RUSIA AMENINȚĂ DIN NOU R.MOLDOVA

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a sugerat că Rusia va face totul pentru a proteja interesele populaţiei vorbitoare de limbă rusă din Republica Moldova.

Agora.md, citată de news.ro. relatează că în cadrul unui forum, acesta a făcut mai multe referiri la adresa guvernării de la Chişinău.

Serghei Lavrov Foto: Alexander Vilf / Sputnik / Profimedia

”Vom face totul pentru ca interesele populaţiei rusofone din Moldova să nu fie afectate în niciun fel”, a declarat ministrul rus de Externe.

„Să nu uităm că, pe lângă Transnistria, în Moldova mai există şi Găgăuzia, care, de asemenea, revendică un statut special.

Apropo, ea are unele elemente ale unui statut special. Şi cred că liderii moldoveni vor face ceea ce trebuie dacă vor înceta jocurile geopolitice impuse de occident şi se vor gândi la interesele acelor oameni care trăiesc unul lângă altul”, a declarat Lavrov, conform agora.md.

Potrivit agenției germane de presă https://www.dw.com/ro, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a reproșat președintelui moldovean Maia Sandu într-o intervenție la un canal propagandistic de televiziune din Rusia, că refuză să discute cu șeful grupării separatiste de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, blocând astfel negocierile pentru soluționarea conflictului transnistrean.

„Acum și Transnistria, și noi pledăm pentru un dialog direct, dar judecând după declarațiile publice ale președintelui Maia Sandu și ale echipei sale, ei nu doresc un dialog atât de direct, fiind ghidați în acest sens de SUA și UE.

Aparent, mizează pe o cale nediplomatică de soluționare a problemei transnistrene”, a menționat Lavrov.

În iunie, Lavrov susţinea că se încearcă transformarea Republicii Moldova în „a doua Ucraină”.

„Desigur, din R.Moldova se încearcă clar să se facă a doua Ucraină… Asemenea abordare din partea actualei conduceri a Moldovei este foarte semnificativă când anunţă că: «Începem procesul de aderare la Uniunea Europeană, o să vedem ce ne vor promite şi o să decidem dacă rămânem în Comunitatea Statelor Independente»”, a declarat el.

Totodată, Lavrov a învinuit atunci Chişinăul de cerşetorie în cazul livrării gazelor naturale.

Reacția Chișinăului

Biroul de Reintegrare de la Chișinău a reacționat rapid la declarațiile lui Lavrov. Într-o reacție publică a Biroului se menționează că autoritățile moldovene promovează în continuare soluționarea pe cale pașnică a conflictului transnistrean „cu identificarea unei soluții durabile și atotcuprinzătoare, care să respecte caracterul unitar, suveran și teritorial indivizibil al Republicii Moldova, consolidând statalitatea, reconstituind spațiile unice și completând reformele structurale asumate pe întreg teritoriul țării”.

De asemenea, Biroul de Reintegrare neagă că în Republica Moldova ar fi încălcate drepturile vorbitorilor de limbă rusă.

Pe de altă parte, instituția invocă o „limitare intenționată în regiunea transnistreană a drepturilor vorbitorilor de limbă română și a cetățenilor Republicii Moldova ce posedă acte de model național, aceștia fiind calificați drept străini”.

Tot mai multe declarații lipsite de respect față de suveranitatea Moldovei

Zilele trecute, în cadrul unei intervenții în format video la Forumul Strategic desfășurat în oraşul sloven Bled, președinta Maia Sandu a menționat că observă tot mai multe declarații din partea Moscovei „care nu sunt mereu adecvate iar uneori sunt lipsite de respect față de suveranitatea Republicii Moldova”:

„Suntem într-o situație dificilă, pentru că ne aflăm într-o regiune din apropierea războiului”, a accentuat șefa statului moldovean.

Reacția Kievului la declarațiile lui Lavrov:

„ Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei afirmă direct că următoarea țintă de distrugere este Moldova”

Consilierul șefului biroului președintelui ucrainean, Mihailo Podoleak , afirmă că următorul obiectiv al atacului rusesc este Moldova, cu referire la declarațiile de ieri, 1 septembrie a lui Lavrov.

„Ministerul rus al Afacerilor Externe al Rusiei a anunțat direct că următoarea țintă este Moldova”.

„Toate măștile au fost aruncate, spectacolele au fost jucate. Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei afirmă direct că următoarea țintă de distrugere este Moldova.

O bună reamintire pentru toți vecinii imperiului: este imposibil să „coexisteți” cu Rusia. „Planul rusesc” înseamnă întotdeauna crima, distrugerea și lichidarea statului”, a scris Podoleak pe contul său de Twitter.

Rușii din Moldova nu vor să fie „salvați” de Putin

Nu este prima dată când Rusia încearcă să utilizeze aspectul lingvistic pentru a destabiliza Moldova.

În luna martie 2022, la scurt timp după invadarea Ucrainei de către armata lui Putin, Ambasada Rusiei din Chișinău le-a cerut rușilor din Moldova să înștiințeze prin e-mail misiunea diplomatică dacă sunt discriminați „pe motive naționale, lingvistice, culturale, religioase și de altă natură”.

Atunci, rușii din Moldova au lansat o petiție online cerând Moscovei să lase Moldova în pace, asigurând Kremlinul că nimeni nu-i discriminează în Moldova și că nu au nevoie să fie salvați.

La rândul său, Ministerul de Externe de la Chișinău i-a cerut atunci Ambasadei ruse „să se abțină de la gesturi care nu contribuie la atmosfera de calm din societatea moldovenească” iar Maia Sandu a asigurat că, în Moldova, toți cetățenii, indiferent de limba pe care o vorbesc, sunt în siguranță.

UPDATE

Chișinăul reamintește Rusiei că deține ilegal trupe în Moldova

În legătură cu ultimele declarații ale lui Serghei Lavrov despre Republica Moldova, ministrul moldovean de Externe, Nicu Popescu, l-a convocat joi pe însărcinatul cu afaceri ad-interim al Federației Ruse la Chișinău „pentru clarificarea celor expuse de către șeful diplomației ruse și exprimarea poziției autorităților de la Chișinău”.

Într-un comunicat oficial, Ministerul moldovean de Externe menționează că „legislația Republicii Moldova garantează drepturile și libertățile fundamentale ale omului iar vorbitorilor de limbă rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară și ai altor minorități etnice le sunt respectate drepturile în conformitate cu principiile democratice”.

De asemenea, Chișinăul reiterează atașamentul pentru metodele pașnice, diplomatice și bazate pe dialog, atât pentru reintegrarea țării, cât și în dialogul cu Federația Rusă privind retragerea trupelor ruse staționate ilegal pe teritoriul Moldovei.

ASISTĂM LA O POLITICĂ insidioasă, perfidă și periculoasă pentru echilibrul etnic din TRANSILVANIA

O politică perfidă…

În ultimii ani asistăm la o politică insidioasă, perfidă și periculoasă pentru echilibrul etnic și democrația din Ardeal,constată jurnalistul și istoricul clujean Ionuț Țene, într-un articol publicat de https://ziarulnatiunea.ro.

După demolarea statuii lui Mihai Viteazul din Oradea și relocarea statuii lui Avram Iancu la Turda asistăm la o nouă falsificare a istoriei la Târgu Mureș.

Activistul civic Dragoș Burghelia de la Forumul Civic al Românilor din Harghita și Covasna a atras atenția acum câteva zile despre faptul că primarul Soos Zoltan din Târgu Mureș vrea să dezvelească o statuie a lui Iancu de Hunedoara fără nicio inscripție în limba română!

„Nu deranjează doar faptul că Legea 500/2004 privind utilizarea limbii române în spațiul public este călcată în picioare ci faptul că este atacată identitatea noastră națională tocmai în țara noastră, ROMÂNIA!

Actele emise, precum memoriul de prezentare, certificatul de urbanism, documentația tehnică și chiar Hotărârea de Consiliu Local, prevăd „Amplasare bust Iancu de Hunedoara” dar în realitate pe soclu a fost scrijelită o cu totul altă denumire.” În timp ce pe întreg teritoriul României, pe monumentele închinate acestei personalități istorice este specificat în mod corect și legal numeleIancu de Hunedoara, la Târgu Mureș apare „Iohannes de Hunyad”, afirma activistul civic.

Mai mult, într-un comunicat de presă, AUR Mureș sancționează decizia municipalității de a inscripționa pe bustul lui Iancu de Hunedoara numele așa cum cred că îl cunosc maghiarii. Monumentul fiind prezentat publicului pe 30 iulie. Redăm mesajul partidului. „În toată România este Iancu de Hunedoara, la Târgu Mureș este „Iohannes de Hunyad” Limba română călcată în picioare din nou la Târgu Mureș, unde primarul Soos Zoltan amplasează statui pe bandă rulantă, desigur fără a afișa numele în limba română!

Câți vorbitori de limbă latină mai avem în Târgu Mureș nu știm, dar știm sigur că de la „Iohannes de Hunyad” la „Janos Hunyadi” mai este doar un pas. Același Iancu pus la Belgrad de aceeași asociație din Budapesta are numele în limba sârbă, la Târgu Mureș din păcate limba română nu are voie să apară!

Cum este posibilă această încălcare evidentă a Legii nr. 500/2004 privind utilizarea limbii române în spațiul public? Deși toate actele emise precum memoriul de prezentare, certificatul de urbanism, documentația tehnică și chiar Hotărârea de Consiliu Local, prevăd „Amplasare bust Iancu de Hunedoara”, observăm că în realitate pe soclu se va prezenta o cu totul altă denumire. Este inacceptabil că pe tot teritoriul României, pe monumentele închinate acestui personaj istoric să fie specificat în mod corect și legal numele „Iancu de Hunedoara”, dar la Târgu Mureș să apara „Iohannes de Hunyad”.

Nu știm dacă Târgu Mureș este cumva parte dintr-un alt stat sau face parte dintr-o structură statală separatistă unde limba română și legile din România nu trebuiesc aplicate. Oferim spre exemplu statuile lui Iancu de Hunedoara din municipiul Hunedoara, bustul acestuia din fața Primăriei Hunedoara precum și bustul de pe Aleea Personalităților din Timișoara, iar exemplele pot continua la nesfârșit.”

În plan istoriografic, supun atenției opiniei publice o excelentă carte publicată recent de istoricul acad. Ioan Aurel Pop și intitulată sugestiv „Hunedoreștii – o familie europeană” (Ed. Școala Ardeleană) care aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunea nobilimii române din Ardealul medieval.

Cunoscutul istoric face o clarificare în această carte despre ascensiunea fulminantă a lui Iancu de Hunedoara în fruntea Transilvaniei, ca voievod și căpitan general al Ungariei.

În contextul cruciadei târzii antiotomane, Iancu de Hunedoara devine un simbol al renașterii europene și un apărător al creștinătății. Diplomații și cronicarii epocii nu au ascuns originea „umilă” românească, adică „valahă” a lui Iancu de Hunedoara. Diplomații și cronicarii italieni au considerat originea „valahă” a lui Iancu de Hunedoara nobilă, fiind urmaș al romanilor care au cucerit Dacia. Umaniștii epocii i-au descoperit lui Iancu de Hundeoara și fiului Matei Corvin origini nobiliare imperiale romane.

Deci a fi „valah” în epocă nu era doar umilitor cum încercau polonezii să insinueze și opozanții nobili maghiari, ci avea și conotații umaniste de urmași ai marilor familii imperiale de la Roma. Iancu și Matei au intrat cu aceste prenume în istoria românilor. Ioannes Corvinus este numele în latină, în maghiară Hunyadi János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut la noi ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin.

Istoricul Ioan Aurel Pop explică pertinent și logic de ce românii i-au numit Iancu și Matei pe cei mai importanți Hunedorești. Sfântul Matia de la care provine prenumele marelui rege nu era în calendarul românilor „schismatici” și de aceea românii i-au românizat prenumele în „Mateiaș”, apoi în Matei. De altfel și cronicarii italieni îi spuneau Matei.

Românii preferau să-i spună Iancu lui Ioan de Hunedoara, un fel de empatie diminutivă, și așa a și rămas în memoria colectivă și istoriografia românească.

Victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad, în 1456 împotriva lui Mahomed al II-lea a fost o victorie crucială, care a întârziat cucerirea Ungariei de către turci cu aproape 80 de ani și a salvat Europa de islam.

Eroismul lui Iancu era pus de cronicarii epocii pe originea sa „valahă”, adică urmași ai vitejilor nobili romani.

Deci continuitatea intra-carpatică a românilor nu era o enigmă pentru umaniștii și cronicarii epocii.

Legenda Corbului, care a adus numele de Corvin este o legendă renascentistă. Iancu s-a numit de Hunedoara sau „Românul”, denumirea Corvin este pusă de istorici târziu.

Românii i-au spus voievodului Transilvaniei și guvernatorului Ungariei Iancu de Hunedoara, deși marele nobil român se semna Ioan tradus în limba latină a timpului Ioannes.

Comuniștii au scris Matias Rex pe statuia lui Janos Fadrusz de la Cluj-Napoca a lui Matei Corvin pentru a anula asperitățile și sensibilitățile etnice.

Cred că în stil comunist s-a procedat acum și la Târgu Mureș. S-a acceptat denumirea latino-germană Iohannes de Hunyad pentru a fi o titulatură neutră, nici maghiară, dar nici românească.

Pe cineva deranjează denumirea, pe care i-au dat-o românii marelui voievod al Transilvaniei: Iancu?

De fapt asistăm anii aceștia la o modificare sau o anulare a simbolurilor românești din Ardeal dusă treptat, cu încăpățânare, sub flamurile consorțiului european. Interesant că doar monumentele de for și simbolurile românești deranjează în spațiul public și sunt destructurate în Ardeal, fără ca instituțiile statului, de la servicii la universități nu au nicio atitudine.

Academia Română nu a fost consultată pentru bustul lui Iancu de Hunedoara de la Târgu Mureș? Numele transcris Ioannes de Hunyad, pe soclul bustului voievodului Iancu de Hunedoara este o struțocămilă lingvistică, între limbile germană și latină și nu corespunde adevărului istoric, eliminând elementul românesc din genealogia celui mai important voievod al Transilvaniei, care a ajuns guvernator al Ungariei.

Românii au ajuns iarăși extra-muros în Ardeal, în timp ce politicienii de la București visează să doarmă pe băncile parlamentului european, repetenți la ora de istorie a românilor ardeleni?

Arta subtilă a “Propagandei”

În 1622, Papa Grigorie al XV – lea (foto), îngrijorat de răspândirea protestantismului în Europa și în lume, a propus Curiei Romane înființarea Congregației pentru Răspândirea Credinței (Congregatio de Propaganda Fide) cu scopul de a supraveghea și facilita activitatea misionarilor din Lumea Nouă și nu numai, consemnează jurnalista clujeană Magdalena VAIDA într-un articol publicat de https://gandeste.org/despre-arta-subtila-a-propagandei

Totodată, misiunea congregației era de a restaura catolicismul printre „oile care rătăcesc nefericite prin lume” – în țările protestante și ortodoxe – și convertirea celor care practicau religii necreștine.

Un pas considerat necesar în Contrareforma inițiată de Papa Pius al IV-lea în 1560 (în timpul Conciliului Tridentin).

Cuvântul propaganda va intra în vocabularul uzual menținându-și sensul imprimat de catolicism până în secolul XIX.

Propaganda își are începuturile în istoria antică și precede creștinismul, nașterea propagandei fiind aproape simultană cu organizarea puterii. Dar, ca modalitate culturală, cu scop practic, propaganda aparține secolului XX, „epoca în care preluarea puterii, rămânerea la putere și exercitarea puterii nu mai pot fi concepute în absența influențării conștiente a maselor” – subliniază Michel-Louis Rouquette în Despre cunoașterea maselor (Editura Polirom, 2002).

Odată cu Primul Război Mondial, termenul a primit treptat o conotație negativă, cu referire la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei etc. cu scopul de a dăuna unor grupuri, mișcări, credințe, instituții sau guverne. 

Propaganda Aliaților în timpul Primului Război Mondial, iar mai târziu, propaganda nazistă și propaganda comunistă au contribuit din plin la această discreditare.

G.S. Jowett și V. O’Donnell în Propaganda and Persuasion (Sage, 1992), definesc propaganda ca „acțiune deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului”. 

Propaganda înseamnă deci, o diseminare organizată a unei doctrine, ideologii sau idei, reprezentând o valoare pentru vorbitor, de la „vorbitorii” din Hyde Park, până la politicianul aflat în campanie electorală. Cuvântul cheie al definiției rămâne sistematic, deoarece, simpla expunere a unei idei, doctrine sau ideologii nu înseamnă propagandă.

E nevoie ca acestea să fie răspândite printr-un sistem de comunicare care să le asigure un suport viabil, pe o perioadă de timp suficient de mare pentru a face ca publicul țintă să adopte un nou fel de a gândi. Propaganda cunoaște, în mod firesc, un proces psihologic și unul sociologic, între ele plasându-se „comunicarea de masă” care interferează cu elementele de psihosociologie.

Edward L. Bernays, cunoscut ca „părinte al relațiilor publice” și în egală măsură „părinte al propagandei ca psihologie aplicată” admitea că deși manipularea nu este propagandă, propaganda este manipulare. Ambele se folosesc de concepte ca: influență, putere, intenționalitate, comunicare, îndoctrinare, persuasiune, schimbare, atitudine, comportament, așa cum sunt tratate de psihologie, sociologie și științele comunicării. Constituind o analiză fascinantă asupra modului cum guvernul și corporațiile ne dirijează gândurile și acțiunile, cartea lui Bernays, Propaganda rezumă viziunea scrutătoare a autorului despre înregimentarea gândirii colective. Publicată inițial în 1928, acestă carte este un manual despre manipularea în masă și oferă o examinare detaliată a modului cum discursul și opinia publică sunt modelate și controlate în domeniul afacerilor, al politicii, al artei, al educației și științei.

Septimiu Chelcea atenționează însă că Bernays „folosește în Propaganda termenul de manipulare cu sensul de influențare, de schimbare, nu cu sensul din psihologia socială contemporană sau cu sensul figurat: mașinațiune, înșelătorie.”

Cu toate acestea, fiecare experimentează o uniformizare a opiniilor, în vederea atingerii unui scop, încât granițele dintre manipulare, propagandă, publicitate și relații publice devin extrem de fragile și permeabile, fiind de cele mai multe ori încălcate sau ignorate. Inclusiv atunci când se vorbește despre o „propagandă albă” (white propaganda) sau deschisă, care nu-și ascunde obiectivele și sursa.

Astfel, percepția publică privind propaganda se apropie mai mult de definiția dată de istoricul militar Călin Hentea: „Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă, planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.”(Propaganda în război. O istorie universală – Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, 2014)

Pentru Bernays, „manipularea conștientă și inteligentă a cutumelor și opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care deține puterea dominantă în țara noastră (este vorba despre SUA, n.a.).

Suntem conduși, iar mințile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate în mare măsură de către oameni despre care nu am auzit niciodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care societatea noastră democratică este organizată. Marea masă a oamenilor trebuie să coopereze în acest mod pentru a putea alcătui împreună o societate care funcționează eficient”. Pe scurt, în viziunea lui Bernays, rolul propagandei este să instaureze ordinea în haos.

Evident, stăpânii invizibili „guvernează în virtutea calității lor de conducători, a abilității de a furniza idei folositoare și a pozițiilor cheie pe care le dețin în structurile societății.” Și, adaugă Bernays: „Indiferent ce atitudine am alege să adoptăm față de ei, realitatea este că aproape în fiecare sferă a vieții noastre cotidiene, fie că ne referim la sfera politică sau a afacerilor, la conduita noastră socială sau la concepțiile noastre morale, suntem dominați de un număr relativ restrâns de persoane, o parte infimă (…), care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale specifice maselor. Ei sunt cei care mânuiesc sforile prin care controlează conștiința colectivă, ei stăpânesc forțele sociale și concep noi metode prin care să supună și să conducă lumea.”

Există deci o tehnică a propagandei care trebuie cunoscută pentru atingerea scopului fixat, iar această tehnică nu se poate dobândi fără cercetarea întregului proces psihic și social ce stă la baza determinării acțiunii maselor, într-un sens sau altul. Rezultă că, nu orice propagandă este bună, adică nu orice propagandă își atinge efectul pe care îl urmărește, ci numai cea bazată pe o temeinică cunoaștere a naturii umane și a psihologiei maselor.

Pentru a-și ilustra ideea, Bernays ne oferă un exemplu (dintre multe altele), extrem de simplu și de pertinent: „În teorie, fiecare om cumpără mărfurile cele mai bune și ieftine de pe piață. În practică, dacă fiecare om ar înceta să se mai preocupe de preț și ar testa, înainte de a cumpăra produsele, concentrația chimică din zecile de săpunuri, materiale textile sau sortimente de pâine oferite spre vânzare, activitatea economică s-ar bloca fără speranță. Pentru a evita crearea acestei confuzii, societatea acceptă ca alegerile să-i fie limitate la idei și produse care îi sunt aduse în atenție prin intermediul tuturor genurilor de propagandă. Prin urmare, se desfășoară un permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public către anumite politici, mărfuri sau idei.”

În mod paradoxal, Bernays, care credea sincer în democrație și în codul etic al propagandistului (renunță să lucreze la companiile producătoare de tutun după ce se demonstrează efectele nocive ale fumatului asupra sănătății), se va arăta totuși ostil față de presă, față de jurnalismul de investigație „care va întuneca mereu imaginea luminoasă pe care este angajat să o creeze prin propagandă.

Faptul că această imagine poate fi falsă sau incompletă este un aspect care nu apare menționat în Propaganda” scrie Mark Crispin Miller în prefața ediției din 2004 a cărții. Ceea ce este explicabil în opinia lui Miller care, referindu-se la influența companiilor de tutun „pentru a menține majoritatea oamenilor într-o inconștiență fericită cu privire la ceea ce inhalează” au beneficiat de „calitățile excepționale de propagandist ale lui Bernays”. În fond, notează Miller, „jurnalistul care face investigații este dușmanul de moarte al propagandistului, de vreme ce primul servește interesul public, iar ultimul tinde să acționeze împotriva lui”.

În acest sens, Miller relatează cum, după încheierea Primului Război Mondial, „a ieșit la iveală gradual modul stupefiant cum statele aliate au înșelat sistematic și ingenios oamenii a două mari democrații: Marea Britanie și, în special, SUA. Odată ce entuziasmul cauzat de victorie s-a atenuat, iar trupele s-au întors acasă (altele nu s-au mai întors deloc), cu oameni desfigurați sau invalizi, iar motivele declanșării războiului erau mai puțin clare decât păruseră înainte, detaliile detestabile ale campaniei de propagandă împotriva hunilor au început să circule în întreaga țară revărsate dintr-un șuvoi de amintiri, jurnale publicate, discuțiile de după cină și relatări istorice.”

După articolele apărute în New Republic, adevărul demoralizant cu privire la propaganda din timpul războiului a constituit subiectul mai multor investigații publicate de Saturday Evening Post, scrie Miller și „în întreaga presă, propaganda ajunsese să fie, în general, considerată o activitate condamnabilă, o forță nocivă desfășurată asupra culturii americane, nu de către prusaci și/sau comuniști, ci, mai grav, de către propagandiștii americani.”

Publicul afla cu acest prilej că „interese variate ale SUA complotaseră pentru a-i implica pe americani într-un masacru nejustificat peste ocean: interese economice probritanice (House of Morgan), producători de arme și grupuri antistângiste, precum și toți acei agenți de propagandă tot mai răspândiți cooptați să lucreze în serviciul guvernului.”

De notat că în timpul Primului Război Mondial, Bernays a făcut parte din Comitetul pentru Informații Publice al SUA, o puternică mașinărie de propagandă care susținea ideea că războiul este un mijloc necesar pentru a face lumea sigură pentru democrație. „Strategiile de marketing ale tuturor războaielor ulterioare s-au bazat pe modelul inițiat de Comitetul pentru Informații Publice.” Indiferent de criticile de care a avut parte, mai ales în anii ‘30, Miller admite că propagandistul Bernays nu a pierdut jocul: „El a scris pentru cei care înțelegeau valoarea acestei meserii și își puteau permite să recurgă la serviciile lui”.

Trecând de la psihologia relațiilor publice în afaceri, la politică, pentru Bernays acel permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public este valabil și în cazul politicienilor, nu doar al corporațiilor. Chiar dacă face distincție între publicitate și propagandă, în sensul că publicitatea influențează vânzarea unui anumit produs sau serviciu, lui Bernays i se pare de neînțeles „de ce politicienii nu se folosesc de tehnicile pe care le-au dezvoltat marile companii.” Sigur, vremurile s-au schimbat, și nu poți să nu remarci cât de multe din recomandările lui Bernays, din capitolul Propaganda și politica, sunt puse astăzi în aplicare, cu succes.

Autorul Propagandei consideră că „nu este necesar ca politicianul să se supună prejudecăților publicului, atâta timp cât poate învăța cum să modeleze mintea alegătorilor în conformitate cu propriile sale idei privind bunăstarea publică și serviciile publice. 

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe omul de stat din vremurile noastre nu este atât de mult modul cum să mulțumească publicul, cât modalitățile prin care îl poate influența. În teorie, publicul poate fi educat prin intermediul unor manifeste bine elaborate care să explice limpede aspectele complicate ale unor chestiuni de interes public.

În realitate, această acțiune nu poate avea efect decât prin studierea minții publicului, de ale cărei caracteristici trebuie ținut cont”. Iar „canalele prin care o campanie politică poate ajunge la public sunt numeroase și bine delimitate. Toate canalele care prezintă imagini sau cuvinte, sunete inteligibile, pot fi utilizate într-un fel sau altul” și tot ce este esențial pentru înregimentarea gândirii colective sunt analizate și exemplificate în capitolele dedicate științei, educației, artei, femeilor, noilor propagandiști și mecanismelor propagandei.

Propaganda lui Bernays este o carte fascinantă pe care o parcurgi pe nerăsuflate. Dar, inevitabil, o raportezi la prezent. Sau la viitor. Un posibil viitor care poate fi distopic cum este descris de Zamiatin, Orwell, Huxley și alții. Ce altceva poate sugera un „guvern invizibil” decât o societate ca cea existentă în Călcâiul de fier a lui Jack London, în care statul consideră că liberul arbitru este sursa nefericirii oamenilor, așa că, viețile tuturor cetățenilor trebuie controlate cu precizie matematică folosind sistemul eficienței industriale creat de Taylor, părintele managementului științific.

Așa cum nu poți să nu te gândești la 1984, la Ministerul Adevărului responsabil cu propaganda, respectiv, cu falsificarea continuă a trecutului și difuzarea falsului în rândurile membrilor Partidului și proletariatului, prin presă, cărți și filme. Sau la dublugânditul pe care unii dintre noi l-am experimentat deja în raport cu „partidul unic”, și care s-a impus prin propagandă și poliție politică. Sau la sintagma: Războiul este pace!

În fine, nu pot să nu mă întreb ce recomandări ar fi făcut sau cum și-ar fi scris Bernays cartea azi, în epoca internetului și a manipulării sofisticate de care se folosesc atât dictaturile cât și guvernele democratice ale lumii? Un posibil răspuns am găsit la Călin Hentea:

„Fără a avea pretenția de a explica marile evenimente ale ultimelor două secole doar prin prisma propagandei, căreia i-ar fi atribuit astfel un rol predominant, credem că o lectură a istoriei din această perspectivă este nu doar incitantă, dar și necesară. Necesară fie doar pentru a ne pregăti să citim și să privim mai limpede conflictele din actualitatea imediată, care nu știm cum vor fi prezentate mâine, atunci când ele vor fi istorie”. Iar faptul că „propaganda îi captivează cu ușurință chiar pe cei care o detestă cel mai tare, e un paradox pe care Bernays l-a înțeles deplin. Și pe care, în final – subliniază Miller – trebuie să încercăm să îl înțelegem la rândul nostru, dacă vrem să schimbăm lumea pe care Edward Bernays și alți propagandiști ne-au creat-o”.

Edward L. BERNAYS – PROPAGANDA (ediția a II-a, Alexandria Publishing House, Suceava, 2017). Traducerea: Irina BAZON.