28 iunie 1940 : De ce a fost cedată Basarabia ?

Harta: România Mare, așa cum a existat din 1920 până în 1940, perioada în care a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa – 295.641 km2. În prezent teritoriul României este de 238.397 km2.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940), a Dictatului de la Viena din 30 august 1940 privitor la cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord, și a tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) trecea la Bulgaria, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă).

Pentru toţi oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp, scrie jurnalistul și istoricul George Damian în publicația online https://historice.ro.

În perioada interbelică, soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Foto: Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani, Sudetenland.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război.

Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică.

Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România.

De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

Publicitate

De ce l-a trădat regele George al V-lea al Marii Britanii pe vărul său, Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei?

Un portret al regelui George al V-lea al Marii Britanii împreună cu vărul său, țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Berlin, 1913

Ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, care a fost executat de bolșevici împreună cu familia sa, ar fi putut scăpa de această soartă sumbră și ar fi putut părăsi Rusia după abdicarea sa din martie 1917, dacă vărul său regele George al V-lea al Marii Britanii nu i-ar fi oferit refugiu, pentru ca apoi să-și retragă în mod neașteptat invitația.

Mai târziu, regele George a încercat să-și acopere ezitările.

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei a abdicat în favoarea fiului său țareviciul Alexei, în martie 1917, după care, revoluționarii au luat familia imperială în custodie și pe măsură ce lunile treceau, supravegherea acesteia a devenit tot mai strictă, scrie https://www.rbth.com.

Potrivit istoricului britanic Catherine Merridale, autoarea cărții „Lenin on the Train”, regele George al V-lea a încercat inițial, în cel mai mare secret, să îi ofere vărului său un refugiu sigur în Marea Britanie, în timp ce acesta era încarcerat împreună cu familia sa de guvernul provizoriu rus care preluae puterea.

Total neașteptat, suveranul britanic George al V-lea și-a retras invitația oficială de azil din motive personale și diplomatice.

Potrivit biografului regal Theo Aronson, impopularitatea țarului Nicolae al II-lea – și mai ales a soției sale, care era acuzată de pro-germanism – l-a forțat pe George al V-lea să îl abandoneze pe vărul său, de teamă că prezența sa în țară ar fi putut provoca o revoltă similară a muncitorilor în Marea Britanie.

„George al V-lea și-a dat seama că, pentru cei mai mulți dintre supușii săi, țarul era un tiran sângeros… că nu era momentul ca un monarh constituțional, temător de propria poziție, să întindă mâna prieteniei unui autocrat„, explică Aronson. „Așa că familia imperială rusă a fost lăsată de izbeliște.”

„Regele credea că oferta de azil ar fi provocat mânia grupului socialist din Camera Comunelor„, explică biograful regal Donald Spoto, proiectând îndoieli cu privire la propriul patriotism, încurajând forme extreme de republicanism și putând fi chiar catalizatorul unei revoluții violente la Londra.

„Bineînțeles, el nu ar fi putut prevedea soarta finală a Romanovilor (…). Într-un fel de ironie tragică, noua sa familiaritate cu subtilitățile politice și cu mașinațiunile dure a fost cea care, în cele din urmă, a pătat mâinile regelui cu sângele Romanovilor, rudele pe care mai devreme pretindea că le iubește atât de mult ”.

„Asasinarea familiei imperiale ruse a zdruncinat încrederea tatălui meu în decența înnăscută a omenirii… Tatăl meu plănuise personal să-l salveze [Nicholas al II-lea] cu un crucișător britanic, dar într-uncaleplanul a fost blocat.” Așa scria Ducele de Windsor despre tatăl său George V în cartea sa A King’s Story .

Cu toate acestea, există motive să credem că însuși George V a fost cel care a blocat planul.

„Anglia nu își extinde ospitalitatea”

Soarta țarului detronat și a familiei sale, a fost un subiect deosebit de discuție după Revoluția din februarie din 1917.

Politicienii socialiști ruși ajunși la putere se temeau că o contrarevoluție ar putea fi coagulată în jurul țarului, în timp ce liberalii nu doreau să dea un impuls cauzei radicale, permițând represalii împotriva Nicolae al II-lea.

Împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei ține o lopată în timp ce se află în arest la domiciliu în Tsarskoie Selo – Foto TASS

Fostul țar era conștient de pericolul pe care radicalizarea sentimentului public l-ar fi putut însemna pentru familia sa. Prin urmare, „a cerut guvernului provizoriu să-i permită să rămână la reședința sa din apropiere de Petrograd (Țarskoe Selo) până când copiii săi se vor recupera de rujeolă și apoi să plece la Port Romanoff (acum Murmansk) pentru a pleca în Anglia pe mare”. 

Guvernul provizoriu rus a plasat cuplul regal în arest la domiciliu la Tsarskoe Selo și, așa cum a declarat ministrul rus de externe de la acea vreme, Pavel Miliukov, a susținut ideea trimiterii țarului în Marea Britanie.

Miliukov s-a adresat ambasadorului britanic în Rusia, Sir George Buchanan, care mai târziu a raportat că Londra este gata să accepte venirea Romanovilor și „în acest scop ar fi trimis un crucișător”.

Mai târziu, când nu a mai existat „ nicio plecare”, Milyukov l-a întrebat pe ambasador despre motivele întârzierii, care s-a spus că „guvernul nu mai insistă ca familia țarului să vină în Anglia”.

Povestea a fost confirmată de ministrul justiției al guvernului provizoriu și viitorul său lider Alexander Kerensky. I s-a spus că „guvernul Angliei nu consideră că este posibil în timp ce războiul continuă, să-și extindă ospitalitatea asupra fostului țar ” (link în rusă).

Partea rusă acuzată

Versiunea ambasadorului Buchanan a poveștii publicată în memoriile sale în 1923, Misiunea mea în Rusia a fost izbitor de diferită. „Oferta noastră a rămas deschisă și nu a fost niciodată retrasă ”, a scris Buchanan.

El a dat vina pe partea rusă, argumentând că guvernul provizoriu, care a întâlnit opoziție din partea politicienilor socialiști, „nu a îndrăznit să-și asume responsabilitatea pentru plecarea țarului și s-a retras de la poziția lor inițială”.

În 1927, când Kerenski în memoriile sale a afirmat contrariul, Foreign Office a repetat relatarea lui Buchanan și l-a acuzat pe fostul premier rus de minciună.

Sir George William Buchanan în 1915 – Foto. Biblioteca Congresului

Cinci ani mai târziu, adevărul a fost dat la iveală de fiica lui Buchanan, Meriel,atunci când și-a publicat propria carte, The Dissolution of an Empire .

Ea a scris că tatăl ei a vrut să includă în memoriile sale faptul că oferta de azil a fost retrasă, dar a fost obligat să nu o facă.

„I s-a spus la Ministerul de Externe unde se dusese să examineze unele dintre documente, că dacă ar face acest lucru, nu va fi acuzat doar de încălcarea Secretelor Oficiale, dar i-ar fi fost oprită și pensia… ”, a scris ea.

„Vinovăția trebuie împărțită”

„Tulburările sociale și ascensiunea socialismului înMarea Britanie, îi provocau lui George V îngrijorări serioase. Regele se temea că prezența „Sângerosului Nicolae” pe pământul britanic îi va compromite poziția și, ulterior, va doborî monarhia, a afirmat istoricul britanic Paul Gilbert, referindu-se la porecla dată lui Nicolae al II-lea, după ce acesta a ordonat în 1905 organelor de represiune deschiderea focului asupta manifestanților pașnici la Sankt Petersburg.

Regele George V al Marii Britanii (1865 – 1936). Foto: Getty Images

Cercetătorul susține că, deși „regele George al V-lea a fost din punct de vedere moral un laș, pentru că l-au lăsat nervii și și-a făcut griji alături de rudele sale regale, de alte guverne și de monarhiștii ruși, cu privire la consecințele politice ale acordării azilului pentru fostul țar rus și familiei sale…

Prin urmare, toate casele regale ale Europei și aliații Rusiei din Primul Război Mondial trebuie să împărtășească vina.”

PRIN CE AU TRECUT RUȘII imediat după prăbușirea URSS

Russia Beyond (Vladimir Rodionov / TASS; Domeniu Public)

În urmă cu treizeci de ani, un imperiu care era considerat etern s-a prăbușit în doar câteva luni, iar cetățenii unei țări s-au trezit brusc în altă țară, în timp ce asistau la transformări radicale care se petreceau chiar în fața ochilor lor, scrie https://www.rbth.com/history

Să runcăm o privire mai atentă la evenimentele de atunci…

Drapelul de stat

Steagul roșu sovietic arborat pe clădirile oficiale ale Kremlinului din Moscova a fost înlocuit cu tricolorul rusesc la doar 38 de minute după discursul televizat în direct al președintelui Mihail Gorbaciov, în care acesta și-a anunțat demisia.

Cu toate acestea,în primele momente schimbarea a trecut aproape neobservată de oamenii obișnuiți.

Vladimir Rodionov/Sputnik

Coborârea drapelului sovietic s-a făcut fără ca echipele TV să fi fost invitate să asiste la acest eveniment istoric, iar Piața Roșie nu era aglomerată în acea zi în care ningea și ploua.

„Am reușit să fac doar câteva instantanee, pentru că totul s-a întâmplat atât de repede. Unu-doi și steagul roșu era deja jos; apoi muncitorii au ridicat tricolorul rusesc. Schimbarea istorică a drapelului a durat 10 minute”, și -a amintit fotoreporterul Aleksei Boitsov, unul dintre puținii martori. 

Prețurile din magazine

Foto: TASS

Prăbușirea URSS a însemnat și sfârșitul reglementării prețurilor de către stat, care practic nu se mai implica.

Guvernul a numit această liberalizare a prețurilor ”o reformă necesară”, crezând că reforma nu va face decât să regleze dinamica cererii și ofertei pe piață. Imediat a început să capete proporții amenințătoare penuria de bunuri de larg consum care în scurt timp a dus la o scădere de trei oria cantității de bunuri pe rafturi.

Până la sfârșitul anului, prețul multor mărfuri a crescut de 8-11 ori, iar oamenii au început să se refere la asta ca la o „terapie de șoc”.

Prețurile se puteau schimba de mai multe ori într-o zi, ceea ce reducea practic la zero economiile multor familii. 

Alcoolul

Foto: Stanislav Shaklein/Sputnik

În 1992, toate restricțiile privind vânzările de alcool au fost ridicate, în vreme ce monopolul de stat asupra producției au dispărut permițându-se în același timp mărcilor străine să intre pe piața rusă, care a fost pentru o vreme a fost dominată de alcoolul numit „Royal” produs în Germania .

Un litru de alcool pur costa cu 25 la sută mai mult decât un litru de vodcă, dar oamenii îl diluau cu apă, așa că scoteau o cantitate mult mai mare. 

„Royal” a câștigat imediat popularitate datorită prețului său accesibil și reclamelor de la TV, devenind astfel un simbol al anilor 1990. ”Polițiștii rutieri se obișnuiseră cu mirosul teribil emanat de mașinile pe care le opreau, deoarece alcoolul „Royal” diluat era folosit și pentru lichidul de ștergător de parbriz”, își amintește actorul Iury Stoianov .

Odată cu creșterea popularității alcoolului importat, a venit și o creștere a incidenței intoxicațiilor cu alcool, care, până în 1994, s-au dublat de patru ori față de 1992. Potrivit analiștilor, alcoolul contrafăcut a reprezenta 67 la sută din întreaga cantitate comercializată.

Cetățenie nouă, dar pașapoarte inexistente

Odată cu dispariția URSS, cetățenia a milioane de oameni s-a schimbat peste noapte, iar toți cetățenii care locuiau în țările nou formate deveneau oficial cetățenii lor. Cu toate acestea, pașaportul sovietic a rămas valabil până în anii 2000 și a fost folosit atât în problemele interne, cât și pentru călătoriile în străinătate.

Diferența a fost aceea că cetățenii ruși au primit o ștampilă în pașaportul sovietic, în timp ce ne-rușii aveau și ei același pașaport sovietic, dar fără ștampilă.

Condițiile au fost aceleași pentru ei încă vreo zece ani ți auservit posesorii lor pentru înregistrarea căsătoriilor, nașterilor, deceselor și așa mai departe.

Kikvadze Givi, Felix Crimeea/TASS

Sigiliul de aprobare sovietic

Calitatea articolelor achiziționate în Uniunea Sovietică era garantată de un sigiliu special – o litera „K” inversată (din cuvântul rusesc pentru „calitate” – kacestvo) care se aplica doar acelor mărfuri aprobate de o comisie specială, care supraveghea întregul proces de producție și controla respectarea standardelor de calitate. 

După 1991, după ce sigiliul nu a mai fost aplicat, piața a fost inundată de mărci străine cu origine necunoscută și cu o mulțime de produse de o calitate îndoielnică. Cei care regretă dispariția fostei URSS își amintesc încă că un preț ieftin nu trebuie să fie sinonimul unei calități scăzute.

Banii 

Foto:TASS

Bancnotele care îl înfățișau pe Lenin au fost înlocuite cu rubla rusă. Cetățenii au avut la dispoziție doar două săptămâni pentru tranziție și li s-a permis să schimbe 30.000 de ruble (termenul limită a fost ulterior prelungit până la sfârșitul anului, cu limita extinsă la 100.000 de ruble).

Procesul a fost complicat și mai mult de faptul că noile bancnote puteau fi schimbate doar cu ajutorul unui pașaport (care era ștampilat în momentul schimbuluis care putea fi făcut o singură dată). 

O panică reală a cuprins populația. Oamenii s-au agitat zile întregi, căutând cunoștințe fără nimic de schimbat, cerându-le ajutor. Nu toată lumea a avut succes, ceea ce ia făcut ca multe persoane să-și piardă pur și simplu majoritatea economiilor. 

„S-a înțeles că reforma le punea cetățenilor anumite dificultăți”, a explicat mai târziu șeful Băncii Centrale, Viktor Geraschenko . „Dar ce altceva se putea face? După ce a devenit clar că zona rublei nu poate fi susținută, principala preocupare a devenit eliminarea depozielor masive de ruble sovietice din economia țărilor care aparțineau încă țărilor CSI. Până atunci, acestea intrau cu ușurință pe piața internă, ducând la deficite și la creșterea prețurilor.”

Dispariția statuilor lui Lenin

Foto: Dmitri Korobeinikov/Sputnik

Numele și imaginea lui Lenin în viața cetățenilor sovietici a fost o permanență timp de șase decenii și jumătate de la moartea sa și până la prăbușirea sistemului comunist.

Piața principală a aproape fiecărui oraș din URSS îi purta numele ca de asemenea, numeroase cinematografe, școli, stadioane, universități, gări, orașe și gospodării agricole colective.

Viitorii „Pionieri” se refereau cu respect la Lenin dpe care îl numeau „bunicul” și pentru mulți el a fost considerat un membru al familiei, care îi privea de sus din portrete și statui aflate pretutindeni. 

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, totul s-a schimbat brusc. Numele Lenin a început să dispară din titlurile de cărți, articole, disertații etc. Sistemul școlar și universitar a început, de asemenea, să fie reformat, iar pogeul de-leninizării a avut loc în 1993. După cum notează istoricul Iuri Pivovarov, mass-media a început să-l descrie pe Lenin ca întruchiparea răului absolut chiar și în noua Rusie.

Dărâmarea monumentelor a fost efectuată selectiv, ceea ce nu se putea spune despre fostele republici sovietice, unde îndepărtarea de simbolismul sovietic devenise o problemă de o importanță deosebită, începând chiar înainte de dizolvarea URSS.

Primul monument a fost demontat în 1990 în actualul Cervonograd, Ucraina. 

Închirierile de casete VHS

Până la prăbușirea URSS, rușii au avut acces la puține filme străine, dar odată cu căderea Cortinei de Fier, totul s-a schimbat.

În primul rând, oamenii au început să achiziționeze aparate video, dar odată ce lumea cinematografiei occidentale le-a fost deschisă, au apărut și primele magazine de casete video, care comercializau sau închiriau copii piratate de filme cu traduceri de multe ori hilare.

La acea vreme, aceste locuri de închiriere sau vânzare a casetelor video se aflau într-un mic colț, undeva într-un mare magazin universal sau chiar într-o frizerie.

Toate aveau cataloage unde puteai cerceta ce filme erau disponibile. Sângeroasele filme de acțiune de la Hollywood și producțiile de desene animate Disney s-au dovedit cele mai populare și erau cerute masiv în rândurile publicului.