UN CTITOR AL ROMÂNIEI MODERNE

Reformele lui Cuza: schimbarea la față a României

După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Valahiei (la 24 ianuarie 1859), noul stat creat atunci sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei , a militat pentru recunoașterea granițelor și statalității sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când va căpătă numele de România.

Acest nou stat, protejat direct de Napoleon al III-lea al Franței, a fost recunoscut de Marile Puteri.

Numai Imperiul Otoman și Austria au protestat vehement, sub pretextul încălcării Convenției de la Paris, însă protestul a rămas fără urmări negative pentru Principatele Române recent unite, scrie https://timpul.md/ și https://ziarulunirea.ro.

Turcii au acceptat totuși o oarecare recunoaștere, printr-un “firman”care aproba unificarea administrațiilor celor două principate românești, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza.

Capitala s-a stabilit la București și avea un singur guvern și o singură adunare. Orașul era numit în acea vreme “Inima României”și a adoptat din 1869 în heraldica sa, vulturul și zimbrul.

Arhivele statului s-au centralizat în București. Poșta Română și-a deschis sedii în întreaga țară, fiind înființată și o direcție centrală a poștelor. Au fost adoptate de asemenea reforme de centralizare a instituțiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au apărut și primele comisii moderne de statistică și evidență a populației, centralizându-se într-o bază comună de date toate informațiile cetățenești.

Unirea a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituțional care l-a determinat pe noul domnitor să inițieze o serie de reforme interne. Bineînțeles că au existat și anumite forțe ce se opuneau noului plan al lui Cuza, între acestea aflându-se și guvernul din acea perioadă aflat în contradicție cu această serie de reforme interne, dar și Adunarea Legiuitoare, ai cărei reprezentanți din rândul boierilor, bisericii și marii burghezii, îl considerau pe domnitor un despot.

Ani plini de reforme

După mandatele de prim-miniștrii ale lui Barbu Catargiu și Crețulescu și eșuarea lui Cuza în aplicarea programului său politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, care va iniția ca primă reformă: secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863), care va face din Biserică o instituție de stat ca și celelalte, fără drepturi aparte.

În urma acestei reforme, o mare parte din proprietățile funciare ce aparțineau Bisericii (mai exact 25,26% din teritoriul Ţării (Moldova şi Ţara Românească), a intrat în patrimonial Statului care ulterior, prin reforma agrară, au fost trecute în proprietatea țăranilor. Astfel, peste 400.000 de familii de ţărani români au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Totodată, sute de mii de hectare de pădure au ieşit din proprietatea unui grup restrâns de călugări şi au trecut în administrarea Statului Român.

În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, și din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit și un venit de 10% asupra reprezentanților bisericii. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, știindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliții români încă din secolul al XVI-lea.

Slujbele în limba greacă au fost interzise în toată țara, cu excepția a trei biserici și a mai fost interzisă de asemenea tăierea abuzivă a pădurilor mănăstirești. De asemenea, egumenii greci erau obligați prin decret să restituie toate bunurile și obiectele de cult Bisericii Române.

Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor mănăstirești, impuse de Kogălniceanu. La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, și va iniția o nouă constituție și o nouă lege electorală, iar schimbările au fost susținute de popor printr-un referendum. Măsurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza și reduceau din puterea corpului legislative, compuse din Cameră și Senat.

A fost creat Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, reprezentate de “decretele domnești”. Puterea legislativă era deținută de cele două camere:Adunarea Electivă și Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce asigura trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, aleși în majoritate de către domnitor.

În materie legislativă, domnitorul putea să aibă inițiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat, ceea ce întărea puterea domnitorului.

Legea electorală împărțea alegătorii în două categorii:alegători direcți și alegători primari. Alegătorii direcți erau toți cei care știau carte, plăteau o contribuție de cel puțin patru galbeni și împliniseră vârsta de 25 de ani.

Alegătorii primari erau neștiutorii de carte care plăteau o contribuție stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuție bănească erau excluși de la vot. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza a fost conceput un cod penal și unul civil, după modelul napoleonian francez.

Prin “legea instrucțiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învățământ:primar, secundar și superior. Învățământul primar era de patru ani, cel secundar de șapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.Doamna Elena Cuza, soția domnitorului, va înființa “Azilul de fete” ce-i va purta numele.

În planul justiției, au luat ființă următoarele instanțe judecătorești: judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați sau Curtea de Casație, care era totodată și instanță de recurs.

 Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după modelul napoleonian francez.

Crearea Universităților și a Armatei

Prima universitate din țară ia naștere în 1860, la Iași și va purta numele domnitorului. A doua va fi cea din București, din 1864. Tot la București va fi înființată și școala Națională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman.

De asemenea, a fost inaugurată o școală de medicină veterinară și se va înființa și școala Superioară de științe și școala Superioară de Litere, punând bazele Universității de Stat din București. Cu ajutorul acestor noi instituții de învățământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.

În timpul lui Cuza va luă ființă în mod oficial, Armata Națională Română. Aceasta avea ordinul și menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităților militare avea loc în tabăra de la Florești.

Tot atunci s-a înființat și Ministerul de Război  și Arsenalul Armatei și s-au pus bazele învățământului militar.

Cuza aînființat Garda Națională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenției de la Paris.

Un alt tip de reformă, a fost în planul fiscalității, unde au fost instituite o serie de impozite personale cetățenești, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce privește fiscalitatea. Tot atunci se organiza și serviciul vamal, la fel și cursul monetar, precum și înființarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.

Reforma agrară a fost propusă de conservatori, dar inițiată de Cuza. Prin această reformă agrară ce lua sfârșit în anul următor, s-a desființau rămășițele rânduielilor feudale, fapt ce a favorizat începuturile a dezvoltării capitalismului românesc. Conștiința țărănimii evolua, urmând ca producția agricolă a țării să crească într-un ritm semnificativ.

Cum țăranii nu aveau banii necesari pentru a-și cumpăra terenurile, statul a intervenit în această problemă stabilind posibilitatea ca aceștia să se angajeze să le plătească într-o perioadă de 30 de ani.

Vechii proprietari urmau să fie despăgubiți într-un termen de 10-15 ani, iar țăranii primeau pământ în funcție de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc.  Această împărțire a terenului în scop agricol se făcea și după criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpați și Prut și Câmpia Română, suprafețele erau mai mari, astfel că țăranii din acele zone puteau primi o suprafață de teren mult mai întinsă, față de cei din zonele de munte.

De exemplu, se putea oferi o suprafață de 1600 mp în zona de câmpie și 1200 mp în zona de munte. Țăranilor li s-a permis și dreptul de a avea acces la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special.

Se desființau și taxele plătite de țărani boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet), urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel național, către stat. țăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor țărani care aveau o suprafață mai puțin întinsă, în special celor ce primiseră teren doar pentru casă și grădină. Lipsa unor măsurători profesioniști de teren a dus la diferite dispute.

Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală țărănească și a asigurat domnitorului sprijinul loial al țărănimii.

În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administrației, iar județele și comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși un județ.

În fruntea administrației județene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.Tot atunci a început și construcția de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu.

Prin această serie de reforme naționale, s-au pus bazele înființării statului național român modern.

În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor forțe care aveau alte interese de ordin internațional și aserveau statul centrelor de conducere externe.

După alcătuirea locotenenței domnești, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova și conservatorii, Nicolae Golescu al țării Românești și liberalilor precum și colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, venea pe tronul României principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.