29 august 1917: Proclamarea independenței primului stat al aromânilor din sudul Dunării

Proclamarea Independenței Pindului

Site-ul http://independenta-pindului.ro/context/4 consemnează că în data de 29 august 1917, românii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de greci, în condițiile în care situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene s-au retras.

În vacumul de putere creat, notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului s-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern.

Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele: „Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei.”

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene în 1917.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei.

 Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  sprijinita pe mai multe planuri de România, începând cu anii 1860, imediat după Unirea Principatelor.

Prima încercare de a întemeia un stat al aromânilor i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat  în sudul Albaniei ocupate de italieni, o Republică Aromână a Pindului.

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani,și luptător împotriva elenizării comunității aromâne din regiune.

În  1912 Diamandi a plecat (ca de altfel mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris și absolvit Academia Comercială din București.

Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer.
Fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, el a cerut insistent italienilor și României să susțină organizarea comunității băștinașe aromâne într-un canton autonom.

Charismaticul politician anti-grec şi propagandist aromân din Grecia, Alcibiade Diamandi spera să realizeze un stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

În 1917, cu sprijinul trupelor italiene, el avea să înfiinţeze în Grecia și Albania, Republica Pindului şi Republica Korcea, state autonome sub protectorat italian.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor, a fost denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului”, dar a primit un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni.

După retragerea italienilor din Epir, situația aromânilor implicați în mișcarea de independență politică din Pind a devenit extrem de critică.

Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se va deda la represalii asupra aromânilor.

Autoritățile elene urmau sa fie controlate de emisari diplomatici italieni, care urmau să fie trimiși în principalele localități aromâne din Pind.

Însuși premierul grec Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit, numai că, la 7 septembrie 1917, după ce trupele grecești au intrat în Samarina, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată.

Din cauza persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în localitățile lor de origine.

La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit, aplicând localnicilor aromâni un regim barbar de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii aromâni au fost primii care au căzut victime reinstaurării oblăduirii grecești.

Pentru a nu fi ucis de miliţiile albaneze şi greceşti, Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să formeze la Arghirocastro (în Albania), o delegație aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind, după care a plecat la Roma, unde a devenit un apropiat al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini.

Ceva mai târziu i-a fost emis un pașaport românesc și a putut  să călătorească în Grecia.

Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene pentru rezistența lui față de politica  de asimilare a aromânilor abia în 1927.

Cu toate înfrângerile suferite de luptătorii pentru cauza crerii unui stat al aromânilor din Balcani, ideea nu a pierit !

Iată ce scria în presa vremii un ceh către aromâni, cu prilejul aniversării a zece ani de la proclamarea independenței primului Principat al Pindului

România mică aromânească.

Aromâni!

Astăzi sunt zece ani de când aţi ridicat steagul libertăţii pe plaiurile Pindului. Atunci, după veacuri de robie, Pindul a devenit iarăşi independent. Dar soarta crudă a încercat din nou tenacitatea şi răbdarea noastră. După două luni n’a rămas din realitatea dulce, decât o amintire.

Totuşi păstraţi încrederea. Momentul vostru vine, în ciuda tuturor pierderilor aşa de mari, ce aţi suferit prin desnaţionalizare. Ce e drept, aţi pierdut prea mult numericeşte, însă ce e lucru principal, pământul pe care sunteţi născuţi, a rămas al vostru din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor.

Individualitatea unei naţiuni, ori a unei ramuri este dată nu numai prin indivizii săi, ci şi prin pământul pe care s’a născut. Şi o naţiune, ori o ramură, moare numai după ce a pierdut din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor şi acest pământ, cu alte cuvinte, numai după ce a fost aşa de slăbită, încât s’ar putea naşte pe pământul ei o nouă naţiune.

Ramura meglenoromână moare, fiind aşa de slăbită că pe pământul ei s’a putut naşte naşte naţiunea bulgară. Ramura rumără moare, fiind aşa de slăbită, încât pe pământul ei s’a putut naşte naţiunea sârbo-croată. Din contra, pe teritoriul ţinuturilor pindo-române, cari cuprind întreaga regiune ţărmurită prin Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys, linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta, nu s’a născut din timpul în care s’a născut neamul românesc nici o altă naţiune decât cea română, şi anume ramura aromână. Grecii şi albanezii, pe cari îi găsim pe teritoriul acesta, pe teritoriul acestei Românii Mici, trebue să fie consideraţi ca elemente străine, fiindcă naţiunea greacă s’a născut mai la Sud şi naţiunea albaneză mai la Nord.

Unii afirmă că sunteţi veniţi în regiunea Pindului din Nord, deslipindu-vă din trunchiul străromân. Nu-i credeţi! Cele patru ramuri româneşti nu sunt productul desmembrării unui trunchiu străromân, ci existenţa lor este pur şi simplu consecinţa firească şi neapărată a configuraţiei suprafeţei pământului, care a dat naştere neamului românesc, adecă a peninsulei balcanice şi teritoriului estcarpatic, teritoriului ce-l găsim între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul estcarpatic reprezintă o unitate geografică clasică şi rară pe faţa pământului.

De aceea teritoriul acesta a dat naştere numai unei singure ramuri româneşti, celei dacoromâne. Din contra suprafaţa peninsulei balcanice nu este clădită aşa unic şi arată cinci unităţi geografice mai mici şi totdeodată destul de independente.

De aceea, nu s’a născut aici o singură ramură română, ci mai multe.

Ar fi trebuit să se nască cinci, însă de fapt s’au născut numai trei,fiindcă o unitate a rămas şi mai departe, aceea a albanezilor şi o alta aceea a grecilor. Ramura rumărilor s’a născut în unitatea geografică ce se întinde la Nordvest de Şar-planina, ramura megleno-românilor în unitatea geografică ce se găseşte la Est de Şar-planina, iar teritoriul de naştere a ramurei noastre este cel pindoromân şi arată graniţele mai sus menţionate.

Cele patru ramuri româneşti sunt în mod egal vechi ca naţiunea română, deşi din momentul în care a început naşterea naţiunei româneşti, configuraţia suprafeţei teritoriului estcarpatic şi a peninsulei balcanice au dat începutul şi celorlalte patru ramuri, despărţind naţiunea română în concordanţă cu unităţile geografice respective.

(…) Evoluţia statelor europene în state naţionale, cari să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent, a înaintat aşa de mult încât acum câţiva ani am fost martorii unui fapt la prima vedere ciudat, însă foarte firesc. Irlandezii, cu toate că ei nu reprezintă astăzi decât un foarte mic procent din locuitorii insulei irlandeze – ai unităţii geografice pe care s’au născut – constituesc aproape pe toată întinderea acestei insule un Stat propriu cu un caracter naţional irlandez. În cazul acesta cea mai mare putere colonială a lumii a fost silită să cedeze înaintea unui mic popor desnaţionalizat în aşa grad, încât el părea pe cale de dispariţie. Isvorul forţei admirabile care a făcut ca sforţările unui popor aşa de mic să biruiască asupra Angliei, a fost trezirea conştiinţei irlandezilor că ei au dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care s’au născut.

Cazul Irlandei se va reproduce şi în alte ţări ale Europei. Şi depinde, aromâni, înainte de toate de voi, dacă se va reproduce şi în ţinuturile României Mici. Acum trebuie să se trezeacă între voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga Românie Mică, la întreg pământul care v-a dat naştere, ori odată vă va surprinde momentul decisiv pentru voi, fără să-l percepeţi, iar mai târziu ar fi cu greu să recâştigaţi libertatea.

Momentul vostru vine! Dacă nu va veni mai devreme, va veni desigur atunci când perspectivele straşnice ce le deschide războiul chimic şi cu avioane, vor produce lichidarea pericolului războaielor europene.

Cu toate că astăzi soluţia dela ordinea zilei pentru asigurarea păcii europene este creiarea Statelor Unite ale Europei, pericolul războaielor europene nu se va lichida prin creiarea acestor fel de State Unite. Cauza principală a războaielor europene nu constă în faptul că omenirea europeană trăieşte despărţită în mai multe State independente, ci în faptul că Europa nu este împărţită aşa cum a predestinat-o natura însăşi.

Lichidarea, de care e vorba, se va înfăptui prin împărţirea Europei în State naţionale, care să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent: cu alte cuvinte, Europa va fi împărţită aşa cum a predestinat-o natura şi în concordanţă cu tendinţa ce-o arată evoluţia Statelor europene.

Natura a predestinat locul Statului vostru între Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys şi linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta.

Pătrundeţi-vă, aromâni, de acest adevăr, treziţi în voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care sunteţi născuţi, aduceţi cauza voastră la cunoştinţa Europei şi atunci veţi câştiga totul.

Praga, 28 August 1927
Jaroslav Müller

J. Müller, România mică aromânească. Un ceh către aromâni cu prilejul unei aniversări, în „Graiul românesc”, I, nr. 8, august 1927, pp. 165-167; sub titlul Un ceh către aromâni, este reprodus în „Peninsula Balcanică”, V, nr. 5-6, septembrie-octombrie 1927, pp. 73-76; de asemenea, în „Macedonia”, I, nr. 4, 21 noiembrie 1927, p. 4 apud Stoica Lascu, Evenimentele din iulie – august 1917 în regiunea Munților Pind – încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, vol. 3, nr. 1-2 / 2007

Renașterea statului aromân

În octombrie 1940, Italia a invadat Grecia, dar trupele elene au respins în Albania forţele italiene slab dotate, obligându-l pe aliatul german care pregătea invazia în Rusia, să intervină în aprilie şi mai 1941 şi să ocupe nordul Greciei.

Pe urmele germanilor, italienii au preluat controlul Chamariei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei, unde trăia o minoritate aromână masivă de câteva sute de mii de oameni, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”.

Aceasta a sprijinit invazia italiană, considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu italienii.

 Mussolini a înfiinţat în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent.

Foto: Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii strânse cu România .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema României încadrată în centru.

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al „valahilor” români cât şi a celor „vlahi” aromâni, și care se află până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimentele alb-negre din centru, făcea trimitere simultan şi la culorile portului popular aromân din munţii Pindului.

Nici acest drapel nu era de inspiraţie recentă, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor epocii, printre care se număra şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau atunci înscrise pe  banda albastră a drapelelor simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .

Oricum, simbolistica acestuia  este profundă: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunării, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunării

Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în aromână).

În iunie 1941, Diamandi  a fondat la Metsovo, în Grecia ocupată de germani și italieni „Partidul Kοutso-vlahilor” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

A fost convocat în Trikala,  Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea aromânei ca limbă de stat .

De asemenea, însemnele grecesti  de la intrarea in  localități au fost  înlocuite cu altele noi, în aromână și italiană.

Astfel, Metsovo a devenit Aminciu în aromână și Mincio în italiană, Nympheon devenit Nevesca și Nevesa, Samarina a fost făcut în Santa Maria, etc.

Despre subiectul indepedenței Pindului puteți citi mai multe pe siteul dedicat acestui subiect, in https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/30/videoprincipatul-aroman-al-pindului-o-romanie-sud-dunareana/ și pe www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.

Publicitate

TOARNĂ, FRATE, OILE!

Victor Ravini

Mi-a atras atenția versul Toarnă frate, oile! dintr-o variantă a Mioriței, notează scriitorul Victor Ravini în https://romaniinandalucia.com., ziarul românilor din Andalusia, Spania.

Este al cincilea vers și e repetat ca al șaptelea vers, pus în gura altui personaj.

Este o colindă culeasă de către Emilia Comișel (1913–2010, folclorist, etnomuzicolog, cercetător științific, profesoară universitară) de la Maria Iuga, în vârstă de 28 de ani, din satul Dobric, comuna Căianu Mare, județul Bistrița-Năsăud,în data de 22 septembrie 1940.

Colinda se află inclusă în antologia lui Adrian Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964, la pagina 588 și are numărul de ordine LXVI.

Începe astfel:

Sus la munte, la munte,

Sîn tri rei păcurărei,

Unu-i mai micu-ntre ei.

Cel mai mare-așa zicè:

– Toarnă frate, oile!

Mijlociu-așa zicè:

– Toarnă frate, oile!

Cel mai mic așa zice:

– Eu de s-o vădi să mor (…)

Nu știu dacă a mai fost observată până acum asemănarea dintre versul Toarnă frate, oile!  repetat de două ori și bine-cunoscuta expresie Torna, torna fratre, consemnată de către istoriograful bizantin Theofilact din Simocatta (580–630) și de Sf. Theofan Mărturisitorul (759–817).

Cei doi ne informează că, în timpul unui război al bizantinilor contra avarilor, ce pătrunseseră la sud de Dunăre, în anul 587, un luptător valah a strigat „în limba părintească” torna, torna, fratre. 

Cuvintele au fost menționate cu litere grecești: τόρνα, τόρνα, φράτρε.

Luptătorul a strigat la un camarad din față, ca să-l atenționeze că încărcătura de pe un catâr era gata să se răstoarne. Există mai multe interpretări ale acestor cuvinte.

S-ar putea să fi însemnat Întoarce sacul pe catâr, frate! Sau poate Întoarce-te după sacul căzut, frate! Sau Întoarce-te să vezi că o să-ți cadă sacul, frate! 

Ceilalți soldați care au auzit îndemnul au crezut că era o comandă militară și l-au repetat din om în om, așa cum impunea disciplina militară. Întreaga trupă a fost cuprinsă de panică și a început să se retragă în dezordine.

Inamicii avari, crezând că valahii făceau vreo manevră pentru învăluite, au fost și ei cuprinși de panică și s-au retras în partea opusă. Soarta războiului s-a decis ulterior.

Se crede că acela care strigase n-avea cum să știe că aceste cuvinte tocmai erau semnalul pentru retragere.

Însă istoricul Gheorghe Brătianu (1898–1953) respinge părerile după care ar fi fost o comandă militară, deoarece nu ar fi fost posibil ca în comenzile militare să se fi adresat comandanții la soldați cu un cuvânt așa de familiar cum este „frate.”

Sensul de comandă militară sau de atenționare între camarazi, al acestei expresii, cât și situația istorică din teren sau felul în care a fost emis și receptat îndemnul, precum și urmările acestuia, desigur că sunt importante de știut.

Altceva este mult mai important. G. Brătianu consideră că aceste cuvinte „reprezintă o expresie din limbajul roman, așa cum se formase el în acea epocă în regiunile balcanice și dunărene.” El mai spune că aceste cuvinte „aparțin probabil unuia și celui mai însemnat din substraturile peste care limba noastră s-a clădit.”

Expresia aceasta a fost discutată și răs-discutată sute de ani de către mulți cărturari și lingviști din diferite țări, deoarece are de a face cu miracolul supraviețuirii limbii latine în Balcani și în România.

Majoritatea lingviștilor, atât români cât și străini, sunt de părere că poate fi cel mai vechi text păstrat în scris, din ceea ce era limba română în secolul al VI-lea.

Cel mai important este să vedem asemănarea dintre vorbele spuse de un valah, mai exact un român din sudul Dunării, în secolul al VI-lea și textul colindei ce a fost culeasă în 1940 în nordul Transilvaniei.

Nu putem să știm dacă acel valah a strigat Torna sau Toarnă și dacă nu cumva diftongul –oa– a fost auzit de urechile grecilor și reprodus în scris ca un –ό– accentuat.

În eventualitatea că informatorii lui Theofilact din Simocatta i-ar fi putut rosti diftongul –oa– și –ă final, ar fi avut el posibilitatea ortografică să redea astea grafic într-alt fel? Asta numai eleniștii ar putea să ne lămurească.

Aș mai face o observație. Există șapte toponime identice: satul Dobric din județul Bistrița-Năsăud, unde a fost culeasă colinda de mai sus; râul Dobric în județul Maramureș; Dobrich, un oraș în Bulgaria; Dobrić, un sat în Serbia; două sate diferite și cu același nume Dobříč în Republica Cehă; un sat Dobrić (Dobrixhë în limba albaneză) lângă Gjakova, în Kosovo. Mai sunt și alte toponime, derivate de la Dobric.

O altă asemănare de toponime ar mai fi între Gjakova din Kosovo și orașul Ciacova din județul Timiș. Ar fi greu de crezut că asemănarea dintre aceste toponime să fie rezultatul unui hazard lingvistic.

Aici pot fi cauze care depășesc domeniul de competență al lingviștilor și necesită explicațiile cercetătorilor din alte domenii. Oricât de multe am ști, nu știm niciodată, cât ar trebui să știm.

Oricum o fi fost, este de remarcat și de ținut minte cel mai important lucru de știut: cât de puțin s-a schimbat limba română de-a lungul atâtor secole de istorie tumultoasă și de mari prefaceri politice, dezastruoase de fiecare dată.

Și iată că români ce locuiesc în țări diferite, separate de hotare politico-administrative și de mari obstacole naturale ca Dunărea și Carpații, vorbesc și unii și alții, în activitatea lor cu animalele domestice, peste secole, la fel.

Colindătorii din nordul României în secolul al XX-lea folosesc aceeași limbă și aceleași cuvinte, cu nesemnificative variațiuni fonetice – însă nu variațiuni dialectale sau semantice – ca și valahii din Sudul Dunării în secolul al VI-lea. Folosesc același îndemn și același procedeu retoric: repetiția.

Uimitor liant social, peste greu străbătute întinderi geografice și peste veacuri, este limba română. Istoria României a fost mai schimbătoare decât a altor țări. Limba a urmat cursul istoriei, s-a adaptat, a evoluat, dar nu a fost schimbătoare. Orice s-ar mai schimba în istorie, limba se va adapta și va rămâne neschimbătoare.

Victor Ravini este absolvent al Facultății de Filologie (Timișoara), al Facultății de Știința religiilor (Suedia) și al Universității Scandinave de Management, International Certified Coach, Master of Arts in Religious Studies , Master of Arts in Philology.

În Suedia a fost muncitor la Volvo, profesor de germană, engleză, franceză, literatură suedeză și istorie; a predat pedagogia la universitate; a lucrat în redacția Ord&Bild.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia.
Ultimele sale cărți apărute: Miorița – Izvorul nemuririi și Barca veselă, Editura Alcor, București, au fost bine primite de public si critică.

AGNOTOLOGIA, o nouă știință care studiază „inducerea intenționată a ignoranței în rândurile publicului”

Agnotologia este știința studiului ignoranței sau îndoielii induse cultural, în special prin publicarea și diseminarea intenționată a unor date științifice inexacte sau înșelătoare.

Denumirea acestei ştiinţe derivă din combinarea cuvintelor grecești “agnosis” (necunoaştere) şi “logia” (cuvânt despre).

În unele universități din întreaga lume, inclusiv unele importante din Europa, o nouă ramură a științei numită Agnotologie este deja în curs de consolidare. 

Termenul a fost răspândit de istoricul american Robert Proctor, de la Universitatea Stanford, în mai multe prelegeri pe care le-a susținut în anul 2005.

Ar trebui, spune acest om de ştiinţă, “să devenim conştienţi că ignoranţa nu înseamnă un vid pe care să-l umplem cu informaţii, nici o frontieră pe care ştiinţa încă nu a cucerit-o”.

Avem impresia că trăim într-o societate din ce în ce mai informată, dar lumea aceasta este, în acelaşi timp, una în care ignoranţa câştigă teren cu fiecare zi.

Robert Proctor,câștigător al Premiului Rachel Carson în 2014, a devenit foarte cunoscut pentru lucrarea sa revoluționară din 2012 privitoare la industria tutunului, intitulată „Holocaustul de aur“.

În cartea „Agnotology: The Making and Unmaking of Ignorance”, editată în colaborare cu Londa Schiebinger , apărută în 2008, este examinat conceptul de ”agnotologie ”, un termen inventat de lingvistul Iain Boal în 1992 pentru a descrie studiul ignoranței sau îndoielii induse cu bună știință, în special prin publicarea de date intenționat inexacte sau înșelătoare.

În ultimii 20 de ani, nu numai Robert Proctor, ci și alți istorici ai științei precum Peter Galison și Naomi Oreskes au investigat și conceptualizat această nouă ramură a științei.

Răspândirea ignoranței are loc atât intenționat , cu scopul de a obține avantaje , cât și neintenționat.

Conform unor studii, anumite cunoștințe științifice sunt blocate, sabotate sau denaturate intenționat, iar acest lucru devine mai grav în societățile avansate economic, deoarece acolo există o finanțare și importante resurse pentru răspândirea în masă a ignoranței. 

Există secrete politice, financiare, comerciale sau militare, dar și strategii pe termen lung, care pot servi drept exemple ale modului în care inducerea ignoranței în rândurile unei părți a populației și generează câștiguri politice, electorale și financiare pentru decidenți, pe lângă menținerea privilegiilor de clasă.

Promovarea intenționată a ignoranței în societate a fost percepută ca o ramură importantă a studiului sociologiei la sfârșitul anilor 1970, când a fost dezvăluit publicului larg un studiu secret despre efectele nocive ale consumului de tutun.

După ce cercetătorii au demonstrat că fumatul este unul dintre principalele cauze ale cancerului, marii producătorii de țigări s-au reunit într-un hotel din New York și constituindu-se într-un cartel, au inițiat acțiuni menite să combată avertismentele oamenilor de știință privitoare la nocivitatea acestui obicei.

Ani de zile, ei i-au finanțat pe cei care contestau știința și promovau falsuri științifice pentru a răspândi dezinformarea și incertitudinea față de datele publicate de cercetătorii serioși.

 Strategia marilor producători de ţigarete a constat nu în negarea efectelor nocive ale fumatului, despre care s-au publicat nenumărate studii, ci în inducerea incertitudinii prin contracararea acestora cu alte studii, plătite, prin care se minimiza efectul distructiv al tutunului, fapt recunoscut de altfel şi de unul dintre fabricanţii foarte cunoscuţi de ţigarete, care spunea:

“Produsul nostru este îndoiala, indusă în publicul larg, deoarece acesta este singurul mod de a ţine piept faptelor şi informaţiilor care nu ne avantajează”.

Producerea intenționată a ignoranței promovată de rechinii din industria tutunului a fost descoperită atunci când o universitate din SUA a primit de la un anonim documente care demonstrau modul în care era promovată dezinformarea care nega legătura dintre consumul de țigări și cancer.

Nu întâmplător au fost reduse drastic resursele pentru cercetări în unele domenii și au fost puse în aplicare strategii de răspândire a informațiilor false, care întăreau ignoranța publicului larg și minimalizau sau chiar ridiculizau datele științifice care nu conveneau.

Treptat, în anii 2000, agnotologia a câştigat teren,devenind o ştiinţă veritabilă a studiului ignoranţei şi a mecanismelor care o întreţin, într-o epocă devenită tot mai evident, a fake-news-urilor şi a post-adevarului, acest din urmă concept fiind de asemenea, unul foarte recent.

Este evident astăzi faptul că la rândul lor, anumite grupări politice din întreaga lume folosesc strategiile marilor corporații, cum ar fi cele din industria tutunului, pentru a semăna îndoieli, a provoca incertitudini și a produce confuzii cu privire la cunoștințele științifice și nu numai.

În afara consumului de țigări, au existat și alte importante dezvăluiri privind nocivitatea unor produse și substanțe, precum bisfenolul A din recipienții de plastic, pe care cercetătorii l-au legat de cancer și care a generat dispute cu producătorii de mase plastice. 

În prezent, în centrul dezinformărilor se află mișcarea anti-vaccinare, cea privitoare la încălzirea globală, sau a pericolulului folosirii pesticidelor în agricultură şi alimentaţie, a perturbatorilor endocrini, etc.

 În cele mai multe cazuri, sunt în joc resurse financiare uriașe, destinate susținerii și răspândirii în public a ignoranței.

Așadar, nu este vorba de înţelegerea ignoranţei ca o fatalitate sau ca rezultat al unui sistem educativ deficitar, ca în epoci demult apuse, ci de ingnoranţa indusă, întreţinută premeditat prin dezinformare, cenzură, secretizare, discreditare a cuceririlor veritable ale ştiinţei, de către grupuri de presiune, societăţi, companii, interesate, pentru profitul lor, să întreţină o stare de incertitudine în privinţa marilor probleme ale omului şi societăţii.

 Producerea ignoranței folosește o metodologie calitativă și cantitativă, „aparent” științifică, dar injectează un ingredient care distorsionează rezultatele finale, cum ar fi utilizarea de date și măsurători, care pot duce la rezultate diferite de cele consacrate științific, creând în mod intenționat confuzie și incertitudine.

Pentru a răspândi informațiile false sunt folosite din plin și metode jurnalistice, astfel încât acestea să capete un aer de analiză serioasă.

 O altă modalitate folosită pe scară largă pentru a răspândi concluzii false, în special pe internet, este utilizarea formatelor umoristice. 

Așa cum timp de decenii prejudecățile și rasismul au fost contracarate adesea prin umor, astăzi agnatologii folosesc și ei astfel de metode pentru a răspândi în rândurile publicului informațiile false, menite să disemineze deruta și îndoielile în raport cu adevărul.

Aşadar, nu este vorba de înţelegerea ignoranţei, ca o fatalitate sau ca rezultat al unui sistem educativ deficitar, ci de ingnoranţa indusă, întreţinută premeditat, prin dezinformare, cenzură, secretizare, discreditare a cuceririlor veritable ale ştiinţei, de către grupuri de presiune, societăţi, companii, interesate,care, pentru profitul lor, întreţin o stare de incertitudine în privinţa marilor probleme ale omului şi societăţii.

Acesta este, de altfel, şi subiectul unui documentar şocant – “Demain tous crétins?/Mâine, toţi proşti?” – realizat de un grup de jurnalişti, cineaşti şi cercetători francezi, care pornesc de la constatarea, confirmată de studii şi statistici, că inteligenţa umană este în declin.

SURSE:

Agnotologia, uma nova ciência que estuda a ‘produção da ignorância’ de forma intencional

https://blogs.letemps.ch/richard-emmanuel-eastes/category/agnotologie

Agnotologia – o ştiinţă recentă, inedită şi paradoxală