CARE este data exactă a primei Uniri a românilor?

Foto : Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba Iulia, în pictura lui Stoica Dumitrescu/Sursa: Muzeul National al Unirii

Istoricul Ioan Drăgan, fost director al Arhivelor Naționale ale României, a publicat un interesant document despre unirea înfăptuită de Mihai Viteazul.

Istoriile noastre se feresc, mai toate, să avanseze o dată exactă, menționând cu prudență luna mai 1600, deși evenimentele cuceririi Moldovei de către Mihai Viteazul se cunosc aproape în amănunt, constată prestigioasa revistă https://historia.ro.

Fabuloasa arhivă a Bistriței, păstrată la Arhivele Naționale clujene, păstrează două scrisori autografe ale domnului unificator către primarul și magistratul orașului având aceeași dată: 20 mai 1600.

Prima este dată ”din tabăra” (ex castris) de sub cetatea Hotin, în care se refugiase Ieremia Movilă, cea de a doua – în imagine – ”din cetatea Hotin” (ex arce Hotin), după fuga domnului moldovean peste Nistru.

Mai explicit, una dimineața înainte de asalt, a doua în cursul zilei, după abandonarea cetății de către dușman.

Domnul, în euforia victoriei, se grăbește să-i înștiințeze pe bistrițeni despre acest eveniment, pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate.

Practic, în această zi de 20 mai 1600 (după calendarul nou gregorian introdus deja în Transilvania) s-a încheiat cucerirea Moldovei, și Mihai Viteazul stăpânea efectiv cel trei țări românești.

Scrisoarea e adresată sașilor din Bistrița în limba maghiară – limbă oficială alături de latină. Adresarea este în latină iar semnătura domnului ”Io Mihail Voievod” în româna cu caractere chirilice.

O însemnare latină a cancelariei bistrițene, indică data sosirii scrisorii 1 iunie 1600 și pe purtătorul ei, boierul Mihail Cămărașul, scrie istoricul Ioan Drăgan pe o rețea de socializare.

Publicitate

15 decembrie 1989: Începe Revoluția ANTICOMUNISTĂ de la TIMIȘOARA

Istoria consemnează că încă din data de 14 decembrie, la Iaşi s-a reunit „Frontul Popular Român”, o organizație clandestină care a încercat să organizeze o adunare în Piața Unirii din acest oraș, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu, dar și a condiţiilor grele de viaţă.

Acțiunea anticomunistă de la Iași a eșuat după ce forțele de ordine au blocat zona și liderii acțiunii au fost arestați.

La doar o zi distanță, pe 15 decembrie, în Piaţa Maria din Timișoara mai mulți enoriași ai unei biserici reformate au început să aprindă lumânări și să protesteze împotriva deciziei de evacuare din locuința sa și din parohie, a pastoruluilor de etnie maghiară László Tökés, autor al unor comentarii critice la adresa regimului dictatorial comunist.

Chiar dacă mulți consideră că data de 15 decembrie ar fi începutul Revoluției Române, după toată desfășurarea de evenimente din decembrie 89, Proclamația de la Timișoara, sutele de asociații civice și o mare parte din populație, au fixat ca zi de debut al Revoluției Române, ziua de 16 decembrie 1989.

S-a propus chiar ca această dată să devină Ziua Națională a României.

În această zi, acum 32 de ani, populația Timișoarei avea să se solidarizeze în lupta contra dictaturii comuniste.

Acțiunea autorităților comuniste împotriva pastorului Laszlo Tokes fusese doar scânteia: pastorul le vorbise protestatarilor și le dăduse asigurări că situația sa este rezolvată. Ba chiar îi îndemnase să plece acasă, însă acest lucru nu s-a întâmplat: timișorenii s-au adunat iar cu sutele în centru și acestui nucleu i s-au adăugat și alții: numărul demonstranților creștea, a ajuns la câteva mii și, în timp ce la Comitetul Județean de Partid s-a decis să se intervină cu gaze și tunuri de apă, în stradă centrul era blocat, se striga Libertate, Dreptate și se cânta Deșteaptă-te române.

Au fost făcute și primele arestări, dar intervenția regimului nu a reușit decât să solidarizeze și mai mult oamenii: demonstranților li s-au alăturat sindicatele și studenții.

La Timișoara au fost mobilizați peste 200 de militari, însă fără muniție. 

Simbolurile comuniste au fost incendiate, vitrinele magazinelor sparte și au început ciocniri de stradă care aveau să dureze până târziu în noapte.

Era începutul sfârșitului pentru dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu și pentru regimul comunist și începutul libertății care venea însă cu un preț dramatic pentru români.

După prima zi de revoltă, prim-secretarul județean al PCR, Ilie Matei, transmitea că „Nu se acţionează cu toată fermitatea!”, chiar dacă fuseseră deja arestate sute de persoane.

În zilele ce au urmat, numai la Timișoara aveau să moară pentru liberate aproape o sută de oameni.

15/27 decembrie 1860: BANATUL A FOST ALIPIT LA UNGARIA FĂRĂ CA AUSTRIA SĂ ȚINĂ SEAMA DE CEREREA ROMÂNILOR DE A SE ÎNFIINȚA ÎN ACEST TERITORIU ”UN CĂPITANAT ROMÂN”

 În anul 1860, împăratul Austriei, Franz Joseph I, hotăra alipirea Banatului la Ungaria, fără a ţine seama de moțiunea formulată la Conferinţa naţională a fruntaşilor politici români din Banat de la Timişoara (18-19.XI.1860), de a se înfiinţa în Banat un „Căpitanat român”, sau să fie încorporat la Transilvania (devenită autonomă) .

Statutul Banatului de provincie alipită Ungariei, avea să se perpetueze până la Unirea sa cu România care a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei acestei provincii istorice de către autorităţile române s-a făcut cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze de la sfârștul Primului Război Mondial.

Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919.

Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, o parte infimă fiind atribuită Ungariei.

Scurtă istorie:

Războiul austro-turc din 1716-1718 încheiat cu pacea de la Passarowitz, a dus la anexarea Banatului şi a Olteniei.

Odată cu încheierea acestei păci, s-a pus problema dacă Banatul, fost pașalâc turcesc din anul 1526, să fie anexat la Ungaria conform vechilor privilegii existente încă in perioada medievală, sau să fie administrat ca provincie autonomă.

Încă în anul 1715, Dieta Ungariei ceruse de la împăratul Carol al VI-lea încorporarea politică şi juridică a comitatelor Arad, Cenad, Torontal şi Severin, care aparţinuseră Ungariei până la anexarea lor de către turci în 1526.

Cum împăratul s-a opus acestor pretenţii formulate de Stările maghiare, Banatul a dobândit statutul de domeniu al Coroanei şi Camerei imperiale, fiind administrat de forurile aulice de la Viena.

După pacea de la Passarowitz, Banatul avea statutul de domeniu propriu al împăratului de la Viena, fiind încredinţat mai întâi unei administraţii militare, subordonate Consiliului de război şi Camerei aulice.

Dintre guvernatorii militari ai Banatului, în perioada 1718-1751, nici unul nu era localnic: Claudiu Florimund Mercy ( 1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen (1734-1736), Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg (1737-1739), generalul Succow (1739-1740), din nou Francisc Leopold Engelshofen (1740-1751).

După anul 1751, Banatul a trecut sub administraţie civilă, în frunte cu un guvernator („preşedinte”): Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753), Perlas Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido (1774–1777), Pompei Brigido (1777).

În 1778, Administrarea Banatului a fost cedată printr-un Decret al împărătesei austriece Maria Tereza către Ungaria, care a revenit la organizarea pe comitate, inițial acestea coexistând cu un district militar pe granița cu Imperiul Otoman și cu Țara Românească.

Harta Banatului

După revoluția de la 1848, până în 1860 – Banatul a fost scos de sub administrația maghiară pe teritoriul său formându-se, împreună cu teritoriile de la vest de Tisa, entitățile administrative cu sediul la Timișoara numite Voivodina sârbească și Banatul timișan.

În 1860, reintegrat Ungariei până la sfârșitul Primului Război Mondial, Banatul a fost reorganizat pe comitate, iar acestea au fost împărțite în plăși, iar după constituirea efemerei Republici a Banatului, a urmat o perioadă de ocupație sârbească, una de ocupație franceză.

De la 3 august 1919, după împărțirea provinciei,  României i-a fost atribuită o suprafață de 18 966 km² (aproximativ 2/3 din total), Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor 9 276 km², (aproximativ 1/3 din total), iar Ungariei 284 km² (aproximativ 1% din total).