ZIUA DE 22 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 22 ianuarie în istoria noastră

1510: În Polonia, la Camenița, se incheie Tratatul de pace dintre Regele Poloniei Sigismund I (1506-1548) și Domnul Moldovei Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița, fiica domnitorului Țării Românești, Radu cel Frumos, prin care s-a pus capăt starii conflictuale începute în 1502 dintre cele doua state.

În momentul în care a luat domnia, a Bogdan a cerut mâna Elisabetei, sora regelui Poloniei, căruia îi dăruise două cetăți și, fiind refuzat de două ori, a pustiit Polonia. În cele din urmă, s-a convenit asupra căsătoriei cu unele promisiuni favorabile in ceea ce privește catolicismul în Moldova (1506).

Curând după aceea, regele Poloniei a murit, iar succesorul acestuia nu a mai aprobat căsătoria, ceea ce provoacă o serie de devastări reciproce, până la 4 octombrie 1509, când Bogdan al III-lea este învins pe Nistru, lângă Hotin și face pace în 1510.

Tratatul semnat ulterior la Iași, la 7 februarie, a încheiat războiul moldo-polon din anii 1502–1510, cunoscut și ca războiul pețitorilor sângeroși.

Tratatul a fost mediat de catre Regele Ungariei Vladislav II Jagello (1490-1516).

În urma tratatului s-a facut și un schimb de prizonieri si bunuri, între cele doua parti.

În urma tratatului, Bogdan al III-lea a renunțat și la planurile de căsătorie cu Elisabeta Iagiello fiica regelui Alexandru al Poloniei, în schimbul unor avantaje politico-economice.

De asemnea Pocutia a ramas in stapânirea Poloniei, constituind pentru cateva decenii subiect de disputa intre cele doua state.

1662: Are loc, intre 22 si 23 ianuarie 1662, batalia de la Seleușul Mare în care principele Ardealului, Ioan Kemeny, cade in lupta iar Mihai Apafi pretendent la tronul Transilvaniei.

Foto: Portretul lui Ioan Kemeny, principe al Transilvaniei pentru doar 2 ani (1660-1662)

Ioan Kemeny devenise Principe al Ardealului în 1660, fiind confirmat în funcție de Dieta transilvană (la 1 ianuarie 1661) în locul lui Acațiu Barcsay.

Neprimind confirmarea Înaltei Porți, aceasta l-a ucis pe Acațiu Barcsay și pe frații săi, pregătindu-se de război.

La propunerea lui se hotărăște recunoașterea suzeranității habsburgilor austrieci și ieșirea de sub suzeranitatea otomană.

A fost nevoit să fugă din fața amenințării militare turcești, dar găsește sprijin la împăratul austriac Leopold I, care îl ajută cu o armată de 36.000 soldați, sub comanda generalului Montecuccoli.

Între timp, datorită intervenției pașei Ali de la Timișoara, Poarta îl confirmă ca principe pe Mihai Apafi I.

Ioan Kemény reacționează rapid și încearcă sa îl prindă pe Mihai Apafi I, sub asediu, la Sighișoara, însă turcii intervin în ajutorul lui Mihai Apafi I și cei doi principi ardeleni se înfruntă în bătălia de la Seleușul Mare, la 22-23 ianuarie 1662.

Ioan Kemény cade în luptă iar în urma acestei victorii, oponentul său Mihai Apafi I devine noul principe al Transilvaniei.

Mihai Apafi I a urcat pe tronul princiar la 29 de ani, fiind ales de nobilimea transilvăneană la 14 septembrie 1661, cu acordul Imperiului Otoman, ca rival al lui Ioan Kemény, care era susținut de către Habsburgi.

Opunându-se împăratului Leopold I, i-a susținut pe rebelii curuți și interesele turcești până la înfrângerea otomană în asediul Vienei, la 12 septembrie 1683. După aceasta, a dus tratative cu Leopold I, încheiate cu tratatul de la 27 septembrie 1687, prin care a obținut recunoașterea autorității sale în Transilvania.

1828: S-a născut Dora D’Istria, ducesa Helena Koltsova-Massalskaya, scriitoare româno-albaneză; (d.17.11.1888).

Numele sau de naștere era Elena Ghika și a fost fiica marelui ban Mihai Ghika și nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghika, cel dintâi domn pământean al Țării Românești, după un secol de domnii fanariote.

A fost prima femeie care a escaladat muntele Mont Blanc, la 1 iunie 1860.

1852: S-a născut scriitorul şi omul politic ardelean, Vasile Lucaciu, preot greco-catolic,unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni; (m. 1922).

A fost secretar general al Partidului Naţional Român,unul dintre iniţiatorii şi redactorii „Memorandumului” din 1892 și membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1919).

1862: S-a instalat Guvernul Barbu Catargiu, după recunoașterea unirii depline a Principatelor Moldovei și Țării Românești, primul guvern unic al României.

Consiliul de miniștri conservator, prezidat de Barbu Catargiu, a condus Principatele Române unite în perioada 22 ianuarie–24 iunie 1862. În primele luni ale guvernării a luat o serie de măsuri decurgând din Unirea deplină. Astfel, a fost desființată Comisia centrală, s-au desființat ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor, ca măsură de tranziție, directoratele, s-a creat Ministerului unic al Afacerilor Externe al Principatelor Unite, Școala militară de la Iași s-a mutat la București, contopindu-se cu cea de aici, iar Iași a încetat să aibă calificativul de Capitală.

Au avut loc dezbateri intense privind proiectul de lege rurală. Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără Legea vânzării sării și Legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziție deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu a răspuns printr-o lege a presei, potrivit căreia poliția presei supraveghea imprimatele „rău famate” și controla activitatea proprietarilor de chioșcuri.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807.

La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, stat care avea in componenta regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova.

La 8 iunie 1862, Barbu Catargiu a fost  asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Această „crimă politică perfectă”, a stîrnit un scandal imens în epocă, prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

1869: S-a născut la Peristerion, în Grecia, Demostene Russo , istoric (specialist în bizantinologie) şi filolog (elenist, cu preocupări în domeniul literaturii române vechi), fost profesor de cultură bizantină la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române din 1919.

A urmat studii universitare la Atena, Berlin, Leipzig, unde și-a dat Doctoratul în Litere cu teza Filosofia școlii din Ghaza (1893) (d. 5 octombrie 1938, București).  

Împreună cu slavistul I. Bogdan, a întemeiat Comisiunea Istorică a României. În 1915 a ocupat, „prin chemare”, noua Catedră de Filologie bizantină la Universitatea din București până la pensionare. Din opera sa: Studii bizantino-române, Critica textelor și tehnica edițiilor, Datoria criticii și bilanțul unei activități științifice, Studii istorice greco-române.

S-a consacrat îndeosebi studierii relaţiilor româno-greceşti şi a influenţei elenistice în România. 

1877: S-a născut la Bucești, jud.Galați, poetul Ştefan Petică, prozator, dramaturg, sociolog, traducător şi publicist. Este considerat primul poet simbolist autentic din România (m. 1904).

Este considerat ca un intelectual precoce, un selfmademan, deschizător de drum în literatura simbolistă, îndeosebi după apariția volumului de poeme „Fecioara în alb” (București, 1902), fiind „primul poet simbolist autentic, teoreticianul profund și subtil al noului curent literar avangardist care i-a precedat pe confrații literari, Al. Macedonski, și a fost urmat de Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, G. Bacovia, etc. Articolele literare, de sociologie, economie, estetică, filozofie, istorie, artă, substanțiale și sintetice: din „Noul curent literar” (în „Literatorul”, 1899), „Poezia nouă” și „Transformarea liricii” (în „România Jună”, 1900), îl situează pe cântărețul și cavalerul „Fecioarei în alb”, după maestrul Al. Macedonski, cel de-al doilea teoretician al simbolismului românesc, întruchipând intelectualul analitic, cu viziune integratoare, multidomenială, în calitate de poet, prozator, dramaturg, sociolog, economist, ziarist.

La moartea sa, poetul George Bacovia publica în revista bârlădeană Vitraliu poemul ”Tu ai murit”, dedicat memoriei lui Ștefan Petică. „Bacovia – afirma un coleg de-al său de liceu și de facultate – avea un cult față de poezia lui Petică și izbutise a compune melodii pe vioară, adecvate versurilor acestuia.

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii lui Ștefan Petică 20.I.1877, iar altele (Dicţionarul de literatură română din 1979), data de 22.I.1874.

1879: S-a născut la Bârlad, în Moldova, Charles Drouhet, istoric literar român de origine franceză; (d.08.01.1940, București).A fost profesor la catedra de Franceză a Facultății de Litere din Iași și la catedra de Limba și literatura franceză a Universității din București, membru în Consiliul Permanent al Ministerului Instrucțiunii Publice.

A debutat în 1906 în revista România, cu un studiu de filologie, și în Convorbiri literare, cu un amplu studiu despre Leconte de Lisle.

A publicat în reviste românești și franceze: Revue d’histoire litteraire de la France, Le Correspondant, La Minerve francaise, Mercure de France, Viața românească, Vieața nouă, Convorbiri literare, Ideea europeană, Flacăra etc. Din scrierile sale: Istoria poeziei franceze în secolul al XIX-lea, Teatrul francez în secolul al XVII-lea, Vasile Alecsandri și scriitorii francezi, Boileau și Voltaire, critici literari, Romantismul, Studii de literatură română și comparată.

Autor (singur sau în colaborare) al unor excelente manuale de limbă franceză pentru învăţământul secundar; s-a impus mai ales prin activitatea de istoric literar, consacrată în aceeaşi măsură literaturii române şi celei franceze (m. 1940).

1885: S-a născut la București, matematicianul, astronomul şi seismologul român Gheorghe Demetrescu; (d. 15 iulie 1969, Bucuresti).

 A absolvit secția de Matematică a Facultății de Științe din București, apoi a fost trimis pentru specializare în Astronomie la Paris. 

După întoarcerea în țară, a participat la instalarea marelui ecuatorial fotografic și ale lunetei meridiane ale Observatorului Astronomic din București.

A fost profesor la Universitatea din Cluj, unde a pus bazele observatorului astronomic de acolo, cu care ulterior a efectuat cercetări de amploare.

S-a ocupat și de domeniul seismologiei și a inițiat înființarea rețelei de stații seismice pe teritoriul țării.

 În 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia).

 A fost director al Observatorului Astronomic din București (1943 – 1963), membru titular al Academiei Române din 1955, membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941.

De asemenea, a fost membru al Uniunii Astronomice Internaționale și al Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică.

1905: A murit la București, generalul Ștefan Fălcoianu , matematician, istoric și politician; șef al Statului Major al Armatei Române de Operații.În timpul Razboiului de Independență de la 1877, îndeplinește funcția de director general al Administrației Centrale a Ministerului de Război, iar la data de 20 octombrie 1877 este numit șef al Statului Major al Armatei Române de Operații. În anul 1883 este avansat la gradul de general de brigadă.

A fost membru titular al Societăţii Academice Române din 1876, vicepreşedinte al Academiei Române între anii 1886-1888, 1891-1892 şi 1898-1899.Ca șef al Marelui Stat Major și ministru de Război (1884-1886), a avut un rol semnificativ în perfecționarea sistemului de apărare a Romaniei, în elaborarea și aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), în elaborarea și aplicarea Legii asupra administrației militare (1883), înfiintarea celor patru corpuri de armată în locul diviziilor militare teritoriale (1882-1884), demararea lucrărilor pentru Cetatea Bucureștilor și a regiunii fortificate Focșani-Nămoloasa-Galati, înființarea Consiliului Superior al Armatei (1878), înființarea Comitetului Consultativ de Stat Major. Sub mandatul său s-a adoptat Decretul de organizare a Marelui Stat Major, pe baza normelor moderne, de tip prusian, și a învățămintelor din 1877-1878. Din 1894, Marele Stat Major a devenit direcție specială în cadrul Ministerului de Război subordonată direct ministrului.

Printre preocuparile sale se numără și perfecționarea instrucției și a pregătirii de luptă. Astfel, au fost revizuite, după 1879, principalele acte regulamentare destinate forțelor terestre, și anume Regulamentul de luptă al infanteriei. Opera vieții sale rămâne Școala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naționala de Apărare, înființată la 8 august 1889, unde el însuși a oficiat. Este și fondator al revistei ”România Militară”. De la Ștefan Fălcoianu s-a pastrat „Istoria razboiului din 1877-1878, ruso-romano-turc”, concepută și predată sub formă de lecții la Școala Superioară de Război. Ca senator, de mai multe ori a luat poziție în problemele întăririi capacității defensive a României, combătând ideea cu privire la inutilitatea și periculozitatea fortificațiilor ce se executau pentru apărarea țării la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

1907 (22.I / 3.II): A murit la Budapesta, Vincenţiu Babeş, jurist, publicist, om politic, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor transilvăneni, fondator (în 1869) al Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria (unificat în 1881 cu PNR din Transilvania) şi parlamentar la Budapesta timp de treizeci de ani. S-a născut la 21 ianuarie 1821, Hodoni, Satchinez, Timiș. A fost unul din membrii fondatori ai Academiei Române.

A fost tatăl celegrului savant român dr.Victor Babeş, autorul primului tratat de bacteriologie din lume și membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866 (n. 1821).

NOTĂ: Unele surse menţionează ca dată a morţii 21 ianuarie 1907, iar altele, exclusiv stilul nou – 3 februarie 1907.

1907: S-a născut Valeria (Mitru) Sadoveanu, scriitoare română, soția lui Mihail Sadoveanu (d.28 iulie 1985).

Sadoveanu s-a îndragostit  de Valeria Mitru, cu 40 de ani mai tânară decât el, și care i-a fost secretară, pe vremea când era director al ziarului „Adevarul“. S-au casatorit in 1941, iar Valeria i-a ramas alaturi marelui scriitor pâna in ultimele sale zile de viață.

1921: S-a născut compozitoarea şi profesoara de canto Camelia Dăscălescu; (m. 2016).

1922: A murit la București, Alexandru Ciurcu, inventator şi publicist român (n.29.01.1854 la Șercaia, jud. Brașov).

A construit, la Paris, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie (1886), brevetat în Europa şi în SUA; a organizat primul pavilion românesc în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1889); director al ziarului „Timpul” (1890-1900).

1922: S-a născut la Mărășești, jud.Vrancea, actorul şi poetul român Paul Sava; (m.16 octombrie 1995, la Paris, unde emigrase).

A fost mai intâi ofiter de poliție și din anul 1949 a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din București, unde a debutat în piesa Cumpana, de Lucia Demetrius.

A regizat la Teatrul National spectacolele Căsuța de la marginea orașului de Aleksei Nicolaevici Arbuzov (1957), Festivalul Eminescu la același teatru in 1965, la Teatrul de Opereta din capitala a apărut în montajul literar-muzical Farmecul unui vals de Oscar Straus.
A debutat pe marele ecran in filmul Directorul nostru (1955)și a jucat de asemenea în piese transmise la Teatrul Național Radiofonic.

Printre cele mai cunoscute filme ale sale se numără Directorul nostru (1955), Pasărea furtunii (1957), De-aș fi… Harap Alb (1965), Amprenta (1967) și Facerea lumii (1971).Talent multilateral, Paul Sava a fost foarte activ ca actor de voce, participând la Teatrul Național Radiofonic la înregistrarea a multor piese de teatru radiofonic. După unele surse, datorită cenzurii nemaiputând exercita profesia de actor, în 1975 Paul Sava se pensionează, iar în 1981 emigrează în Franța, stabilindu-se împreună cu familia lîngă Paris, la Poissy.

1930: Se semneaza  la Haga, Tratatul  judiciar de arbitraj și de conciliatiune româno-polonez.

1934: Întrunirea la Zagreb a Consiliului permanent al Micii Înțelegeri, la care se discuta problema restabilirii relațiilor diplomatice a României cu URSS. S-a adoptat hotărârea ca cele trei state ale Micii Înțelegeri, să reia relațiile normale cu URSS, atunci când condițiile diplomatice pe care le reclamau interesele fiecăreia din cele trei țări vor fi întrunite. În același timp, s-a căzut de acord ca N. Titulescu să negocieze cu prima ocazie cu M. Litvinov formula satisfăcătoare pentru România în vederea stabilirii relațiilor cu Moscova.

1936: S-a născut în localitatea Kardam, România, George Mottoi, actor român de teatru şi film, regizor de teatru, director al Teatrului “Maria Filotti” din Brăila (“Chira Chiralina”, “Terente-regele bălţilor”). A decedat la 4 martie 2015, la București).

1948: În România ”Populară” a fost modificată Legea electorală

Aceasta a suferit modificări printr-o lege votată de Marea Adunare Națională în ședința din 22 ianuarie 1948 care prevedeau extinderea dreptului de vot universal asupra tuturor cetățenilor de peste 20 de ani și al celor care pot fi aleși, la 23 de ani.

Au primit drepturi politice funcționarii și militarii. Legea stabilea și unele discriminări: „… nu pot alege si nu pot fi aleși cei epurați în temeiul legilor de purificare, cei vinovați de atitudine sau activitate colaboraționistă, constatată prin hotărâri judecătorești, decizii administrative sau în alt mod”. Era o practică nouă, copiată de la bolșevici, prin care erau eliminate de la vot o serie de categorii sociale; exprimarea fiind vagă, numărul celor îndepărtați a fost foarte mare.

1952:A luat fiinţă Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie “Dr. Ana Aslan”, primul Institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate în domeniile asistentei clinice si al cercetării. Institutul „Ana Aslan” are anualccs. 4.000 de pacienti.

A devenit Institut Naţional în 1974, iar în anul 1992 i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”.

 Efectele terapiei Aslan asupra imbatrânirii au convins încă de la inceput, aducând institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii.

Renumele produselor „Aslan” a trecut si Oceanul, președintele american John Kennedy recurgând  pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu.

1958: S-a născut la București, actorul Bogdan Stanoevici, fost ministru pentru românii de pretutindeni în Guvernul Ponta, în perioada martie – decembrie 2014; (m. 12 ianuarie 2021). 

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L.Caragiale” din București, promoția 1982. A activat în grupul SONG, a jucat în 13 lung-metraje, pentru ca, ulterior, să joace în alte 10 filme. Ultimul său rol pe marele ecran l-a avut în producția regizorului Lucian Pintilie, Tertium non datur.

În mai 1989 s-a stabilit prin căsătorie în Franța, unde a continuat cariera. S-a întors în România în 2011. A fost directorul Circului Metropolitan București(2017-2020)și a fost înscris în ultima cursă prezidențială.

La alegerile prezidențiale din noiembrie 2019 a candidat fără succes ca independent.

1966:  S-a născut Ecaterina Szabo, antrenoare si gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competitională, multiplă medaliată la Jocurile Olimpice de vară din 1984 (Los Angeles, SUA).

După participarea la Campionatele Mondiale din 1987 s-a retras din activitatea competițională și s-a înscris la Facultatea de Educație Fizică și Sport din București. 

După terminarea studiilor a lucrat ca antrenor la Deva contribuind la pregătirea unor viitoare gimnaste de success: Nadia Hațegan, Andreea Cacovean și campioana mondială la individual compus din 1999, Maria Olaru. A fost aleasă sportiva anului 1987, iar în 2000 a fost inclusă în International Gymnastics Hall of Fame.

În iunie 1991, s-a căsătorit cu Cristian Tamas, fost membru al echipei de caiac a României, în 1992 au părăsit România și s-au stabilit în Chamalières (Franța), unde Kati este antrenoare la un mic club din localitate.

1999: În timpul nopții de 21/22 ianuarie, în condițiile tulburărilor provocate de cea de-a cincea mineriadă, a fost emisă o ordonanța a guvernului care a instituit starea de urgență pe întreg teritoriul României, începând cu ora 14 a zilei de 22 ianuarie.

A fost numit un ministru de interne în persoana lui Constantin Dudu Ionescu și s-a decis înlocuirea unor cadre de comandă ale acestui minister.

Pe șoseaua Râmnicu Vâlcea–Pitești, în dreptul râului Topolog, a fost amplasat un nou baraj, format din trupe MApN și DIAS. Sub amenințarea minerilor care se apropiau de București, armata a scos transportoare și tancuri pe care le-a dispus în special pe Dealul Negru, pentru a bloca accesul spre Pitești.

În această zi au avut loc la Cozia, negocieri între o comisie condusă de premierul Radu Vasile și liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma.

La ora 18,30, negocierile s-au incheiat, primul-ministru declarând că : “Nici o parte nu a câștigat, în schimb a câștigat țara”.

În urma acestor negocieri numite „Acordul sau Pacea de la Cozia”, semnat între Guvernul României şi reprezentanţi ai minerilor, marşul celor 10.000 de mineri din Valea Jiului spre Capitală s-a oprit.

Minerii se puseseră în mișcare spre Bucureşti la 18 ianuarie, pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă.

Ei au reuşit să străpungă barajele şi dispozitivele forţelor de ordine, instalate la Lainici, Târgu Jiu şi Costeşti, fără să se fi putut să fie întorși din drumul lor.

1999: A fost semnata, la București, Convenția dintre guvernul român și cel bulgar, privind recunoașterea reciproca a diplomelor și certificatelor de studii eliberate de instituțiile de invațamant și a titlurilor știintifice din cele doua state.

2001: A murit, la Paris, editorul Constantin Tacu (Tacou), nume cunoscut al diasporei culturale româneşti din Franţa. Tacou a fost în ultimele decenii conducătorul renumitei Editurii Herne, unde au apărut de-a lungul timpului celebrele Cahiers de l’Herne, dedicate unor mari nume sau teme ale culturii europene (Heidegger, Eliade, Jung, Schopenhauer, Borges, Yeats, Malraux, Rimbaud, Musil etc).

Constantin Tacu (stanga), împreuna cu Emil Cioran

De origine aromâna (n.28.01.1921, Livezi, Grecia), Constantin Tacu a fost un editor constant al operelor lui Emil Cioran şi Mircea Eliade, al căror prieten a fost .

În 1995 a primit un premiu pentru activitate editorială excepţională din partea Fundaţiei Culturale Române.

2004: A murit Erwin M. Friedlander, fizician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române. A fost distins cu Premiul Humboldt pentru fizică în anul 1985; (n.29.05.1925).

2008: A decedat la Bucuresti  compozitorul român Ștefan Niculescu.

Nascut la 31 iulie 1927, la Moreni, în  jud. Dâmbovița , a fost un compozitor, muzicolog și profesor universitar  a carui creație se înscrie în zona muzicii culte contemporane și acoperă numeroase genuri muzicale.

A  fost preocupat de folclorul muzical al Extremului Orient, de heterofonie și de muzica electronică. Timp de mulți ani, a predat compoziția la Conservatorul din București.

A fost membru titular al Academiei Române și doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj.

A obținut Premiul Herder (1994), premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze (1972) și numeroase alte distincții. Niculescu a fost membru al U.C.M.R. și al S.A.C.E.M. (Paris).

2012: A murit Tudor Mărăscu, regizor român de teatru și film; (n. 1940).

A fost profesor universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București, fiind distins la 10 decembrie 2004 cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Comandor, „pentru abnegația și devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice” din România.

2013: A decedat multipla campioana română de șah Margareta Teodorescu ; (n. 13 aprilie 1932).

 Margareta Teodorescu, dublă vicecampioană olimpică şi multiplă campioană naţională, s-a ăscut la 13 aprilie 1932.

A reuşit să castige  în 1949, la vârsta de 17 ani, medalia de bronz la primul campionat naţional feminin postbelic si pe plan naţional a obţinut, în perioada 1949-1978, opt medalii de bronz, opt medalii de argint şi patru titluri de campioană a României în anii 1959, 1968, 1969 şi 1974.

Cele mai importante performanţe de plan internaţional au fost cele două medalii de argint la Olimpiadel de şah pe echipe.

În 1957, la Emmen, în Olanda, Margareta Teodorescu, făcând echipă cu Maria Albuleţ, a adus prima medalie olimpică, de argint, pentru România, la prima ediţie a Olimpiadelor feminine, clasându-se la egalitate de puncte cu echipa Uniunii Sovietice.

 

2019: A decedat la Cluj-Napoca criticul, istoricul literar și traducătorul român Leon Baconsky, născut la 4 mai 1928 în Bucovina la Lencăuți, în familia preotului ortodox Eftimie Baconskyși al soției sale, Liuba (născută Marian).

Leon era fratele mai mic al poetului A. E. Baconsky (1925-1977), respectiv unchi al fostului ministru de externe român Teodor Baconschi (n. 1963).

A studiat la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj (absolvită în 1955), iar dpă absolvirea facultății a predat literatura română contemporană la Universitatea din Cluj (1955-1989), îndeplinind în perioada 1982-1985 funcția de șef al Catedrei de literatură română comparată și teorie literară (1982-1985).

Timp de câțiva ani a predat în Franța în calitate de lector de limbă și civilizație română la Universitatea Paris IV (Sorbona) și la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale din cadrul Universității Paris III (1974-1975; 1976-1977).

A debutat în 1954 cu un articol despre Leonid Leonov în revista clujeană Steaua, apoi a publicat studii de istorie literară și comentarii critice în aceeași revistă și în revistele Tribuna și Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, dar a colaborat periodic și la Gazeta literară, Contemporanul, Luceafărul, Secolul 20, Astra etc. A publicat un volum de critică și istorie literară: Marginalii critice și istorico-literare (1968), a colaborat la mai multe volume colective, a îngrijit ediții ale operelor lui Stejar Ionescu și Gib I. Mihăescu și a tradus, singur sau în colaborare, scrieri ale lui Prosper Mérimée, Marcel Brion, Maurice Rheims etc A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

2020: A murit la Cluj-Napoca, mineralogul Constantin Gruescu, întemeietorul în 1945 al Muzeului de Mineralogie Estetică a Fierului din localitatea Ocna de Fier, primul muzeu particular de mineralogie estetică din România; (n. 1924 la Dognecea, Caraș-Severin).

De-a lungul vieții, lui Constantin Gruescu i-au fost decernate diferite ordine și medalii, diplome și însemne de recunoștință. Din partea Președinției României a fost recompensat, în data de 4 martie 2003, cu Crucea Națională „Serviciul Credincios”, cls. a III-a, a fost ales Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin (19 aprilie 2004), al Municipiului Timișoara (27 aprilie 2004), al orașului Bocșa (17 aprilie 2014), al comunelor Ocna de Fier (26 februarie 2003) și Dognecea (10 mai 2002), Membru de Onoare al Universității „Eftimie Murgu” din Reșița (21 decembrie 2011) și al Comunității Românilor din Uzdin / Serbia (23 aprilie 2002).

A primit, printre altele, Diploma „Persona Maxima” a Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin (17 decembrie 2001), Diploma de Membru de Onoare al Muzeului Banatului din Timișoara (20 iulie 2007) și Diploma „Prieten prin excelență al etniei germane din Banatul Montan” (12 aprilie 2013).

A fost membru al Societății Române de Științe Naturale, al Asociației Internaționale a Mineralogilor din Basel / Elveția, al Societății Culturale„Plai Mioritic”din Iași și al Societății Române de Geografie.

2022 : A decedat Bibi Ionescu (Corneliu Ionescu);n.2 martie 1945, București ), membru fondator și basistul trupei de muzică pop-rock românești  Sfinx, singurul care nu a părăsit formația până la destrămarea ei.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/01/22/o-istorie-a-zilei-de-22-ianuarie-video

Bibliografie (surse) :

1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
2. Istoria md.;
3. Istoricul zilei blogspot.com;
4. Crestin Ortodox.ro;
5. Wikipedia;
6. http://www.worldwideromania.com
7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
9. Rador.ro;
10. https://basilica.ro.

Publicitate

Dacă Facebook cenzurează, noi trebuie să publicăm !

Jurnalista Adriana Vitan Balint a fost interzisă pe site-urile de socializare pentru acest text, cât se poate de adevărat!

“1. Unde trebuie să îngenunchem ca să ne cerem scuze că am dat străinilor, de sute de ani, de la sare, apă, grâne, petrol, păduri, până la propriii copii?
2. Unde trebuie să îngenunchem să cerem iertare străinilor pentru că dăm petrolul austriecilor, in pământul cărora nu se găsește nici gram de petrol, dar care au, culmea tupeului, chiar la intrarea în Viena, ditamai rafinăria, poate cea mai mare din Europa, în timp ce ale noastre au fost toate închise?
3. Unde trebuie să îngenunchem pentru că plătim miliarde de dolari americanilor pe niște rachete care nu au ajuns în România nici până în ziua de azi, deși noi le-am plătit de vreo 6 ani?
4. Unde trebuie să îngenunchem pentru că am plătit americanilor o autostradă pe care nu au construit-o niciodată și pentru care, culmea, am plătit și despăgubiri că ne-au luat banii și nu au făcut nimic?
5. Unde trebuie să îngenunchem pentru că atunci când deschidem aragazul sau dăm drumul la căldură în casă, francezii încasează toți banii, deși nu au construit nimic și au preluat toată infrastructura făcută de Ceaușescu pe banii noștri, foamea noastră, frigul și lipsurile din perioada comunistă?
6. Unde trebuie să îngenunchem pentru că atunci când deschid robinetul de apă, pornește contorul pentru francezi, deși e apa României, pe țevile făcute de Ceaușescu, pe banii și lipsurile noastre?
7. Unde trebuie să îngenunchem pentru că sate întregi sunt înghițite de ape sau de surpări de teren pentru că austriecii ne taie pădurile, cu sutele de ha lunar?
8. Unde trebuie să îngenunchem pentru că ne dispar copiii din țară, în drum către ei, că poliția ne ia la mișto dacă anunțăm răpirea vreunei fete la 112, că prin fața poliției de frontieră trec, zilnic, zeci persoane răpite, tiruri cu marfa de contrabandă către aceiași străini care se fac că nu văd nimic, deși șeful Parchetului european anticorupție e o româncă, una care știe exact ce se întâmplă în România și tace?
9. Unde trebuie să îngenunchem pentru că în țara noastră ajung deșeurile lor de toate felurile, chiar și biologice și radioactive, în timp ce nouă ni se arată obrazul și suntem suprataxați că îndrăznim să avem Euro 3 la mașina înmatriculată în Bulgaria, pentru că jupuiți de bani, pământ și mijloace de trai, mai mult nu ne putem permite din cauza sărăciei în care suntem lăsați de aceiași străini îmbuibați și aroganți?
10. Unde trebuie să îngenunchem să cerem iertare străinilor pentru că am dat tot tezaurul României englezilor, cărora le mai și plătim anual chirie și taxe pentru poansonarea lingourilor?
Acum, după ce ne-au luat tot, ne pun și în genunchi. Pentru că romanian lives don’t matter!
Îngenuncheați, bre, nu fiți fraieri, arătați ce popor deschis la minte suntem.”

Reflecții la 100 de ani de la crearea URSS

Blamată și deplânsă drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, care a schimbat ordinea mondială în defavoarea Rusiei (Vladimir Putin), dispariția Uniunii Sovietice de pe harta lumii contemporane a fost și continuă să rămână prilejul unor acerbe dezbateri, deseori nostalgice și paseiste, privind circumstanțele și legitimitatea dezmembrării ei, respectiv necesitatea refacerii unei imaginare „lumi ruse” („russkii mir”) – o noțiune propagandistică folosită de ideologii ruși conservatori, pentru a justifica intervențiile Moscovei peste hotare, făcute și în numele „datoriei” de a apăra drepturile vorbitorilor de limbă rusă.

În cadrul acestor dezbateri, nu este uitată nici Republica Moldova care, în pofida cursului european declarat la nivel oficial, continuă să fie înglobată ostentativ în pretinsul concept al „lumii ruse”, constată istoricul prof. univ. dr.Nicolae Enciu, de la Chişină, în publicația https://www.art-emis.ro.

Existența U.R.S.S. se asociază cu sistemul bipolar de organizare a relațiilor internaționale, – o lume dominată de două superputeri care, odată cu dispariția uneia din ele, a făcut să dispară și un întreg sistem de ordine și securitate internațională.

Așa cum se știe, sistemele de securitate internațională sunt definite, în mod curent, prin distribuția puterii între state. Cel care a funcționat între 1945 și decembrie 1991, a fost determinat de concentrarea puterii la vârf – în mâinile Statelor Unite ale Americii și ale Uniunii Sovietice, ordinea internațională având, în acea perioadă, trei componente esențiale.

În primul rând, concentrările masive de forțe nucleare și convenționale permanent disponibile erau menținute pentru a reaminti ambelor părți antagoniste preceptul de bază al epocii bipolare: cine trage primul, moare al doilea. Prin urmare, nici nu putea fi vorba de un război între Marile Puteri, din care considerent, ultra-stabilitatea din anii Războiului Rece a prevalat asupra fricii de moarte sau ambițiilor criminale.

Drept rezultat, politica a devenit glacială ori de câte ori s-a ivit umbra terorii – și aceasta se referea în mod teoretic la întreaga emisferă nordică, de la Vancouver la Vladivostok. Oricât de contestate au fost, frontierele au rămas de neclintit, chiar dacă mândria și ambițiile naționale au avut enorm de suferit.

În rândul al doilea, sistemul de securitate bipolar a însemnat control. Mai exact, deoarece războiul Marilor Puteri implica extinderea mutuală, Statele Unite și U.R.S.S. trebuiau să se asigure în permanență că aliații indisciplinați nu le vor târî în război.

În fine, bipolaritatea a fost constituită pentru stabilitatea din interiorul blocurilor și națiunilor. Recunoscători pentru securitatea asigurată de cei mari, supușii s-au preocupat să nu și-i îndepărteze. Ținuți într-o lesă scurtă de independență, aliații mai mici au acceptat, volens-nolens, disciplina impusă de cel puternic.

Chiar și în interiorul statelor, disciplina a prevalat în rândul naționalităților nefericite, date fiind presiunile de centralizare exercitate de Războiul Rece.

Așadar, nu a fost întâmplător faptul că prăbușirea sistemului bipolar al securității internaționale a dat naștere conflictelor post Război Rece. Într-o lume bipolară intactă, în care comunismul era încă puternic, războiul de succesiune al Iugoslaviei, bunăoară, nici nu ar fi izbucnit.

Așa cum pe bună dreptate menționează membra Academiei Franceze, Hélène Carrère d’Encausse, de-a lungul existenței sale, regimul sovietic a realizat transformări considerabile în societate.

În același timp, s-a lovit și de numeroase și diverse probleme, dintre care cea mai urgentă, căreia a trebuit să-i facă față și nu a reușit, a fost cea pe care o punea națiunile. Și, asemenea Imperiului căruia i-a succedat, statul sovietic a fost incapabil să iasă din impasul național.

În aceeași ordine de idei, deplângând dispariția Uniunii Sovietice și pledând în favoarea refacerii „lumii ruse”, propagandiștii Kremlinului invocă drept argumente faptul că în anul proclamării cursului de perestroika, U.R.S.S. deținea circa 20 % din volumul global al producției industriale, că produsul intern brut al fostului imperiu sovietic ajunsese la 66 % din cel al SUA, iar ritmul creșterii anuale a veniturilor populației sovietice între 1950 și 1988 ar fi fost de 2 ori mai mare comparativ cu SUA, în condițiile reducerii constante a săptămânii de lucru de la 48 la 40 de ore.

În același timp, pentru a nu afecta imaginea idilică a fostei URSS, sunt omise în mod deliberat date și fapte mai puțin comode, dar la fel de importante.

Bunăoară, încă din anii ’60 ai secolului al XX-lea, ca urmare a renunțării conducerii brejneviste la cursul reformelor, s-a putut constata o reducere constantă a ritmurilor de creștere economică atât în industrie (de la 8,4 % în cea de-a doua jumătate a anilor ’60 la 3,5 % în anii 1981-1985), cât și în agricultură (de la 4,3 % la doar 1,4 % în aceeași perioadă), în domeniul productivității muncii (de la 6,3 % la 3,0 %) și în cel al investițiilor de capital (de la 7,5 % la 1,8 %).

Dublat de reducerea populației apte de muncă, regresul economic constituia o dovadă clară a epuizării resurselor de dezvoltare extensivă a Uniunii Sovietice, situație ce o punea în fața perspectivei reale de a fi împinsă la periferia civilizației contemporane.

Conform unor date parțiale, la mijlocul anilor ’70 munca preponderent manuală era practicată de peste 40 milioane de persoane, inclusiv de 12 milioane în industrie, considerată ramura cea mai avansată a economiei sovietice. Aceeași situație s-a menținut și ulterior, chiar agravându-se, la mijlocul anilor ’80 munca manuală fiind practicată de circa 50 mln. de persoane apte de muncă, inclusiv de 1/3 din muncitorii industriali, de 50 % din angajații în construcții și de 3/4 din cei din sfera agrară.

Totodată, la începutul anilor ’80, circa 400 mii de persoane apte de muncă nu erau încadrate în „munca social utilă”. Situația respectivă constituia un mediu favorabil pentru manifestarea unor fenomene precum mita și corupția în rândul cadrelor de conducere, erodând prin aceasta întregul sistem sovietic.

Într-o stare de-a dreptul dezastruoasă se afla agricultura sovietică care, nefiind așezată pe baze moderne, nu reușea să asigure necesitățile vitale ale populației. Parcă pentru a accentua slăbiciunile acestei ramuri de producție, în ultimii 15 ani de existență, Uniunea Sovietică obținuse de 8 ori – în 1969, 1972, 1974, 1975, 1979, 1980, 1981 și în 1984 – recolte cu mult sub așteptările conducerii de partid, în pofida unor substanțiale alocații financiare.

Situația se datora, indiscutabil, nu doar tradiționalului „factor climateric”, deoarece doar în perioada 1976-1980, bunăoară, pierderile directe din agricultură cauzate de organizarea defectuoasă și ineficientă a acesteia, au ajuns la 13,5 % din totalul producției anuale.

În acele condiții, Uniunea Sovietică se transformase într-un importator masiv de cereale, cumpărând anual circa 10 % din recolta mondială sau o jumătate din recolta europeană de grâu. Dacă în 1964, spre exemplu, volumul importului sovietic crescuse la 1,4 miliarde de ruble, la mijlocul anilor ’70 – la 6 miliarde, la începutul anilor ’80 acesta ajunsese deja la 15 miliarde de ruble sau la circa 40 milioane tone de cereale anual.

Deținând cele mai întinse suprafețe cultivabile de pe glob, agricultura URSS nu era în stare, cu toate acestea, să asigure securitatea alimentară a populației, importând în anumite perioade circa 1/5 din cantitatea de cereale consumate, în timp ce gospodăriile agricole colective (colhozurile) erau, practic, întreținute de stat, acumulând o datorie totală de circa 27 miliarde de ruble.

Conform datelor oficiale ale Comitetului unional pentru statistică, productivitatea muncii în agricultura sovietică constituia doar 20 % față de cea americană, făcând abstracție de faptul că, pe parcursul perioadei 1965-1985, acest decalaj sporise și mai mult.

Dar nu numai agricultura, ci și întreaga economie sovietică de la mijlocul anilor ’80 nu mai era în stare să țină pasul cu progresul tehnico-științific, rămânând, ca și în anii ’30, la etapa industrială de dezvoltare, în timp ce economia țărilor occidentale se afla în faza științifico-industrială, sau chiar postindustrială.

SUA, bunăoară, dispuneau la mijlocul anilor ’80 de circa 15 milioane de mașini electronice de calcul (computere) și de alte 17 milioane de computere personale, în timp ce URSS – de doar câteva zeci de mii, utilizate preponderent în scopuri militare.

Descompunerea atinsese inclusiv viața spirituală a societății sovietice, astfel încât aparentul monolit ideologic care ținea societatea ca într-o carapace, izbutea tot mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia și cinismul oficial.

La nivel oficial și declarativ, era invocată în permanență indicația lui Lenin, potrivit căreia obiectivul culturii politice ar fi constat în „educarea unor adevărați comuniști, capabili să învingă minciuna, prejudecățile și să ajute masele de muncitori în procesul de edificare a statului”.

În realitate, însă, la mijlocul anilor ’80, în U.R.S.S. se înregistra câte un furt la fiecare 40 de secunde, câte un viol la fiecare oră, câte un omor premeditat la fiecare 1,5 ore etc.

Dincolo de speculațiile ulterioare, potrivit cărora Mihail Gorbaciov ar fi fost „o marionetă a Occidentului care a dezintegrat Uniunea Sovietică în profitul Vestului”; că „prăbușirea Uniunii Sovietice a fost finanțată cu trilioane de dolari”, cert este că cel care a proclamat politica de perestroika, a încercat sincer să schimbe fața Uniunii Sovietice și felul în care era condus sistemul comunist.

Cât privește șansele reformării fostei Uniuni Sovietice prin menținerea integrității acesteia și garantarea concomitentă a autonomiei și independenței popoarelor din interiorul URSS-ului, respectivele eforturi au fost condamnate apriori unui inevitabil eșec, dat fiind că Sistemul sovietic nu putea fi, prin definiție, nici reformat, și nici ameliorat: acesta fie că ar fi continuat să funcționeze în forma existentă, – fără șanse de supraviețuire în condițiile globalizării lumii contemporane, – fie că s-ar fi destrămat la chiar prima tentativă de modernizare, – variantă realizată la finele anului 1991.

La o distanță de peste trei decenii de la dispariția Uniunii Sovietice, apare drept evident faptul că evenimentele și procesele declanșate la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut pe teritoriul celui mai întins imperiu continental european au fost nu numai și nu atât rezultatul unui hazard, ci au urmat o logică inexorabilă a istoriei.

Aceasta deoarece Uniunea Sovietică nu a fost o țară asemeni altora din lumea contemporană. A fost aproape un continent, în care se regăseau Europa și Asia.

A fost, de asemeni, un Imperiu, într-o lume în care imperiile se destrămau.

A fost, în fine, un pretins „stat al muncitorilor și țăranilor”, în timp ce realitatea făcea ca Uniunea Sovietică să fie, întâi de toate, un stat al națiunilor.

„Trăiesc aici mai mult de 100 de națiuni și naționalități, – menționa Hélène Carrère d’Encausse, – care vorbesc mai mult de 100 de limbi diferite și pe care totul le desparte: istoria, rasele, tradițiile, credințele.

Poporul sovietic este un popor pestriț, multiplu, în care se amestecă oameni pe cât se poate de diferiți, atât prin fizic, cât și prin cultură. Poporul sovietic este în același timp balticul de la poalele Europei, uigurul de la poalele Chinei, rusul care a suferit influențele contradictorii ale acestora, georgianul meridional, eschimosul Marelui Nord și chiar nomadul din stepa kazahă. Și mulți alții.

O istorie zbuciumată, făcută din invazii, din lupte și pașnice recuceriri, a modificat de-a lungul secolelor acest popor greu de definit și care, de la un loc la altul, nu se aseamănă niciodată. Înțelegem istoria când privim spațiul”.