CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

 1 septembrie 1939: Germania nazistă atacă banditește Polonia și e urmată la scurt timp de haitele sovietice

 

Publicația consemnează https://timpul.md. de la Chișinău, consemnează că rușii și fasciștii nemți au participat împreună la invadarea Poloniei.

Cu o zi înainte, pe 31 august, soldați germani îmbărcați în uniforme poloneze, au atacat stația radio germană de la Gleiwitz din provincia Silezia superioară, oferind un „casus beli” lui Adolf Hitler.

O bună parte a Forțelor Aeriene Poloneze a fost distrusă la sol, apărarea antiaeriană era aproape inexistentă, iar avioanele care au putut totuși să decoleze, au fost pradă ușoară pentru Messerschmitt-urile Me-109 de vânătoare ale Luftwaffe.

Pe 17 septembrie, Uniunea Sovietică a invadat la rândul ei Estul Poloniei, în conformitate cu articolul II al protocolului adițional al tratatului de neagresiune dintre Germania și URSS, mai cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov , după numele miniștrilor de externe german și sovietic care au negociat documentul.

Brest-Litovsk, comuniștii ruși și fasciștii nemți sărbătoresc ocuparea Poloniei, printr-o paradă comună

Cea mai bună ilustrare a acordului germano-sovietic asupra evenimentelor o reprezintă înțelegerea de la Brest-Litovsk.

Orașul fusese ocupat de către Corpul 19 Panzer comandat de generalul Heinz Guderian, dar la apropierea Brigăzii 29 Tancuri sovietică, aflată sub comanda colonelului Semion Krivoshein, cele două forțe au negociat pașnic schimbarea „proprietarului” citadelei.

Mai mult, comandanții sovietici și germani au organizat o paradă comună a victoriei, înainte ca forțele germane să se retragă în spatele liniei de demarcație convenite.

Foto: Guderian și Krivoșein la parada victoriei împotriva Poloniei

Confruntată cu un al doilea front, rezistența poloneză s-a prăbușit definitiv pe 6 octombrie, după Bătălia de la Kock.

Toate trupele disponibile ale Poloniei, aproape 120.000 de oameni, guvernul țării, o parte din administrație și tezaurul Băncii Poloniei au fost evacuate în România, țară neutră în acel moment.

Polonia nu a semnat niciodată un act de capitulare în fața celor două puteri.

Publicitate

01/09/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

PRESA Moscovei se lamentează că ucrainenii nu înțeleg faptul că armata rusă a venit să-i elibereze …

Propaganda Kievului din ultimii opt ani se face vinovată de faptul că ucrainenii nu înțeleg că militarii ruși au venit să-i elibereze, se lamentează narațiunile false lansate de presa pro-Kremlin, care încearcă pe toate căile să eludeze adevărul cunoscut de toată lumea,că Rusia s-a angrenat într-un război anexionist de expansiune , provocând moartea a mii de persoane și distrugeri la scară amplă.

ȘTIRE: „Populația Ucrainei a fost prelucrată mai mulți ani cu ajutorul unor tehnologii, iar pentru a depăși consecințele propagandei regimului de la Kiev este nevoie de timp, a declarat fostul prim-ministru al Ucrainei, Mykola Azarov, într-un interviu pentru Ukraina.ru.

El a făcut o comparație cu Germania nazistă, când germanii, „o națiune cultă, au fost păcăliți atât de mult încât au considerat ca fiind ceva absolut normal masacrarea evreilor și a disidenților, arderea cărților”.

El a enumerat, de asemenea, condițiile obiective care îi fac pe ucraineni să creadă în propaganda Kievului. Intrarea trupelor ruse în Ucraina din cadrul operațiunii speciale este interpretată ca o ocupație, iar aceasta este în concordanță cu propaganda regimului din ultimii 8 ani, a spus Azarov.

Pentru a depăși consecințele propagandei de la Kiev, politicianul  propune să fie organizată o mișcare de eliberare a Ucrainei.

„Ucrainenii trebuie să elibereze Ucraina. Ei bine, ei înșiși nu vor putea în condițiile regimului fascist. Desigur, aceasta este posibil împreună cu aliații”, a spus Mykola Azarov, ex-premierul Ucrainei.”

NARAȚIUNE: Din cauza propagandei neonaziste a Kievului, ucrainenii nu înțeleg că sunt eliberați de Rusia, și nu ocupați.

DE CE ESTE FALSĂ NARAȚIUNEA: Website-ul Ukraina.ru, care face parte din trustul guvernamental de presă Russia Today, acuză autoritățile ucrainene că au „prelucrat” populația timp de 8 ani cu ajutorul dezinformării și propagandei de tip neonazist, iar din această cauză ucrainenii nu sunt capabili să înțeleagă că Rusia a venit să-i elibereze, nu să-i ocupe. Pentru a-i oferi mai multă credibilitate acestei narațiuni în ochii opiniei publice ruse, este citat fostul premier ucrainean Mykola Azarov.

Instanța hotărăște în lipsă arestarea preventivă a fostului premier Azarov

Azarov (foto) se află pe teritoriul Rusiei din 2014 și e angrenat de ani de zile într-un efort de discreditare a autorităților ucrainene în presa rusă și ucraineană.

În martie 2021, Consiliul de Securitate și Apărare Națională a Ucrainei a introdus sancțiuni împotriva lui Mykola Azarov, iar o instanță ucraineană a hotărât reținerea fostului prim-ministru al Ucrainei Mykola Azarov, care este cercetat pentru trădare în legătură cu așa-numitele „acorduri de la Kharkiv” semnate cu Rusia.

El nu s-a prezentat la ședințele de judecată în care a fost acuzat de luarea de mită în proporții mari, evaziune fiscală și lansarea unor apeluri în 2015 la o lovitură de stat în Ucraina, care să aducă la putere lideri pro-ruși.

Fostul premier ucrainean, care a condus cel mai pro-rus Guvern din istoria Ucrainei, este acuzat că are cetățenia statului agresor (Rusia) și că a promovat în timpul interviurilor pe care le-a acordat diverse teze anti-ucrainene, despre așa zisul „nazism” ucrainean și transformarea țării într-o colonie a Occidentului.

Azarov transmite în presă mesajele Kremlinului, iar declarațiile lui au la bază metanarațiunea „Ucraina este un stat nazist”, construită pe parcursul ultimilor ani de organele de presă ale Rusiei și care a fost folosită, de altfel, încă din 2014 pentru a justifica agresiunea Rusiei în Ucraina.

Ce nu prea spune propaganda moscovită, este faptul că încă din iulie 2015 Ucraina a interzis prin lege orice manifestare publică a ideologiei comuniste și naziste, astfel încât este lipsită de sens afirmația că în această țară s-ar face propagandă nazistă.

Acțiunile Rusiei în Ucraina după 24 februarie a.c. nu pot fi numite în niciun caz eliberare, fiind o agresiune neprovocată asupra unui stat independent – o continuare a anexării Crimeii și sprijinirii mișcărilor separatiste în Donbass; conflictul prezintă caracteristicile unui război imperialist de cucerire.

141 de state membre ale Adunării Generale ONU au votat o rezoluție care condamnă agresiunea rusă în Ucraina. Doar 5 state, inclusiv Rusia, au votat împotrivă.

Cu ajutorul specialiștilor din străinătate, Kievul colectează probe pentru a demonstra că Rusia a comis crime de război pe teritoriul Ucrainei și că este un stat terorist.

01/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Un comentariu

Larry Watts: România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, o alianță caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei.

Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie, ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci.

Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut Principatele Române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale.

Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.1 Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă.

În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.2

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.3 

Un general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă, declara că:

Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese”.4

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.5 

Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.6 

Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.7 

Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.8 

Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României.

Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței.

Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.9 Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie.

Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere.

Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice.

Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko.

Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei.

Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.

NOTĂ:

Larry L. Watts (n. 1956) este un istoric american care specialist în istoria României în perioada comunistă. A absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA. A obținut un doctorat la Umea University din Suedia. Legăturile lui cu România sunt vechi și datează înainte de 1989.

În 1989, în timpul revoluției anticomuniste din România, era consultant al Corporației RAND (Research ANd Development)un think tank (grup de expertiză) puternic legat cu Pentagonul.

A asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major pentru reformarea armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

1 Friedrich Engels, „Der Magyarische Kampf [The Magyar Struggle],” Neue Rheinische Zeitung, no. 194, 13 January 1849, in Marx and Engels Collected Works, vol. 8, Articles from Neue Rheinische Zeitung: November 8, 1848 – March 5, 1849,Moscow, Progress Publishers, 1977, pp. 227-235.

2 Vezi de pildă Iosif Stalin, Foundations of Leninism, vol. 6, The National Question, New York, International Publishers, 1932, p. 77.

3 George F. Kennan, Russia Leaves the War: Soviet-American Relations 1917-1920, Princeton, Princeton University Press, 1989, pp. 330-342.

4 Generalul Nicolas de Monkevitz, La decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173. Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.

5 Lev Troțki, Speech to the Moscow Soviet, 30 august 1921, în The Military Writings of Leon Trotsky, Volume 4, 1921-1923, Banditry and Famine, http://www.marxist.com

6 Pentru rezoluțiile celui de-al V-lea Congres Mondial al Cominternului, din iulie 1924, vezi Documentele 22 și 24 în Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul și originile „Moldovenismului”, Chișinău, Editura Civitas, 2009, pp. 124-136. Vezi și Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, pp. 24-25.

7 Bucureștiul a apelat mai întâi pentru ajutor la Marea Britanie și la SUA, dar nici una dintre aceste țări nu a putut să-i ofere altceva decât compasiune. Deja la momentul invaziei sovietice din iunie-iulie 1940, Franța, prima opțiune a României, fusese ocupată.

8 Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio- Minorities, Politics, Society, no. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75; și Documentele 530-532 în Tofik M. Islamov și Tatiana V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov1944-1953 gg. Tom 2, 1949-1953 [Europa de Est în Documentele Arhivelor Ruse 1944-1953, Vol. 2, 1949-1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Vezi și Documentul 213 în T. V. Voloktina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944-1953. T. 2. 1949-1953 [Factorul sovietic în Europa de Est 1944-1953, vol. 2, 1949-1953] Moskva, Rosspen, 2002.

9 Un studiu, cel din capitolul cinci, are la bază o versiune publicată în 2013, suplimentată cu materiale din Culegerea de Documente ale Pactului de la Varșovia, pusă la dispoziția publicului de Arhivele naționale ale României în 2015.

https://31d1ace23541704bbbdd075a82a9fb82.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, Bucharest

01/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: