RAPOARTE referitoare la starea de luptă a armatei române, întocmite în 1940 de ofițeri ai Misiunii Militare Germane detașați în țara noastră

Foto: Unități ale armatei române instruite de germani

În urma ultimatumurilor sovietice, în iunie 1940, statul român a fost nevoit să cedeze Basarabia, după ce regele Carol al II-lea anunțase că a „încins țara cu un stăvilar de foc, de fier și de beton peste care nimeni nu va putea trece” și că armata este pregătită să intervină atunci când situația o va impune.

În realitate, nu a mișcat un deget, n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilință și rușine, după ce ceruse, în repetate rânduri să pună la punct măcar un plan de retragere, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiții oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice.

Opinia publică românească avea să fie însă complet bulversată și s-a implicat în ample manifestații de protest, abia după 30 august 1940, în condițiile semnării Dictatului de la Viena, care rupea din teritoriul României 43.492 kilometri pătrați și 2.667.000 de locuitori, dintre care peste 50% erau români.

În timp ce regimul de autoritate monarhică, inaugurat de Carol al II-lea în februarie 1938, părea că poate supraviețui, după pierderea Basarabiei, prin unele schimbări și cosmetizări guvernamentale, ca și printr-o regândire a parametrilor politicii externe, fie și în ceasul al doisprezecelea, Dictatul de la Viena a reușit, prin nemulțumirea generală, să devină piatra de moară legată de gâtul regimului.

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea se vede silit „să treacă” asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei” (o încercare abilă de a evita cuvântul „abdicare”, în vederea unei ipotetice reveniri pe tron, așa cum se întâmplase la 8 iunie 1930!), părăsind România „acompaniat”, la granița de vest, de gloanțele legionarilor.

Politica de apropiere de Axă a României fusese inaugurată încă din vara anului 1940, de Carol al II-lea, care, în speranța unei reorientări a politicii externe românești în ceasul al doisprezecelea, îi adresase lui Adolf Hitler cererea de a trimite o Misiune militară germană în România.

Luând puterea, în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a precizat că România nu se mai considera legată de niciunul dintre pactele, acordurile și înțelegerile diplomatice încheiate în perioada anterioară, socotind că singura bază a politicii externe viitoare va fi consolidarea și dezvoltarea legăturilor cu Axa.

La 21 septembrie 1940, cu prilejul unei ședințe a Consiliului de Miniștri, Antonescu a declarat, tranșant, că „noi mergem sută la sută, până la moarte, alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”.

Chiar a doua zi după preluarea puterii, la 7 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a reafirmat, într-o convorbire avută cu colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar al Reich-ului la București, acordul său pentru venirea trupelor germane în România.

Până la 20 octombrie 1940 a sosit în România întregul comandament al Misiunii militare germane, iar la jumătatea lunii noiembrie a fost încheiată deplasarea tuturor subunităților componente, consemnează https://historia.ro/sosirea-misiunii-militare-germane-in-romania.

1940-1941 – Starea armatei, percepţii germane – Note de lectură

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu scrie că, după sosirea în ţară a Misiunii Militare Germane, în octombrie 1940, o parte dintre ofiţerii acesteia au fost delegaţi pe lângă unităţile şi marile unităţi destinate reorganizării, cu misiunea de a contribui la o mai bună instruire, în conformitate cu experienţa căpătată de germani pe câmpul de luptă.

Cum era firesc, au întocmit şi rapoarte referitoare la starea de luptă a armatei române, la realităţile constatate în unităţi (unele dintre acestea fiind similare cu cele întâlnite de ofiţerii francezi în 1916/1917), constatări care nu se prea întâlnesc în sintezele/rapoartele de analiză întocmite de comandamentele române ale epocii şi nici în istoriografia perioadei.

Generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane raporta că: „Organizată pe principiul numeric şi nu pe cel al valorii de fond, fără o linie unitară la nivel de comandă, instrucţie, dotare şi aprovizionare, armata română de atunci nu era aptă pentru angajarea operativă.

Masa ofiţerilor se afla sub influenţa concepţiilor franceze şi constituia oglinda disensiunilor din viaţa politică internă.

Nu există un corp activ al subofiţerilor. Spiritul întregii armate era puternic marcat de retragerea din Basarabia. Intervenise acum pe lângă ameninţarea sovietică la noua frontieră de pe Prut şi ameninţarea ungară la noua frontieră vestică, ajunsă în Moldova. De aceea, planul de operaţiuni era axat pe apărarea dinspre est şi dinspre vest a Moldovei…

Ofiţerii – cei mai în vârstă, mai mult decât generaţia tânără, cu o atitudine pozitivă faţă de Germania – au o rapidă capacitate de înţelegere şi o bună pregătire teotretică… Subofiţerii nu constituie, practic, un corp profesionist, în consecinţă nu pot fi evaluaţi. Soldaţii sunt lipsiţi de pretenţii, în cea mai mare parte rezistenţi şi supuşi superiorilor în grad. Voinţa de a-şi apăra patria şi hotărârea de a-şi da viaţa pentru aceasta sunt remarcabile, mai ales la diviziile din Moldova”.

Ofiţerul german instructor pe lângă Regimentul 36 artilerie din Divizia 18 infanterie, 20 martie 1941:

„Disciplina este foarte precară. Cauza constă din nou nu în faptul că superiorii nu iau aproape niciodată măsuri împotriva unor atitudini inadecvate şi, din păcate, ei înşişi sunt adesea un exemplu de neurmat.

Astfel, în timpul pregătirii de luptă predau cu uşurinţă comanda vreunui instructor mai mult sau mai puţin indicat pentru aceasta, în timp ce ei înşişi stau deoparte în lungi discuţii. Adesea ofiţerii fumează dezinvolt în faţa soldaţilor aflaţi în front… Trebuie remarcat şi tratamentul aplicat soldaţilor, tratament ce încalcă toate instrucţiunile.

Un comandant de baterie a pălmuit un soldat în faţa tuturor camarazilor săi; în timpul acesta bateria prezenta arma.

Unii ofiţeri, în special comandanţii de baterii, sunt interesaţi de serviciul lor; dar aceştia sunt excepţii. Masa ofiţerilor nu are o concepţie riguroasă în privina îndatoririlor, este indiferentă, puţin interesată de ceea ce face şi fără conştiinţa statutului militar… Este de remarcat că activitatea se execută regulamentar atâta vreme cât este prezent un instructor german.

Îndată ce acesta se întoarce cu spatele, dând atenţie unei alte grupe de instrucţie, nu se mai munceşte la fel de mult şi de cele mai multe ori se face o pauză mai lungă. Faţă de personalul german de instrucţie, ofiţerii au o atitudine în general corectă şi cuviincioasă. Poziţia lor faţă de armata germană şi faţă de poporul german este greu de sesizat”.

Ofiţerul german repartizat pe lângă Regimentul 15 infanterie din Divizia 6 infanterie, 5 mai 1941

„Respectul faţă de superiori este foarte scăzut. Contrazicerea şi replica sunt normale şi se petrec în tonul recalcitrant al unei persoane de 15 ani. Nu se iau măsuri împotriva acestei atitudini. Nu există predispoziţii pentru asumarea responsabilităţilor… Comandantul regimentului şi şeful biroiului instrucţie refuză noua orientare în spirit german şi mă evită. Grija pentru trupă este aproape necunoscută. Condiţiile de încartiruire a trupelor sunt foarte primitive. Este însă uimitoare severitatea cu care se ţine la curăţenie şi ordine.

Chiar dacă ar exista voință de a se crea condiţii de încartiruire mai bune, este oricum zadarnică din cauza lipsei de material… Peste tot lipsesc: talentul organizatoric, programul în activitate (niciodată nu se lucrează independent), dorinţa de prfecţionare, instrucţia subofiţerilor şi a comandanţilor de pluton, capacitatea de conducere a unei acţiuni de luptă, orientarea în privinţa terenului şi angajării tehnicii de luptă în dispozitiv, imagine de ansamblu asupra desfăşurării unei lupte, eficienţa în exercitarea tragerilor, implicarea personală, atitudinea reglementară faţă de superiori, ţinuta.

Atitudinea faţă de Germania şi politica germană este marcată de teamă şi respect. Le este clară ideea că, fără intervenţia Germaniei, România nu ar fi existat… Se speră că împreună vom porni să luptăm pentru Basarabia şi pentru rectificarea frontierei cu Ungaria… Ofiţerii activi sunt receptivi la concepţia militară germană… Ofiţerii de rezervă sunt reţinuţi, chiar refractari.. Soldaţii dau dovadă de vigurozitate, chiar dacă însoţită de stângăcie. Sentimentul onoare şi priceperea sunt bune.

Când se ştiu observaţi, îşi dau toată silinţa să arate că îşi cunosc armamentul din dotare. În executarea îndatoririlor curente sunt lipsiţi de entuziasm şi interes. Nu sunt motivaţi, ci supuşi. Dacă este posibil, se trage şi-un pui de somn.

Starea de spirit este îngrijorător de rea. Cauzele: mâncarea proastă, prost plătiţi, incertitudine permanentă în privinţa duratei concentrării. Din punct de vedere politic, soldaţii sunt reţinuţi faţă de germani… Dotarea cu materiale este primitivă. Echipamentul este într-o stare proastă, jumătate din efectiv nu are încălţămintea potrivită pentru condiţiile unei campanii”[1].

În iarna anilor 1940-1941, Misiunea militară germană a instruit, împreună cu ofițerii români, trei divizii model românești (5, 6 și 13 Infanterie), în garnizoanele de dislocare a acestora.

–––––––––––––

[1] Elena Matei, Sosirea Misiunii Militare Germane în România, „Magazin istoric”, mai 2004, p, 56-58.