CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O înfrângere dureroasă pentru neomarxiști

În ciuda presiunilor fără precedent ale mai marilor Uniunii Europene, care au șantajat clasa politică din Italia, iată că neomarxiștii au fost zdrobiți. „Extremista” Georgia Meloni (foto), șefa partidului Fratelli d’Italia, adică „Frații Italiei”, câștigă în fruntea unei coaliții alegerile pentru Camera Deputaților și Senat, scrie jurnalistul Sorin Roșca Stănescu în http://www.corectnews.com.

Va fi primul premier femeie din istoria Italiei. Suveraniștii sunt pe cai mari.

În urmă cu câteva zile, Ursula von der Leyen, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, a intervenit brutal în procesul electoral al unui stat membru, încercând să influențeze prin amenințări rezultatul votului, în favoarea neomarxiștilor.

Șefa Comisiei Europene i-a amenințat pe italieni că, dacă nu vor alege ce trebuie și cum trebuie, adică cu hotărâre și fără ezitări pe neomarxiști, acest stat va putea împărtăși soarta Ungariei și Poloniei.

Ce fel de soartă? Guvernele Ungariei și Poloniei promovează politici de tip suveranist și, în consecință, sunt permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului.

Adică amenințați de neomarxiștii care domină Comisia Europeană, dacă nu cu excomunicarea, în orice caz cu blocarea fondurilor de redresare și reziliență. Iar asta se întâmplă doar fiindcă liderii politici din cele două state apără și promovează suveranitatea națională.

Nu că ar pleca la război împotriva statelor care, în limbajul de lemn bruxellez, se manifestă „corect politic”.

Ci deoarece susțin familia tradițională, îngustează terenul de manifestare LGBT, mai ales în ceea ce privește educația copiilor, se opun căsătoriei unor persoane de același sex și adopției de copii de către familiile homosexuale. Promovează politici în favoarea interesului național.

Într-un trecut nu prea îndepărtat, oamenii politici de acest fel și partidele de acest fel erau caracterizate ca fiind animate de sentimente patriotice. Suveranismul nu este altceva decât o extensie deloc negativă a naționalismului sănătos. A patriotismului viguros.

De mai mulți ani, retorica s-a schimbat radical la nivelul Uniunii Europene, dar și la nivelul unor state non-europene, pe măsură ce globalismul, susținut în mod programatic de partidele neomarxiste, a avansat.

Și s-a ajuns astfel la demonizarea unor patrioți și la punerea la zid a unor regimuri care promovează politici naționale.

În acest context, a fost amenințat într-un mod de o brutalitate încă nemaîntâlnită statul italian, de către cel mai înalt responsabil al Uniunii Europene. Efectul a fost diametral opus.

Din această perspectivă, se poate spune că, în mod inconștient, Ursula von der Leyen (foto) a acționat ca un agent electoral al suveraniștilor din Italia.

Dreapta suveranistă a câștigat, conform ultimelor date exit-poll, între 41 și 45 la sută, un scor spectaculos, în timp ce Stânga, susținută de neomarxiștii europeni, nu a obținut decât între 25 și 29 la sută din voturi.

Vom mai avea deci un guvern suveranist. Și, desigur, efectul se va resimți în plan internațional. Nu este deloc exclus ca, pe creasta acestui val, partidele suveraniste din România să obțină la rândul lor un scor atât de bun, încât să poată veni la guvernare într-o alianță.

De altfel George Simion, care în acest moment conduce detașat zona suveranistă, nu a ezitat să salute victoria Dreptei din Italia și să-și reafirme convingerea că AUR va veni la guvernare.

Desigur – nu a spus-o el, o spun eu – împreună cu alte partide suveraniste, dacă acestea vor trece ștacheta celor 5% și vor putea intra în Parlament.

Publicitate

27/09/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

DE CE MOBILIZAREA rușilor nu poate salva războiul lui Putin

Tancuri și transportoare blindate rusești distruse, Izium, Ucraina, 20 septembrie 2022
Tancuri și transportoare blindate rusești distruse, la Izium, Ucraina, septembrie 2022 – Gleb Garanich / Reuters

În discursul său din 21 septembrie despre pașii pe care îi făcea pentru a câștiga războiul său în Ucraina, președintele rus Vladimir Putin a trebuit să explice de ce nu câștigase deja.

Vinovatul a fost NATO, pe care a reproșat-o pentru sprijinul uriaș pe care l-a acordat Kievului,scrie  Lawrence Freedman, în https://www.foreignaffairs.com.

Când a spus „cu siguranță vom folosi toate mijloacele pe care le avem la dispoziție” dacă integritatea teritorială a Rusiei este încălcată, unii au văzut că amenințarea sa nucleară a fost îndreptată către NATO, pentru a o descuraja să se implice și mai direct în sprijinirea Ucrainei.

În ceea ce privește schimbarea efectivă a cursului războiului, remediul propus de el a fost să fie angajate în luptă mai multe trupe și a decretat ca rușii care au pregătire militară anterioară să fie chemați la o mobilizare descrisă ca „parțială”, dar substanțială. Par să fi fost mobilizați și bărbați fără pregătire anterioară, inclusiv studenți, despre care se presupunea că ar fi fost excluși.

Nimic din discursul de șapte minute rostit de Putin nu a îndepărtat duhoarea de eșec din jurul inițiativelor sale.Rămâne neclar dacă proiectul lui Putin poate aduce vreo evoluție spre rezultatul dorit de acesta, întrucât în vreme ce mulți bărbați sunt duși cu autobuzele la război, alții caută să fugă din țară sau, sfidează măsurile de securitate draconice luate de autorități ies în stradă pentru a protesta.

Eșecul , însă, nu este ceva care poate fi recunoscut de  Putin și cercul apropiaților săi. În loc să caute o modalitate de a-și reduce pierderile și de a ieși din impas înainte ca lucrurile să se agraveze, el a insistat continuu că obiectivele sale vor fi atinse, deși natura precisă a acestor obiective a fluctuat, iar câștigurile modeste teritoriale au durat mult mai mult și a costat mult mai mult în trupe și echipament, decât a putut  anticipa.

Întregul lanț de comandă rusesc s-a luptat să facă față unui inamic care a rezistat cu încăpățânare și imaginație, punând probleme operaționale care nu fuseseră anticipate și cărora forțele ruse erau prost organizate să le facă față.

Presupunerile lui Putin în calitate de comandant suprem al Rusiei, au fost neverificate în raport cu informațiile disponibile în privința pregătirii de luptă a forțelor ucrainene și a atitudinii față Rusia a ucrainenilor însăși. Înțelegerea distorsionată a situației, a dus la credința arogantă că rezistența ucraineană se va prăbuși odată cu atacul inițial rusesc și că țara ar putea fi apoi subjugată cu ușurință.

Nu e nevoie de prea multe cunoștințe despre istoria Ucrainei, pentru a aprecia cât de dificile erau ambele sarcini. Chiar dacă mișcările militare inițiale au reușit, forțelor ruse le lipsea capacitatea de a pacifica o populație atât de numeroasă, într-o țară de mărimea Ucrainei.  

A devenit clar acum, că aceste presupuneri greșite au creat o problemă și mai profundă. Deoarece Putin nu a recunoscut niciodată invazia ca fiind un conflict militar în toată regula și a refuzat să recunoască acest fapt în fața publicului rus, s-a trezit cu mult prea puțină forță disponibilă, deoarece atacul inițial a fost transformat într-un război lent, măcinator și extrem de letal.

Așadar, ajungerea Rusiei în această situație trebuie înțeleasă nu numai ca o consecință a forței de rezistență a Ucrainei și a sprijinului occidental, deși acestea au fost extraordinar de importante, dar și ca rezultat al unei serii de erori militare din partea conducerii Rusiei, începând cu strategia sa inițială de invazie. 

În primele zile ale războiului , era greu de imaginat că Rusia nu va avea forțele necesare pentru a finaliza prima etapă a cuceririi Ucrainei. O forță militară formidabilă a fost în curs de desfășurare cu câteva luni înainte de a începe invazia din 24 februarie.

Putin lăsase aproape toată lumea, inclusiv pe comandanții superiori, să ghicească cum vor fi utilizate aceste forțe, iar intenția de invazie a fost comunicată comandanților din prima linie prea târziu pentru a le permite să facă pregătirile corespunzătoare.

Au fost alese mult prea multe direcții separate de înaintare, astfel încât de fapt, s-au purtat o serie de războaie separate, fiecare cu propria sa structură de comandă și fără un mecanism adecvat de coordonare și împărțire a resurselor cu ceilalți.

Drept urmare, mișcările inițiale ale Rusiei au fost rapid respinse.  

Cel mai important a rămas faptul că Rusia nu a reușit să cucerescă Kievul și nu a reușit să destabilizeze conducerea ucraineană.

Președintele Volodymir Zelensky nu doar că a supraviețuit și și-a mobilizat forțele din capitală, dar a reușit să obțină cu succes mari cantități de arme și muniții din țările care îi sprijineau lupta.

Acum rușii au fost prinși într-un război total diferit de cel la care se așteptau. Deși au avut avantajul cifrelor, a existat o asimetrie esențială în motivația de a lupta. Ucrainenii luptau pentru patria lor și erau pregătiți să facă tot ce era necesar pentru a o elibera de ocupație.  

Cînd o mare putere luptă cu țări mai mici, este de așteptat să aibă suficiente rezerve pentru a face față eșecurilor timpurii, dar pentru Rusia, conducerea militară slabă a compromis acest avantaj natural. 

Deoarece Moscova a acordat puțină atenție felului în care vor riposta ucrainenii, forțele sale s-au trezit curând cu pierderi grele, iar sistemele lor logistice și de comandă s-au redus progresiv .

După o lună de război, rușii au fost obligați să se retragă din nordul Ucrainei pentru a se concentra asupra operațiunilor din est și sud.

Donbasul era teritoriul pe care Moscova îl considera inima disputei și, pentru o vreme, s-a părut că, pe măsură ce forțele ruse s-au concentrat pe ocuparea regiunii – folosind tactici familiare, cu baraje de artilerie grea care uzau apărarea ucraineană – ar putea câștiga.

Chiar dacă ucrainenii nu au fost complet depășiți, au existat îngrijorări la Kiev și printre aliații săi occidentali că efortul defensiv i-ar lăsa cu o capacitate insuficientă de a organiza contraofensive proprii.

Drept urmare, unii analiști occidentali au început să argumenteze pentru un sfârșit negociat timpuriu al războiului care să cedeze un teritoriu Rusiei în schimbul păcii. Dar astfel de voci au fost rar auzite în Ucraina.

Tratamentul aplicat ucrainenilor rămași în teritoriile ocupate de ruși și politica Rusiei de a bombarda zonele civile, au întărit determinarea ucrainenilor de a continua lupta.

Nu a existat în campania rusă o componentă de cucerire a „inimilor și minților” populației din teritoriile ocupate. 

Timpul câștigat de rezistența puternică a ucrainenilor a fost suficient pentru a permite armamentului mai puternic să sosească din Occident – inclusiv, în special, Sistemul de rachete de artilerie de înaltă mobilitate (HIMARS) fabricat din SUA – și pentru ca trupele ucrainene să fie antrenate să le folosească.

În acest moment, pe măsură ce Ucraina dobândea capacitatea de a lovi cu mare precizie ținte rusești aflate la mari distanțe, pricinuind adversarilor mari pierderi.

Pe tot parcursul lunii iulie, depozitele rusești de muniție, posturile de comandă, centrele logistice și sistemele de apărare aeriană au fost lovite în mod regulat, subminând grav capacitatea Rusiei de a-și continua ofensivele și permițând Ucrainei să înceapă una pentru a elibera regiunea Herson din sud.

La începutul lunii septembrie, rușii au fost surprinși,când forțele lor din jurul Harkivului au fost copleșite de hotărârea ofensivei ucrainene care a dus la distrugerea forțelor acestora pe 10 septembrie și o retragere dezordonată. După aproape șapte luni de război, inițiativa trecuse acum cu Ucraina. 

Aceste evenimente au condus la criza pe care Putin a căutat să o abordeze în declarația sa din 21 septembrie și care este o consecință directă a propriei sale decizii de a declanșa războiul.

 

GREȘELILE GENEREAZĂ GREȘELI 

Greșeala inițială a lui Putin, a fost aceea de a nu folosi mijloace diplomatice pentru a pune capăt războiului cu un câștig. În săptămânile de după începerea invaziei, pentru Putin nu au lipsit oportunitățile de discuții cu alți lideri mondiali. 

Din februarie până în aprilie , au avut loc convorbiri directe între delegațiile din Rusia și Ucraina, inclusiv discuții sub auspicii turce la nivel de miniștri de externe.

S-au înregistrat unele progrese în ceea ce privește ideile legate de viitoarea neutralitate ucraineană în schimbul garanțiilor de securitate. Dar detaliile nu au fost niciodată stabilite, iar Rusia nu a reușit să-i convingă pe ucraineni că prin concesii din partea lor se va ajunge la o retragere a Rusiei.

După tot ce s-a întâmplat, inclusiv atrocitățile rusești în suburbiile capitalei ucrainene, încrederea Ucrainei în cuvântul Rusiei s-a evaporat complet. Minciunile constante și disimularea lui Putin i-au subminat credibilitatea în fața unor interlocutori internaționali, precum președintele Emmanuel Macron al Franței .

În vară, când o propunere de încetare a focului din partea Kremlinului ar fi putut fi bine primită în unele capitale occidentale, Rusia nu a oferit niciodată una pentru că încă nureușise să ocupe tot Donbasul.  

În al doilea rând, Putin a apreciat greșit efectul nefast pe care l-ar putea obține de la diminuarea livrărilor petrolulului și gazelor rusești. El a pariat foarte mult pe faptul că criza energetică pe care a creat-o prin reducerea livrărilor de gaze naturale către Europa, va convinge guvernele occidentale să pună și mai multă presiune asupra Kievului să facă concesii și să nu îi mai ofere asistență militară.

Aceste reduceri au avut efectele devastatoare scontate asupra economiilor europene, dar din punct de vedere politic au fost contraproductive. Nu a existat nicio cedare printre europeni care pentru a calma presiunea economică ar fi fost dispuși abandoneze Ucraina .

În schimb, liderii europeni au depus și depun eforturi enorme pentru a-și reduce dependența de gazul rusesc, ceea ce face ca astfel Rusia să piardă pe termen mediu și lungo piață vitală pentru economia sa.

Al treilea a fost concentrarea lui Putin, după eșecul ofensivei inițiale de la Kiev, asupra câștigurilor teritoriale în Donbas. Campania din est avea mai mult sens politic și putea fi executată într-un mod mai deliberat și mai sistematic. Dar a însemnat, de asemenea, concentrarea resurselor rusești disponibile în ceea ce era acum un segment îngust al unui front foarte lung și luarea de pierderi mari pentru câștiguri modeste.

Între timp, forțele ruse au continuat să-i subestimeze pe ucraineni. Pe măsură ce capacitățile militare ucrainene s-au îmbunătățit, vulnerabilitățile rusești au fost lăsate la vedere, atât în ceea ce privește bunurile vitale care nu puteau fi protejate corespunzător, cum ar fi depozitele de muniție, cât și numărul de zone deținute de ruși care erau puțin apărate.

Moscova nu avea rezervele necesare pentru a întări apărarea în ambele regiuni de la nord și la sud de Donbas, respectiv Harkiv și Herson — și după ce a optat pentru apărarea Hersonului a lăsat forțele rusești expuse la Harkov. 

Apărarea neadecvată a Rusiei a evidențiat a patra dintre problemele cauzate de alegerile lui Putin. Deoarece invazia a fost concepută ca o operațiune limitată și, spera Putin, rapidă, nu a fost însoțită de o mobilizare completă.

Nici măcar nu s-a numit război. Aceasta a însemnat că de la început Rusia nu a avut niciodată suficientă infanterie, iar de-a lungul timpului pierderile mari din toate departamentele au înrăutățit situația, atât cantitativ, cât și calitativ.

În loc să recunoască dificultățile, Putin a încurajat eforturile de a găsi noi recruți oriunde ar putea fi găsiți, folosind diverse mijloace pentru a-i mitui, a-i convinge și a-i constrânge să intre în serviciu.

Mulți deja în uniformă, de exemplu din marina, au fost ordonați în roluri pentru care nu fuseseră pregătiți. Grupul Wagner, ținuta de mercenari rusești cu legături strânse cu Kremlinul,care a folosit conflictul pentru a-și construi propria bază de putere, a oferit prizonierilor o cale de a scăpa de pedeapsa lor, oferindu-se voluntar pentru front. Operațiunile complexe au devenit din ce în ce mai greu de gestionat deoarece unitățile de luptă au devenit incoerente, formate din grupuri care sunt slab pregătite și nu au mai lucrat împreună.

Toate aceste deficiențe au însemnat astaUcraina a putut să se miște și mai rapid și adesea cu o rezistență rusă neglijabilă, când și-a lansat ofensiva de la Harkov în septembrie.

PIERDEREA CURSULUI 

Acum Putin a căutat să remedieze deficitul cronic de forțe disponibile pe front, prin mobilizarea unei categorii foarte largi de recruți, indiferent de experiența lor militară reală și de calificările profesionale.

Obiectivul de inițial declarat este 300.000 de soldați în plus, deși numărul lor ar putea fi mult mai mare.

Punerea lor în mișcare fără echipamentul adecvat (se apropie iarna), neantrenați și fără ofițeri capabili să-i conducă riscă un măcel în luptă și o reacție pe propriul teritoriu. 

Între timp, decretul lui Putin îi împiedică și pe cei care se află deja în prima linie cu contracte pe termen scurt să plece. Acest lucru ar putea înrăutăți și mai mult problemele de moral și disciplină care au afectat partea rusă de la început.

O serie de decizii teribile au subminat poziția internațională și perspectivele economice ale Rusiei, au distrus reputația Federației Ruse ca putere militară serioasă și l-au făcut să eșueze în cel mai important pariu al carierei sale pe Vladimir Putin.

Ca în toate războaiele, cursul viitor al acestuia va avea fără îndoială aspecte imprevizibile, dar Ucraina, cu o strategie clară, arme mai bune și forțe bine motivate, a luat inițiativa.

Mobilizarea pe care a anunțat-o Putin nu va schimba acest lucru, iar utilizarea armelor nucleare ar face o situație deja proastă, catastrofală.

Putin este pe cale să piardă și, având în vedere multe mii de vieți deja sacrificate, merită pe deplin acest lucru.

27/09/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , | 3 comentarii

Foreign Affairs : VA FI VLADIMIR PUTIN ÎNLĂTURAT DE LA PUTERE PRINTR-O LOVITURĂ DE STAT ?

Foto: Președintele rus Vladimir Putin urmărind o paradă militară la Moscova, mai 2022

Va muri Putin de moarte naturală, fără ajutorul succesorilor?

Urmărirea dinamicii luptei interne de la Kremlin nu este o sarcină ușoară, pentru că alianțele politice la vârf tind să se schimbe foarte repede, iar majoritatea jucătorilor preferă să stea pe margine, constată Foreign Affairs, într-un articol tradus de TIMPUL md.

„Putin a pierdut contactul cu realitatea. El a anunțat o așa-numită mobilizare parțială pentru a acoperi înfrângerile din Ucraina și, semnalându-și disperarea virtuală, face din nou să zornăie armele nucleare. Războiul continuă, țara sa devine din ce în ce mai izolată de restul lumii”, notează Foreign Affairs.

Eșecul de a „cuceri Kievul” și eșecurile de la Harkov contribuie la deziluzia putinistă.

Eșecul de a „cuceri Kievul” și recentele schimbări din apropierea Harkovului, care nu sunt în favoarea Rusiei, au făcut ca până și susținătorii putinismului să pună la îndoială decizia șefului de la Kremlin.

În acest context, nu este surprinzător faptul că tot mai mulți ruși încep să se întrebe cât timp mai poate Putin să rămână la putere și să își urmărească obiectivele sale de război barbare.

Cei câțiva parlamentari din Sankt Petersburg care l-au acuzat recent pe Putin de trădare de stat au exprimat public ceea ce mulți din elita politică rusă aleg să păstreze tăcerea. Desigur, se pare că cineva din sălile întunecate ale Kremlinului va decide într-o zi că trebuie să plece.

Dar chiar dacă parlamentarii din Rusia vor să-l elimine pe Putin, nu va fi atât de ușor să-l înlăture de la putere.

Ultima „lovitură de stat” din Rusia datează din 1993

Aparent, Moscova nu a fost supusă la prea multe lovituri de stat – reușite sau nereușite – de la căderea URSS. Nici măcar nu au existat încercări serioase cunoscute public. Confruntarea dintre fostul președinte rus Boris Elțîn și Consiliul de Miniștri din 1993, care s-a încheiat doar după ce tancurile rusești au lovit clădirea parlamentului, a fost, de fapt, ultima lovitură de stat pe care a cunoscut-o această țară.

Deși nu putea fi calificată drept o lovitură de stat, deoarece a fost o confruntare publică între executiv și legislativ.

Cu toate acestea, Rusia lui Elțîn era relativ deschisă și democratică, unde unele dispute erau posibile, convențional vorbind, în cadrul legii. Putin, între timp, are o sensibilitate mult mai atenuată față de disidență și a aruncat Rusia într-un autoritarism distopic.

Va muri Putin de moarte naturală, fără ajutorul succesorilor ?

Urmărirea vicisitudinilor luptelor interne ale Kremlinului nu este o sarcină ușoară. Alianțele politice la vârf tind să se schimbe foarte repede. Rezultatele luptelor pentru putere depind de percepția succesului, iar majoritatea jucătorilor preferă să stea pe margine. Uneori, șmecheriile nu duc nicăieri.

Cu toate eșecurile și abuzurile, șeful statului rus ar putea supraviețui la putere și să moară de moarte naturală.

„Nu poate exista nicio îndoială că acesta este scenariul preferat de Putin. În timp ce unii observatori au sugerat că amendamentele constituționale pe care le-a impus în martie 2020, care au îngreunat retragerea imunității foștilor președinți, au avut ca scop să-i permită să se retragă, această perspectivă pare acum de neconceput”, continuă autorul Serghei Radchenko.

Moștenitorii: Șoigu, Mișușin, Kadîrov sau Prigojin?

Probabil că Putin a decis să rămână în funcție. Dar, pe măsură ce epoca sa de corupție și rușine se apropie de cea de-a 23-a aniversare, iar Putin are deja 70 de ani, este aproape sigur că potențialii săi succesori se urmăresc îndeaproape și se gândesc la posibile scenarii.

  • Ministrul apărării Serghei Șoigu, cu un „pedigree distins”, dar acum iremediabil pătat de dosarul militar, este un candidat puțin probabil, deși sprijinul său va fi esențial pentru orice plan de preluare a puterii.
  • Președintele Consiliului de Securitate, Nikolai Patrușev, este numit uneori printre succesorii lui Putin, dar acest lucru pare puțin probabil, fie și numai pentru că este chiar mai în vârstă decât Putin.
  • Fostul președinte Dmitri Medvedev a recurs la o retorică genocidară pentru a rămâne „relevant”, dar nimeni nu îl ia în serios.
  • Vicleanul președinte al Dumei, Viaceslav Volodin, se află în mod clar într-o cursă pentru putere și controlează legislativul, ceea ce este crucial pentru orice legitimare a noului lider după aceea.
  • Apoi, există premierul rus Mihail Mișustin, un tehnocrat și un cal întunecat, care galopează pe un teren în care caii întunecați au obținut în mod istoric victorii importante.
  • Fostul prim-ministru Serghei Kiriyenko, liberalul căruia Putin i-a încredințat supravegherea teritoriului ucrainean ocupat, are degetul pe umeri.
  • Viktor Zolotov, fosta gardă de corp a lui Putin și actualul șef al Gărzii Naționale, ar putea spera să fie succesorul său.
  • La fel ar putea face și Alexander Kurenkov, un alt fost agent de securitate al lui Putin, în prezent ministru al Situațiilor de Urgență.
  • În cele din urmă, există outsideri: don-don-ul cecen Ramzan Kadîrov și Evgheni Prigojin, confidentul lui Putin și oligarhul rus care controlează Wagner.

Toți acești candidați au fost implicați în multe dintre acțiunile politico-militare ale lui Putin, în special în invazia Ucrainei. Și, la prima vedere, s-ar părea că fiecare ascensiune ar face prea puțin pentru a schimba agenda externă a Rusiei. Dar…

Jocurile de putere de la Kremlin sunt rareori legate de chestiuni de principiu

Dar jocurile de putere de la Kremlin sunt rareori legate de chestiuni de principiu, iar succesorii pot foarte bine să întrerupă comportamentul predecesorilor atunci când le convine.

Acest lucru înseamnă că eventualul înlocuitor al lui Putin nu ar trebui să fie investit în agenda neoimperialistă a acestuia. Într-adevăr, dacă Putin ar fi răsturnat de la putere, succesorii săi ar da vina pe Ucraina pentru deciziile sale și ar încerca să o ia de la capăt.

„Analiștii, bineînțeles, nu știu dacă pierderile din Ucraina vor zdruncina puterea lui Putin. Iar succesorul său ar putea în cele din urmă să continue războiul pentru a-i liniști pe ultranaționaliștii ruși sau pur și simplu din inerție.

Dar dacă Putin pleacă, lumea ar trebui să folosească plecarea sa ca pe o șansă de a renegocia retragerea trupelor rusești din Ucraina.

Rusia post-Putin poate fi încă autocratică, dar nu trebuie să continue acțiunile nesăbuite ale lui Putin în afara Federației Ruse”, conchide autorul.

Succesorii lui Putin vor dori să se ferească de eșecurile sale în Ucraina

În cazul lui Putin, nu lipsesc posibilii uzurpatori ai puterii. Grupul prezidențial al denunțătorilor, al managerilor de criză și al potențialilor succesori reprezintă un public divers. Ei au fost aleși pentru loialitatea lor necondiționată față de Putin, dar loialitatea este un concept relativ într-un mediu foarte perfid. Niciunul dintre ei nu poate avea încredere deplină în Putin.

Niciunul dintre ei nu-și poate permite să aibă încredere unul în celălalt. Iar dacă vor fi aduși la putere din cauza loviturii de stat, probabil că vor dori să se distanțeze de predecesorul lor, în special de eșecurile sale în Ucraina. Chiar dacă vor ajunge la putere după moartea lui Putin, ei ar putea trasa un nou curs care să se îndepărteze de imperialism.

Autorul folosește apoi analogii istorice, în primul rând exemple din secolul trecut. În continuare, autorul folosește analogii istorice, în primul rând exemple din secolul trecut, despre modul în care puterea a fost împărțită de elitele rusești apropiate președintelui/șefului sau de cineva în mâinile căruia este concentrată puterea absolută sau aproape absolută, un fenomen politic destul de familiar în Rusia.

27/09/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: