CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE L-A TRĂDAT PE TUDOR VLADIMIRESCU ȘI CUM A FOST UCIS ?



Un interviu cu istoricul Tudor Dinu

Prof.univ.dr.TUDOR DINU a publicat o documentată lucrare despre mișcarea eteristă în Țările Române și Tudor Vladimirescu, prima monografie apărută vreodată despre revoluția greacă de pe teritoriul Principatelor, o carte bogată în informații și interpretări, cu foarte multe ilustrații și care impresionează prin claritatea expunerii.

Este o carte echilibrată, care vine cu o nouă viziune asupra miscării revoluționare a Eteriei pe teritoriul românesc, ieșind din romantismul cu care era privită Eteria in istoriografia grecească.

Într-un interviu acordat lui Lucian Popescu și revistei Contributors, Prof.univ. dr.TUDOR DINU ne o feră o serie de informații foarte puțin cunoscute despre mișcarea greacă de eliberare Eteria și despre Tudor Vladimirescu .

Lucian Popescu: Cred că noi nu luăm astăzi foarte în serios influența grecească în cultura noastră, în civilizație, în felul nostru comun de a fi. De ce credeți că acest secol al 18-lea, secol în care Grecia a exercitat o influență atât de puternică asupra Principatelor, e cumva trecut cu vederea în zilele noastre? Avem o mulțime de denumiri grecești, aici în București, de pildă suntem aproape de strada Eforie.

Tudor Dinu: Aș spune că acest lucru se datorează schimbării pe care au cunoscut-o Țările române după 1821, după perioada fanariotă. Grecii au adus cu ei nu numai marea cultură antică din care s-au adăpat românii prin intermediul Academiei grecești de la Sfântul Sava, care se afla la o aruncătură de băț de sediul dumneavoastră, acolo unde se unde se află acum statuile fondatorilor învățământului românesc.

Deci nu au adus numai cultura antică greacă pe care boierii noștri o descoperă atunci, ci a adus și influența otomană. Au transformat Țările Române într-un spațiu otoman creștin, iar odată cu pătrunderea influenței occidentale, această epocă a fost repudiată pe de-a-ntregul.

A fost repudiată pe de-a-ntregul într-o  perioadă în care era necesar să fie repudiată pentru a face loc culturii franceze și occidentalizării noastre. Și a fost repudiată din varii motive, mai târziu, când nu mai era nevoie.

Personal, consider că și influența slavonă și influența greacă asupra culturii române au fost extrem de benefice. Pentru că ne-au creat o cultură mult mai bogată și mai diversă. Gândiți-vă, noi suntem purtătorii limbii și culturii latine.

Am suferit apoi o influență slavonă, după care una greacă și una turco-otomană. Pentru ca, în cele din urmă, de la 1821 încolo, să intrăm pe orbita occidentalizării.

Avem astfel o limbă extrem de bogată, cu foarte multe sinonime, cu paliere lingvistice  de origini diferite. De ce s-a ocultat mai târziu influența fanariotă în perioada comunistă  e ușor de spus, aceea fusese o epocă în care poporul român nu se „auto-determina”.

Țările noastre erau conduse de străini. Era firesc că epoca aceea să nu fie acceptată de comuniști.

Lucian Popescu: Cum de s-au gândit cei din Eteria că tocmai în  Principatele Române pot să pornească această revoluție a lor? Care erau rațiunile, motivele, pe ce se bazau?

Tudor Dinu: Să  spunem întâi  că Eteria a fost o organizație secretă creată în 1814 la Odesa, ai cărei membri trebuiau să fie greci – teoretic, pentru că au fost și români, după  cum vom vedea – care își propunea eliberarea de sub dominația otomană.

Activitatea Eteriei în Țările române este firească, întrucât Țările române erau singurele zone conduse, guvernate de conaționalii lor, de greci, începând din 1711 Moldova și din 1715 în Țara Românească.

Pe tronurile principatelor se aflau domni greci. Și mai exista un element foarte important, pe teritoriul principatelor nu exista populație otomană, nu existau musulmani, cu foarte puține excepții – un secretar al domnului, câțiva polițiști numiți beșlii și o fanfară.

Și tot pe teritoriul țărilor române nu puteau, în epoca de la 1821, pătrunde trupele turcești decât în urma unui acord al Rusiei, puterea protectoare a Țărilor Române, după Pacea de la  Kuciuk-Kainargi din 1774.
Erau reunite ca atare toate premizele pentru ca Bucureștiul și Iașul să se transforme în focare de intrigi, de activitate revoluționară. 

Lucian Popescu: Folosiți în carte sintagma „jocuri ale amăgirii” când vorbiți de presupusa intervenție rusă în favoarea Eteriei. Chiar credeau cei din Eterie că rușii  s-ar putea implica să să-i ajute împotriva otomanilor? Sau era o pură minciuna a conducătorilor Eteriei?

Tudor Dinu: Rușii purtaseră mai multe războaie împotriva Imperiului Otoman. Dorința lor era aceea de a ajunge la strâmtori, de a ajunge la Mediterana. Știți, înainte de revoluție, lucrurile se încheiaseră tragic pentru Țările Române, cu anexarea Basarabiei.

Românii însă n-aveau, pare-se, suficientă distanță istorică astfel încât să înțeleagă că prin anexare a Basarabiei, conaționalii lor și-au pierdut o mare parte din drepturile pe care le aveau.

Rușii continuau să exercite un fel de magnetism, aveau agenți în teritoriu, agenți de propagandă, reușiseră să-și atragă de partea lor mai mulți boieri. Și, în primul rând, nu exista nicio altă speranță, nicio altă forță care să contribuie la eliberarea creștinilor din Balcani. Mai ales că să nu uităm că în anul 1815 se înființase Sfânta Alianță în scopul menținerii statu quo-ului teritorial.

Ce e foarte important este că conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, știa că rușii nu aveau să ajute. El fusese la țar, într-o  audiență personală, și nu fusese ascultat. Discutase cu ministrul grec de externe al țarului, Ioanis Capodistrias, ulterior, primul șef de stat al Greciei libere care-i spusese că nu sunt reunite premizele pentru un ajutor rusesc.

Chiar în momentul în care Ipsilanti trece Prutul și începe eliberarea, țarul se afla la Laibach, astăzi Lubliana,  la un consiliu al Sfintei Alianțe care discuta tocmai reprimarea unor revolte în spațiul italian și spaniol. Ca atare, am putea spune că grecii se folosesc doar de  această amăgire rusească și se aruncă în gol, încearcă marea cu degetul.

Și chiar nu aveau niciun fel de speranță,  chiar au folosit asta doar într-un mod propagandistic? Adică în momentul în care țarul a dezavuat mișcarea eterista, a existat o surprindere a a tuturor, inclusiv a lui Tudor Vladimirescu…

Eteria era o organizație de tip masonic, să zicem, la care informațiile de bază ajungeau numai la vârful extrem al acestei piramide. Ca atare, Alexandru Ipsilanti și câțiva colaboratori ai lui erau singurii care știau că Rusia nu avea să-i ajute.

Toți ceilalți membri ai Eteriei și toți boierii români așteptau dintr-o clipă într-alta marea armată rusă care avea să treacă Prutul și să elibereze Țările Române.

Planul care îi fusese adus la cunoștință și lui Tudor Vladimirescu era următorul, extrem de plăcut, pentru a gâdila urechile românilor. Grecii care exploataseră timp de un secol Țările Române aveau să părăsească toate funcțiile din Țările române.

Aveau să se întoarcă domnii pământeni. Grecii și-ar fi abandonat posesiunile, s-ar fi repatriat, Țările române ar fi recâștigat orașele ocupate de sute de ani de Turcia și așa-numitele raiale ale Brăilei, Giurgiului și Turnului. Iar rușii cu generozitate și o gentilețe care, din păcate, nu îi caracterizează, aveau să ne elibereze, după care să se întoarcă înapoi, asigurându-ne nouă deplină independență.

Sugerați în carte că mișcarea lui Tudor Vladimirescu nu s-ar fi putut naște dacă nu ar fi existat Eteria. Atât de legate au fost cele doua mișcări?

Au fost indisolubil legate. Trebuie să știți că Tudor Vladimirescu a fost contactat de Eterie prin intermediul unor vechi camarazi de arme, Iordache Olimpiotul și Iane Farmache. Luptaseră împreună.

Făcuseră minuni de vitejie toți trei în războiul ruso-turc de la 1806-1812 după care deveniseră clienți ai consulatului rus și se bucurau de protecția rusească. Tudor a fost contactat de Eterie pentru a contribui la această revoltă.

De altfel, o dovadă peremtorie în acest sens o constituie menționarea numelui lui Tudor în planul general al revoluției grecești, adoptat la Ismail, în Basarabia, pe teritoriul de atunci al Imperiului Rus.

Acolo se vorbește de faptul că revolta în Țara Românească va fi provocată de Iordache Olimpiotul și de Iane Farmache cu ajutorul lui Tudor – „un anume Tudor Vladimirescu”, conducătorul bărbaților înarmați din Craiova.

De altfel, Tudor Vladimirescu este pus să jure de cei doi colaboratori, de Iordache și de Farmache, că avea să-i susțină, avea să îi ajute și aveau să se ajute reciproc depășind orice urmă de naționalism.

Revolta era gândită de greci ca una generală a tuturor creștinilor din Balcani pentru creștinătate și nu pentru o națiune. Ba chiar ei se opuneau grecilor, ce aveau o anumită superioritate ca pătură creștină, națiune creștină conducătoare, și le cer să se supună românilor, albanezilor, sârbilor, bulgarilor, în funcție sigur de structura militară sau masonică a organizației lor.

Sigur că Tudor a luat și bani de la Eterie. Numai că Tudor și-a depășit condiția. Tudor nu a fost, așa cum l-au vrut eteriștii, o simplă unealtă în mâna lor.

Nu a fost o simplă unealtă în mâna marilor boieri, precum Grigore Brâncoveanu, ci s-a autonomizat de la început și i-a jucat pe degete atât pe eteriști, cât și pe boieri, încercând să devină prin propriile forțe  – trebuie să recunoaștem, sursele grecești o spun fără putință tăgadă –  domnul Țărilor Românești.

 Această funcție i se promisese de Eterie…

Așa spun surse grecești foarte bine informate. De pildă, marele postelnic al Moldovei, Iacovache Rizzo spune că i s-a promis asta lui Tudor, spune textual ca avea să se suie pe tronul lui Decebal.

Dar cum cum ajunsese  Tudor Vladimirescu la o  asemenea poziție de putere?

Să spunem că Tudor Vladimirescu este poate cea mai fascinantă personalitate din istoria noastră prin cariera sa fulgurantă. El pornește din straturile de jos ale societății,  era moșnean, crede de tânăr în steaua sa și face absolut orice pentru a realiza o carieră strălucită.

Intră în armată, devine pandur, devine mercenar, devine haiduc, intră în slujba unora dintre marii boieri ai Olteniei, printre ei, Glogovenii, reușește să strângă bani, reușește să facă negoț, încearcă negoț cu absolut orice, pe cont propriu. Intră apoi în administrație.

Administrație care știți că în sistemul otoman era una coruptă,  oricine era în administrație era corupt, fiindcă acesta era sistemul. Trebuia să dai mai sus și ca să dai mai sus trebuia să iei de mai jos. Ei bine, Tudor încearcă orice și reușește.

Chiar puțin înainte de 1810, în timpul ocupației rusești, ajunge sluger, un rang boieresc mai mic. Oricum era o poziție fantastică, dar nu se oprește aici. Era de neconceput ca un om atât de simplu să spere să ajungă mare boier sau domn sau orice altceva.

Crede în sine, obține protecția rusească, devine un un client al consulatului rus, intră în legătură cu Eteria, intră în legătură cu marii boieri și încearcă să ajungă tot mai sus.

Ce ce însemna să fii pandur în acel moment? 

Poate ar fi bine să spunem că epoca fanariotă marchează în primul rând dispariția armatei naționale. Armata națională  este desființată, să zicem, în primul rând de Constantin Mavocoodat la porunca Înaltei Porți.

Înalta Poartă, după trădările lui Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, nu mai avea niciun fel de încredere în români, astfel încât în epoca fanariotă trupele sunt reduse.

Ele își propun acum, pe de o parte, asigurarea securității domnului și respectiv marilor boieri. Aceste trupe sunt în primul rând arnăuții, un corp militar în general de sorginte balcanică, unii cu origine albaneză.

Dar e interesant că în 1821 mai toate corpurile de arnăuți pe care le cunoaștem aveau căpitani greci și aveau și destui soldați români. Existau trupe de poteră, trupe menite să asigure ordinea în țară – erau epoci în care se jefuia la drumul mare – să păzească granițele.

Pandurii erau aceste trupe care îmbinau protecția granițelor, asigurarea ordinei în zona Olteniei. 

Pandurii în bună măsură proveneau în perioada de 1821 din rândul țăranilor, țărani care își completau veniturile din leafa pe care o primeau, dar și prin niște mijloace nu tocmai ortodoxe, atunci când nu erau plătiți.

Jefuiau chiar și când erau plătiți. Își mai completau veniturile prin extorcări de bani sau în alte feluri. Nu trebuie să idealizăm această epocă trecută.

Cum ați caracteriza proiectul, viziunea lui Tudor Vladimirescu. Ce ce își dorea el cu adevărat? Care era proiectul lui politic?

Proiectul lui politic era, cred, să devină domn al Țării Românești într-o nouă ordine, care să presupună desființarea stăpânirii otomane și trecerea în sfera de influență rusească.

El își propunea de asemenea să le asigure un viitor mai bun pandurilor, de care se simțea prin excelența atașat, transformându-i într-un fel de oaste regulată a țării și desigur, își propune și să îmbunătățească pe cât posibil viața oamenilor simpli pe care îi reprezenta. Nu era însă, iar acest lucru e foarte puțin cunoscut sau poate chiar necunoscut – nu era  atât de radical pe cât era Alexandru Ipsilanti.

De pildă, Alexandru Ipsilanti propune în prima zi în care ajunge la Iași, desființarea tuturor privilegilor boierimii și ale clerului. Era o idee sigur de sorginte iluministă, legată de Revoluția franceză.

Apropo, astfel de idei ajung și la Tudor prin intermediul grecilor, prin intermediul Eteriei. Ideile acestea pe care le-am numi astăzi socialiste sunt de sorginte greacă.

Ei bine, Tudor propune mult mai puțin.

Nu propune în cererea lui oficială  către Divan, după începerea revoluției, revenirea la domniile pământene. Propune numai limitarea numărului de greci care îl  vor  însoți pe domn.

Ipsilanti  își dă seama că odată cu revoluția greacă nu mai este loc de domni greci și Ipsilanti este primul care propune în proiectul său politic, pe care îl prezintă boierimii la Târgoviște, unde domnește, între ghilimele, mai bine de o lună, propune crearea primului parlament național.

Propune crearea, am zice noi astăzi, a unei monarhii constituționale, în care domnul să-și piardă dreptul de a considera veniturile țării ca pe niște venituri personale și să aibă o listă civilă controlată de corpul legislativ.

Sigur, Tudor propune îmbunătățiri sensibile ale ale vieții oamenilor simpli, de la reducerea câștigului brutarilor și măcelarilor, astfel încât să se poată îndestula cu carne și săracii.

Propune  o măsură  salutară, care se va dovedi fundamentală pentru dezvoltarea economică a Țărilor Române atunci când va fi aplicată, desființarea vămilor interne. Ce erau aceste vămi interne? Dacă se voia aducerea unui produs agricol, să zicem, dintr-un oraș într-altul, trebuia plătită vama.

Tudor propune, de pildă, reducerea impozitelor, dar nu foarte mult. Propune reducere a impozitelor la nivelul celor din vremea lui Caragea Vodă, nu a lui Șuțu. Toată lumea știe că în vremea lui Caragea Vodă ne aflam într-un vârf de fiscalitate. Lucrurile sunt extrem de complicate.

Trebuie să ne gândim că Tudor  trebuia să-și asigure susținerea factorilor de putere care erau boierii. Nu se putea baza pe o țărănime care sigur putea reprezenta carne de tun, în ghilimele, dar nu-i puteau oferi finanțarea de care ar avea nevoie.

Finanțarea unei oști putea proveni în acea perioadă fie de la greci, care donau cu generozitate pentru cauza eliberări lor, fie de la marii boieri, fie să zicem, de la ruși, care nu erau, așa cum am văzut, dispuși să cheltuiască pentru eliberarea Țărilor Române.

Când Tudor este în București, practic arestează la domiciliu o parte dintre boieri și inclusiv pe mitropolit. Ce ce doreau aceștia acești boieri? De ce i-a arestat

Relația a fost extrem de complicată. Dacă pur și simplu spunem că i-a arestat, ar însemna că ei nu se mai aflau în fruntea țării. Dar, ei continuau să se afle în fruntea țării. Tudor văzând că inițiativa sa a fost condamnată de țar, el a fost degradat din armata țaristă și i s-a retras protecția imperială, este silit să negocieze cu boierii. Și în timpul în care se pregătea să intre în București, negociază cu ei.

Negociază pe de o parte recunoașterea autorității sale de facto, autoritate pe care și-o dovedește venind cu trupele, iar  el recunoaște Divanul Țării, recunoaște guvernarea boierilor.

Pe boieri îi arestează la un moment dat, dar îi lasă în continuare să guverneze, iar situația sa este destul de dificilă din punct de vedere financiar. Pentru orice cerere bănească, inclusiv cereri modeste, de pildă să i se dea noi veșminte de Paști pandurilor, trebuie să se umilească, trebuie să se căciulească în fața marilor boieri care de fapt erau arestați.

Relația este extrem de complexă și greu de înțeles pentru ziua de astăzi când arestul la domiciliu înseamnă o rupere de cercurile puterii.

Când când el însuși este arestat de Eterie,  este supus la cazne ca să mărturisească unde ar fi ascuns bani. Eteriștii credeau că el a a avut sume mari de bani pe care le-a trimis în în Austria. De ce? De ce credeau asta?

Nu credeau neapărate eteriștii. Cel mai tragic este faptul că acest lucru îl credea cel mai apropiat om al lui Tudor. Este vorba de adjunctul său, de Dimitrie Macedonschi, și de prietenul său, Hagi Prodan. Ei sunt cei care dezvăluie acest act de corupție.

Chipurile, Tudor ar fi trimis în Austria, la Orșova, la un apropiat de-al său, o sumă uriașă de bani, în condițiile în care pandurii erau neplătiți de mult. Nu știm dacă e adevărat sau nu. Dar calomnia nu vine de la greci, informația, să zicem, nu vine de la greci, vine de la apropiații săi.

Dacă putem vorbi de o vinovăție morală pentru arestarea și condamnarea lui Tudor, aceasta îi aparține aproape în exclusivitate lui Dimitrie Macedonschi, care l-a trădat pe Tudor într-o situație critică pentru panduri, numai și numai pentru a prelua el comanda.

El este cel care organizează totul, este cel care se duce la eteriști și-l oferă pe Tudor pe tavă. Trădarea vine de un apropiat al lui.

Tudor trebuie să fi avut niște bani  puși deoparte. Să spunem însă și acest lucru e puțin cunoscut și ar merita remarcat, Tudor rezistă cu o tărie de caracter extraordinară la toate caznele. Își păstrează demnitatea până în clipa din urmă. Nu recunoaște absolut nimic, nu mărturisește nimic și moare cu capul sus.

Iordache Olimpiotul este cel care insistă la Ipsilanti să fie executat. Ipsilanti îl absolvise, îl  grațiase. Și totuși Olimpiotul insistă, arătându-i niște scrisori de ultimă oră, ale lui Tudor către către otomani.

Cei doi fuseseră tovarăși, poate chiar frați de cruce, dar nu avem dovadă în acest sens. Fuseseră extrem de apropiați, își juraseră să meargă până la capăt în lupta antiotomană. Numai că Tudor se autonomizase, Tudor era independent. Tudor gândea pentru sine și pentru grupul ale cărui interese le reprezenta.

El nu era un o unealtă a Eteriei,  așa că la un moment dat Tudor intră în legătură cu otomanii, atunci când situația era critică, când era evident că vor trece Dunărea trupe otomane care aveau să-i zdrobească atât pe panduri cât și pe greci. Ba, chiar Tudor – există acest document, e publicat – îi scrie sultanului propunându-i să pornească cu armata sa, a lui Tudor, pentru capturarea lui Ipsilanti.

Asta în cazul, acesta e cel mai important  lucru – în care avea să primească un ajutor militar de la Înalta Poartă. La sultan ajunge documentul și există rezoluția lui de mână pe această scrisoare, une scrie,  nu-i băgați în seamă, e o viclenie a ghiaurilor.

E posibil să fi fost însă mai mult de atât. Tudor  încerca să câștige timp. El știa că niciodată otomanii nu i-ar fi ajutat cu arme pe creștini răzvrătiți. Tudor însă evită să pornească împotriva lui Ipsilanti. Numai că existau aceste documente, existau aceste probe.

Aceste probe au generat desfășurare unui proces. E bine să știm că a existat acest proces și e bine să știm, chiar dacă poate fi dureros, că cei care l-au condamnat pe Tudor au fost pământeni cu toții, unii de origine grecească.

Pe Tudor nu l-au condamnat la moarte eteriștii. Nu l-a condamnat la moarte Ipsilati. Ba chiar, cum ați zis, Ipsilanti, intr-o primă fază l-a grațiat. L-au condamnat boieri ai Țării Românești.

Sigur, șeful completului de judecată era un boier de origine greacă, Giartoglu, ispravnicul Târgoviștei, cel care se instalase ca un adevărat domn în vechea curte domnească de la Târgoviște, căzută în paragină. Acolo avea să stea Ipsilanti. E un lucru pe care îl arată sursele grecești, fiindcă surse românești spun că el stătea în casa lui Giartoglu.

Surse grecești arată că casa lui Giartoglu era vechea curte domnească. Există descrieri foarte clare în acest sens. Ei bine, Giartoglu a fost o persoană extrem de coruptă.

S-a ocupat de aprovizionarea armatei e teriste. Vă puteți da seama ce jafuri,  ce comisioane au fost. Pe Tudor l-au judecat în baza codului penal ale Eteriei.

A fost un proces desfășurat în fața curții marțiale. Știm din surse grecești cele trei articole penale care au determinat condamnarea la moartea lui Tudor. O condamnare aș zice mai degrabă nedreaptă, pentru că el este condamnat pentru că ar fi uneltit împotriva patriei. Numai că, cu toții știm, patria lui Tudor nu era Grecia.

El a uneltit într-adevăr împotriva grecilor, dar a uneltit împotriva grecilor și a Eteriei pentru a-și salva patria de la o distrugătoare invazie otomană. Să spunem că a fost un caz fără precedent în analele juridice. După pronunțarea sentinței și după grațiere, fără un nou proces, Tudor este executat.

Ce s-a întâmplat după aceea cu Dimitrie Macedonschi?

Dimitrie Macedonski nu a calculat însă exact popularitate de care se bucura în rândul pandurilor. El era convins că pandurii îl vor urma cum l-au urmat pe Tudor. Numai că spune un celebru cronicar al revoluției, numai Tudor știa „ duhul pandurilor și le putea ține cârma lor”.

Așa că atunci când au văzut că trebuie să lupte cu turcii pentru greci, în condițiile în care familiile lor erau singure acasă și puteau fi oricând atacate, pandurii au preferat în marea lor majoritate să se întoarcă la vetrele lor, nu mai exista nicio motivație autentică pentru ei.

Sigur, capii pandurilor merg până la capăt alături de Ipsilanti, participă la lupta de la Drăgășani și până la urmă fug și ei în Austria.

Dar nu trebuie să percepem aceste evoluții în cheie morală, că a fost moral sau imoral ceea ce a făcut Eteria cu Tudor, dacă a fost morală atitudinea lui Tudor de a colabora cu turcii etc. Este o abordare greșită.

Ceea ce putem  spune este că cea mai mare greșeală pe care a făcut-o Eteria și  Alexandru Ipsilanti a fost aceea de a-l lichida pe Tudor în această manieră tragică.

Chiar dacă din punctul de vedere al Eteriei e vorba de o execuție legală – cunoaștem și noi din trecutul mai recent nenumărate procese de tip parodie – susținerea pandurilor a dispărut.

Și așa, în bătălia decisivă de la Drăgășani grecii au avut o superioritate numerică extraordinară. În mod normal grecii ar fi trebuit să câștige bătălia de la Drăgășani.

Au pierdut-o din alte motive, dacă vreți le discutăm și pe acestea. Dacă însă de partea lor ar fi fost și toți panduri, era evident că la Drăgășani ar fi avut loc o mare victorie a creștinilor.

Dar practic prin jafurile și scandalurile pe care le produseseră arnăuții și cei recrutați de Eterie s-a creat și în Moldova și în Țara Românească o ostilitate destul de puternică a populației locale și a diverșilor boieri.

Unii dintre ei chiar se organizaseră pentru pentru a lupta împotriva jafurilor eteriștilor. Și asta a contribuit la eșecul Eteriei.

Este realmente impresionant cum s-a schimbat în mai puțin de o lună atitudinea boierilor români. Atunci când Ipsilanti pășește pe teritoriul Moldovei, în ultima decadă a lunii februarie 1821, are o  susținere extraordinară. Boierii noștri se înghesuie în a dona sume uriașe de bani.

În câteva zile se strâng mai mult de un milion de franci, se donează cai, arme, orice era nevoie. Când intervine însă condamnarea revoluției grecilor și ulterior a revoluției lui Tudor de către țar, lucrurile se schimbă.

Românii devin dintr-o dată ostili, iar această ostilitate este sporită exponențial de jafurile pe care le comiteau eteriști.

Să explicăm de ce eteriștii comiteau jafuri. În primul rând pentru că Alexandru Ipsilanti nu era capabil să-și controleze armata.

Nici nu era o armată. Este absolut inimaginabil faptul că Alexandru Ipsilanti trece Prutul pentru a elibera întreaga Peninsulă Balcanică fără a avea o armată.

El a așteptat ca această armată să se adune în Țările Române. Sigur, depusese eforturi sensibile în acest sens domnul Moldovei, Șuțu, supranumit Eteristul pentru devotamentul său extraordinar.

Dar cu greu s-au adunat pe teritoriul Moldovei câteva sute de luptători. Erau cam trei feluri de luptători. Să începem cu partea cea mai bună. Aceștia erau tinerii greci, în general copii de negustori veniți de pe băncile școlilor, fie de la Iași, București, fie în mai mare număr din Rusia, gata să sacrifice totul pentru patrie.

Existau însă și toate elementele declasate ale Moldovei și Țării Românești, toți bețivii, toți infractorii, toți pușcăriașii care au fost atrași de solda pe care o oferea Alexandru Ipsilanti. Vă dați seama că aceștia nu aveau nicio motivație puternică pentru a se identifica cu cauza greacă, și nu voiau altceva decât să să îmbogățească de pe urma revoluției.

Și exista și a treia categorie, cea a soldaților profesioniști, arnăuții, să le zicem cu un singur termen, care nu voiau decât să se îmbogățească. O astfel de armată compozită nu putea decât să producă nenumărate jafuri și blestemății.

E un un amestec aici, iar cartea dvs redă foarte bine acest lucru, de ridicol și eroism. De pildă, în ajunul bătăliilor oamenii trag chefuri îngrozitoare, sunt nenumărate marșuri prin orașe, de sărbătoare. E foarte multă  fanfaronadă și în același timp sunt și fapte de eroism. Batalionul  sacru a lui Ipsilanti, care la Drăgășani e măcelărit, de pildă.

Da, da, ați ați remarcat cu exactitate acest amestec extraordinar de eroism din cel mai autentic, tineri de 17-18 ani care renunță la situația lor materială îmbelșugată, renunță la viața lor pentru a se jertfi asemenea spartanilor lui Leonida pe câmpul de luptă de la Drăgășani.

La fel s-a întâmplat pe malul Prutului, în bătălia de la Sculeni, când toate lipitorile, spune cronicarul moldovean, au plecat și au rămas numai greci autentici, care au murit pentru un ideal.

Pe de altă parte, și în aceste lupte, în bătălia de a Drăgășani, au existat și scursuri. De pildă, Vasile Caravia, celebrul călău de la Galați, împreună cu trupele sale, nu faceau altceva decât să bea toată noaptea și se duceau pe câmpul de luptă în stare de ebrietate, după o noapte de chef.

Trebuie să renunțăm la viziunea tradițională asupra istoriei noastre, din toate țările balcanice, care împarte personajele în bune și rele, personaje sunt purtătoare ale unor interese, au în egală măsură lumini și umbre.

Cartea dvs este prima monografie a revoluției grecești din Principate. Nici în România, nici în Grecia nu a apărut o astfel de monografie. Cum se deosebește cartea dumneavoastră de felul cum e văzută această revoluție în Grecia, de către istoricii greci.

Da, e interesant că în Grecia, deși s-a scris absolut uriaș despre revoluția greacă de la 1821, nu există până acum o monografie dedicată evoluțiilor de pe teritoriul Țării Românești și Moldovei.

Acest lucru se datorează faptului că numărul de surse grecești e foarte mic comparativ cu numărul total de surse.

Cele mai multe izvoare sunt de limbă română, importante sunt și izvoarele turcești, astfel încât să vedem și viziunea de cealaltă parte, există și izvoare rusești, spuneam și anterior, rușii au spioni, au agenți, supraveghează cu mare atenție evoluție. În lumea greacă există o mare doză de idealizare.

De idealizare în primul rând a lui Alexandru Ipsilanti, pe care sursele grecești ale perioadei îl prezintă extrem de negativ și îl condamnă fără drept de apel pentru eșecul mișcării sale. Sigur el a avut intenții eroice. Iadul e întotdeauna bravat cu bune intenții.

Foto: Ipsilanti în 1810 în uniformă de ofițer rus de husari.

La 29 de ani era general. Era aghiotant al țarului. Avea parte de o viață îndestulată, mondenă, participa numai la baluri, era îndrăgit de toate doamnele de la curtea din Sankt Petersburg și lasă totul pentru patrie. Își sacrifică cariera și viața pentru patrie, e un lucru notabil.

Pentru acest lucru merită ca numele lui să fie scris cu litere de aur panteonul istoric grec.

Numai că atunci când ajunge în Țările române nu participă la nicio bătălie și nici măcar nu se deplasează până pe câmpul de luptă.

Are întotdeauna grijă să rămână cu un sat, două mai încolo, astfel încât să nu-l ajungă glonțul.

Evident, lucrurile astea sunt spuse în această carte și este pusă în lumină și contribuția acelor eroi autentici care  au sacrificat totul până la ultima picătură de sânge, nu numai o poziție financiară.

_________________________

Tudor Dinu

TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). 

A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi).

În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia.

La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena.
În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos

04/10/2022 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , ,

6 comentarii »

  1. Ce înseamnă în traducere ”archón hypomnematógraphos ”? Știu că arhonte este similar cu titlul de conte. O traducere exactă mă interesează.

    Apreciază

    Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostreiceanu | 04/10/2022 | Răspunde

    • Arhonte (greacă ἄρχων, arkhon, pl. ἄρχοντες, arkhontes) este un termen grec, cuvânt care înseamnă „domn” sau „conducător” și care era utilizat frecvent ca titlu public oficial.În Grecia antică, conducătorii orașelor-state grecești antice erau cunoscuți ca arhonți.
      Un „arhon al Patriarhiei Ecumenice ” este un titlu onorific conferit de Patriarhul Constantinopolului.Titlul de ”archón hypomnematógraphos ” este cinstirea dată de (Preasfinția Sa) Patriarhul Ecumenic..În limba greacă modernă , termenul „arhon” este polisemic ,semnificând „lider”, „patron” sau orice alt deținător de autoritate seculară.*

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 04/10/2022 | Răspunde

  2. Felicitari

    Apreciază

    Comentariu de dininimapentrutine | 04/10/2022 | Răspunde

  3. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 05/10/2022 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: