23 noiembrie/6 decembrie 1916 – În timpul Primului Război Mondial, Bucureştiul a capitulat în fața armatelor germano-austro-ungare

La 23 noiembrie 1916 armatele germano-austro-ungare ocupă Bucureştiul, capitala României, după retragerea membrilor Casei Regale, Administrației române și a garnizoanei române a Capitalei.

În urma lor au ramas doua treimi din teritoriul ţării în mâinile inamicului, populaţia fiind nevoita sa suporte un regim de ocupatie militara  foarte sever.

În data de 23 noiembrie/6 decembrie 1916 la București, primarul Emil Petrescu semna, în fața reprezentanților Puterilor Centrale, capitularea orașului, evitând transformarea Bucureștiului în teatru de război. Vreme de doi ani, bucureștenii au avut de îndurat brutalitatea ocupației armatelor Puterilor Centrale.

Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă:
”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii.
 În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.

Capitularea Bucureștilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, emoționant, perceput în modul cel mai profund de catre societatea româneasca.

O „radiografie” a momentului a fost posibilă nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive.

Foto: Trupele armatelor Puterilor Centrale defilează pe calea Victoriei din Bucureşti.

  Primele 24 de ore ale ocupaţiei

Capitularea Bucureştilor, un moment extrem de dureros pentru români, a avut şi o nota tragi-comica în felul haotic în care s-a desfăşurat.

Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea.

Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au  lipit geană de geană, deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare.

Personalul militar  al Arsenalului s-a retras   printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.

Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa.

Cei care totuşi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.

Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demnă.

În ziua de 22 noiembrie 1916, sosise în Bucureşti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti.

A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen  cere ca, în 24 de ore, Garnizoana orașului sa fie predată, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea.

Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoană si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.

La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului, aproximativ 300 de soldați germani şi-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare.

La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in Capitala României escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.

El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara supremă în calitate de Şef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen) .

 Foto: Feldmaresalul german August von Mackensen

A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități române rămase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației.

Din primele ore suita lui Mackensen a început sa acţioneze  pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București în zilele următoare rații de alimente şi încartiruirea.

Colonelul de intendență Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei.

El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile române pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, câte o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untură, „si câte altele”. In caz contrar, amenința generalul, primarul oraşului va fi executat în primele 24 de ore.

La auzul amenințării, Emil Petrescu a replicat:

„O viaţa am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.”

 Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, preşedintele Crucii Rosii – Române,  a fost apostrofat de către acelaşi general :

„Nu uitati ca noi suntem învingători si aţi făcut sa curgă mult sânge german”.

Totodata oraşul a fost supus la o dare de un miliard de lei, care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de milioane, văzându-se imposibilitatea de a fi plătită.

Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea :

”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme.

Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat.

Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei.

Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios.

Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.

Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii.
Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane (Kaffraria= district din Africa de Sud).
Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță.

Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită, ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos.
 Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”.
Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.”

Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție.

Nenorociți prizonieri printre ei.  

Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalirul de soldați .

Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume.  Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice.

Foto: Un soldat german mână pe o stradă din București câteva oi pentru popota trupelor de ocupaţie

Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie.

Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea.  

Prima noapte a ocupației a trecut.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de armă fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida şi mai mult populația.

La începutului lui decembrie 1918, România își va lua, după doi ani de suferințe, o revanșă istorică: Regele Ferdinand I și Regina Maria și Armata Română au revenit învingători în București, după alungarea armatelor de ocupație, iar la Alba Iulia era decisă Unirea Transilvaniei cu România și nașterea României Mari.