CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât de capabili au fost românii să se guverneze singuri în ultimul veac şi jumătate ?


            Foto: Al.Ioan Cuza, domnul Unirii și participanții de la Congresul de pace din 1856 de la Paris.

Când oamenii mici lasă umbre mari, înseamnă că soarele e la asfințit

Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte, spune că – în urmă cu un veac şi jumătate, la Congresul de la Paris din 1856 – reprezentantul Angliei, contele Clarendon[1], excedat de insistenţa cu care ministrul de externe al Imperiului Francez, contele Walewski, susţinea cauza unirii Principatelor române (ceea ce însemna şi autonomizarea lor deopotrivă de sub tutela otomană şi de sub cea rusă) i-ar fi obiectat: “Bine, să se unească; dar credeţi că vor fi capabili să se guverneze singuri?

Dacă credităm această vorbă, dincolo de butada reprezentantului unei mari naţiuni la adresa unui popor care abia se pregătea să intre în istorie, e în ea ceva serios (și foarte englezesc): cum se va putea guverna o ţară căreia-i lipsesc şcolile, instituţiile şi elita pe care acestea o produc ?

            Ei bine – se va putea spune – până la urmă s-a guvernat. Da, dar cum? La Belle Epoque a lui Carol I – timp pe care astăzi suntem tentaţi să-l mitizăm, uitându-ne doar la o infimă parte a urbanului – s-a terminat, să nu uităm, cu ultima jacquerie a Europei, cea din 1907[2] (fenomen pe care Occidentul nu-l mai cunoştea de la finele Evului Mediu).

Violenţa răscoalei şi cea a represiunii prin care a fost înăbuşită ne-a situat nu în Evropa spre care aspiram, ci în proximitatea Rusiei unde, cu doi ani mai înainte, manifestaţia preotului Gapon (culmea – de susţinere a Ţarului!) sfârşise sub baionetele cazacilor din Gardă și unde pogromurile erau curente.

Am intrat în Marele Război complet nepregătiţi şi, în doar trei luni, am pierdut tot ce era de pierdut.

A urmat mizeria – cu tifoida ei – şi foametea, care au făcut incomparabil mai multe victime decât războiul[3].

Când, la capătul lui, ne-am regăsit în noul stat – România Mare –, datorând aproape totul conjuncturii, ne-a prins bine Petre P. Carp: “Ţara asta are atâta noroc, că nu mai are nevoie de oameni politici!

Nu îndrăznim a o spune, însă Marea Unire – la care nici n-am fi visat înainte de cele 14 puncte ale Președintelui Wilson – n-au făcut-o câțiva intelectuali romantici din orașele transilvane, ci acordul marilor puteri, pe fondul expansiunii comunismului într-o lume epuizată de război.

Apoi am trăit “visul nostru milenar”: cu abdicări şi reveniri, cu guverne la câteva luni și de câteva zile, cu defilări de ţărani desculţi în noroi, cu averi făcute (şi pierdute) în casa Duduii şi, finalmente, cu Carol al II-lea (ce-şi încheia tragicomedia de dictator latino-american) fugind sub gloanţe.

Am intrat într-un alt război pentru care eram – iarăşi! – nepregătiţi, ne-am jucat de-a măcelul (pe spezele unor evrei nefericiţi) în Transnistria, apoi ne-am înglodat în Stepa Calmucă şi la Cotul Donului luând de bună promisiunea unui dezaxat.

Am sfârşit cu ruşii peste noi şi cu comuniştii la putere, fără “cobeligeranţă” (doar luptasem 37 de luni de partea Germaniei naziste!) şi în regim de ocupaţie militară.

Pe-aceasta am înlocuit-o, în ’58, cu ocupaţia internă (uneori mai feroce decât cea străină), care a părut a se destinde la finele anilor ’60 şi-a ne lăsa să întrezărim paradisul consumerismului, pentru a sfârşi – după doar un deceniu – în mizerie, turnătorie şi încă o lovitură de stat.

Ne-am compromis intrarea în lume cu Târgu Mureş-ul şi mineriadele, am refuzat două decenii schimbarea, am înlocuit o oligarhie cu alta (sau, poate, nici măcar atât, doar o aripă a oligarhiei cu alta), am încercat să legiferăm privilegiile feudale şi am sfârşit urmărind meduzaţi un spectacol de bâlci, fără a mai şti cu cât suntem datori şi de unde o să ne plătim datoria.

Am dat jos şi am omorât doi şefi ai statului, am alungat din ţară alţi doi, pe unul l-am suspendat de două ori, prim-miniştrii (sau Preşedinţii de Consilii, cum se numeau odată) morţi de glonţ, de frig sau de foame sunt o mulţime, am schimbat vreo 7 Constituţii, am construit şi am dărâmat industrii, şi, la capătul tuturor acestora, am rămas ţara cea mai săracă a Europei, cea care stă cel mai prost la toţi indicatorii vieţii civilizate: infrastructură, cultură, educaţie, sănătate, servicii.

E adevărat, distanţa ce ne separă de Occident nu mai e veacuri sau de decenii, ci de cinci milioane de suflete, care şi-au luat lumea în cap şi s-au dus – mai ceva ca refugiaţii războaielor şi ai sahelului – să-şi facă, cu mâinile lor, în altă parte ceea ce nu pot face în propria lor ţară.

Creşte distanţa dintre provinciile ţării, dintre judeţe, dintre oraşe şi dintre acestea şi sate.

Unitatea – pe care-am celebrat-o nu demult cu atâta pompă – se scorojeşte şi se fărâmiţează sub ochii noştri. Ar fi greu să spunem că englezul acela, de-acum un veac şi jumătate, nu ştia ce vorbeşte!

            Cu toată superbia unei puteri coloniale la apogeu, diplomatul englez se întreba (şi, prin ricoşeu, ne întreba): cum se poate guverna o ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor puteri tutelare?

Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale continentului.

În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora. Am intrat foarte târziu în Modernitate și am participat foarte puțin la crearea acesteia; mai mult i-am suportat efectele și – cel mai adesea – am pendulat între fascinația pentru módele și produsele ei și dezamăgirea dislocării pe care o produce, cea care ne-a scos din lumea în care am trăit veacuri întregi și ne-a lăsat nicăieri după ce visul consumerist s-a destrămat.

Ironia sorții face ca singurii noștri oameni politici adevărați să fie cei din vremea Congresului de la Paris; ei au știut să profite de incredibila șansă a acelui moment, lor le datorăm întâia Unire (fără de care n-am fi existat ca stat) și – apoi – Independența, crearea instituțiilor statului modern și, nu în ultimul rând, a unei generații de oameni de cultură ce au reprezentat adevăratul unificator al lumii noastre.

După aceea nimic n-a mai fost la fel: 1907 a fost urmat de împroprietărirea din 1921 care s-a împotmolit administrativ și a sfârșit în criza din 1929; Primul Război a fost un dezastru complet, răscumpărat de victoria Aliaților, parlamentarismul interbelic s-a stins în dictatura regală, nerezolvarea problemelor ruralului și a  primei urbanizări a dus la dezvoltarea extremelor, 1940 a dat – cu adevărat – măsura unui interbelic atât de idealizat ulterior. Apoi a venit a Războiul, cu dictatura lui militară și cu decizii total neinspirate și pline de consecințe, care ne-au marcat mult după după 1944.

După aceea, un deceniu, am fost o țară ocupată de o armată străină și condusă de niște Quisling-i locali, atenți doar la faptul de a-și mulțumi stăpânul din altă parte.

Când am scăpat de ruși ne-am trezit că aceiași oameni de pe vremea lor, sub pretextul naționalismului, au devenit ocupanți interni. Industrializarea fără noimă a distrus satele și a sfârșit – odată cu încetarea schimburilor tehnologice – în ruină. Totul s-a terminat cu un carnaval sângeros în decembrie 1989.

Am ratat racordarea la Europa în anii ’90, dar ne-a recuperat Occidentul după 2000, am risipit aproape tot ce-am avut, ne-am certat și ne-am împăcat toți cu toți, am profitat de valul de produse ieftine și de calitate mediocră (produse de China și de alte țări ale fostei Lumi a Treia) pentru a ne construi mai mult o imagine decât o realitate și – ratând adevărata schimbare – ne-am pomenit cu o treime din populație peste granițe.

            Aici suntem acum: nici mai bine și nici mai rău ca altădată. Nici mai bine, pentru că – la fel ca-n interbelic (cu Versailles-ul lui și cu ”garanțiile franco-engleze”) – toată stabilitatea noastră stă pe niște realități externe, pe care, în fapt, nu le putem controla: NATO, Uniunea Europeană, producția ieftină a țărilor rapid industrializate din alte continente.

Orice mișcare în interiorul acestora s-ar traduce printr-un seism în lumea noastră. Iar capacitatea noastră de rezistență la un seism economic n-ar fi mai mare decât în anii ’80, nici cea militară n-ar depăși-o pe cea din 1940. La limită, n-avem decât cele două măsuri clasice în istoria noastră: ”strângerea șurubului” (adică creșterea taxării și majorarea prețurilor, dublate de ”consolidarea” autoritarismului) și – dacă nu mai funcționeză aceasta – fatalismul nostru etern: ”ce-o da Domnul!”

Dar nici mai rău nu suntem: urbanizarea a atins cote semnificative și e inevitabilă pentru majoritatea celor rămași în rural, de bine – de rău, cu materialele ieftine ale altora am reușit, mai toți, să ne încropim o existență decentă (și mai asemănătoare cu cea europeană de azi, decât cu cea din ”tradiționalul” nostru de până acum 50 de ani) și – atâta timp cât ne putem sprijini pe cei trei piloni: UE, NATO și producția ieftină din exteriorul acestora – avem șansa de a crește în continuare.

Numai că, lipsită de o direcție și de o organizare, creșterea aceasta – atâta câtă e – este haotică și nu produce efecte de multiplicare la scară socială. Odată ce avem posibilitatea de-a o compara cu ceea ce se întâmplă în alte părți, realizăm că e mult mai înceată (cifrele mai mari ale statisticii nu atestă decât faptul că avem de recuperat mai mult) și că încetineala ei – grevată de corupție, neseriozitate și lipsă de imaginație – erodează viețile celor rămași în țară.

            Pentru ca dezvoltarea să-ți găsească un ritm bun și susținut ar trebui ca decidenții – în speță oamenii politici – să-și înțeleagă rostul și să acționeze în consecință.

Numai că, din păcate, politica noastră nu e construită pe acțiune și pe responsabilități, ci pe privilegii și pe orgolii.

Cu atât mai mari, acestea din urmă, cu cât oamenii ce le revendică sunt mai mici, constată filosoful și publicistul Mihai Maci în https://www.contributors.ro.

NOTE

[1] Cunoscut în ţara lui nu doar pentru că a fost de două ori Ministru de Externe al Marii Britanii, ci şi pentru ancheta întreprinsă în 1862 asupra “şcolilor publice” engleze (care, pe atunci, aveau o mulţime de probmele).

[2] Noi am uitat-o, străinii nu; dovadă remarcabila monografie a lui Philip Gabriel Eidelberg – The Great Roumanian Peasant Revolt of 1907, Brill, Leiden, 1974. 

[3] Şi am ratat ocazia de-a medita asupra tuturor acestora cu ocazia Centenarului…

Publicitate

04/10/2022 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , ,

5 comentarii »

  1. Inainte de tg mures a fost cazul hadareni, de atunci minoritatile au drepturi,am pierdut la Cedo 

    Trimis din Yahoo Mail pe Android

    Apreciază

    Comentariu de liandra | 04/10/2022 | Răspunde

    • La TG.Mures a fost vorba de altceva, nu de drepturile minoritarilor. Atunci s-a încercat, înainte de Iugoslavia(unde le-a mers) dezmembrarea României. La noi nu a mers, la Ceholovacia si la Iugoslavia s-a putut…

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 04/10/2022 | Răspunde

  2. Eu cred că este corect ce s-a scris în articol. Însă veriga slabă a dezvoltării reale trebuie subliniată accentuat. Este vorba de școală. Nu am avut o bună perioadă istorică învățământ de 4 clase, când în Occident universitățile aveau sistematizate și se predau fizică, chimie, mecanică. România abia constata că ar putea învăța să scrie și să socotească rudimentar când deja viața cotidiană occidentală demara mari proiecte cu echipe de profesori și ingineri.
    Dacă până în perioada interbelică și chiar mai mult și după 1945 erau majoritari cei cu 1-2 clase, iar genii erau cei cu 4-7 clase, cum să nu fie înregistrată acea rămânere în urmă.
    Apoi fără consistență am avut absolvenți de licee care abia se puteau încadra într-o școală profesională, apoi facultățile particulare după 1990 care au lansat moda de a avea diplomă universitară. A fost aglomerație mai ceva ca la alimentară în vremea lui Ceaușescu. Orice măturător se visa savant.
    Toate acestea au fost girate folosindu-se de fenomenul Ștefan Gheorghiu când analfabeții comuniști puteau accede la orice titlu pe care puteau să-l arate cu mâna.
    Totul s-a făcut într-un deplin acord cu aspirațiile unor oameni care doreau să iasă din mizeria întunericului intelectual în spirit de turmă, fără să le pese de existența unui model cu care să se compare.
    Aceeași situație este și astăzi cu diplome obținute cu plagiate în serie la nivel național. Dacă ar fi să se anuleze diplomele obținute până în prezent, atât la nivel universitar cât și doctorate, am fi uimiți ce goluri imense ar rămâne în fiecare domeniu de activitate.
    Și cam asta e tot.

    Apreciază

    Comentariu de Fideliu Rubinescu-Ostreiceanu | 04/10/2022 | Răspunde

  3. Păi despre asta se vorbește în articol. Citiți-l atent, nu pe fugă, și mai discutăm…

    Apreciază

    Comentariu de cersipamantromanesc | 04/10/2022 | Răspunde

  4. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 05/10/2022 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: