ULTIMII APĂRĂTORI AI BERLINULUI în fața Armatei Roșii au fost luptători ai unor unități de elită formate din străini…

Berlin. Mai 1945. Legionarii germani prizonieri își depun armele în fața soldaților sovietici/ Foto: russian7.ru

Cum au apărat legionarii străini Berlinul de Armata Roșie

La 16 aprilie 1945, Armata Roșie a început operațiunea strategică pe direcția Berlin. Ofensiva s-a derulat pe tot frontul.

La 25 aprilie, unități ale Frontului 1 Ucrainean și ale Frontului 1 Belarus au închis linia de încercuire din jurul capitalei celui de-al Treilea Reich. Orașul apărat de naziști era plin de buncăre de piatră pe șase etaje, cazemate, fortificații, tancuri îngropate în pământ și clădiri fortificate, scrie revista scrie revista ”Mejdunarodnaia jisn”, preluată de //www.vestidinrusia.ro.

Operațiunea a durat două săptămâni și s-a încheiat la 2 mai cu capitulararea garnizoanei Berlinului, când trupele Armatei Roșii au pus stăpânire în totalitate pe citadela hitleriștilor.

Cucerirea Berlinului a fost urmată de predarea în masă, pe majoritatea fronturilor, a ceea ce mai rămăsese din Wehrmacht și din trupele SS. Pe durata Operațiunii Berlin, trupele sovietice au înfrânt 70 de divizii de infanterie și 23 de divizii motorizate și de tancuri ale inamicului, au distrus o mare parte a aviației Wehrmacht-ului, au capturat până la 11.000 de arme și aruncătoare de mine, peste 1500 de tancuri și tunuri de asalt, 4500 de avioane și au luat prizonieri circa 480.000 de oameni.

Cine au fost cei care au apărat Berlinul de soldații sovietici în aprilie – mai 1945? Cu excepția berlinezilor, adunați de Goebbels (Joseph Goebells, 1897-1945, ministrul propagandei publice al regimului nazist, din 1933 până în 1945 – n.r.) în 200 de batalioane formate din Volkssturm (miliția populară germană – n.r.), brigăzi de femei, rezerviști, profesori și cursanți ai școlilor de cadeți ale SS, din personalul Statelor majore și al direcțiilor SS, apărarea Berlinului pe direcțiile sudică și vestică a fost susținută de cel mai bine pregătite divizii Waffen-SS.

Lângă Berlin a fost formată Armata a 11-a Panzer, în componența căreia au intrat toate unitățile SS din garnizoara orașului care reușiseră să se salveze, dar cea mai mare subunitate a trupelor SS cu care au trebuit să lupte soldații Armatei Roșii, a fost divizia SS ”Nordland”.

Numele complet al acestei unități a trupelor SS a fost Divizia a XI-a de tancuri și infanterie de elită de voluntari ”Nordland”. Apărătorii Berlinului din componența acestei divizii, formată încă din 1943, au fost, în special, voluntarii din Danemarca, Olanda și Norvegia.

Din luna septembrie a acelui an, divizia a acționat în Croația, în operațiuni de represalii împotriva partizanilor iugoslavi, dar, deja din noiembrie 1943, a început transferul unităților diviziei în sectorul Oranienbaum al frontului sovieto-german.

În ianuarie 1944, această subunitate a luptat, lângă Leningrad, ca parte a Grupului de Armate ”Nord”. Doar în timpul blocadei orașului de pe Neva, unitățile Armatei Roșii au ucis 2000 de soldați și ofițeri ai trupelor SS din Danemarca și 1200 din Norvegia.

Divizia Waffen ”Nederland”/ Foto: history.doc.ru

Între 27 aprilie și 1 mai 1945, resturi ale acestei divizii de 11.000 de oameni au participat la apărarea clădirii Cancelariei Riech-ului din centrul Berlinului și au fost zdrobiți de unitățile Armei Roșii. SS-iștii diviziei rămași în viață și luați prizonieri s-au dovedit a fi o gloată formată din cetățeni din Scandinavia, Polonia și Cehoslovacia, etnici germani din Croația și letoni din URSS. Divizia SS olandeză ”Nederland”, ce număra până la 5200 de oameni, a fost lichidată de Armata Roșie în aprilie 1945, lângă Berlin.

În total, în anii de război au fost luați prizonieri 4729 de olandezi, 7006 de danezi, 5878 de norvegieni, 601 de suedezi. Iar 6033 de flamanzi și 2812 de valoni din Divizia SS ”Valonia” au fost luați prizonieri în aprilie 1945. Această divizie în sine, formată din belgieni, luxemburghezi, francezi și spanioli, a luat parte la lupte pe Frontul de Est și a fost distrusă la Schwerin și Brandenburg.

De unitățile Armatei Roșii în plină ofensivă, Berlinul a fost apărat și de legionarii din Divizia SS franceză ”Charlemagne” (”Marele Charles”).

Divizia a 33-a franceză ”Charlemagne” a fost formată cu trei luni înainte de sfârșitul războiului și era alcătuită, în principal, din cetățeni francezi. Dar după primele lupte din Pomerania, din 7000 de oameni câți au fost la început, au rămas nu mai mult de 1000 de soldați și ofițeri.

La 10 aprilie, Comandamentul ”Charlemagne” a efectuat un sondaj, care a arătat că 75% dintr-un batalian și doar jumătate din altul au decis să lupte până la capăt ”împotriva bolșevicilor”.

În noaptea de 23 aprilie, batalionul de asalt ”Charlemagne” a fost chemat la Berlin și, la bordul a nouă camioane, a plecat, traversând suburbiile nord-vestice, să apere capitala Reich-ului.

Berlin. Aprilie 1945. Divizia SS franceză ”Charlemange”

Batalionul a fost împărțit în patru companii de pușcași a câte 60-70 de oameni fiecare și a fost trecut sub comanda Hauptsturmführer-ului (căpitan, n.r.), Henri-Joseph Fene. După care, batalionul SS de atac ”Charlemagne” a pornit, sub un bombardament sovietic susținut, spre est de Berlin, unde a intrat în luptă cu unități ale Armatei Roșii.

Retrăgându-se, treptat, spre centrul orașului, SS-iștii francezi au luat parte la luptele de la Cancelaria Reich-ului, de la Reichstag și din cartierul clădirilor guvernamentale, provocând pierderi grele unităților sovietice. Numai într-o singură zi de lupte, la 28 aprilie, din totalul de 108 tancuri sovietice distruse la Berlin, francezii din ”Charlemagne” au făcut praf 62 de unități.

Ultimul punct de comandă al diviziei a fost un vagon devastat, luminat cu lumânări și situat în pavilionul subteran al stației de metrou Stadtmitte, din apropierea Cancelariei Reich-ului. La 1 mai, francezii au continuat să apere acest obiectiv și să lupte pe Leipzigstrasse, în jurul Ministerului Aviației și pe Postdamerplatz. În dimineața zilei de 2 mai, în urma anunțului privind capitularea capitalei germane, ultimii 30 de combatanți ai ”Charlemagne” din cei 300 veniți la Berlin au părăsit buncărul Cancelariei Reich-ului.

Împreună cu francezii, Reichstag-ul a fost apărat și de SS-iștii estonieni. În plus, alături de ”Charlemagne”, la apărarea Berlinului au participat lituanieni, letoni, spanioli și unguri din resturile unităților SS naționale, nimicite de Armata Roșie.

La 29 aprilie 1945, pentru distrugerea mai multor tancuri sovietice, Untersharführer-ul Eugene Valaud, un tânăr parizian din divizia SS ”Charlemagne”, a fost decorat cu ordinul ”Cavaler al Crucii”, devenind, astfel, unul dintre ultimii cavaleri ai ordinului. La 2 mai, cu o lună înainte de împlinirea vârstei de 22 de ani, Valaud a murit pe străzile Berlinului. Comandantul unui batalion din divizia ”Charlemagne”, Haupsturmführer-ul Henri Fene, scria în memoriile sale: ”În Berlin există Strada Franceză și Biserica Franceză. Ele au fost numite astfel în cinstea hughenoților care au fugit de opresiune religioasă și s-au stabilit în Prusia, la începutul secolului al XVII-lea, ajutând la construcția capitalei. La mijlocul secolului al XX-lea, alți francezi au venit să apere capitala, construită cu ajutorul strămoșilor lor”. Uite așa – sincer și fără supărări.

În cartea istoricului britanic Chris Bishop, dedicată formațiunilor străine ale trupelor SS, sunt prezentate date din care reiese că francezii aflați în slujba germanilor erau mai mulți decât reprezentanții oricărei alte țări occidentale. Astfel, în aceste unități au fost peste 140.000 de oameni veniți din Alsacia și Lorena, alți 150.000 au fost mobilizați în Organizația Todt și încă 25.000 au lucrat pentru Marina militară a Germaniei în porturile din Bretagne și din Golful Biscaia. Au fost 34.000 de voluntari direcți care doreau să se alăture Wermacht-ului și SS-ului.

Cerul Berlinului era apărat împotriva aviației sovietice de letoni – piloții Escadrilei 54 de avioane de atac ”Grünhertz” (”Inimă verde”). Printre membrii escadrilei s-a aflat unul dintre cei mai prolifici ași ai aerului, Walter Novotny, având grijă de legionarii letoni, care au continuat să se bată pentru al Treilea Reich chiar și atunci când naziștii germani în persoană au încetat lupta.

La 1 mai, Batalionul al XV-lea al Diviziei Letone SS de grenadieri sub comanda Obersturmführer-ului leton Atis Neilands a continuat să apere Cancelaria Reich-ului și a capitulat abia la 3 mai, în zona Ministerului Transporturilor Aeriene al Germaniei. Cu mai mult de 50 de ani mai târziu, despre acest episod al bătăliei pentru Berlin va povesti cu mândrie un alt legionar leton, Aivars Petersons, care a publicat o carte intitulată ”Trebuie să ne întoarcem. Letonii, ultimii apărători ai Berlinului”.

Astăzi, neo-naziștii ucraineni sunt foarte mândri de participarea strămoșilor lor la apărarea Berlinului. La 25 septembrie 1944, Bandera, Stețko și Melnik (Stepan Bandera, 1909-1959, lider al Organizației Naționaliștilor Ucraineni – OUN; Iaroslav Stețko, 1912-1986, prim adjunctul liderului OUN; Andrei Melnik, 1890-1964, militar, n.r.) au fost eliberați, alături de alți 300 de naționaliști ucraineni din OUN, din lagărul de concentrare Sachsenhausen, din apropierea Berlinulului.

La începutul anului 1945, Bandera și Melnik au primit din partea conducerii germane ordin să-i adune pe toți naționaliștii ucraineni în zona Berlinului pentru a apăra orașul în fața ofensivei Armatei Roșii. Stepan Bandera a organizat subunitățile ucrainene din componența Volkssturm, el însuși fugind la Weimar.

În plus, în zona Berlinului au acționat aproximativ 2500 de oameni care făceau parte din mai multe grupuri ucrainene de apărare antiaeriană. Pe lângă ei, jumătate din Compania a III-a a Regimentului 87 de Grenadieri SS ”Kurmark” era reprezentată de naționaliștii și rezerviștii ucraineni din Divizia a XIV-a de Grenadieri ai trupelor SS ”Galicia”, care s-au acoperit de rușinea comiterii de crime de război pe Frontul de Est.

Trebuie recunoscut faptul că, în momentul prăbușirii celui de-al Treilea Reich, în rândurile regimentului SS ”Kurmark” au luptat umăr la umăr cu nemții nu doar ucraineni, ci și ruși. Trei unități din SS s-au dovedit a fi din Belarus, 4 – din Letonia, iar în februarie 1943 a fost formată, din soldați de naționalitate estoniană, Divizia a 20-a SS de voluntari.

În timpul războiului, de partea naziștilor au luptat aproximativ 2 milioane de oameni din rândul cetățenilor altor țări și popoare. Cu ei au fost formate 59 de divizii, 23 de brigăzi, câteva regimente, legiuni și batalioane separate.

Chiar la Berlin, Armata Roșie s-a confruntat cu rezistența unităților SS-iștilor din 15 state.

Unul dintre participanții francezi la acele lupte împotriva trupelor sovietice scria, mai târziu: ”Aici, pentru o ultimă întâlnire, s-a adunat întreaga Europă”.

Pe durata Operațiunii Berlin, 78200 de ostași din Armata Roșie au fost uciși, iar alți 274000 au fost răniți.

10 septembrie 2022: Se împlinesc 150 de ani de la intrarea în veșnicie a Crăișorului munților, AVRAM IANCU

În acest an, se sărbătoresc 150 de ani de la moartea marelui erou al neamului nostru românesc, Avram Iancu.

Cu acest prilej profesorul Gelu Neamțu, a publicat în http://www.itc-cluj.ro următorul eseu despre Avram Iancu:

În istoria popoarelor apar uneori momente de cumpănă și de primejdie. Atunci fatalitatea sau voința divină aduc în fruntea acelui popor una sau mai multe personalitati pentru a-l călăuzi.

La 1848 poporul român din Transilvania s-a aflat în primejdie de moarte; dar tot atunci, s-au afirmat ca salvatori o pleiada de conducatori, în majoritate tineri, între care Avram Iancu a stralucit ca o pretioasa nestemata.

Vrednici conducatori au mai fost alaturi de el; si S. Barnutiu, si I. Buteanu, si S. Balint si Al. Papiu Ilarian, si multi, multi altii, dar nici unul dintre ei nu a intrat atât de adânc în constiinta poporului român, nici unul nu s-a identificat atât de desavârsit cu aspiratiile sale ca tânarul, frumosul si mândrul prefect ce în scurt timp primi numele acela atât de poetic, cum îl aprecia N. Balcescu, de CRAI AL MUNTILOR.

Sa începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care-i împartaseste lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”.

Rezumându-se doar la blândete si modestie, presupune, ca nimeni nu i-ar fi prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi … la Târgu Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei. Iata cum îl cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”.

Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte trasaturi semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia sa se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii era întotdeauna dreapta, ferma.

Dar nu numai descrierea portretului sau este graitoare; mult putem afla despre „temperamentul sau revolutionar” si urmarind una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelasi Sulutiu, crede a sti ca i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”.

A trebuit sa-l duca de-acolo. Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va acoperi trupul sa nu fie al sau.

Pe drum, Iancu i-a marturisit lui Sulutiu, cu patos, ca auzind ticalosiile propuse de nobili „eram sa ma arunc din galerie între ei si sa-i izbesc de perete”. Si apoi citeaza cuvintele Iancului ce constituie chintesenta revolutionara a spiritului sau, moment de referinta al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice si humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”.

Va avea ocazia în curând sa foloseasca lancea pomenită, deoarece tirania nu a cedat terenul fara lupta în Transilvania. 

El stie sa devina autoritar daca e cazul, cu toate ca este descris de contemporani ca un om cu fire blânda. Numai într-un singur caz se spune ca îsi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa românilor, fie din gura vreunui dascal, fie de la camarazii sai. Si S. Dragomir comenta pe drept cuvânt ca „Daca pe lânga asemenea însusiri el va izbuti sa se impuna si în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl asteapta”.

Iancu polarizeaza miraculos poporul în jurul sau, este unul din principalii organizatori ai adunarii de la Blaj din Duminica Tomii.

La începutul lunii mai, tânarul Avram Iancu, rosteste si în fata autoritatii, a spanului cameral Lázár György, hotarârea sa si a poporului sau de a se ridica la lupta.

Cuvintele lui Iancu citate de numitul span sunt acestea: „românii nu cersesc libertatea de la unguri; natiunea româna este destul de puternica pentru a-si câstiga libertatea nationala luptând”.

Si la târgul de tara din Câmpeni, Iancu face pasul hotarât spre lupta. Urcându-se pe o masa în mijlocul târgului vorbeste poporului. Rezumatul cuvântarii e scurt la Ciurileanu, cum scurta va fi fost si cuvântarea:

„Toata Europa se înarmeaza pentru a izbândi libertatea. Românii se pregatesc de asemenea, fiindca a sosit timpul sa fie si ei liberi”.

Este interesant ca toti autorii, toate documentele, citeaza sau rezuma foarte pe scurt cuvântarile sale. Nicaieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate si nu ni se pastreaza pentru simplul fapt ca nu au fost rostite. Si totusi, masele înteleg perfect mesajul. Reactia la scurta cuvântare de mai sus vine spontan, multimea striga: „Vivat Iancu! Vivat natiunea româna” sa ne înarmam!”

Sentimentul propriei sale forte, si-l ia de la poporul ce sta în spatele sau, cu aspiratiile sale drepte si în slujba carora Avram Iancu stie sa se puna total si neconditionat. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul Libertatii în fata celor 10.000 de moti de sub comanda sa, la Marea Adunare din 3/15 Mai 1848 si ne da fragmentul or poate esenta acestei cuvântari, la fel de semnificativa ca si cele de pâna atunci.

El cauta sa impuna maselor constiinta fortei lor izvorâta din forta numarului: „Uitati-va pe câmp românilor, suntem multi, ca cucuruzul brazilor, suntem multi si tari, ca Dumnezeu e cu noi”.

Cuvintele sale sunt din nou scurte dar rostite cu avânt. Gestul sau stapâneste, linisteste sau dezlantuie poporul; este o întrepatrundere cu totul neobisnuita între forta sa de o sugestibilitate extraordinara, aproape magnetica, si multime.

Directorul domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirma devotamentul moților pentru Iancu, acest tânar de 22 de ani, plin de curaj. El este, se spune, „urmat fara sovaire”. Si Iancu e constient de vocatia sa de conducator, asigurându-l pe acelasi Nemégyei ca „nici opt regimente nu ar fi în stare sa tina rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.

Contactul lui Iancu cu motii trebuie sa fi fost foarte intim. Întreaga sa fiinta este împletita din însusiri care-l fac popular. Vorba scurta si hotărâta; graiul presarat uneori cu glume si înflorit cu metafore. Oamenii batrâni îl lauda pentru sfatul sau cuminte, iar tineretul îl admira pentru curajul sau si pentru avântul nadejdilor sale. Momentul în care un astfel de barbat de actiune recunoscut de popor putea sa se manifeste din plin sosise odata cu primavara anului 1848.

Față de celelalte personalitati ale revolutiei românilor la 1848-1849, Avram Iancu are fara îndoiala „ceva” aparte, ceva foarte greu de definit si care, credem noi, face parte indiscutabil din temperamentul sau revolutionar.

Este acea putere de a „fermeca” multimile, dupa cum atesta si G. Baritiu care l-a ascultat personal, dar care totusi noteaza ca NU a fost un orator în adevaratul sens al cuvântului. Dar în ciuda acestei constatari paradoxale, recunoaste totusi faptul ca „era peste putinta sa nu rapeasca cu sine pe ascultatori”. L-am numi azi, un conducator charismatic.

La cea de a treia adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moti înarmati, Iancu intra în Blaj si se îndreapta direct spre Câmpul Libertatii. Aici se urca pe o tribuna si rasucind pistolul în mâna, rosteste tunator: „pretentiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfânta e dreptatea. Noi suntem gata a le apara cu orice pret”.

Apoi, pentru a-si sublinia hotarârea descarca pistolul, semn ca porneste la organizarea luptei. De aici începe rolul sau de „general”, rol confirmat si sustinut cu stralucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune ca generalul rus Lüders, care dispretuia profund pe generalii austrieci a declarat textual, ca atunci când a intrat în Transilvania, n-a gasit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.

Si tot lui Avram Iancu îi este atribuita de catre Lucian Blaga si chemarea atât de sugestiva, de în spiritul sau, al omului de actiune: „Sa punem pumnul în pieptul furtunii ca de nu pierim”.

Cuvinte sapate si pe o veche cruce de lemn înnegrita de vreme care strajuieste si astazi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei motilor ce au pastrat ei singuri Transilvania ca pe o Țară Românească, dovedind inamicului ca Muntii Apuseni sunt inexpugnabili.

Mai jos aveți imaginea unuia dintre steagurile sale de luptă și unica fotografie cunoscută de la înmormântarea Eroului Național:

Nevoia de mit a poporului îl ridica pe Iancu asezându-l pe un piedestal de semizeu, plasmuind legenda invulnerabilitatii sale la gloantele obisnuite; astfel – afirma Alexandru Roman în niste însemnari ale sale – poporul credea ca Iancu nu putea fi rapus decât numai cu un glont de argint pe care stapânirea nu-l avea (or nu-l stia), exact ca si în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului).

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi mentionata și o oarecare însemnătate pe care trebuiau sa o fi avut la extinderea popularitatii sale, chiar frumusețea și simplitatea numelui sau: – Avram Iancu – limpede și sonor, obișnuit între români; îmbinare fericită a doua prenume, de o rezonanta aproape cristalină.

 Nemaivorbind de versurile populare, cu audiență de marseilleza care venea sa actioneze ca stimul de situatie la sugestie:
„Astazi cu bucurie, românilor cântați
Pe Iancu în câmpie cu toti sa-l urmați”.