După 105 ani de război cu lumea, a venit pentru Moscova timpul „aterizării” la realitate și al ieșirii din abis (I)

Ieșirea din abis

„A coexista cu comunismul pe aceeași planetă este imposibil. Fie se va întinde, precum cancerul, şi va distruge omenirea, fie omenirea va trebui să scape de el (dar şi atunci va avea de îndurat un îndelungat tratament pentru tumorile secundare)” (Aleksandr Soljenițîn).

După 10 luni de confruntări armate pe teritoriul Ucrainei, concluzia este evidentă: Rusia nu poate câştiga războiul pe care l-a declanșat, în sensul că a pierdut orice speranță de a atinge măcar obiectivul politic inițial al agresiunii armate, respectiv integrarea Ucrainei (cu tot cu ucraineni) în „lumea rusă”, cu forța la nevoie, subliniază diplomatul român Alexandru Dodan în publicația online https://www.contributors.ro.

Pe de altă parte, conducerea politică de la Moscova nu poate admite această evidență şi demara, în consecință, negocieri reale pentru o pace cu Ucraina, pentru că, neavând de fapt nicio legitimitate democratică, percepe orice pas înapoi ca o amenințare existențială la adresa regimului extractiv-oligarhic, leninist-kleptocratic, neo-feudal şi absolutist-despotic pe care îl patronează şi girează.

Este limpede că o pace negociată, în orice termeni ne-am putea-o imagina, va consemna o Ucraina ieșită definitiv din orbita Rusiei, democratică, cu o identitate națională masiv consolidată de război şi liberă pe destinul său, ceea ce ar constitui o atracție irezistibilă pentru rușii – slavi de Est şi ei – rămași „de cealaltă parte”, cu iluziile, așteptările, speranțele şi încrederea spulberate în mii de cioburi, laolaltă cu visul imperial al lui V. Putin de refacere a URSS sub alt nume.

Or, așa ceva V. Putin nu va accepta niciodată după ce a trecut Rubiconul vieții sale la 24 februarie 2022, indiferent de ofertele presupus subtile şi amatoristic livrate via mass media, care continuă să-i parvină de la unii lideri vest-europeni, pentru simplu, banalul şi uşor observabilul motiv că el nu are nevoie de promisiuni de „reintegrare economică cu Europa” (a avut deja această „jucărie” şi nu i-a fost de ajuns), nici de „garanții de securitate” (lăsând la o parte uriașele sale probleme interne, singurul stat din lume care poate pune Rusiei probleme reale de securitate națională şi statală este China), nici de avansuri privind „neumilirea”, care încurcă politica cu șansonetele pariziene (acest sentiment îi este complet necunoscut, el însuși formându-se într-un „corp profesional” destinat călcării în picioare şi umilirii, în deplină impunitate, a celor lipsiți de apărare), ci are nevoie să „livreze” ceea ce şi-a propus acum 10 luni: o restaurare imperială.

De aceea, cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.

La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei.

Metoda aleasă a vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august 1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.

Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea „viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie.

La rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la „metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări, răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).

Din fericire pentru Ucraina şi restul Europei, dar şi pentru restul lumii care s-a îndepărtat astfel, cel puțin temporar, de riscul unui conflict global (chiar dacă faptul nu este încă deplin conștientizat în ceea ce putem numi emisfera sudică sau „marele Sud”), au existat câteva diferențe majore între 1968 şi 2022.

În primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală (Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate), așteptând trupele de invazie exact unde trebuia.

În al doilea rând, armata ucraineană a avut la dispoziție 8 ani pentru a se pregăti de un război defensiv cu privire la care au existat puține îndoieli la Kiev că va urma, după agresiunea din 2014.

Spre deosebire de cehoslovaci, care s-au aflat singuri în fața URSS în 1968, ucrainenii au beneficiat după invadarea şi anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 de sprijin occidental, inclusiv (sau mai ales) american, care a ajutat în mod semnificativ în tranziția de la o armată de tip post-sovietic, demotivată, slab echipată şi parțial confuză identitar şi în ceea ce privește loialitățile, într-o armată națională modernă, cu sisteme de comandă şi ierarhii eficiente şi funcționale în timp real, de la nivel de front până la centru, foarte bine motivată, cu loialități indubitabile şi relativ bine echipată (cel puțin la nivel de armament ușor şi mediu).

În al treilea rând, făcând abstracție de arsenalul nuclear, Federația Rusă este astăzi, din punct de vedere militar şi demografic, o „umbră” a fostei URSS. Armata Roșie avea, în 1989, o bază demografica totală de recrutare de 285 de milioane de cetățeni; Rusia are astăzi doar 145 de milioane de cetățeni, pe o structură de vârste radical diferită (cu generațiile tinere, de unde pot proveni, teoretic, bărbații mobilizabili, mult mai reduse numeric şi cu o populație mult îmbătrânită).

În 1968, pentru invadarea Cehoslovaciei, L. Brejnev a angajat 500.000 de militari, care şi-au atins obiectivele în 48 de ore; în 2022, în încercarea de a resuscita „doctrina Brejnev” (revenirea la „suveranitatea limitată” pentru statele din componența fostei URSS şi ulterior, dacă planul i-ar fi reușit, şi pentru cele din fostul Tratat de la Varșovia), V. Putin a angajat 190.000 de militari, şi aceia cu dificultate, după desfășurarea în regiunea militară „Vest” şi Crimeea, din celelalte regiuni militare ale Rusiei, a aproape tuturor unităților militare cu oarecare valoare combativă. 

După 10 luni de război, şi în pofida mobilizării „parțiale” a 300.000 de ruși în septembrie – octombrie 2022, armata rusă nu şi-au atins niciunul dintre obiectivele principale fixate inițial şi, mai mult, a pierdut singurul mare oraș, Herson, pe care reușise să-l cucerească în primele săptămâni de război, împreună cu tot capul de pod de la vest de Nipru, de o importantă militară excepţională, şi se află în prezent în impas pe toate fronturile, ceea ce a obligat Kremlinul să ajusteze planul inițial şi să adopte decizii extrem de costisitoare şi periculoase atât în plan intern, cât şi internațional.  

Rusia nu poate câștiga războiul pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei inclusiv pentru că nu are forța militară umană capabilă să atingă țintele politice fixate de Kremlin, nici din punct de vedere numeric, nici din punct de vedere al competenței şi, nu în ultimul rând, nici din punct de vedere al motivației şi moralului.

Este deja evident că, la sol cel puțin, singurele unități militare rusești relativ eficiente sunt cele alcătuite de mercenarii Grupului Wagner condus de Evgheni Prigojin (care a fost obligat recent să-şi completeze pierderile recrutând criminali condamnați din penitenciarele Rusiei) şi „pretorienii” despotului local din Cecenia, Ramzan Kadîrov (a cărui loialitate față de Rusia este, de fapt, una 100% personală față de V. Putin; în secunda următoare în care acesta nu va mai deține puterea la Kremlin, indiferent din ce motiv, Rusia se va afla din nou în fața „problemei cecene”, de această dată de o magnitudine pe care, foarte probabil, nu o va mai putea gestiona).

Artificiul mobilizării „parțiale” decretate în Rusia a evidențiat:

(1) deficitul grav de soldați de care suferă armata rusă, ceea ce indirect confirmă pierderile mari suferite de efectivele angajate la 24 februarie 2022 împotriva Ucrainei,

(2) încrâncenarea conducerii de la Kremlin în a menține ficțiunea oficială a „operațiunii militare speciale”, respectiv de a face tot posibilul pentru a nega faptul că Rusia se află în război, mai exact într-unul de agresiune,

(3) teama regimului că o recunoaștere oficială a stării de război urmată de mobilizarea generală ar putea conduce la o explozie socială necontrolabilă, teamă justificată, având în vedere reacțiile care au urmat mobilizării „parțiale” şi efectele migraționiste ale acesteia, şi,

(4) capacitatea limitată a armatei ruse de a gestiona mobilizări de masă, fie ele şi „parțiale”, în condițiile în care baza de mobilizare a URSS nu mai există, iar corupția din ultimii 30 de ani a făcut ravagii inclusiv în sectoarele logistice şi de înzestrare ale armatei.  

Chiar şi fără o mobilizare generală, ținta presupusă a mobilizării „parțiale” de 300.000 de rezerviști, a generat deja efecte colaterale severe în Rusia. Încă dinainte de a fi fost clar dacă autoritățile civile şi militare din Rusia vor reuși să atingă această țintă, aproape 350.000 de bărbați ruși şi-au părăsit în grabă țara, 200.000 spre Kazahstan, iar restul, în părți aproape egale, spre Georgia şi Finlanda (UE). Aceștia s-au adăugat sutelor de mii care au părăsit Rusia în primele luni de război, convinși fiind că momentul mobilizării va veni şi nedorind să-şi asume vreun risc.

În condițiile în care mai puțin de un sfert dintre ruși au pașapoarte, se poate estima că alte sute de mii de bărbați ruși mobilizabili se ascund în interiorul Rusiei, la rude sau prieteni, după ce şi-au părăsit domiciliile legale şi locurile de muncă, pentru a scăpa de mobilizare. Impactul acestor fluxuri umane asupra economiei şi societății Rusiei se va resimți puternic în 2023, mai ales că mobilizarea decretată de V. Putin a lovit ca o secure în zona cea mai subțire a piramidei populației Rusiei, respectiv în generațiile născute între 1991–2000, deceniul „kleptocraţiei dezorganizate”, care au fost numeric cele mai mici din istoria țării. 

Dimensiunea foarte redusă a populației masculine, mai ales a celei de etnie rusă, din aceste grupe de vârstă reprezenta deja o amenințare majoră pentru viitorul Rusiei şi în absența unui război. Debilitarea ei suplimentară prin pierderi mari pe front, stimularea emigrației externe şi dislocării ei interne va conduce în mod previzibilă la o spirală socio-demografică descendentă ireversibilă în Rusia.

Mascarada „referendumurilor” şi „anexării” celor 4 provincii ucrainene (Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson), derulată între 30 septembrie şi 5 octombrie 2022, a reprezentat, alături de decizia privind mobilizarea „parțială”, o dovadă indirectă clară a eșecului planului militar inițial al Rusiei, eșec care a obligat Kremlinul să abandoneze „planul A” (preluarea dintr-o lovitură a întregii Ucraine) şi să se replieze pe „planul B” (anexarea așa-numitei Novorossiya şi consolidarea câștigurilor de etapă, în vederea reluării ulterioare a războiului, în condiții viitoare presupus mai favorabile Rusiei). 

Decizia Rusiei de a recurge la această „anexare” de teritorii nu a vizat pregătirea unui fals pretext „legal” pentru o viitoare utilizare a armelor nucleare împotriva Ucrainei (într-un astfel de caz, amploarea şi natura ripostei SUA n-ar avea nicio legătură cu motivațiile fanteziste ale lui V. Putin în argumentarea unei eventuale prime lovituri nucleare ruseşti, şi toată lumea la Moscova știe exact acest lucru), ci a avut dublul rol de a calma întrucâtva societatea rusă prin oferirea unui „rezultat” palpabil al primelor 7 luni de război, dar şi de a întinde din nou capcana „negocierilor” („pământ contra pace”) pentru audiențele occidentale naive sau motivate lucrativ, în condițiile în care, evident, V. Putin nu vrea să negocieze nimic cu Occidentul, dar are nevoie disperată de timp pentru refacerea şi reorganizarea armatei.   

De ce nu este interesat V. Putin să negocieze o pace cu Ucraina? Pentru că niciun autocrat din istoria imperială rusă şi (post)sovietică nu a avut parte de o deschidere de amploarea celei pe care Occidentul i-a arătat-o lui V. Putin după ce acesta a ajuns la putere (desemnat de predecesorul său) în ajunul Anului nou 2000.

 Gesturile de simpatie, prietenie şi încredere ale liderilor occidentali contemporani față de V. Putin le-au depășit chiar pe cele ale lui W. Churchill şi F. D. Roosevelt, față de I. V. Stalin, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când exista, totuși, o alianță politico-militară formalizată împotriva unui inamic comun.

Cu rare excepții, precum cea a regretatului senator american John McCain, care s-a uitat în ochii lui V. Putin şi a văzut ceea ce era foarte uşor de văzut – „trei litere, un K, un G şi un B” – majoritatea liderilor politici occidentali au văzut la V. Putin orice altceva decât ceea ce acesta este de fapt: un „prieten”, un „aliat”, un „partener de afaceri”, un „patriot rus”, un om „de încredere” etc. etc.

Practic, V. Putin a obținut aproape tot ce şi-a dorit de la liderii occidentali în cei peste 20 de ani de relații „amicale” cu aceștia:

–poziționarea Rusiei ca furnizor principal de energie al UE, pe poziții dominante, cu obținerea unei adicții a Germaniei de energia ieftină din Rusia; construirea gazoductelor North Stream 1 şi 2;

–accesul aproape nerestricționat la elitele politice occidentale; accesul, de asemenea aproape nerestricționat, la piețele financiar-bancare şi de capital ale democrațiilor occidentale (National Crime Agency din UK a estimat, doar pentru acest stat, un influx anual minim de 100 de miliarde de euro „bani negri” din Rusia, înainte de război);

-accesul rapid al membrilor oligarhiei ruse apropiați de Kremlin la cetățenia sau rezidența statelor occidentale;

– închiderea ochilor la lungul șir de abuzuri flagrante împotriva criticilor şi oponenților politici interni, majoritatea mergând până la asasinat; trecerea cu vederea a agresiunii împotriva Georgiei din 2008; trecerea cu vederea a primei agresiuni împotriva Ucrainei din 2014;

– trecerea cu vederea a crimelor de război comise în Siria începând din 2015.

Un singur lucru important i-a fost refuzat: nu a putut împiedica extinderea NATO spre Europa central-răsăriteană, în 1997 şi 2003, dar a obținut şi aici, tacit, menținerea principalelor infrastructurii şi baze NATO (main military hardware) departe de noua linie de contact, respectiv pe aliniamentele „războiului rece (în vestul Germaniei şi Italia), aspect care abia acum a început să fie corectat, încă timid, sub șocul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei.

După asemenea succese internaționale amețitoare, şi având o mentalitate indefectibilă de „cekist”, fostul ofițer KGB de rang inferior, căruia înainte de dizolvarea URSS nu i se încredințase decât o misiune externă într-un spațiu considerat la Moscova foarte ușor şi sigur precum fosta RDG, nu putea ajunge decât la concluzia că „i-a rezolvat pe toți” şi că venit timpul de a obține premiul cel mare: restaurarea URSS sub alt nume.

De aici şi până la pierderea finală a contactului cu realitatea, respectiv până la punerea semnului egal între percepția sa asupra liderilor occidentali cu care a interacționat timp de 20 de ani şi „Occident” ca realitate geopolitică, militară şi economică nu a mai fost decât un pas. Un pas care a însemnat o gravă eroare de calcul şi, subsecvent, un nou război în Europa.

 Negocierile nu sunt acum posibile nu pentru că nu ar exista în Occident „zone politice” dispuse să le poarte, ci în primul rând pentru că V. Putin însuși nu mai poate accepta să coboare de la statutul auto-acordat de „restaurator imperial” la statutul mult inferior şi banal de negociator-șef, mai ales că ceea ce s-ar negocia ar echivala, indubitabil, cu îngroparea visului său imperial.

 Dacă ar face asta ar admite implicit că a decis greșit când a declanșat războiul împotriva Ucrainei, iar o persoană cu profilul său profesional „de bază” nu va admite niciodată erorile personale sau politice.

În plus, dincolo de faptul, evident oricărui observator onest, că Moscova nu a enunțat niciodată, explicit, o ofertă de pace clară în termeni exclusivi de „pace contra teritorii”, preferând să mențină în continuare, în pofida înfrângerilor de pe front, o ambiguitate suspectă în care amestecă negarea etnicității şi statalității ucrainene, „denazificarea” şi alte elucubrații conspiraționiste şi anti-occidentale, se ridică două întrebări esențiale la care „pacifiștii de salon” nu pot răspunde convingător, sau deloc, deși dau „sfaturi publice” Ucrainei cu privire la „concesiile pe care ar trebui să le facă în schimbul păcii”.

După anul 2000, V. Putin şi regimul său au încălcat sistematic legislația internațională, iar pe măsura trecerii timpului au încălcat tot mai fățiș şi brutal, aproape toate angajamentele internaționale pe care şi le-au luat, sub semnătură oficială şi conform cu practicile şi uzanțele în materie de acorduri, convenții şi tratate.

Lista acestor încălcări, prea mare pentru spațiul acestui articol, este impresionantă (în sens negativ). În aceste condiții, există vreo autoritate, instituție internațională (ONU fiind blocată de dreptul de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate), putere statală sau coaliție de puteri statele capabilă(e) să garanteze ferm Ucrainei că o eventuală pace încheiată cu Rusia, pe baza unor concesii inevitabil dureroase, va fi cu adevărat o „pace” şi, rupând cu întreaga sa „tradiție” de după 1917, regimul de la Moscova va deveni ulterior un actor internațional onorabil care-şi va onora întocmai semnătura sa de pe un astfel de tratat de pace, fără a-l considera doar un petic de hârtie menit să deruteze „inamicul ideologic” în vederea pregătirii unui nou război?

Şi apoi, poate cineva garanta Ucrainei că, dacă ar face concesii dureroase, care în esență, să nu fie niciun dubiu, ar răsplăti agresorul, pentru a obține „pacea”, Rusia va fi pedepsită drastic la nivel internaţional dacă va încălca şi acel acord? Pe datele actuale ale problemei, bazate pe istoria recentă, realitatea observabilă direct şi informațiile universal accesibile, răspunsul la ambele întrebări este în mod clar „nu”. Prin urmare, oricine sugerează azi Ucrainei să-şi cedeze teritoriile Rusiei în schimbul „păcii” dar nu poate argumenta de ce (şi cum, concret) răspunsul la aceste 2 întrebări esențiale ar putea fi „da”, poate fi suspectat, pe bună dreptate, fie de debilitate intelectuală, fie de afinitate sau complicitate conștientă cu regimul de la Moscova.

Orice lider politic, expert sau personalitate publică interesat(ă) de oprirea cât mai rapidă a războiului, trebuie, sau ar trebui, să privească cu cea mai mare atenție, şi egal de mare preocupare, modul radical diferit în care războiul este purtat de cele două state combatante. Astfel, dacă armata ucraineană, care poartă un război legitim de autoapărare conform cu dreptul internațional, a vizat constant şi aproape în exclusivitate ținte militare legitime (podul peste strâmtoarea Kerci este o astfel de țintă, fiind nu numai construit ilegal de ocupantul rus, dar şi folosit ca rută de aprovizionare a forțelor rusești de invazie care acționează pe frontul de sud; la fel sunt bazele militare de pe întreg teritoriul Rusiei), în schimb armata rusă şi-a făcut o regulă din lovirea deliberată a țintelor civile din Ucraina (imobile de locuit, dar şi spitale, maternități, scoli şi grădinițe, convoaie civile de refugiați, silozuri de cereale, centrale electrice şi de apă, rețele de electricitate etc.), de multe ori cu vădit caracter de refulare a frustrărilor majore acumulate ca urmare a înfrângerilor de pe front, unde fiind confruntată nu cu civili, ci cu o armată puternic motivată în a-şi apăra țara, armata rusă suferă înfrângeri în serie.

Dincolo de faptul că țintirea deliberată a civililor cu armament greu (rachete şi muniție de artilerie) şi țintirea deliberată a infrastructurilor civile vitale pentru supraviețuirea populației necombatante reprezintă o încălcarea flagrantă şi gravă a dreptului internațional privind pacea şi războiul, precum şi a dreptului internațional umanitar, se pune întrebarea ce speră să obțină regimul Putin prin astfel de „metode” de a purta războiul.

Cu fiecare nou masacru şi nou atac cu finalitate teroristă comise de Rusia împotriva civililor ucraineni, precum cele comise cu rachete şi drone ca răzbunare pentru lovirea podului de la Kerci, sau mai recent bombardarea masivă a centralelor şi rețelelor de electricitate, este evident că perspectiva păcii se îndepărtează şi mai mult, ceea ce sugerează că, de fapt, Moscova nu este interesată de pace, nici măcar în schimbul unor ipotetice „concesii teritoriale”. Pentru liderii ucraineni, fiecare nouă crimă de război a armatei ruse face încă şi mai dificil scenariul așezării la masa negocierilor, ceea ce este (sau ar trebui să fie) logic şi foarte ușor de înțeles în orice stat democratic, unde puterea politică depinde de voința şi susținerea cetățenilor.

În plus, atât istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi istoria unor conflicte armate ulterioare (Coreea, Vietnam, Irak şi Afganistan, de exemplu) arată că un regim politic nu poate fi schimbat doar prin bombardamente aeriene, fiind obligatorie ocuparea centrilor vitali ai statului vizat de către forțe armate terestre. Or, spre deosebire de toate exemplele existente începând cu Al Doilea Război Mondial, Rusia nu are astăzi resursa umană capabilă de așa ceva în cazul Ucrainei. Ținta inițială de mobilizare „parțială” – 300.000 de rezerviști convocați în septembrie 2022, tocmai pentru a completa resursa umană deficitară la nivelul armatei – a forțat la maximum capacitățile reale de recepție, echipare şi antrenament de care Rusia dispune, şi nu există confirmări independente asupra succesului real de transformare a acestor rezerviști în militari activi cu valoare combativă.

Mobilizarea inițială a provocat efecte colaterale masive, practic mai mulți bărbați ruși încorporabili părăsind recent Rusia decât au reușit autoritățile militare să încorporeze – cifrele avansate variază între 700.000 şi un milion, Moscova evident le neagă, dar rapoartele concurente care indică un număr „excepțional” de mare de „turiști” ruși sosiți recent în state precum Finlanda, Georgia, Kazahstan, Uzbekistan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Mongolia, Armenia etc. vorbesc de la sine.

Toate acestea consolidează concluzia anterioară: dacă nu își asumă riscul existențial de a ieși din zona utilizării exclusive a armamentului convențional, şi atât timp cât SUA își mențin ajutorul militar şi financiar, iar recenta vizita a președintelui Zelenski la Washington nu lasă nicio îndoială că acest sprijin se va menține, cel puțin pe durata Administrației Biden, adică cel puțin încă 2 ani, pe care regimul Putin nu-i mai are însă la dispoziție, Rusia nu poate câştiga războiul început împotriva Ucrainei, nici din punct de vedere militar, nici în termeni de atingere a obiectivelor politice fixate înainte de ordinul de invazie din 24 februarie 2022, indiferent câte crime de război este dispusă să mai comită. Ultima speranță a regimului Putin se leagă acum de China, de aliații, prietenii, şi simpatizanții din „marele Sud” şi de Coloana a 5-a din Occident. 

VA URMA