LA NOI ÎNCĂ NU S-A AFLAT CĂ LEGENDELE HISPANICE VORBEAU DESPRE REGII SPANIOLI CARE SE TRĂGEAU DIN DACI…

Legendele hispanice: regii spanioli se trag din principi daci!

Noi de ce nu am învățat asta?

„În 1942, în viața lui Alexandru Busuioceanu a intervenit un eveniment deosebit, ce-și va pune amprenta pe tot restul activității și sentimentelor sale. Profund deprimat de înrăutațirea climatului politic din România acelor ani, el decide să părăsească țara, cu intenția mărturisită de a nu se mai întoarce niciodată. Iată de ce acceptă postul de atașat cultural la Madrid, unde avea să se stabilească; ulterior va înființa o catedră de Limba și Literatura Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte.

A desfășurat o neîncetată activitate de cercetare și propagare a culturii românești: a înființat Institutul Român de Cultură din Madrid,a obținut introducerea limbii române ca materie obligatorie în șapte facultăți spaniole, a înlesnit publicarea unor traduceri din marii noștri scriitori. A publicat articole și a ținut conferințe despre arta și literatura română.

Se simțea profund român și așa se va simți până la moarte, păstrându-și cetățenia și purtând în suflet o necontenită nostalgie pentru pământul său natal”. – Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985.

Foto: Poetul, eseistul, criticul literar și de artă plastică, istoric al artei, traducător, Alexandru Busuioceanu (n. 16 iunie 1896, Slatina, jud. Olt – m. 23 mai 1961, Madrid, Spania) și-a dedicat întreaga viață culturii românești și propagării ei în lume.

Prestigioasa publicație online ROMÂNIA BREAKING NEWS. scrie că acest studiu s-a născut datorită preocupărilor sale constante de a căuta urme românești oricând și oriunde, făcând o pasiune din studierea vechilor arhive ale Spaniei.

Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, prezentat ca un filosof

Pornind în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, a dat, în Spania, peste o legendă în care se spune că dacii au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului hispanic.

„Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ș.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio – pentru a nu-i cita decât pe cei mari – luând loc în genealogia însăși a poporului hispanic.

De la un cronicar la altul, faptele și numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi și tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă și ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu.

Legendele mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât era mai ilustru ca al strămoșilor.

Legendele respective își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate.

Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică așa cum a fost consemnată de antici.

Zamolxis, „citat” de Platon

Pentru cronicarii spanioli sursele de inspirație au fost autorii antici, în principal latinii și grecii. Cel mai important dintre ei a fost Herodot. În a sa „Historiae”, Herodot consemnează: „După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont și la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare și, îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa.

Și cum tracii (geții) duceau o viață mizerabilă și erau ignoranți, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea și ospătarea celor mai de frunte concetățeni ai săi, unde să-i învețe că nici el, nici ei și nici cei ce se vor naște vreodată dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, era tălmaciul voinței zeilor. După un timp s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din care ieșea foarte rar și numai pentru a fi consultat de rege și sfetnicii săi.

„Mai târziu a fost considerată sfântă și peștera în care se retrăsese Zamolxis și se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat și unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Stabon. Platon, în „Republica”, îi învață pe greci despre sănătatea trupului și a sufletului, așa cum știe el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înțelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi.

„Geții nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânșii, tras la sorți, ca sol la Zamolxis, încredințându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

Burebista, în versurile spaniolului Lucan

Revenind la temă, știm că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H. Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma.

Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.
Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională. Cel care are cele mai multe informații, și care sunt folosite de spanioli, este Seneca.

Găsim informații despre faima temutei săgeți getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai știe că țara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri își pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)”

Marțial, Pomponius Mela și Columella

Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marțial, contemporan cu Domițian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaților iazigi și, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal.

În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marțial, acesta reda atmosfera de la Roma și ideea care și-o făceau romanii despre daci și țara lor. Nici el nu cunoaște bine aceste ținuturi care „se confundă ca într-un imens și întunecat limes hyperboreu. Sub leneșele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ținuturi artice, cu sălbateca Peuce și Istrul fremătând de tropotul cailor”.

În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciției și Traciei, precum și a popoarelor ce locuiau acele ținuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoștințe geografice și etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot și Strabon.

Deși descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul și moravurile dacilor. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanța), Tiristis (Caliacra) precum și cetatea Dionysopolis (Balcic). Dintre ceilalți autori spanioli, numai unul oferă ceva informații privind obiceiurile geților. Acesta este Columella.

În lucrarea sa „De re rustica” ne înfățișează scene pastorale și domestice. Vorbind despre creșterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greșeală. Este știut faptul că dacii cunoșteau grâul și-l cultivau pe mari suprafețe.

Paulus Orosius confundă pe geți cu goții

Cunoștințele spaniolilor despre daci se îmbogățesc la fața locului. Pe timpul războielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componență spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informații.
Peste câteva secole mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci.

În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face și greșeli, poate și din cauza faptului că nu a reușit să consulte decât pe unii autori antici.

El confundă pe goți cu geți și, astfel, pune în seama goților fapte din istoria geților și dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă).

Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.
Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizațiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credința creștină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul.

La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activități literare pentru a explica fundamentele dogmei creștine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

Rodrigo Jimenez de Rada îl transformă și el pe Deceneu în got

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada.

În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet.

Sunt multe goluri în relatările anterioare și astfel limenez de Rada completează relatările istorice cunoscute, cu legende și mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării.

Preluând greșelile înaintașilor cum că goții = geți, și Jimenez de Rada cade în păcat.

Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților.

Și astfel arhiepiscopul din Toledo introducea în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor.

Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli.

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchidea Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu.

(Titlul original al studiului: MITUL DACIC ÎN ISTORIA ȘI LEGENDELE SPANIOLE).

Publicitate

,,Capcana lui Tucidide”, așa zisa „operațiune specială” a Rusiei în Ucraina și sancțiunile SUA și U.E.

Așa zisa „operațiune specială” a Rusiei în Ucraina, sancțiuni SUA, U.E. și ,,Capcana lui Tucidide”

PREAMBUL

Publicistul Mihai COPEȚCHI – KOPECKY scrie în publicația online https://romaniabreakingnews.ro că această ,,compilare eseistică”, cu ușoare nuanțe parodice, este constituită dintr-o suită de texte, idei, declarații și extrase, traduse și adaptate, din articole și analize – de ultimă oră -, mai mult sau mai puțin exhaustive, despre evenimentul politico-militar ce ține în suspans umanitatea, în aceste momente – controversatul conflict ruso-ucrainian, context, implicații, consecințe. Probabil că, argumentele referitoare la conflict, mai echilibrate, mai neutre sau incriminatorii, pot genera o serie de dileme de tipul: ești  ,,pro Rusia”, ,,pro NATO”, ,,pro SUA”, ,,pro U.E.”, … ori dimpotrivă!

Poate, cineva se va întreba: …. ,,Dar, de ce România nu apare în ,,filmul” acesta!?”

Desigur, că nu apare,… pentru că în virtutea stravechilor și tradiționalelor relații de cooperare, în orice co-producție româno-americană, sau internațională, România a participat doar cu … caii și figuranții! Eventual cu cascadorii, dar, doar pentru C.V.!

Cititorul, obișnuit sau specializat, este cel mai în măsură să tragă concluzii! Pentru a fi convinși de veridicitatea informațiilor, la final articolului, va fi atașată o listă a surselor, ce pot fi consultate, de către oricine dorește să intre în detalii.

Între Tucidide și Makinder [i], se presupune că ar exista unele ,,corespondețe geopolitice”.

Astfel că, într-un articol din ,,Revue Conflits” (ian. 2022) se încearcă a se induce ideea ca ar exista niște ,,corespondențe” între cei doi, chiar în pofida diferenței ,,de vârstă” – de circa 2500 de ani -, considerându-se postum că Tucidide a pus bazele conceptuale ale geopoliticii, iar celălalt le-a preluat și adaptat, peste veacuri, în funcție de context.

Lucrarea de referință a lui Tucidide – ,,Istoria războiul din Pelopones” – conține toate reflecțiile și toate conceptele care structurează astăzi gândirea geopolitică mondială.

Tucidide a fost primul istoric care se concentrase asupra ,,înregistrării istoriei așa cum fusese în realitate”, fiind și un pionier în ceea ce astăzi se numește Realpolitik, sau ,,realism în relațiile internaționale”.

Opera lui Tucidide, ,,Istoria războiului peloponesiac”, este o relatare finală a unui conflict antic și a rămas, până astăzi, un text fundamental, studiat și dezbătut nu numai de istorici și de clasiciști, dar și de strategii civili și militari de la universitățile și școlile militare din întreaga lume. Scopul cronicii sale este să-i ajute pe viitorii oameni de stat, militari și civili să înțeleagă războiul, astfel încât să evite greșelile predecesorilor lor.

Atât ca ,,actor” – general fiind -, cât și ca observator al războiului din Pelopones, Tucidide a lăsat moștenire posterității o capodoperă ale cărei concluzii imuabile îi dau aspectul unui breviar geopolitic. După două mii patru sute de ani, finețea gândirii sale este încă la fel de valoroasă pentru analiza problemelor geopolitice actuale.

Datorită lui Tucidide, și succesorului său Xenofon, cunoașteam istoria războiului peloponesiac, căci au trăit-o și s-au implicat direct. Ambii au fost generali, ambii aveau experiență de luptă, deși Xenofon a avut mai mult succes decât Tucidide. Ambii au trăit exilul și ruptura de orașul natal, ambii s-au gândit și au reflectat la ceea ce au trăit înainte de a scrie despre acest război. Apoi Tucidide a fost uitat.

De abia în secolul al XIX-lea Tucidide a fost redescoperit – întâmplător (!?) -, tradus și comentat. Tot atunci când geografia și istoria se dezvoltau, atunci când Europa descoperea lumea, Tucidide a fost citit și înțeles. Pare a fi o comoară grecească îngropată secole întregi și dezgropată într-o epocă care a uitat, totuși, de clasicii ei. Tucidide este astăzi la fel de actual, iar generații de geopoliticieni s-au ,,adăpat” din opera lui. Din, chiar, prologul lucrării se spune totul despre autor:

• „Această istorie a războiului din Pelopones, dintre spartani și atenieni, este opera lui Tucidide din Atena. Autorul a început această lucrare încă de la începutul ostilităților. Prevăzuse că va fi un mare război și că va avea mult mai multe repercusiuni decât toate conflictele anterioare.”

Dacă posteritatea sa a fost nulă în vremurile medievale și clasice, ea este acum redescoperită, analizată, criticată și, de la Marea Egee – leagănul civilizației europene – până în Statele Unite – leagănul civilizației globaliste -, se ,,țese” o intensă corespondență filozofico-geopolitică.

Expresia ,,capcana lui Tucidide” amintește de numele  istoricului  atenian, însă, a fost (re)inventată de politologul american Graham Allison într-un articol din Financial Times, în 2012, și a fost reînviată ulterior (2017) în cartea sa – sub titlul -, ,,Destinate războiului: America și China pot scăpa de capcana lui Tucidide?”, apărută și-n traducere românească, în martie 2022, la scurt timp după începerea conflictului dintre alte două mari ,,orașe-stat”: Moscova și Kiev – probabil, nu chiar întâmplător!.

Această lucrare de excepție, analizează posibilele evoluții condiționate de tensiunile care apar între state, identificând și o posibilă tendință de război. Această situație poate surveni în orice sferă, dar implicațiile ei sunt mult mai periculoase în afacerile internaționale.

Așa cum exemplul inițial al ,,capcanei lui Tucidide” – care a bântuit diplomația în mileniile ce au urmat -, al cărui rezultat a fost un război care a îngenuncheat orașul-stat Atena, astăzi, cele două mari puteri, SUA și Rusia – cărora le ,,suflă în ceafă” China -, sunt angajate pe un drum predictibil ce se îndreaptă spre un cataclism, pe care nimeni nu-l dorește, dar care, se pare nu vor mai fi în stare să-l evite.

Însă, în ,,Capcana lui Tucidide …”, istoricul Graham Allison[ii] identifică o provocare fundamentală pentru ordinea mondialăː impactul unei puteri emergente asupra puterii conducătoare. Mai exact, când o putere emergentă amenință – în cazul nostru Ucraina -, supremația puterii conducătoare – adică, Rusia -, rezultatul cel mai probabil a fost, deja, unul previzibil și care se derulează extrem de violent.

De-a lungul ultimelor cinci veacuri, premisele pentru un astfel de conflict au apărut în 16 cazuri. În 12 dintre acestea s-au concretizat și finalizat printr-un război. În prezent, încă planează amenințarea deschiderii celui de-al ,,n”-șpelea caz: Statele Unite ale Americii și China, atâta timp cât conflictul ruso-ucrainian, încă, n-a degenerat într-un război clasic și total.  Istoria ne-a demonstrat că orice conflict, de orice natură, poate provoca posibile scântei care, la rândul lor, pot declanșa un război de proporții.

Graham Allison trece în revistă o suită de conflicte și analizează evenimentele actuale, explicând într-o manieră inconfundabilă mecanismele care duc la repetarea ciclică a ,,capcanei lui Tucidide” și pașii care ar trebui urmați pentru ca inevitabilul să poată fi evitat.

Fenomenul a mai fost descris sub forma unui roman, în 2016, de către un  politician  italian, Massimo Donadi, în cartea La trappola di Tucidide. După inventarea sa, termenul a fost folosit în diverse sectoare din literatură, mass-media și mediul virtual.

Termenul a fost folosit, în special, pentru a descrie un posibil conflict între SUA și China, dar este qvasi-identic cu cel mai puțin previzibil conflict – la momentul apariției cărții lui Graham Ellison -, cel dintre Rusia și Ucraina, deja în plină desfășurare, și al cărui parcurs se încadrează perfect în teoria enunțată de Tucidide.

,,Operațiunea specială” din Ucraina, se manifestă ca o primă etapă dintr-un război ce pare inevitabil. E o posibilă concluzie finală a enunțului lui Tucidide – destul de veridică.

Astăzi, ,,operațiunea specială” a Rusiei, în Ucraina, este o chestiune periferică. Când spunem că ,,războiul este de neconceput”, după experiențele traumatice ale secolului XX, trebuie să ne referim la ceea ce este posibil astăzi în lume, sau numai la ceea ce poate concepe mintea umană. În perspectivă, chestiunea definitorie în legătură cu ordinea mondială este dacă China și SUA vor putea să scape din ,,capcana lui Tucidide”. Cele mai multe confruntări din secolul XX, și cele ulterioare, care se încadrează în acest model, … s-au terminat cam prost!

Într-adevăr, din perspectivă istorică, războiul este probabil, dar, prin subestimarea pericolului nu face altceva decât să crească riscul de război. Dar, care este ideea cărții sus menționate?

Analizând modul în care izbucnesc războaiele istoricii se concentrează în primul rând pe cauzele apropiate sau imediate.

Cauzele imediate ale războiului sunt fără îndoială extrem de importante, dar motivele cele mai evidente ale vărsărilor de sânge le acoperă pe cele semnificative. Mai importanți decât scânteile care aprind războiul – ne învață Tucidide -, sunt factorii structurali care stau la baza lor:

• …,,condițiile în care evenimentele, de altfel gestionabile, pot escalada cu o severitate imprevizibilă și pot produce consecințe inimaginabile.”

Când o putere în ascensiune amenință să înlăture puterea conducătoare, stresul structural care rezultă de aici face ca ciocnirea violentă să devină o regulă, nu o excepție.

Așa s-a întâmplat în secolul al V-lea între Sparta și Atena, dar și la începutul secolului XX între Germania și Anglia, apoi între Germania și Uniunea Sovietică, SUA și Japonia și, ulterior, era cât pe ce să se întâmple între Uniunea Sovietică și SUA, în anii 1950-1960, iar acum ,,operațiunea specială” a Rusiei în Ucraina prevestește inevitabilitatea unui conflict între SUA și Rusia, premergător celui așteptat, între SUA și China.

Analizând relațiile tensionate din ultimii ani, dintre China și Statele Unite, constatăm că au avut, începând cu momentul 2017 (începutul războiului comercial– n.a.), un parcurs violent, verbal și mediatic, care ar putea duce, inevitabil, spre război, asta dacă niciuna dintre părți nu va lua o serie de măsuri, dificile și dureroase, dar necesare pentru a-l evita.

Iată cum a explicat Tucidide lucrurile scriind despre un război care, acum două milenii și jumătate, a devastat cele două orașe-stat conducătoare ale Greciei clasice:

• ,,Ascensiunea Atenei și frica pe care aceasta a stârnit-o încetul cu încetul în Sparta au făcut războiul inevitabil”.

Pentru cazul nostru, dacă înlocuim Atena cu ,,Moscova” și Sparta cu ,,Kiev”, și dacă recompunem enunțul lui Tucidide, adaptat la perioada de început a anului 2022, va rezulta că:

• ,,Ascensiunea Moscovei și frica pe care aceasta a stârnit-o încetul cu încetul Kievului au făcut războiul inevitabil”.

Și inevitabilul s-a produs! Rusia a declanșat o ,,operațiune specială” împotriva Ucrainei, pe 24 februarie 2022, invadând-o, … pe ici, pe colo, și prin punctele esențiale!.

O similitudine, pur întâmplătoare, face ca conflictul/războiul peloponesiac, narat de către Tucidide, să se producă între cele două mari orașe-stat, Atena și Sparta, orașe-stat ale aceluiași neam și seminție, cel grec.

În mod surprinzător constatăm că în actualul conflict din spațiul fost sovietic, între Rusia și Ucraina – membre fondatoare ale C.S.I. -, mai frecvent vorbindu-se de Moscova și Kiev, capitalele celor două state aflate în conflict, aparțin aceluiași neam slav – cu aceeași religie și limbă comună -, aflat pe un imens teritoriu disputat, la prima vedere, pe baza dreptului cutumiar: … ,,cine au fost mai întâi: cazacii sau varegii!”.[iii]

În ,,mediile sociale” din estul Ucrainei, Crimeea și Kiev – erau foarte puțini oameni preocupați de problema identității etnice. Nu întâmplător se vorbește despre „mediile sociale”, căci Ucraina este o țară complexă și divizată, în care estul îndepărtat, ca și vestul îndepărtat, al acesteia au opinii diametral diferite cu privire la toate problemele semnificative din punct de vedere social. De la declararea independenței Ucrainei în 1991, aici se întrec două idei despre identitatea națională: „etnia ucraineană” versus „slavii din est”.

Ideea națională etnică ucraineană, bazată pe ideea conform căreia ,,cultura ucraineană, limba și istoria centrată pe etnie ar trebui să fie forțele integratoare dominante în statul-națiune ucrainean”, a fost mult mai populară în vestul Ucrainei.

Ideea slavă estică, care prevede că ,,națiunea ucraineană este fondată pe două grupuri etnice, limbi și culturi primare” – ucraineană și rusă – a fost acceptată ca fiind normală în sud-estul Ucrainei. Cu toate acestea, în general, majoritatea ucrainenilor sunt mult mai preocupați de problemele economice, ceea ce a fost întotdeauna prioritar. De fapt, independența Ucrainei din 1991 a fost, în mare măsură, tot o chestiune de preocupări economice.

Mulți ucraineni au susținut ideea divorțului politic de Rusia din cauza așteptărilor ca Ucraina să aibă o situație economică mai bună – asta promiteau pliantele propagandistice. Această speranță economică nu s-a realizat. În multe privințe, prăbușirea Uniunii Sovietice a schimbat radical viața oamenilor, în mai rău, din cauza neoliberalizării Ucrainei.

Nimic nu a împiedicat instituțiile occidentale de putere să susțină că Maidanul a fost revolta „poporului ucrainean”, prezentat ca o ,,totalitate neproblematică”, același popor ucrainian, pe care, însuși Zelenski, îl prezenta în scheciurile sale prin aceiași sintagmă[iv] – un truc ideologic cinic, disprețuitor și foarte intens utilizat. Escaladarea conflictului civil, în cele din urmă, a dus la dezastrul pe care îl observăm neputincioși astăzi.

Lumea, în general, s-a obișnuit cu intervențiile militare ale Statelor Unite de implementare a democrației – chiar și cu forța armelor!. Totuși, aici nu mai este vorba de o intervenție a SUA. Aceasta, în sine, este o surpriză – una care i-a încurcat pe jurnaliști și pe experți deopotrivă.

Chiar dacă deplângem violența și pierderea de vieți omenești în Ucraina rezultate din intervenția rusă – și violența neofascistă din Donbas –, este necesar să ne întoarcem înapoi, în timp, și să vedem cum poate percepe restul lumii acest conflict, începând cu etnocentrismul Occidentului – interesat pentru un atac cu participanți și victime -, care cred că împărtășesc aceleași aspecte ale identității – indiferent dacă sunt legate de cultură, religie sau de apartenența etnică.

La 23 februarie 2022, secretarul general al ONU, António Guterres, într-o declarație sinceră despre o posibilă intervenție militară rusă în Ucraina, a spus:

„În numele umanității nu permiteți să înceapă în Europa ceea ce ar putea fi cel mai rău război de la începutul secolului.” A doua zi, pe 24 februarie, Rusia lansează „cel mai mare atac asupra unui stat european de la al Doilea Război Mondial”, însă moraliștii au omis – cu intenție -, să pomenească ceva despre războiul NATO din Serbia (martie – iunie 1999). Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a condamnat acest „atac barbar” și a mai spus, zâmbind discret, că „președintele Putin este cel care aduce războiul înapoi în Europa”.

Însă, trebuie să ne aducem aminte că Vladimir Putin a vorbit despre necesitatea de a proteja  „lumea rusă”, atât după începutul războiului din Donbas, în 2014, cât și în timpul invaziei Ucrainei din 2022. Încă de la începutul anului 2010, această formulă a fost auzită din ce în ce mai des de pe buzele oficialilor de rang înalt, inclusiv a președintelui Putin, iar nevoia de a „proteja lumea rusă” era principalul motiv oficial al ostilităților din Donbas.

Conceptul de ,,lumea rusă”, adică ,,oamenii noștri din alte țări” – cei care vorbesc limba rusă -, se referă la cei crescuți în spiritul tradițiilor, miturilor și a marii culturi ruse. În mod deliberat se spune că nu există nicio identitate între lumea rusă visată și ,,statul visat” – dimpotrivă, Rusia are nevoie de ruși ,,în afara statului” sau ,,din afara statului”! E cam neclar!

Acestea erau argumentele, în termeni de competiție nu de război, iar ,,Russkii Mir”, era privită ca o „comunitate de oameni care vorbesc limba rusă”, ce trebuie să devină un intermediar pentru promovarea brand-urilor și mărcilor comerciale din Rusia, în „noile centre de infrastructură” ale lumii viitorului. Mai concret, … „Brand-ul – marca înregistrată -, se transformă în principala armă a noii generații de războaie industriale”.

S-a înțeles, astfel, altfel „lumea rusă” – ca o formă nouă de „integrare cu țările fostei URSS”, ai cărei locuitori cunosc bine [și] limba rusă. „Lumea geoculturală rusă pe care o propunem s-a dovedit a fi legată de formațiunile post-imperiale ale țărilor europene – Commonwealth-ul, asociația statelor ibero-americane, comunitatea statelor francofone și alte formațiuni similare [existente] în natură”.

După 2010 se tot încearcă găsirea unor analogii, în special în lumea post-colonială. În același timp, sunt respinse în toate modurile posibile încercările de a interpreta „lumea rusă” ca planuri de „întoarcere” la Rusia a teritoriilor fostei URSS sau ale celor din Imperiul Rus.

Pe acest fond, expresia și conceptul de „Russkii Mir” a intrat în lexicul de bază al unor mișcări geopolitice, cam ,,alunecoase”.

Un moment relevant – pentru economia temei și înțelegerea contextului -, îl constituie ,,acordurile de la Minsk (din 2014 și 2015), care au fost semnate atât de Ucraina, rebelii ucraineni, Rusia, cât și de alte ,,autorități europene”.

Acordurile au fost concepute pentru a opri vărsarea de sânge în estul Ucrainei și să păstreze integritatea teritorială a Ucrainei în timp ce se acorda într-o anumită măsură autonomie pentru Lugansk și Donețk. Acest lucru nu este, neaparat, anormal, căci, la ora actuală există 17 zone autonome în Europa.

ÎNSĂ, … Aceste acorduri au fost ulterior respinse de guvernul de la Kiev și cel de la Washington, situație ce a condus la decizia Rusiei, luată pe 21 februarie 2022[v], de a recunoaște Republicile Populare din Donețk (DPR) și Lugansk (LPR).

Nu degeaba Zelenski nu vroia să pună în aplicare acordul de la Minsk. La îndemnul Americii, ucrainienii au boicotata planul și se pregăteau să ia cu forța … Donbasul și Crimeea.!

 Documentele găsite de armata rusă și cea a republicilor confirmă că Ucraina urma să înceapă ofensiva impotriva Donbasului și Crimeii în luna martie a anului 2022.

La granița Donbasului era concentrată o armată de 200.000 de militari ucrainieni – naționaliști și cei din grupările de neonaziști, instruiți de NATO -, nerăbdători ,,să omoare la ruși”, … Între 2014 şi februarie 2022 atacurile ucrainene asupra Donbasului autonomist au făcut aproape 14.000 de victime, care au fost complet ignorate de Occident, mai ales de Franţa şi de Germania, garantele acordurilor de la Minsk, care aveau deci o răspundere morală directă.

Între 16-18 februarie 2022, deci înainte de inavazia rusă din 24 februarie, Ucraina lui Zelenski a efectuat mii de bombardamente în Donbas, teritoriu pe care îl revendica drept al său, naţional. Republicile separatiste Lugansk şi Doneţk, locuite majoritar de rusofoni (cărora li s-a interzis din 2018 utilizarea limbii ruse în viaţa publică), împreună cu Rusia, au fost obligate să procedeze la o enormă deplasare de populaţie de pe linia frontului pentru a-i pune la adăpost.

De la începutul anului 2022 au fost strămutate în interiorul regiunilor şi în Rusia peste 1.300.000 de persoane. În plus, pentru începutul lunii martie 2022, serviciile secrete ruseşti se aşteptau la o ofensivă de proporţii a armatei ucrainene în Donbas.

Din două direcții diferite, de la Joe Biden și de la fostul ombudsman al Ucrainei, Zelenski e acuzat că a ignorat, în ciuda dovezilor, avertismentele iminentei invazii din partea Rusiei.

Presa internațională relata cum bătăiosul Zelenski ceruse Occidentului să nu mai genereze „panică” privind riscurile unui conflict militar, argumentând că, … ,,deşi probabilitatea unui atac militar rus există, nu este mai mare decât a fost în 2021”.

Pe 22 iunie 2022, când este ,,Ziua de Doliu și Comemorare a Victimelor Războiului” – ,,Marele Război Patriotic” -, nu numai în Ucraina, ci și în tot spațiul fostei Uniuni Sovietice,  președintele ucrainean Zelenski, în mesajul său zilnic către populația Ucrainei, a spus că: … ,, Rusia a făcut același lucru pe 24 februarie 2022 ca și naziștii pe 22 iunie 1941”,[vi]….

O altă fractură de logică în mintea nefericitului comediant!

Dar, …. ,,pe măsură ce Atena (a se citi ,,Moscova” – n.a.) a devenit tot mai sigură și mândră de ea, a cerut să i se acorde respect, iar acordurile să fie revizuite pentru a reflecta noile realități ale puterii.” Acestea erau/sunt reacții firești la schimbarea statutului ei (a Moscovei, în cazul nostru – n.a.) – după cum ne sugerează Tucidide.

,,Cum puteau atenienii (a se citi ,,rușii” – n.a.) să nu creadă că interesele lor meritau să atârne mai greu în balanță. Cum puteau atenienii (a se citi ,,rușii” – n.a.) să nu se aștepte să aibă mai multă influență în rezolvarea divergențelor?” Ne spune Tucidide!

,,Dar era cât se poate de firesc ca spartanii (a se citi ,,ucrainienii” – n.a.) să considere  pretențiile atenienilor (a se citi ,,rușii” – n.a.) drept nerezonabile, ba chiar ingrate.”

Ne spune tot Tucidide:

• ,,În timp ce Atena (a se citi ,,Moscova” – n.a.) se umfla în pene cu sentimentul propriei importanțe și se simțea îndreptățită să aibă un cuvânt de spus și o putere mai mare, Sparta (a se citi ,,Kiev-ul” – n.a.) a reacționat cu nesiguranță, cu teamă [dar] și cu hotărârea de a-și apăra statu-quo-ul (bazându-se pe sprijinul SUA și al UE – n.a.).”

Situația se clarifică din momentul când – ca o nouă putere emergentă -, Ucraina, încearcă să înlocuiască o putere deja stabilită ca hegemon – Rusia, continuatoare de drept a fostei U.R.S.S. -, pe baza unei iluzorii integrări euro-atlantiste și a unui efemer și neconcludent sprijin logistic și militar al SUA. Dar, ce ar înseamna, de fapt, aderarea Ucrainei la UE?

Deși, Comisia Europeana a dat ,,undă verde” Ucrainei pentru statutul de candidat la UE, procesul devenirii ca membru (de fapt, îndeplinirea condițiilor riguroase ale UE – n.a.), ar putea dura ani de zile …. din cauza războiului cu Rusia.!

S-ar putea să dureze ani buni până când Ucraina își va restabili și-și va îmbunătăți activitatea instituțiilor  – din ce va mai rămâne întreg în țară -, și apoi să obțină aprobarea tuturor țărilor UE pentru aderare. Dacă, și unii și alții, vor respectă regulile jocului!

Cerințele variază, de la crearea unei economii de piață competitive până la garantarea unei guvernări democratice și, suplimentar,  … multă liniște pe la granițe.!

,,Chiar dacă integritatea teritorială nu este o condiție formală pentru aderarea la UE, toata lumea întelege că trebuie să vă controlați teritoriul înainte de a intra în Uniunea Europeană„, le recomanda prietenește Bruno Lete – ,,senior fellow” pe probleme de securitate și apărare la ,,The German Marshall Fund”, din Bruxelles.

Au trecut mai bine de patru luni de când forțele militare ruse au intrat în Ucraina și până acum ambele părți continuă să lupte pentru versiunea lor de ,,libertate”. În rusă și ucrainiană.

Rezultatele acestor evoluții sunt neclare până în prezent, așa cum nu este clar cum se va încheia războiul. Dacă regiunile sud-estice rămân în Ucraina, cel mai probabil se va finaliza ruinarea a tot ceea ce se opune naționalismului agresiv. Acesta va fi, probabil, sfârșitul acestei ,,culturi de graniță” unice care nu a dorit niciodată să fie nici complet ucrainizată, nici rusificată.

SANCȚIUNI ECONOMICE ARBITRARE, ILEGALE ȘI INEFICIENTE [vii]

Ca răspuns la invazia rusă a Ucrainei, o gamă largă de țări au impus o serie de sancțiuni care-l vizează pe Vladimir Putin și susținătorii săi. Cu toate acestea, succesul viitor al sancțiunilor în limitarea agresiunii ruse este neclar și, în ciuda faptului că sunt vizate, ele pot dăuna rușilor din clasa de mijloc și pot afecta prețurile la nivel mondial. Inițial, sancțiunile erau gândite în termeni de asediu sau blocaj economic total. Blocarea economică a unei țări poate implica o presiune mare, dar astfel de măsuri au costuri umane ridicate, deoarece accesul la alimente nutritive, medicamente și îngrijire medicală este adesea diminuat.

După a patra lună a războiului Rusiei împotriva Ucrainei, dezbaterea persistă asupra modului în care și cât de bine au răspuns celelalte națiuni. Desigur, sancțiunile au fost un element central al răspunsului și, de asemenea, au ridicat multe întrebări ca strategie.

În acest context, este tentant, dar și simplist, să concluzionăm că sancțiunile actuale asupra Rusiei — înghețarea rezervelor sale valutare, embargoul asupra comerțului său cu națiunile occidentale și expulzarea din SWIFT fiind cele mai importante —, au reușit să oprească ,,operațiunea specială” din Ucraina.

În realitate, evaluarea efectului sancțiunilor – sau al oricărei politici, în general – asupra rezultatului dorit de susținătorii Ucrainei, impune o dezbatere sinceră:

• Ce s-ar fi întâmplat în Ucraina dacă nu ar fi fost impuse sancțiuni Rusiei?
• Dacă Rusia continuă războiul în Ucraina, sancțiunile nu au fost eficiente?!.

În general, sancțiunile sunt concepute pentru a preveni rezultatele negative. Dacă sancțiunile funcționează pentru prevenire, atunci nu le vedem; dar – doar pentru că nu le vedem -, nu putem alege să le ignorăm atunci când evaluăm eficacitatea sancțiunilor.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că sancțiunile actuale împotriva Rusiei nu pot fi mai restrictive pentru a crește probabilitatea succesului lor la oprirea războiului.

De exemplu, Europa de Vest nu și-a tăiat încă pe deplin principalul cordon ombilical cu Rusia, și anume dependența sa de gazele și petrolul rusești; miliarde de dolari continuă să fie plătite Rusiei în fiecare săptămână pentru aprovizionarea cu gaz și petrol și acești bani, atât direct, cât și indirect, sprijină în continuare eforturile de război împotriva Ucrainei.

Unii își fac griji cu privire la efectul acestor sancțiuni economice și financiare asupra rușilor obișnuiți și susțin că utilizarea lor este exclusiv pentru ,,a viza personalități specifice de conducere, sau mediul de afaceri, din Rusia, fără a afecta întreaga populație a țării”.

O astfel de strategie nu ar fi eficientă în oprirea ,,operațiunii speciale” a Rusiei în Ucraina.

În astfel de cazuri, sancțiunile sunt o formă de război economic folosită pentru a se opune războiului militar, când forța nu poate fi desfășurată direct. Acestea sunt concepute pentru a avea un efect profund, dăunător asupra economiei și bunăstării țării țintă. Neutralizarea unui astfel de efect înseamnă, pentru început, neutralizarea scopului inițial al sancțiunilor.

Deși acest lucru poate suna dur, alternativele – fie la războiul militar, fie la indiferența față de tragedia din Ucraina -, sunt mult mai rele. În cele din urmă, sancțiunile de război economic sunt concepute atât pentru a slăbi capacitatea unei țări de a-și continua operațiunile de război, cât și pentru a slăbi hotărârea acelei țări de a continua operațiunile militare. Fără o astfel de intenție, sancțiunile economice nu ar avea decât ca efect, pe termen scurt, să liniștească publicul și să-l convingă că se face ceva, dar fără vreo șansă reală de succes.

Așadar, că ne place, sau nu, … acesta nu este doar ,,războiul lui Putin”.!

În războaie, de regulă, sunt implicați mai mulți factori umani: conducere politică, generali, soldați, sprijin logistic, familii de soldați și alegători. Este din nou mult prea simplist (și convenabil ca scuză) să dai vina doar pe Putin pentru război și consecințele acestuia.

SUA, NATO şi UE – Occidentul în general -, şi-au asumat riscuri majore, chiar existenţiale prin implicarea totală, pe faţă, în războiul din Ucraina. E evident că SUA, Marea Britanie şi tot Occidentul, dominat de SUA, s-au implicat mai de demult prin Maidanul de la Kiev, cu lovitura de stat din 2014 şi chiar începând cu 2004-2005, odată cu revoluţia portocalie.

Recent, … ,,The New York Times i-ar fi cerut preşedintelui Joe Biden ,,să renunţe la fanfaronadă şi să (re)vină cu picioarele pe pământ”, căci e o operaţiune care s-a dovedit foarte anevoioasă pentru actuala Administraţie de la Washington: „Per total, situaţia socio-economică a Ucrainei e catastrofală. Situaţia militară e chiar mai proastă.”

Adevărul, deși, tot mai incomod, este că o parte a societății civile ruse îl sprijină și pe Putin  și războiul. Sancțiunile economice pe scară largă pot fi o modalitate eficientă de a împărți costurile războiului mai echitabil între toți rușii și poate de a-i convinge să-l oprească.?

INCERTITUDINILE IMPACTULUI ECONOMIC ȘI POLITIC [viii]

Statele Unite, Uniunea Europeană și alte câteva economii ,,importante” au impus Rusiei mai multe ,,runde de sancțiuni economice”, în ultima vreme, pentru a pedepsi țara pentru acțiunile sale în Ucraina. În ultimele lor ,,runde de sancțiuni” împotriva Rusiei, liderii SUA și UE au presupus naiv că sancțiunile lor severe vor paraliza economia Rusiei, forțând astfel populația să se revolte împotriva guvernului. Dar nimic de genul acesta nu s-a întâmplat, până acum.

La ceea ce am fost martori până acum am constatat contrariul: populația locală are tendința de a se aduna și mai strâns în jurul guvernului și liderilor săi pentru a rezista agresiunii din partea puterilor străine. Prin urmare, este șocant să-i auzi pe liderii guvernelor occidentale și pe politicieni lăudându-se cu felul în care sancțiunile lor dure au distrus economia unei țări, cum ar fi, de exemplu, deprecierea monedei și creșterea prețurilor.

Înseamnă, pur și simplu, că nu le pasă de suferințele a milioane de oameni obișnuiți.

Într-o lume globalizată, sancțiunile economice înseamnă adesea perturbări uriașe în lanțurile globale de aprovizionare, ceea ce face din aceste sancțiuni o pedeapsă colectivă pentru întreaga lume, în special pentru țările sărace. În loc să atenueze tensiunile, sancțiunile economice tind să le intensifice – dar, și să intensifice ostilitățile -, și să facă și mai dificilă rezolvarea conflictelor prin discuții pașnice.

,,Spre deosebire de sancțiunile aprobate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, sancțiunile economice unilaterale impuse de SUA și aliații săi occidentali nu au avut în totalitate legitimitate internațională”. [ix]

Acest lucru este valabil mai ales pentru SUA, care a abuzat cu nesăbuință de puterea sa economică, financiară și militară pentru a sancționa zeci de țări, inclusiv China.

SUA amenință din nou țările suverane – le avertizează din nou în același mod absurd în care a făcut-o fostul președinte George W. Bush -, pe cele care au relații economice și comerciale normale cu Rusia, și le forțează să aleagă … de partea cui sunt!.

Dacă Satelor Unite li se permite să pedepsească țările suverane care mențin relații comerciale normale cu Rusia, atunci regulile internaționale și ordinea mondială vor trebui într-adevăr rescrise și înlocuite cu o altă politică de putere.

Când s-a ridicat o astfel de întrebare la Comisia Europeană, purtătorul de cuvânt a spus că ,,sancțiunile economice ale UE împotriva Rusiei … nu au extrateritorialitate.!” Dar, nu a comentat, în nici un fel, sancțiunile americane care au dimensiuni … extrateritoriale.!

Așadar, sancțiunile economice s-au dovedit de mult timp a fi ineficiente în soluționarea conflictelor. Dialogurile pașnice, de exemplu, pe care China le-a cerut având în vedere bunele sale relații atât cu Rusia, cât și cu Ucraina, reprezintă o modalitate mai adecvată – și mai civilizată -, de a rezolva criza actuală.

În acest context, de curând, cei doi lideri – din Rusia și China -, au făcut un schimb de opinii cu privire la situația din Ucraina, Xi Jinping subliniind că ,,autoritățile de la Beijing au evaluat întotdeauna în mod independent situația, pe baza contextului istoric, promovând în mod activ pacea mondială și stabilitatea ordinii economice globale”. În acest sens, „toate părțile ar trebui să facă eforturi pentru o soluționare adecvată a crizei din Ucraina, într-o manieră responsabilă, China continuând să joace rolul cuvenit în acest scop”.

Președinții Chinei și Rusiei și-au reafirmat, totodată, sprijinul strategic reciproc și cooperarea economică bilaterală, în ciuda turbulențelor și transformărilor globale.

Sancțiunile care izolează Rusia sunt un șoc pentru economia globală, care încă se luptă să-și revină după pandemia de COVID-19, însă, trebuind să înfrunte noi provocări cu ,,variola maimuței”, ,,holera fără frontiere” și ce-o mai fi programat, pentru a liniști publicul.

În cadrul ,,coaliției care impune sancțiuni” – paradoxal -, UE a fost cel mai puternic partener economic al Rusiei, iar acum se confruntă cu o posibilă perturbare economică.

Europa rămâne puternic dependentă de importurile de energie din Rusia, în special de gaze naturale, dar Germania, în special, este mai reticentă și nu va pune în aplicare un embargo energetic complet, inclusiv asupra gazelor naturale, care ar putea afecta negativ PIB-ul german, conform unor sumbre estimări.

Sancțiunile împotriva Rusiei sunt multilaterale, dar nu globale, iar Rusia ar putea căuta relații economice mai profunde cu țări din afara ,,coaliției de sancțiuni”, inclusiv Brazilia, China, Mexic, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, printre altele. Nu este clar dacă Rusia va putea ocoli obstacolele din calea plăților transfrontaliere create de sancțiuni sau dacă țările din afara ,,coaliției de sancțiuni” sunt dispuse să riște potențiale consecințe în raporturile cu Statele Unite, UE și alte țări, prin creșterea angajamentului economic cu Rusia.

Noile sancțiuni care răspund agresiunii Rusiei ar putea avea efecte de durată asupra structurii economiei globale. Sancțiunile ar putea crea (sau adânci) fracturi în economia globală, ducând la blocuri economice disparate și ,,schisme” care ar putea submina ordinea economică internațională bazată pe reguli cărora Statele Unite le-a acordat-o prioritate după al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, o coaliție de ,,economii identice”, condusă de Statele Unite și Europa, ar putea crea oportunități pentru noi acorduri economice semnificative care au stagnat în mare parte în cadrul OMC, în ultimul sfert de secol.

,,Sancțiunile ar putea accelera, de asemenea, eforturile diferitelor țări, în special ale Chinei, de a reduce dependența de dolarul american în tranzacțiile internaționale. Înghețarea activelor băncii centrale a Rusiei, în special, ar putea face țările să-și reconsidere deținerile și utilizarea dolarului.[…] Dacă eforturile de de-dolarizare vor câștiga teren probabil că ar exista implicații [nedorite – n.a.] pentru economia și politica externă a SUA.”

Pe de altă parte, …. UE, prin aplicarea de sancțiuni anti-Rusia au dovedit că ,,au luat o decizie, care le-a fost impusă, riscantă și negândită”. Scopul inițial al sancțiunilor a fost să ,,zdrobească economia Rusiei dintr-o singură mișcare”, dar, … nu le-a reușit.!

În schimb, politicienii UE au dat o lovitură gravă propriilor economii, provocând o inflație ridicată, iar costurile estimate ale „febrei sancțiunilor” s-au ridicat la aproximativ 400 de miliarde de dolari, doar în acest an (2022), măsurile devenind o adevărată povară pentru oamenii obișnuiți. Acest lucru va duce la adâncirea inegalităților financiare și a diviziunilor sociale în societățile europene. Este posibil, ca în cele din urmă, să ducă la un val de radicalism și la o schimbare a elitelor din bloc. Creșterile globale ale prețurilor și problemele din sfera energetică sunt rezultatul direct al politicilor defectuoase ale tandemului SUA – UE.

Arsenalul de sancţiuni impus de Europa Rusiei – pentru a-i slăbi economia şi a-l obliga pe Putin să oprească războiul din Ucraina -, vor începe să-şi facă simţite efectele astfel încât până la urma Moscova va încerca să-şi realimenteze bugetul de război din veniturile încasate de pe urma vânzării bunurilor sancţionate  – cărbune, petrol, caviar, vodcă etc.. Asta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, Moscova va încerca să încalce sancţiunile internaţionale.

Există o listă variată de ţări ce ar putea fi luate în considerare ca ,,verigi slabe” în privinţa aplicării sancțiunilor – sau conformării -, iar Rusia ar putea găsi parteneri în Europa şi nu numai. Printre ele se află Turcia (deși are acces la piaţa europeană, nu s-a alăturat regimului de sancţiuni al UE) şi Emiratele Arabe Unite care, potrivit unui oficial de rang înalt al Trezoreriei SUA, sunt în capul listei. După care urmează vecinii tradiționali ai Rusiei din Uniunea Economică Eurasiatică – Belarus, Kazahstan, Armenia şi Kârgâstan.

Dar, să nu neglijăm în a indica și Ungaria, Bulgaria, dar şi statele balcanice care nu sunt în UE, inclusiv Serbia, o ţară prietenoasă cu Rusia. În ciuda eforturilor de a preveni eludarea sancţiunilor, sunt şanse mari ca și alte guverne – care colaborează cu Rusia -, sau cele ,,serviabile” să continue să-l servească pe Putin cu bunurile pe care … și le doreşte.!

Dar, … „Acum nu auzim decât despre criza din Ucraina, despre sancțiunile anti-ruse, despre petrol, gaze… Dar [voi] înțelegeți ce înseamnă această criză pentru Africa? […] Iar lumea africană a încremenit de groază pentru ceea ce se întâmplă. De groază pentru acțiunile Statelor Unite și ale Uniunii Europene. Pentru voi problemele energetice sunt primordiale. În cel mai rău caz, veți avea mai puțină căldură și mai puține mașini, dar pentru Africa va fi foamete! […] …. o criză în Africa va atrage după sine distrugerea Europei”.[x]

 EPILOG

Mesajul marelui istoric grec Tucidide, transmis peste secole, este cel al ,,sensului tragic al istoriei omenirii, cel al inevitabilităţii războiului, chiar şi atunci când recurgerea la forţa armată nu este dorită, dar părţile aflate în conflict nu sunt capabile să schimbe cursul istoriei şi sfârşesc prin a se distruge reciproc”. În această formulare simplă rezidă esenţa istoriei relaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, modernismul ei şi aplicabilitatea ei pentru viitorul parcurs al omenirii. Confruntarea dintre Atena şi Sparta, care a angrenat întreaga lume elenistică şi în final a dus la decăderea unui imperiu, descrie de fapt un mecanism implacabil şi repetabil al istoriei umane. Sensul tragic constă în faptul că actorii confruntării sunt conştienţi de finalitatea tragică a ciocnirii de interese dar nu pot să se opună acestuia, sau cum spuneau marii tragedieni antici,… ,,nu se pot opune destinului!”.

Lucrurile au început să se schimbe: S.U.A. nu mai este hegemonul absolut al lumii, poziţia sa este contestată sau ameninţată de jucători geopolitici mai vechi (Rusia) sau mai noi (China), dar şi de unele puteri regionale în devenire (Turcia, Iran, etc.). Dintre toate ţările care încearcă să-şi însuşească câte ceva din ceea ce Washingtonul consideră că-i aparţine, China este de departe cea mai periculoasă.

Războaiele între marile puteri nu sunt rezultatul unor accidente sau al acţiunii liderilor politici ci reprezintă un fenomen natural determinat de procesul de schimbare a puterilor globale.

Aventura războiului din Ucraina (stimulat de americani) se poate dovedi şi mai costisitoare decât miliardele de dolari deja alocate (din care ,,grosul” este atribuit de Congresul SUA).

In condițiile în care SUA se implică ,,neoficial” în conflictul ruso-ucrainian – practic împotriva Rusiei -, n-ar fi într-atât de inconștientă să mai provoace un conflict direct cu … China. Lupta pe două fronturi a fost fatală multor ,,curajoși”, de-a lungul istoriei.

Şi astfel ne întoarcem, iar, la ,,capcana lui Tucidide”, conform căreia: … ,,apariţia unei noi superputeri şi reacţia de apărare a superputerii existente creează un amestec toxic de mândrie, orgoliu, aroganţă, putere militară, ce le conduce către război.”

Grecii antici, care, deşi au înţeles acest lucru pe deplin, spre deosebire de americani, tot nu au reuşit să evite tragedia. De cele mai multe ori această competiţie între o putere în ascensiune – Rusia, care se reinventează prin ,,operațiuni speciale” -, şi una consacrată în ,,operațiuni discutabile” – SUA, evident -, poate duce,inevitabil, spre un război.

Așadar – după cum enunța Tucidide -, ,,războiul nu este inevitabil, doar că evitarea lui presupune ,,ajustări” majore de atitudine şi acţiune ale celor două părţi aflate în conflict.”

Mai ales că la orizont se întrezărește o nouă putere – China.

Dacă va continua ,,războiul comercial” dintre S.U.A. şi China – început prin 2017 -, atunci se poate afirma că el se circumscrie formulei lui Tucidide, în sensul că este expresia competiţiei între două superputeri pentru dominaţie globală. De fapt, scopul administraţiei americane pentru declanşarea războiului comercial este acela de a rescrie regulile comerţului global care i-au fost atât de favorabile până acum – în prezent au început să fie favorabile Chinei -, să forţeze Beijingul să-şi deschidă mai mult pieţele proprii companiilor americane şi să renunţe la practicile specifice, protecţioniste, astfel încât SUA să poată concura China.

În opoziţie cu naţionalismul chinez și tentativele de reinventare a hegemonismului rusesc se află excepţionalismul american, credinţa că S.U.A. este o ţară indispensabilă, cu un loc şi un rol unic în istoria lumii. Pentru ,,unii” aşa este, dar, … după suita de eșecuri suferite în ultimii 70 de ani – în Coreea, Vietnam, Nicaragua, Irak, Afganistan, Siria, etc. -, se pare că ,,profeția” lui Henry Kissinger, deși pesimistă, totuși, extrem de realistă, se adeverește: „nimic nu este mai greu de înţeles pentru americani decât posibilitatea tragediei”.

Este drept că această abordare venea în contradicţie cu optimismul tradiţional al poporului american şi cu teoria lui Zbigniew Brezinski care, după ,,victoria SUA în Războiul Rece” – când devenise singura superputere a lumii -, afirma că „istoria a murit”, adică războiul a fost eliminat din relaţiile internaţionale ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre ţări.

,,Optimiştilor”, care au crezut acest lucru le-a fost îndeajuns – mai puţin de 20 de ani -, pentru a reveni cu picioarele pe pământ şi a înţelege că războiul va continua să facă parte din istoria omenirii, căci, deja, a intrat în cotidian.

După cum se știe, Vladimir  Putin își ține în fiecare an discursul la forumul de afaceri SPIEF. Discursul său, de anul acesta, a fost dedicat ,,viitorului Rusiei și al restului lumii”, ca urmare a presiunii reînnoite din partea sancțiunilor occidentale împotriva Moscovei.

Adresându-se Forumului Economic Internațional de la Sankt Petersburg (SPIEF), Vladimir Putin a declarat că ,,lumea unipolară a ajuns la sfârșit”, în ciuda încercărilor tuturor beneficiarilor săi de a o conserva cu orice preț, mai ales, după încheierea Războiului Rece, când SUA și-au declarat interesele naționale „sacre” și, ca atare, … nu trebuiesc subminate!

Mai există, încă, anumite țări care cred că sunt superioare și consideră că restul lumii este posibil de a deveni coloniile lor, iar elitele conducătoare ale Occidentului continuă ,,să trăiască într-o lume de vis”, refuzând să vadă schimbările globale care au loc, astfel că:

• … „În ultimele decenii, pe planetă s-au format noi centre puternice […] fiecare dintre ele își dezvoltă propriul sistem politic și instituții publice, își implementează propriile modele de creștere economică și, desigur, are dreptul de a se proteja, pentru a-si asigura suveranitatea națională. Vorbim despre procese reale, despre schimbări cu adevărat revoluţionare, tectonice, în geopolitică, economie globală, sfera tehnologică, în întregul sistem de relaţii internaţionale”. (Putin dixit!)

Vladimir Putin a mai acuzat țările occidentale că ,,au subminat în mod deliberat bazele ordinii internaționale pentru a-și satisface iluziile geopolitice”.

Războiul actual este o prelungire a războiului din 2014, care a început când Kievul a trimis trupe naționaliste în Donbass pentru a reprima rebeliunea anti-Maidan, sub premisa unei așa-numite „operațiuni antiteroriste”. Recunoașterea acestui context, mai larg, nu presupune aprobarea „operațiunii militare” a Rusiei, dar implică recunoașterea faptului că Ucraina este, de asemenea, într-o mare măsură, … responsabilă pentru ceea ce se întâmplă.!

Conflicte etnice mocnite, o corupție înfiorătoare, o economie în derivă etc. Asta nu a împiedicat exhibarea ambițiilor de mare putere regională ale Kievului. Arogant și agresiv, Kievul a reușit să își enerveze toți vecinii, de la Rusia la Ungaria și Slovacia, până la docila Românie și naiva Moldovă sau duplicitarul Belarus. Ambițiile de mare putere regională ale Ucrainei au devenit tot mai dificil de argumentat. Însă, un lucru e cert: soarta Ucrainei este azi subiect de negociere între marile puteri, iar Kievul nu prea mai are nimic de spus în privința asta. Și ar fi putut anticipa, de mai multă vreme, că … asta îi așteaptă!.

Încadrarea problemei războiului actual în termenii de ,,luptă a civilizației împotriva barbariei”, sau a ,,democrației împotriva autocrației”, ori pentru ,,apărarea Europei”, nu este altceva decât o manipulare josnică, ceea ce este esențial pentru înțelegerea situației.

Formula infamului fost președinte american G. W. Bush – pentru a-și justifica războaiele din Afganistan și Irak -, „ori sunteți cu noi, ori cu teroriștii”, este acum propagată de Zelensky în apelurile sale către „lumea civilizată”, dovedindu-se a fi foarte convenabilă [doar] în ceea ce privește evitarea responsabilității personale pentru dezastrul în curs.

Războiul din Ucraina se va încheia atunci când Vestul sau Rusia vor ceda la nivel social și economic, când cetățenii vor fi sătui de propagandă de război, geopolitică și relatări moralizatoare, – prea flămânzi de pâine și benzină -, își vor pierde speranța că va mai fi bine – ceea ce va duce la proteste în stradă, pentru încheierea unui război care a provocat suferințe, deopotrivă, cetățenilor statelor implicate – SUA/NATO, U.E., Ucraina și Rusia.

De curând, Papa Francisc a acordat un interviu unui grup de publicații culturale europene în care abordează situația din Ucraina într-un mod aparte, liber și independent de imperativele politice, geostrategice și ideologice – stabilite de către „sursele oficiale”. Papa Francisc a spus, concret, cu subiect și predicat, că:

• … ,,miza războiului e testarea și vânzarea de arme și că e posibil ca acest război să fi fost unul provocat în mod voit și conștient.”

Și dacă tot am pomenit de cascadorii râsului – în preambul -, totuși, să vedem ce ne mai oferă și ,,cei mai vestiți comici ai ecranului”, la matineu, căci, deja … ..viața bate filmul!”

Astfel, președintele Biden a fost întrebat de un către un reporter de la The New York Times, ceva mai ,,înțepat”: … ”Cât timp trebuie să ne așteptăm ca șoferii din întreaga lume să plătească această primă pentru acest război?”.

Joe Biden, ușor fonfăit și nesigur, a declarat – la fel ca și în timpul unei conferințe de presă de la recentul summit NATO de la Madrid -, că … ,,șoferii vor plăti prețuri mai mari la benzină „atâta timp cât este nevoie” pentru ca Ucraina să câștige războiul împotriva Rusiei”. Și a mai adăugat, pe același ton și cu aceeași intonație, că … ,,de fapt, Rusia nu poate învinge Ucraina și nu poate trece dincolo de Ucraina …  și, deci, nu știu… cum se va termina, dar nu se va termina cu o victorie a Rusiei în Ucraina”,…

Aia e! Dar, expertul militar Max Boot a declarat pentru ,,Washington Post”, că: …,,Înarmăm Ucraina cu suficiente arme pentru a evita înfrângerea, dar nu suficiente pentru a câștiga”.

Ipoteza unei înfrângeri a Rusiei, în concluzie, este din ce în ce mai puțin susținută.

De aceea, de la Washington la Bruxelles, se caută o cale de ieșire din impasul numit … Ucraina!. Berlinul, Parisul și Roma vor să găsească o soluție la conflict, una care să-i placă Kievului, chiar și cu ,,prețul cedării unor părți din Ucraina Rusiei”. Polonia și țările baltice (Lituania, Letonia și Estonia) își doresc în schimb …,,o înfrângere istorică pentru Putin!”.

Iar ,,cireașa pe tort”, sau mai degrabă ,,bomboana pe colivă” – că, a trecut vremea cireșelor -, o pune …. cotidianul israelian ,,The Jerusalem Post”, care a publicat o analiză, scrisă de Dave Anderson – profesor universitar american de filozofie politică -, prin care acesta avertizează că tandemul [comico-fantezist – n.a.] Biden-Zelenski îl poate împinge pe Putin la declanșarea celui de al treilea război mondial, un pic mai … nuclear!. Astfel, ,,dedicarea excesivă pentru ,,apărarea libertății” ar putea fi tragica eroare care îi determină pe Zelensky și Biden să-l împingă pe Putin spre un război nuclear. Războiul nuclear nu ar fi unul dintre scopurile lor, ci o consecință nefastă a colaborării lor.”

ISTORIA de 100 de ani a Tezaurului României de la Moscova

Dezvăluirile din acest documentar pun ȋntr-o lumină nouă cea mai controversată problemă a istoriei româneşti recente. Subiect tabu pentru români multă vreme, ȋn perioada comunistă dar şi după 1989, documentarul reia istoria tezaurul românesc, având ȋn fundal relaţiile bilaterale româno-sovietice şi româno-ruse, dar şi chestiunea basarabeană.

Este primul documentar tv produs pe această temă, cu mărturiile tuturor părţilor implicate. Apar preşedinţi de stat, diplomaţi, oamenii politici, istorici din România, Federaţia Rusă şi Republica Moldova, ȋntr-o panoramare completă a tuturor părţilor implicate.

România este singura ţară ex-comunistă care nu a fost vizitată ȋncă de un preşedinte al Federaţiei Ruse.

Relaţiile bilaterale au fost dintotdeauna echivoce, problemele Tezaurului şi Basarabiei fiind, din 1917 până astăzi, surse de disensiuni.

Ȋn premieră, ȋn acest documentar fac declaraţii membrii părţii ruse a Comisiei mixte de istorici, Guvernatorul BNR – Mugur Isărescu, preşedintele Republicii Moldova – Nicolae Timofti, apar Traian Băsescu, Vladimir Putin, Mircea Druc, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu.

Sunt prezentate publicului, ȋn premieră, documente din Arhivele Naţionale, obiecte din tezaur necunoscute publicului, sunt revelate informaţii din arhivele de la Moscova, Londra, Washington, Chişinău.

Documentarul este regizat de Marian Voicu, cu contribuţia lui Liviu Iurea, corespondentul TVR la Moscova.