CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AMESTECUL RUSIEI în împiedicarea proclamării independenței R. Moldova: Eliberarea trădătorului separatist transnistrean Igor Smirnov


După colapsul Uniunii Sovietice, mai bine de două treimi dintre locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti doreau o apropiere mai strânsă de România şi de țările occidentale, în vreme ce localnicii de la est de răul Nistru pledau pentru întărirea relațiilor cu Rusia şi Ucraina.

 Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană (RMN), iar la 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.

În decembrie 1990 mișcarea separatistă Gagauz Halkı („poporul găgăuz”), cu sprijinul tacit al autorităților centrale din Moscova, proclamă în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești ale RSS Moldovenești așa-numita Republica Găgăuzia.

Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului.

Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

 Pe 2 martie 1992, Republica Moldova devenea membru ONU, ceea ce a condus la recunoașterea pe plan internațional a caracterului ilegal al auto-proclamatelor “republici” nistreană si găgăuză.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU , președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului.

În aceeaşi zi, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurându-se în estul statului.

Unităţile armatei a 14-a ruse s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva moldovenilor.

Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În acele zile fierbinţi, R. Moldova nu avea o armată naţională şi nici efective militare cu care s-ar fi putut apăra. Frontul de luptă a fost sustinut de poliţişti şi de voluntari. 

Cine au fost  voluntarii si cine erau eroii care s-au ridicat din proprie voinţă în apărarea independenţei R. Moldova murind in anonimat?

Separatiştii de peste Nistru, conduşi de rusul Igor Smirnov, se pregăteau de război încă din 1989.

Tânărul stat R.Moldova a trimis pe front voluntari şi poliţişti  fără muniţie şi fara un echipament adecvat de lupta. 

„Aveam misiunea să culegem informaţii şi am ştiut că ei se înarmează. Ne-am trezit că începuse războiul, cu echipe de băieţi care-o făceau pe partizanii”, spunea  Alexandru Ganenco, colonelul de Securitate care a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, în timpul războiului din 1992.

Pe 27 august 1991, în ziua în care la Chișinău trebuia să aibă loc Marea Adunare Națională și să fie proclamată Independența R. Moldova, colonelul Panteleev a fost chemat de urgență la ministrul Costaș care i-a înmânat ordonanța de arest în care era scris că Smirnov a săvârșit crima prevăzută de art. 67 Cod Penal de atunci, a întreprins acțiuni de dezmembrare a teritoriului R. Moldova, motiv pentru care trebuia să fie arestat.

La acel moment, MAI avea informații că Smirnov era plecat la Kiev ca să ceară de la conducerea Ucrainei ca Transnistria să fie primită în componența acestei țări ca o republică autonomă separată.

Ca să nu atrag atenția mi-am luat doi carabinieri înarmați, mi-am luat și eu arma din dotare, ne-am urcat în mașină și am plecat în Kiev să-l căutăm”, își amintea colonelul Chiril Panteleev.

Pentru că echipa operativă nu știa unde se ascunde separatistul nistrean, locotenent- colonelul a apelat la ministrul de Interne al Ucrainei.

„Și în Ucraina erau atunci tulburări în masă. Pe ministru nu l-am găsit, am dat peste prim-viceministrul, general-locotenentul Berdov, care i-a spus: „Fiule, cară-te acasă, că altfel te arestăm”.

Am mai avut tentative să le cer ajutorul, dar n-au vrut să mă ajute”, povestește colonelul, subliniind faptul că ulterior, din această cauză, autoritățile ucrainene au intentat un dosar penal pe numele lui, a fost persecutat el și familia sa și a fost pus sub urmărire penală de către Procuratura Generală a Ucrainei.

Incontestabil, capturarea în plină stradă a lui Igor Smirnov (foto) de sub nasul KGB-ului sovietic, a fost una dintre cele mai reuşite operaţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne din Republica Moldova, din întreaga existenţă a acestei instituţii.

Reţinerealui Smirnov a fost efectuată fără implica­rea forţelor securităţii statului moldovean.

După arestarea separatistului nr. 1, agitaţia din presă în jurul arestării transnistrenilor s-a amplificat şi mai mult.

Liderul separatist transnistrean Mărăcuţă l-a sunat noaptea pe Snegur. La revendicările acestuia, preşedin­tele a răspuns demn, afirmând: „Dumneavoastră aţi dormit liniştit prea mult timp!“.

Această frază ar fi putut să devină istorică, dacă Smirnov nu ar fi fost eliberat.

În Tiraspolul separatist decapitat s-a instalat panica. S-a înregistrat un val masiv de ştiri din partea presei simpatizante moscovite şi ucrainene, care şi aşa era sub arm­e: Chişinăul a fost acuzat de „fărădelegi“ şi că ar practica „cele mai rele tradiţii ale represiunilor din anii ’30“.

Toate acestea aveau un singur scop – eliberarea lui Smirnov. 

Forţele Tiraspolului au încercat, ca răz­bunare, să-i prindă pe toţi participanţii la operaţiunea de capturare a lui Smirnov. Cei implicaţi în operaţiunea de arestare a liderilor separatişti nici acum nu doresc să facă publice detaliile acelor evenimente, după ce au fost ameninţaţi de multe ori.

Chiril Panteleev, conducătorul strălucitei acțiuni de capturarea trădătorului Smirnov la Kiev, a făcut obiectul unei tentative de răpire, iar membrii familiei sale au fost supuşi presiunilor…

Moscova a înţeles că, pentru prima dată după puci, Chişinăul avea şansa de a opri procesul care începuse la mijlocul anului 1989, când URSS i-a susţinut pe separatiştii din Transnistria.

Condamnarea lui Smirnov ar fi fost o lecţie şi pentru ceilalţi. Doritorii de „separatizm“ ar fi fost repede nevoiţi să „ascundă coada între picioare“. Foarte mulţi s-ar fi răzgândit să se joace „de-a separatizmul“ dacă ar fi realizat că Repu­blica Moldova era capabilă să îşi apere statalitatea şi integritatea. nu este exclus ca acest conflict să fi luat o cu totul altă întorsătură. Dar, vai, politi­cienii au cedat în faţa Moscovei, ca nişte copii speriaţi!

  La 1 octombrie, după negocieri îndelungate, Smirnov, la fel ca şi ceilalţi lideri ai separatiştilor, a fost eliberat cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică.

După mulţi ani, în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului ’90, deputatul Slabu i-a pus o întrebare lui Snegur: ”De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru dez­membrarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?”

Răspunsul lui Snegur a fost următorul: „nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în co­lectiv“.

Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce co­lectiv anume nu se ştie nici în ziua de azi….

La şedinţa Guvernului Muravschi din toamna anului 1991, când, la insistenţa delegaţiilor Moscovei şi ai Transnistriei a fost acceptat memorandumul de reglementare a situaţiei și de eliberare a lui Smirnov şi a altor lideri separatişti, documentul a fost semnat în numele Parlamentului Moldovei, de vicepreşedintele Par­lamentului, Ion Hadârcă, de preşedintele Comisiei parlamentare, Victor Berlinschi, și în numele guvernului,de prim-ministrul Valeriu Muravschi.

Acestea au fost persoanele care au intervenit cel mai mult în favoarea lui Smirnov şi au fost primii care au susţinut planul semnării unui acord de pace între Parlamentul Moldovei şi Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, în care se menţiona clar că Smirnov va fi lăsat în libertate, la Tiraspol.

Ce a fost asta? Naivitate, sau un anume inte­res?

Voluntarii moldoveni au fost instruiţi sumar şi încadraţi în grupurile coordonate de Ministerul Securităţii din R.Moldova: Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii.

Toate grupurile au acţionat în zona Dubăsari și numărau circa 600 de oameni.

În anul 1992, miliția Republicii Moldova a dus un război dur de apărare a Transnistriei împotriva rușilor, care, cu sprijinul voluntarilor ucraineni, au ucis peste 1000 de moldoveni.

Partizanii moldoveni, numiți ”Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii, au purtat greul luptelor pentru ca Transnistria să rămână un teritoriu românesc în cadrul Republicii Moldova. Din păcate Chișinăul, la presiunea Moscovei și în apaluzele voluntarilor ucraineni, aliați cu armata rusă, și-a retras forțele armate de la Tiraspol.

O parte din burunducii români, antrenați încă din primăvara lui 1989 de cadre ale DSS-ului din România care militau pentru anularea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, au fost masacrați de armata ruso-ucraineană unită din Transnistria, teritoriul românesc care făcea și face parte din Republica Moldova.

Chișinăul poate trece legal la anihilarea regimului separatist și neconstituțional de la Tiraspol, doar bazându-se pe armata Republicii Moldova și pe sprijinul Armatei Române, care are datoria morală, ca membră NATO și UE, de a apăra democrația, drepturile, libertățile și identitatea românilor din R.Moldova și din Transnistria, conform normelor europene.

La acea dată în R.Moldova nu exista Ministerul Apărării, rolul lui fiind îndeplinit de aceşti combatanţi, care au luat de bunăvoie arma în mână, precum şi de poliţiştii aduşi din toată ţara

 Fostul ministru de interne din acea perioadă, generalul Ion Costaş, a evidenţiat greutăţile tânărului stat moldovean care, neavând armată, s-a apărat de agresiune cu poliţişti şi voluntari.

 In fotografie presedintele de atunci Mircea Snegur si generalul Ioan Costas. 

“Noi n-am avut armată naţională. Noi am avut nişte TAB-uri şi acelea le-am primit în ’91, le-am primit în eşaloane care ni le-au trimis din România, le-am primit aici.

Generalul Spiroiu, a fost omul care şi-a asumat răspunderea respectivă.

Sigur cu consimţământul domnului Iliescu, că am fost şi la domnul Iliescu atunci.

De tancuri nu se vorbeşte nici până în ziua de astăzi. Noi eram cu beţele şi cu curajul pe care îl avem şi am încercat să apărăm integritatea teritorială şi libertatea acestui popor, care se numeşte român”.

 În urma războiului, partea de est a Moldovei aflată sub protecția deschisă a Rusiei şi-a declarat independența, sub denumirea de Republica Moldoveneasca Transnistria, rămînând  nerecunoscută oficial de statele lumii, până în zilele noastre.

Forțele loiale R. Moldova au pierdut în luptele din anii nouăzeci, aproape 300 de combatanți, alte sute fiind răniți.

Conform informațiilor existente, separatiștii transnistreni susținuți de Federație Rusă au pierdut în lupte 1200 de oameni.


Moarte cotropitorilor


Moarte canibalilor români

Razboiul din Transnistria

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la „principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”.

Practic, Conducerea Moldovei fără să se consulte cu Parlamentul, Guvernul și partidele politice din acea vreme, personal Președintele Mircea Snegur, care a negociat și semnat la Moscova la 21 iulie 1992, împreună cu președintele Rusiei, Boris Elțin, un armistițiu de încetare a războiului, au renunțat pas cu pas la toate cuceririle dobândite cu mari jertfe de sânge de combatanții războiului de la Nistru.

Foto: Președintele R.Moldova, Mircea Snegur și președintele rus Boris Elțîn , schimbă documentele privind încetarea ostilităților din Transnistria

Prin acest act de trădare, Mircea Snegur a cedat din teritoriul Republicii Moldova partea dreaptă a Nistrului, cetatea și oraşul medieval Tighina și alte localități între care: Gâsca, Copanca și Chițcani.

Incompetența, lașitatea și trădarea din partea unor ofițeri cu grade și funcții înalte în conducerea armateiîntre care se aflau: Şeful de stat major generalul Pavel Creangă, locțiitor al ministrului apărării Tudor Dabija-Cazacu, col. Anatolie Cociug, col. Grama, Știrbu, Parinov, nu se pot uita, pentru că acțiunile militare organizate de ei au dus la mari pierderi de vieți omenești.

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie față de R. Moldova.

Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (”ROG”), fosta Armată a 14-a, începând cu iunie 1992, a amenințat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

După mai mult de trei decenii de la tragicele evenimente petrecute pe Nistru, OSCE are de foarte mulți ani o misiune de observatori la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului.

Trupele ruse staționează în continuare pe teritoriul R.Moldova, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001, prin care se angaja să-și retragă trupele și armamentul din zona până în anul 2002.

SĂ NU ȘTIE VLADIMIR PUTIN ÎN CE AN NE AFLĂM ?

19/09/2022 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: