japonia.

http://www.olympic.org/fr/games/past/index_fr.asp?OLGT=2&OLGY=1998 

România a participat cu o delegație de 17 sportivi (5 femei și 12 bărbați). Cel mai bun rezultat l-a obținut Eva Tofalvi care s-a clasat pe locul 11 în proba de biatlon 15 km.
Pentru a marca această olimpiadă, România a emis începînd cu 19 februarie 1998, un set de trei monede de argint. Monedele au valoarea nominală de 100 lei; aversul, care este comun, are desenat flacăra olimpică, cinci fulgi de zăpadă, stema României și deasupra, inscripția Jocurile Olimpice de iarnă Nagano 1998 iar reversul reprezintă trei sporturi: bob, schi, patina.

2005: La Iaşi a apărut pe piaţa media primul cotidian creştin din România şi primul cotidian ortodox din lume – „Lumina”.

Publicaţia şi-a propus, încă de la început, să răspândească în rândurile cititorilor  un alt gen de presă, să readucă liniştea şi echilibrul în viaţa de zi cu zi a oamenilor, să reaşeze valorile acolo unde le este locul, să promoveze şi aspectele pozitive ale lumii în care trăim.

Cotidianul a avut la început un caracter local şi regional; începând cu 26 noiembrie 2007, a început să fie difuzat şi în Bucureşti, într-un format îmbunătăţit şi sub titulatura de „Ziarul Lumina“, iar din 2008 face parte din categoria cotidienelor naţionale.

 2017: A murit Valeriu Bularca, primul sportiv român care a câștigat titlul de  campion mondial la lupte greco-romane (1961, la Yokohama); (n. 1931).

2017: A decedat la Frankfurt am Main, în Germania, actorul şi poetul Dinu Ianculescu, fost crainic al Radiodifuziunii Române. Timp de două decenii, a fost inconfundabila „voce de sâmbătă seara” a „Teleenciclopediei” (difuzată la TVR  începând cu anul  1965); S-a stabilit în Germania din 1985.

S-a ăscut la data de 24.03.1925, la București.

 Din 1944 a fost crainic la Radiodifuziune (1945-1948) și actor la Teatrul nostru,condus de Dina Cocea. A debutat ca poet în 1941, când a publicat primele sale creații în ”Universul literar”. 

A absolvit Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică în 1947, și jucat  la Teatrul Național (1947-1950), la Teatrul Mic și la Teatrul Nottara (1950-1984) din București.

Colaborează cu Televiziunea Română, la emisiunea Teleenciclopedia, unde era vocea comentatorului. Publică primul volum de poezii, ”Argintatul pește și alte poezii”, în 1970. În 1985 se stabilește în Germania, unde colaborează cu teatre și posturi de radio.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Istoriculzilei blogspot.com;
4. Istoria md.;
5. Wikipedia  
6. Mediafax.ro
7. http://www.worldwideromania.com
8. http://www.teatrultanase.ro/Istoric_Prezentare_Stroe_si_Vasilache-pfl721.html
9. Historia.ro.

Publicitate

Prof.universitar dr. Răzvan Theodorescu, vicepreședintele Academiei Române și membru de frunte al Francmasoneriei din țara noastră, a murit

Vicepreședintele Academiei Române, Răzvan Theodorescu, a încetat din viață în ziua de 6 februarie 2023, la spitalul Floreasca din București, după o luptă cu cancerul, transmite https://adevarul.ro.

Emil Răzvan Theodorescu (n. 22 mai 1939, București – d. 6 februarie 2023, București) a fost istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice, Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, Profesor la Universitatea de Arte, Membru titular al Academiei Române din 2000 (corespondent – 1993).

Într-un comunicat de presă al „Marii Loje Naționale Române”, citat de CorectNews, se spune :

„COMUNICAT DE PRESĂ

O mare Personalitate a plecat la Orientul Etern

Plângem cu imensă durere și emoție plecarea la Orientul Etern a Prea Iubitului nostru Frate Acad. Prof. Univ. Dr. Răzvan THEODORESCU, Vice-Președinte al Academiei Române, fost Ministru al Culturii și Director al Televiziunii Române.Cu mulți ani în urmă, Prea Iubitul nostru Frate Răzvan THEODORESCU a intrat ca membru eminent în străvechea noastră Obediență masonică.

Locotenent Mare Comandor din 2008, Suveran Mare Comandor de Onoare din 2012, Acad. Răzvan THEODORESCU a reprezentat, asemenea elitei intelectualității românești din secolul XIX, atașamentul de nezdruncinat al marilor intelectuali români Franc-masoni pentru credința în Dumnezeu, Patrie și lupta neobosită pentru propășirea Poporului Român.

Imensă personalitate, om de cultură, scriitor, filosof, Acad. Răzvan THEODORESCU a luptat neobosit pe toate meridianele lumii pentru a reprezenta în mod strălucit Națiunea Română. Asemenea marelui filosof francez Ernest Renan, și Răzvan THEODORESCU considera că naționalismul înseamnă iubirea Trecutului Patriei, credința în Prezentul și în Viitorul acesteia.

L-am cunoscut personal în urmă cu peste 20 de ani și o extraordinară legătură sufletească de frăție intelectuală și spirituală a fost cea care ne-a unit și ne-a întărit afecțiunea reciprocă.

Multe voci autorizate vor face elogiul acestui mare patriot și om de suflet, dar pentru Frații și Surorile care au împărtășit cu el străvechiul ideal al Francmasoneriei – Zidari speculativi – el va rămâne pentru totdeauna în mintea și în inima noastră ca o luminoasă figură! Acolo Sus, alături de Marele Arhitect al Universului – DUMNEZEU, Prea Iubite Suveran Mare Comandor Răzvan THEODORESCU, sufletul tău să se odihnească în pace și să vegheze asupra familiei tale și a poporului român!

General Bg. (r) Bartolomeu Constantin SĂVOIU

Suveran Mare Comandor Mare Maestru

Marea Lojă Națională ROMÂNĂ 1880 (M.L.N.R. 1880)”

Biografie

Răzvan Theodorescu a publicat peste 15 lucrări de istorie, artă românească și europeană și circa 600 de articole în reviste din țară și străinătate.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 12 noiembrie 1993, apoi, din 24 noiembrie 2000, membru titular al acestui înalt for ştiinţific şi cultural. Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române (din 2012), iar din 20 aprilie 2018, vicepreşedinte al Academiei Române.

Membru supleant (1967-1980) şi titular (din 1980) al Comitetului Internaţional de Istoria Artei (CINA); preşedinte al Comitetului Naţional de Istoria Artei (1980-1994); membru corespondent al Societăţii de Arheologie din Atena (din 1990); membru de onoare (din 1996) şi titular (din 2000) al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, iar în 2008 a fost desemnat ambasador al Alianței Civilizațiilor pentru România; membru de onoare al Societăţii Academice din România (din 1997); membru al Academiei de Ştiinţe din New York (din 1998); membru corespondent (din 1998) şi titular (din 2002) al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere; membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Albania (din 2006); membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Macedoniei (din 2006); Ambasador Naţional al programului ONU „Alianţa Civilizaţiilor” (din 2009) ş.a.

Distins cu Premiul „Bernier” al Institutului Franţei (1969), Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1976), Premiul revistei „Flacăra” (1987), Premiul „Herder” al Universităţii din Viena (1993), Premiul „Nicolae Iorga” al Centrului Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual (1999).

Alte distincţii: Cavaler (din 1997) şi Comandor (din 2003) al Ordinului Artelor şi Literelor al Republicii Franceze; Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Mare Ofiţer (2000); Ordinul Crucea Moldavă (2003); Cavaler al „Crucii Căzăceşti cu spade” – Ucraina (2004); Ordinul „Crucea Sf. Apostol Andrei” (2004); Cavaler al Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Mormânt – Ierusalim (2004); Medalia „A 300-a aniversare a Sankt Petersburgului” – Rusia (2004).

În 2018, academicianul Răzvan Theodorescu s-a numărat printre personalităţile răsplătite cu diplome de excelenţă în cadrul „Galei România – UNESCO” (aflată la a III-a ediţie), în semn de înaltă recunoaştere a contribuţiei remarcabile la împlinirea şi afirmarea idealurilor şi obiectivelor UNESCO.

Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (1998), al Universităţii de Arte din Cluj-Napoca (din 2001), al Universităţii de Vest din Timişoara (din 2002), al Universităţii din Craiova (din 2002), al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (din 2004), al Universităţii „Ovidiu” din Constanţa (din 2006), al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi (din 2008), al Universităţii „Valahia” din Târgovişte (din 2009), al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (din 2010), al Universităţii „Danubius” din Galaţi (din 2010), potrivit site-ului http://www.unarte.org.

A fost directorul general al Televiziunii Române în perioada 1990-1992 şi ministru al Culturii, între anii 2000-2004.S-a numărat printre prestigioşii consultanţi ştiinţifici ai uneia dintre cele mai longevive emisiuni ale Televiziunii Române, „Teleenciclopedia”.

A fost criticat pentru manipulările proferate de Televiziunea Română sub directoratul său, în legătură cu mineriada din iune 1990.

La 14 decembrie 2004 a fost numit în funcția de membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989.

În 24 octombrie 2019, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat hotărârea prin care academicianului Răzvan Theodorescu i se conferea titlul de Cetăţean de onoare al Capitalei.

La 4 mai 2022, reputatul om de cultură a fost reales vicepreşedinte al Academiei Române, la Adunarea Generală a acestui for.

POLITOLOG RUS: Declarațiile lui Lavrov împing Moldova spre Unirea cu România

Republica Moldova este următoarea țară în care riscă să se (foto),consideră ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, scrie Jurnal.md.

Lavrov consideră că Occidentul vede R.Moldova drept „următoarea Ucraina”, iar președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, este pregătită „pentru aproape orice”.

„Acum, Moldova este privită pentru acest rol. În primul rând, pentru că au putut să pună un președinte în fruntea țării prin metode destul de specifice, departe de a fi liber democratice, un președinte care vrea în NATO, are cetățenia română, este pregătită să se unească cu România și, în general, este pregătită pentru aproape orice”, a declarat Lavrov într-un interviu acordat postului de televiziune Russia 24 și RIA Novosti, răspunzând la întrebarea care dintre țările din jurul Rusiei poate urma calea Ucrainei.

Politologul rus Stanislav Belkovski consideră că recenta declaraţie a ministrului rus al afacerilor externe, Serghei Lavrov, conform căreia „Occidentul „se uită la Moldova”ca „la următoarea Ucraină” împinge realmente Republica Moldova spre Unirea cu România.

Potrivit Infotag, într-un interviu acordat portalului ucrainean „Vashchenko și Vlast” („Ващенко Власть”), Belkovski a afirmat că „aşa cum a răspuns corect preşedintele parlamentului moldovean, nu are sens să analizăm această declaraţie a lui Lavrov în context politic, deoarece indică o degradare antropologică” .

„Ministrul de externe al unui stat important nu poate vorbi astfel despre o altă ţară parteneră. Chiar dacă aşa crede, nu are dreptul să o spună cu voce tare. Desigur, Rusia ar dori să recunoască Transnistria şi să trimită acolo trupe suplimentare, dar când le vor fi eliberate mâinile pentru aceasta? De trupe au prea multă nevoie pentru fronturile ucrainene. Nu văd posibilitatea fizică de a face asta”, a spus Belkovski.

În opinia sa, „prin astfel de declaraţii, Kremlinul şi Lavrov împing Moldova departe de Rusia, către unirea cu România”.

„Totodată, nu cred că aceasta este un lucru rău. În 2004, am propus asta în planul „Belkovski-Băsescu”. Acest plan propunea să-i fie acordat Transnistriei dreptul la autodeterminare odată cu unirea României şi Moldovei. Şi acest lucru se poate întâmpla, dacă Rusia catalizează mişcarea în această direcţie prin acţiuni individuale şi declaraţii ale politicienilor pe fundalul operaţiunii militare speciale”, a conchis expertul rus.